O FOTOGRAFIE STRĂVECHE DE FAMLILIE

Am donat, cu ani în urmă, Muzeului Ţăranului Român, o străveche fotografie de familie. Făcută în 1927 în satul natal al bunicii mele materne. 3 generaţii. De la părinţii ei, la nepoţii acestora. Din care acestă a treia generaţie nici nu ştiu dacă mai trăieşte cineva. Oricum fiicele bunicii mele au plecat deja, de 10 ani, respectiv de 7. Strănepoţii perechii din centrul fotografiei sunt deja bătrâni. Eu unul am 2 nepoţi, dar sunt un bunic târziu. E posibil ca din acea generaţie a treia să existe vreun exemplar ai cărui nepoţi să fie acum adulţi.

Dar subiectul e linia ce duce până la mine. Din familie, care nu mai este, n-a aflat decât de tatăl acelei bătrâne ce trona, alături de soţul ei, în mijlocul fotografiei. De bunicul matern al bunicii mele materne. Fusese cioban. În copilăria bunicii era numit taica moşu. Avea oile lui, nu ştiu dacă păstorea şi oile satului. Dar e puţin probabil, căci ierna la Krîm. Crimeea adică. Desi populată majoritar de tătari, de la întemeierea hanatului, de către un nepot al lui Temucin, zis Genghiz Khan, în a doua jumătate a secolului XIX, comunitatea ciobanilor dintr-o arie largă ce depăşea Carpaţii, spre sud vest, era aşa de numeroasă că fiecare neam avea biserica lui. Cum o să trăiască creştinul, mai als cioban, o iarnă fără biserică, unde să se ducă batăr duminica? Acuma la vremea aia Crimeea fusese smulsă de armatele ţarului de la sultan, dar a fost populată masiv cu ruşi abia după al doilea război mondial, când Stalin i-a deportat pe tătarii seculari în Siberia, cu sutele de mii.

Şi povestea bunica, din copilăria ei, cum venea taica moşu cu câştiul, aşa i s-a zis sute de ani profitului net al meseriei de cioban, ca şi al celei de arendaş, în favoarea boierului, acesta din urmă profit. Şi trântea taica moşu cuşma de miel pe masă de zuruiau galbenii. Hârjan urcat din Ţara Bârsei, peste munte, şi-a măritat fata, pe Maria, cu alt venetic. Dar venit din Soveja. Bărbatul falnic din mijlocul fotografiei. Ştiutor de carte, Ghiţă Ioan a ajuns notarul satului. Un soi de factotum local. O viaţă de om Ghiţă Ioan n-a ştiut că soaţa lui, ţaţa notărăşiţa, mama a 12 copii, îi fura noaptea din jiletcă cheile de la primărie şi trântea ştampila vămii pe 3 basmale, ţesute numai ea ştia când, la războiul din pod, cumpărat tot ea ştia când, cu bani de împrumut. Căci graniţa imperială trecea la 2-3 kilometri de sat, pe şoseaua ce duce acum la Braşov, în comuna alăturată. Poiana Sărată. Mai făcea ţaţa un ban cinstit, ungurencele de dincolo un ban cinstit. În vreme de pace. Dar în august 1916, bunica mea avea 15 şi n-a ştiut nici ea toată viaţa, eu am aflat abia acu’s 10 ani, înmormântând-o pe sora maică-mii, de la un văr local de care habar n-aveam, că primul militar român mort în războiul întregirii neamului a fost un locotenent de rezervă, învăţător din sat. Împuşcat de o ungureancă de dincolo. Căţărată într-un copaciu, cu puşcă cu tot. Cine-ar putea şti dacă n-o fi fost vreuna din mica reţea de contrabandă cu basmalele ţaţii notărăşiţei.

Numele de fată al ţaţei Maria, de la taica moşu, ciobanul, era Chiriac. Maică-mii, fie şi ea odihnită, i-a trăznit prin mintea ei cam şuie, că marele tenisman, braşovean de orgine, ar fi putut fi înrudit cu ramura de Chirieci aburcată peste munţii Oituzului, în cea Moldovă. A făcut ce-a făcut femeia şi nuş-cum a prins de veste, dintr-un interviu, curgeau gârlă în anii ăia, că numele tenismenului fusese modificat de un funcţionar mai tembel, care ştia că în maghiară nu numai cz se citeşte ţ, ci, uneori şi c simplu. Asta nu i-a ţinut maică-mii nici de frig, nici de cald, doar eu am reuşit odată, după un meci de Cupa Davis, în parcul cu platani, să-i iau un autograf şi să-i susur înfipt: şi să vă vedem în sferturi la Roland Garros. A ridicat capul din programul de meci şi m-a fulgerat crunt cu privirea, mormăind indescifrabil.

