Lăsate singure, lucrurile merg de la rău la mai rău – spune fictivul, dar popularul personaj Edsel Murphy. produsele alimentare, de origine agricolă sau zootehnică, neconservate cumva, se alterează, lumea trăind într-un ocean de bacterii. De unde expresia populară, metaforică, s-a înăcrit.
Piaţa Universităţii, apropiată de baricada din 21 decembrie 89, ajunsese un simbol major în primăvara lui 90. Că a fost infiltrate, că unul din liderii ei şi al Ligii studenţilor era securist acoperit, se aflase peste nu mulţi ani. Dar fu nevoie de o candidature caraghioasă la primăria general ca să afle toată lumea.
Peste 4 ani Piaţa a devenit locul de manifestare a bucuriei populare, prilejuite de victoriile naţionalei de fotbal a României, la turneul final al Campionatului Mondial din USA. Nu era o deturnare importantă, dar sfinţenia locului nu mai era pură.
Asemenea manifestări s-au mai repetat, fără a mişca încoace sau încolo a simbolisticii Pieţii. Mai încoace, în ianuarie 2012, cumva simbolul neacceptării lidershipului totalitar s-a repetat. Populaţia n-a mai suportat aroganta dispreţuitoare a preşedinteui de atunci, atacul împotriva celui care crease poate singurul subsistem care funcţionează în ţara asta. Când jandarmii au violentat un manifestant cu piciorul deja rupt.
Piaţa s-a înăcrit, alături de alte spaţii publice, în noiembrie anul trecut, când energia spontană a unui număr mult mai mic de manifestanţi a fost dirijată pentru ca personajul cocoţat mai ales pe facebook pe treapta zupremă în stat a vrut cu tot dinadinsul să aibă guvernul meu.
Iar acum Piaţa s-a oţeţit dea dreptul. Manipulată şi mai pervers.
Blogul meu a fost distrus de câteva ori până acu’s 4 ani şi ceva. Pe 13 iunie 2012 am re-publicat articolul de mai jos. Azi, pe 13 iunie 2016 e timpul să repet publicarea lui.
Nu va fi vorba, în aceste câteva rânduri despre tânărul cântăreţ al Pieţii Universităţii, cel la dispariţia căruia un ziar american de mare tiraj spunea, într-o ediţie online, că ale sale câtece au însufleţit la vremea lor, mulţimea de nobili golani, precum Marseieza însufleţise la vremea ei, alte mulţimi. Căci e fals. Marseieza a anunţat Victoria de la Valmy şi “armata noului model”, har domnului tricolor, nicidecum roşie. Nici de Cristi, palid ca un sfânt bizantin, stingherit în costum elegant, alături de o mireasă dalbă, în faţa popii Ţeavă, la biserica Colţei, când copiii mei, acum maturi, cu care ocolesc subiectele de principii, mă urmaseră, cuminţi, adăstând mai bine de juma’ de oră în zăpada topită, pentru că tata îi adusese acolo. Nici de acel Cristi despre care o anonimă ştire teve, printre violuri, catastrofe şi alte cântece noi, spunea că, pierzând casa în favoarea proprietarului care şi-o redobândise, era găzduit de Teodor Mărieş în sediul asociaţiei 21 Decembrie. Cu atât mai puţin de acest cristic Cristi, cu facies de moaşte, în care puritatea dintât se vedea limpede, dincolo de comentariile medicale purtate de răspândacii media în cele 4 zări.
Ci doar despre vecinul meu de pat timp de o săptămână, cu aproape 2 ani în urmă. Internat de urgenţă, operat în aceeaşi noapte, de o hernie ombilicală, îmi aruncă o privire indescriptibilă, din ochii adânciţi în orbite, picături de cărbune lichid, sânge coagulat al pământului mamă. Privirea asta care nu se uită, spunea: “oare să mă fi schimbat aşa de mult?”. La remarca mea prudent politicoasă, înainte de vizita chirurgului, că numele său e omonim cu al unui cântăreţ care ne însufelţise inimile cu 19 ani în urmă, mi-a răspuns, după lunga şi insuportabla privire spre sine întoarsă: “Da, dom’le. Eu sunt ăla”. Ar fi indecent să spun că ne-am împrietenit. O să amintesc doar 2.71 momente: unul suprarealist, noaptea, după ce pacienţii adormiseră, doar noi doi ascultând, fiecare cu câte o ureche, pe aceeaşi pereche de minicăşti, pe laptopul meu, conectat la internet, celebrele cântece. Al doilea dur, când, temperament violent, i se părea că metodele mele politicoase de a provoca ruptură de ligamente inghinale câte unuia care purtase, evident, culori duşmane, sunt prea soft, i-o spusese sec energumenului cu pricina: ”am făcut o singură greşeală. Că nu v-am împuşcat pe toţi”. Iar fracţiunea de moment, la externare, venind la patul meu şi întrerupându-mi audiţia La Campanellei, m-a întrebat abrupt: Mă, de ce oare am senzaţia că atunci când vorbesc cu tine într-o limbă pe care nimeni de aici n-o înţelege (hélas, avea dreptate), mi se pare că nu noi suntem de le altă planetă, ci ei?
L-am mai sunat pe 13 iunie, după externarea mea. Peste câteva minute am intat în criza care… dar nu de mine e vorba aici. Ci de Cristi. Oare nu s-o găsi un Valmy şi pe harta României? Sigur, unul simbolic, unde o cu totul altfel de bătălie să poate fi câştigată, cu alte mijloacre, spre liniştea sufletului lui Cristi? Dar, doamne, nu pentru liniştea noastră! Nu, nu, nu!
Related Articles
No user responded in this post