POTENŢIALUL CATALITIC AL MICII POLEMICI

Christos a înviat!
Habar n-am dacă printre cititorii blogului meu se află membri ai altor culte, dar, cu excepţia celor proveniţi din ramura iudaic-mosaică, fie ei practicanţi sau aşa autonumiţii reformaţi, termen care dismulează pe atei, e extrem de puţin probabil să existe. Dar nu văd absolut nici un motiv să nu respect tradiţia în care am existat şi exist, cât oi mai exista, anunţând tuturor vestea. Care n-are cum să nu spuna batâr ceva oricărui pământean – din emisfera nordică. În definitiv, una din cele 273 de versiuni triviale ale veştii e acoperită de realitatea văzută cu ochiul… liber: au înflorit magnoliile.
Aşadar, zi de sărbătoare fiind, încă, să facem o pauză în comentarea actualităţii. Fără a abandona spiritul polemic, care îmbibă un procent semnificativ din itemele blogului. Pornind de la un interesant dialog, în ultimele luni ale încheiatului experiment facebook, cu o străveche prietenă, recrutată din lumea forumurilor internautice, la finele secolului şi mileniului trecut.
Sămânţa o aruncasem eu, crezând că închei o conversaţie anterioară, citând, vag parodic, fraza finală a celebrului roman dumasian. Prietena mea a recunoscut fraza (amănunt semnificativ, lectura o fi făcut-o cu zeci de ani în urmă şi e remarcabil că o ţinea minte) şi aşa a început dialogul polemic. Şi eu citisem romanul la vremea cuvenită, în adolescenţă. E irelevant, în speţă, că adolescenţa mea a fost cu mult înaintea adolescenţei prietenei mele.
Replica la citarea frazei cu parfum de dicton fu surprinzătoare. Şi de neînţeles în primă instanţă. Cerui lămuriri. Le căpătai. Prietena mea era convinsă că Dumas tatăl îşi construise romanul răzbunării pe modelul unui mare maestru templier din secolul precedent. Al XVIIIlea adică. N-auzisem de el. Ceea ce nu însemna nimic în sine. Ar fi putut exista. Ceva, însă, îmi dădea cu virgulă. Pe de o parte deoarece ştiam geneza romanului, pe de alta schiţa de portret a templierului implicat arăta distorsionată, ca şi cum ar fi fost desenată în perioada proletcultistă a ateismului primitiv imperial roşu. Deci mirosind a artefact méchant. Unul singur dintre semnale ar fi fost sufficient ca să devin brusc mefient asupra ipotezei interpretative, ambele, conjugate, pe doi din versanţii subiectului, nu dădeau nici o şansă credibilitaţii necritice a ipotezei. Prezentată de prietena mea conform cu temperamentul ei. Îmbinând oarecum riscant buna credinţă cu entuziasmul.
Cum senzaţia de fals se cerea fundamentată (nu era de lăsat să treacă!), recursesem la informaţia publică elementară. Mătuşa Wiki şi unchiul Goguleee. Nu găsisem, aşa cum mă aşteptasem, numele presupusului mare maestru templier. Şi, cu toate rezervele pe care le păstrez asupra gradului de credibilitate a acestor surse populare şi gratuite (Wikipedia nu se poate compară, în materie de rigoare cu Enciclopedia Britannica, nici chiar cu Larousse), tabloul templerilor e(ra) formulat în acord cu tot ce citisem în materie. De la Regii blestemaţi, ciclul de romane al academicianului francez Maurice Druon, la derutanta ficţiune a lui Eco. I-am amintit prietenei mele, în beneficiul mai ales al partenerilor de facebook conectaţi la peretele ei şi al meu, că procesul manigansat de Filip cel Frumos marelui maestru Jaques de Molay a fost, la mai bine de un mileniu şi jumătate după cel al lui Socrate şi cu un ceva mai puţin de un secol şi jumătate înaintea celui al Jeannei D’arc, unul dintre marile procese politice ale istoriei. Să nu uităm că dizolvarea ordinului templier a fost făcută în perioada papilor de la Avignon, controlaţi de regii francezi, iar decizia s-a făcut sub presiunea lui Filip al IVlea cel Frumos.
Aşadar, ultimul mare maestru a fost Jaques de Molay, ars pe rug la porunca lui Filip şi blestemându-şi, după legendă, torţionarii. Legendă sau realitate, Papa Clement a murit la o lună după el, iar regale înainte de sfârşitul anului. În urma… unui accident de vânătoare. Fapte consemnate de istorie şi romanţate de romancierul academician. Ergo – în secolul XVIII nu putea exista nici un mare maestru, cum nici ordinul ca atare nu mai exista, de 4 secole. Dar o frază din articolul pe Wikipedia explică, poate, sursa necunoscută a prietenei mele: Deși nu există o legătură istorică clară între Cavalerii Templieri, care au fost desființați în anii 1300, și oricare dintre aceste organizații, care au apărut abia în anii 1700, se creează adeseori o confuzie publică și mulți scapă din vedere diferența de 400 de ani.