Satul a ars de două ori, incendiat de teutoni, în retrageri. Prima oară după Mărăştimărăşeştioituz. Sătenii au plecat în refugiu aşa de iute, că bunică-mea îşi aducea aminte că maică-sa, ţaţa, lăsase mămăliga pe foc. După război, sătenii, iabraşi ca toti mocanii, se cam încontraseră cu generalul Eremia Grigorescu. Habar n-am care-or fi fost faptele lui de arme, strategul frontului fusese Averescu. Fost coleg de şcoală superioară de război cu von Mackensen, omologul lui teuton, i-a cam tras o clapă. Sigur, strategia lui Averescu ar fi fost platonică fără eroismul opincarilor, conduşi pe câmpul de luptă mai mult de învăţători rurali, locotenenţi de rezervă. Dar generalul erou oficial luase în căsătorie în timpul campaniei o domnişoară Negroponte, cam infirmă, dar stăpână peste o bună parte din munţii Oituzului. Asupra căror moşii aveau urmaşii foştilor răzeşi oarece terfelite înscrisuri. Generalul le-a promis îndesat că-i învaţă minte. Acuma nici Ghiţă Ioan, notarul, nu era chiar adus cu pluta. La el trăgea Constantinescu porcu’, în drum spre Aaapia, ori mai ştiu eu unde. Porcu’ era mare şi tare, l-a încurajat puţin mai târziu pe Ferdinand să nu se lase impresionat de sprijinul discret al Agliei şi Franţei pentru republica bolşevică a lui Kun Bela. Prin Rotschilzi, spuneau gurile rele, nimic oficial. Filieră amorsată, spuneau alte guri rele, de orădeanul Ernst Neulander. Pe care conu Alecu îl cam ştia. Treaba lor de unde. Şi aşa a ajuns opinca română la Budapesta, primită cu flori de populaţia nu prea entuziasmată de ciocnirile importate între roşii şi albi. Despre care ciocniri avea să facă Jancsó Miklos o serie de filme dure în anii 60. Pe care le-am văzut. De atunci culorile Budapestei sunt roşu, galben şi albastru. Până de curând, când premierul Orbàn Viktor le-a desfiinţat. Ei, dar conu Alecu i-a spus pe şleau notarului: Ghiţă, de ăsta nici eu nu mă pot atinge. Mocanii au tăcut şi au înghiţit. N-a fost chiar ca în Arendaşul român, trecuse o generaţie de la nenea Iancu, iar eroii opincari aşteptau împroprietărirea, ţăranii trebuiau aduşi la ascultare pe-nfundate.
Dar Ghiă Ioan a copt alta. I-a scris lui Ford. I-a cerut bani. Pentru un proiect. De mare efect. Culmea e nu că i-a şi primit, ci că nu s-au pierdut pe drum. Cu proiect European, sponsorizat de regele automobilului, cum sună? Cu piatra demolatului corp de gardă al punctului de grăniceri de la Poana Sărată şi cu banii de la Ford notarul a construit, ce anume? Pietrele de temelie ale satului românesc: şcoala şi biserica. Focul teutonilor nu le-a mai putut arde în a doua retragere, în patruşpatru.

Pe fundaţia bisericii, renovată de mai multe ori în aproape un secol, scrie şi acum cu litere de ciment, în relief. Fapta fără nume. E marca unui sat de mocani care se depopulează lent.

Ghiţă Ioan nu s-a sfiit să apeleze la pile. Avea 12 copii. N-au trăit ei chiar toţi, desigur. Cei mai mari au rămas în sat, după datină. Dar cei mai mici au pornit în lume. Moşu Nicu a învăţat ingineria minelor la Charlottenburg (la începutul secolului XX se putea, ca fiu de ţăran), după ce fusese coleg de liceu, la Iaşi, cu Iorgu Iordan, fie şi el odihnit. Dar ultimele 2 fete au avut nevoie de pilele Porcului. Care le-a recomandat institutului Oteteleşanu, la Bucureşti. Şcoală de neveste în limbaj popular. Pe atunci exista aşa ceva, mişcarea sufragetelor nu pătrunsese până-n munţii Carpaţi. Bunică-mea, mezina, a rămas în şcoală. Nu se chema asistentă, se numea maestră. A abandonat postul după câţiva ani. S-a căsătorit cu un inginer, invalid de război. Avea doar o uşoară jenă la mers. Tras dintr-o familie de machidoni sud dunăreni. Dar asta am aflat târziu, la 37 de ani după moartea lui, printr-o întâmplare. Mie mi-au lipsit 6 ani ca să-l prind în viaţă. S-au stabilit în zona minieră a Văii Jiului. Am realizat tot foarte târziu un anume paralelism de profil. Acest bunic matern era redactor voluntar la ziarul local. Avântul, din Petroşani. Unde ţinea editorialul, semnat cu diferite pseudonime. E.g.: Ion Ghimpe. Edificator. La fel de edificatoare e şi rubrica nesemnată, intitulată Colţul lui Yorrik.

În cercul rubedeniilor, a doua generaţie din fotografie, se vobea, nu fără sens, înainte să mă nasc: Ionel a fost aşa de inteligent, că a murit la timp. Cumva adevărat, dacă ne gândim. Dacă ar fi trăit încă 71 de zile l-ar fi doborât nonrezistenţa la ultimatumul lui Stalin. Şi dacă ar fi rezistat şi ar mai fi trait încă 73 l-ar fi doborât diktatul de la Viena. Şi dacă ar fi rezistat, l-ar fi băgat la răcoare legionarii. Probabil Antonescu l-ar fi lăsat acolo, dar, dacă l-ar fi scos, în băgau la pârnaie comuniştii. Aşa am copilărit, inocent, în mijlocul unui rest de familie, compus din 3 femei (duia, duia, mămicuţele mele), socotite duşmani ai poporului de otrepele instalate la puterea locală. Ultima casă pe urcarea, de-a buşilea, a scării interioare a căreia datează prima amintire efectivă (valorificată în primele pagini ale volumului Prequel, Vremea, 2012), ultima casă înainte de exilarea în cartierul de sub brazi, cu closet în curte, dădea în curtea şcolii. Iar în ultimii 2 ani acolo, primii de liceu, nenumărate şuturi peste poartă, în nenumăratele partide de fotbal, bombardau gardul ştabului local. Un italian maghiarizat. Ca mai toţi reprezentanţii locali ai multiculturalismului avant la lettre. Cu excepţia unicului sârb. Care refuza să lase să i se maghiarizeze numele.

Cu o singură excepţie, toate prietenele bunică-mii, în copilăria mea, erau unguroaice. Toate cumsecade. Mai cumsecade decât multe romance. Jenka neni, mătuşa lui Bela Károly, între ele. Uite, Sofiţo, de oameni ca tine am avea noi nevoie la partid. Bunică-mea şi-a scos ochelarii, a privit lung, şi a întrebat pe un ton molcom: Jenka, la voi, la partid, se poate spune adevărul?

În acea fotografie, printre bebeluşi, s-ar putea vedea (habar n-am unde am salvat copia scanată a acelei fotografii, înainte de a o dona) şi naşa mea de botez. O verişoară a maică-mii, fiica unuia din fraţii mai apropiati de vârsta bunică-mii, moş Alecu. Dece o verişoară? Simplu. Naşul de cununie a maică-mii, colonelul Ilarion von Boldişor (sic; era bucovinean), fusese indisponibil. Era greu să mă boteze din pârnaie. Subalternul lui, taică-meu, a scăpat mai uşor. Epurat din armata până de curând regală, la grămadă. Cu tot cu decoraţia câştigată pe bune în Tatra, când rămînînd singurul ofiţer în viaţă, ajunsese, căpitan avansat la exceptional pe front, la comanda batalionului. Fiul altei verişoare, şi ea prezentă, ca bebeluş, în fotografie, aflat întâmplător în ţară, a fost prezent la căsătoria mea. Iar fiul naşei mele, probabil pensionar, a făcut o frumoasă carieră de matematician german de origine română. Cu exemplul lui am reuşit să-l isterizez pe un dobitoc care-mi fusese asistent în anul întâi, într-un autobuz de noapte. Omul îi fusese vărului meu coleg de facultate. Alt copil din fotografie, depăşit de nivelul bebeluş, fiul altui frate al bunică-mii, moş Vasile, i-a replicat sec maică-mii, vară-sa primară, la telefonul prin care-l anunţa că băiatul ei avea o fată. Ei şi? O să mai aibă una. Toţi băieţii deştepţi au două fete. Pe verişoarele mele de-al doilea, fiicele lui, le-am pregătit pentru facultate. Fiul celei mai mici i-a fost coleg de clasă fie-mii mezine, în liceu. Tu ştii că suntem veri de-al treilea, a întrebat-o în prima lună. Eu ştiu, dar nu ştiam că ştii şi tu, i-a răspuns înfipt mezina.