Asta e latura sursei cu pricina. Latura sursei romanului nu-i mai puţin interesantă. Dimpotrivă. În 2002, Cartea Românească publică, în traducerea Aureliei Ulici o carte a lui Patrick Pesnot, intitulată Necunoscuţi celebri, cu subtitlul Eroii de roman au existat cu adevărat. De-a dreptiul interesant, titlul nu se regăseşte în bibliografia autorului, atâta cât apare pe Wikipedia. Dar tema e, totuşi, tipică pentru autorul jurnalist şi scenarist. Un mărunţel mister suplimentar condimentează întreaga poveste. Aflăm că substanţa intrigii din Contele de Monte Cristo fusese extrasă din arhivele poliţiei pariziene. De celebrul romancier, sau oferită ca atare de conexiunile din poliţie a acestuia, n-are importanţă. Şi mai interesant, faptele relatate de documentarea poliţiei sunt sensibil mai spectaculare, mai dramatice chiar, decât acţiunea romanului. Dar din aceste fapte lipseşte esenţialul: literaturizarea. Şi, mai mult decât atât, literaturizarea à la Dumas pére. Nici tema valorificării literare a unor fapte, cât reale, cât amestecate cu ficţiune, de către un profesionsit al penei nu e nici nouă, nici inedită. Cu atât mai puţin simularea, de către scriitori, a redării unor documente pretins autentice, ca artificiu literar.
Dar partea interesantă vine abia acum. În două trepte. Memoriile unuia din personajele dramei reale, citeaza câteva erori istorice. Dumas însuşi se îndoieşte de autenticitatea lor, dar asta nu-l descurajează, a pus mâna pe un subiect valorificabil. Documentele pier într-un incendiu al arhivelor poliţiei, la o generaţie după publicarea romanului. În timpul comunei din Paris.
Vizitând, cu un an înainte de a se apuca de scris, mica stâncă Monte Cristo, aflată, ne spune Google Earth, la sud de Elba, primul exil al lui Napoleon, între tărmurile Corsicii şi ale Liguriei, scriitorul îşi anunţă companionul, nici mai mult, nici mai puţin decât nepot de frate al Împăratului, respectiv fiu al regelui Jerôme, pe nume tot Napoleon, că va scrie un roman al cărui titlu va fi numele insuliţei. Care insuliţă va juca un rol important. Modelele personajelor vor fi eroii arhivelor poliţiei, distribuiţi omologic. Până aici ar fi un mărunt fapt divers al istoriei picante a literaturii. Dar numele insulei stâncoase i-a amintit scriitorului de un episod din furtunoasa istorie reală a propriei genealogii. Fratele bunicului său direct, marchiz normand, omonim, Alexandre Davy de la Pailleterie, plantator în coloniile caraibiene, îşi exporta zahărul printr-un porto franco numit… Monte Cristo. Ori, numele insuliţei, aflată în ape iteliene, înseamnă, în limba ligurilor, muntele lui Christos. Istoaria nu consemnează pe cei care vor fi botezat-o aşa. Dar Google Earth ne confirmă descrierea ei din roman. E un munte ce iese din mare, păşit de capre negre. Posibil – şi aici intuiţia scriitorului funcţionează perfect, cuib de contrabandişti, în epocă. Iar numele creştin are o rezonanţă romantică iarăşi intuită – şi valorificată ca atare – de scriitor. În fine, tema răzbunării, preluată din sursa arhivistică, rezonează cu relaţia dintre cei doi fraţi, bunicul marchiz aventurier şi plantatorul ce nu moştenise, după codul feudal, încă respectat la începutul secolului XIX, titlul.
Nu-i aşa că povestea are savoare? Mai ales declanşată de sentimentul de fals indus de preluarea necritică a prietenei mele, scriitor şi om de litere la rândul ei, provenind dintr-o fostă educaţie şi profesie tehnică, în linii foarte mari la fel ca mine, a unei confuzii răutăcioase.
Şi dece aş rezista tentaţiei de a socoti toate cele de mai sus ca ilustrare colorată a ceea ce am vândut şi vând ca teorema 3, a lui rim: totul e valorificabil. Chiar dacă, luat la banui mărunţi, recunosc cu fair play că apoftegma nu e propriu zis o teoremă. Ci o simplă conjectură. Căci, deşi deseori confirmată, nu e susţinută de nici o demonstraţie more geometrico.