Sora cea mai apropiată a bunică-mi, cea cu care făcuse institutul Oteteleşanu, a fost soţie de ofiţer. Cult, faţă de familia lui. Când venea în vizită la bunica, în orăselul meu natal, mă uimea cu cunoştinte adânci despre războiul viitorului rege person Ku’ruş, elenizat Khores şi latinizat Cyrus, cu socrul său med Astyages, când manualul meu de istorie nu pomenea mai mult decât războaiele de peste 3 secole cu grecii. A căror istorie o amestecam tembel cu mitologia lor. Şi-mi povestea de clapa tactică întinsă de Napoleon la Austerlitz lui Kutuzov. Nepoata lor, Cristina, mi-a fost cea mai apropiată verişoară afară de fiicele funcţionarului ministerial, alea pe care le-am pregătit pentru facultate. Ea şi cu soţul ei au şi venit la câteva lansări de carte, la Muzeul literaturii, în sediul de unde acesta a fost, vai, dat afară.

Cam atât despre străvechea fotografie.

Am pomenit, tangential, de o posibilă legătură cu stirpea lui Ţiriac, la nivelul străstrăbunicului cioban, apoi de prietenia bunică-mii, stabilită câteva zeci de ani în marca d sud vest a României intracapatine, cu mătuşa lui Bela Károly. Insolitul acestei linii genealogice cu sportivi legendari nu se opreşte aici. Am pomenit şi numele satului montan – vatră a piramidei familiale. Cititoul atent si, eventual, documentat, poate realiza că e satul de origine a Nadiei. Pe linie paternă. Comănici e un nume current în zonă. Alt funcţionar a schimbat o vocală la înregistrarea naşterii tatălui marii sportive. Nu răspund de niciuna din aceste amuzante conexiuni. Nici nu le-am pomenit decât ca fapt divers. Pour sourire un peu.

Până aici pesupun ca cititorul sie suflul autenticitţii memorialistice. Dar amănuntul pe care l-am laşat deliberat la urmă va părea lipit, ficţiune insolent. Bunică-mea, care m-a crescut cam 75% (maică-mea nu prea avea timp, aşa că mai târziu am ascultat-o cam de-a-ndoaselea) nu mi-a spus. Pe semne se temea c-aş fi repezit-o, acuzând-o tot de ficţiune. Maică-mea mi-a spus doar pe ultimii metri de viaţă, când eram deja destul de bătrân ca să am şansa să pricep. Rădăcinile ramificate, pe atâtea generaţii în urmă, au beneficiat de humorul ironic al confreriei îngerilor păzitori, ale biografiei mele, ţin, pe alocuri, de literatură. Acel străbunic cioban, din stirpea Chiriecilor aburcaţi din Ţara Bârsei pe culmile cursului superior al Oituzului, care ierna cu oile la Krîm şi mergea duminica la biserica ortodoxă de acolo şi răsturna la revenirea în sat cuşma cu galbeni pe masa, nu era nemuritor. Dar ceea ce-l face personaj literar e că n-a murit în patul lui, înconjurat de câţiva din cei 12 nepoţi. Ci trăznit în moalele capului cu boata, de cine ştie ce coleg de breaslă câinos la inima de câine. Când am aflat amănuntul ăsta şi i-am cerut cu ton de anchetator bătrânei mele mame dovezi pe care nu mi le putea oferi, n=am pus-o să jure. Mă feresc de gesturile melodramatice. I-am atras doar atenţia, cu blând ton cinic, că e problema ei dacă se pregăteşte a pleca din viaţă cu o minciună. În bună măsură rassuré, cum spun strămoşii noştri gauloises, cu francheţea lor, am realizat brusc că nu de la bunicul matern, cel cu colţul lui Yorrik şi cu sânge machidon, legatul literar. Ci de la biografia acelui strămoş cioban. Şi mi-au ţâşnit aiurea în minte versurile lui Robert Frost, cu care John Kennedy îşi termina ziua în trebul campaniei electorale: … but I have promises to keep / and miles to go before I sleep / and miles to go before I sleep.