SĂGEATĂ VERSUS SCUT -de-a lungul istoriei-

Nu ştiu când a apărut scutul, dar e de presupus că în antichitate, nu în preistorie. Deci în preistorie bâta şi piatra n-au avut opoziţie. Nici securea neolitică şi, probabil, arcul neolitic de os. Ar fi, deci, de aşteptat ca dezechilibrul tehnic să fi avut drept consecinţă o mare productivitate a morţilor. Nu cred că există evaluări, e posibil ca raportat la populaţie să fie aşa, dar eficacitatea trebuie să fi fost foarte limitată de rariştea populaţiei, de unde rariştea confruntărilor. Pentru cele mai multe triburi e plauzibil că războaiele cu triburi apropiate să fi fost rare.
Scutul acoperă întreaga antichitate şi o mare parte din evul mediu, ca element de blindaj individual. Până la cavaleria medievală, unde deja devine element auxiliar la armură. În renaştere e, treptat, abandonat. În favoarea dublării armelor ofensive. De pildă duelul cu dagă şi spadă, care s-a prelungit până în zorii secolului xvii, elementul protectiv fiind cămaşa de zale. Sbe păstrează la lupta cu securea de război. Elemente de protecţie-blindaj individual, premergătoare armurii, găsim încă în antichitate, la popoare de rangul întâi, greco-romane, dar şi la cele dispărute (sciţi, traci).
Să mai notăm că scuturile s-au făcut din straturi suprapuse de piele, pe cadru de lemn, mult după apariţia metalelor (bronz, fier). Imperiile orientale (assiro-babilonieni, medo-persani) foloseau mai ales scutul de lemn. Scuturile metalice s-au generalizat greu, din cauza greutăţii (cuprul şi fierul au densităţi aproape de 8).
Scutul, ca element de armament individual, se află la originea heraldicii. Îniţial era marcat cu simboluri grafice identitare, iar în timp acestea s-au dezvoltat la un limbaj sofisticat, ca bază a unei discipline simbolice cu elemente esoterice. Heraldica a atins nivelul maxim, cel puţin în Europa, către finele feudalităţii şi începutul Renaşterii, dar se conservă şi în secolul XIX, fiind unul din elementele formale care închid o paranteza în jurul revoluţiei francize. Căci ierahia feudală şi titlurile ei de nobleţe au supravieţuit secole după dispariţia bazei lor sociale.
Oraşele, care în antichitate, cu precădere cea grecească, aveau şi character statal. Şi l-au pierdut în epoca feudală, dar au câştigat statutul de element al ierarhiei feudale. Un oraş feudal beneficia de statutul de senior, având ca vasali comunităţi teritoriale rurale înconjurătoare şi de vassal al unui senior din eşaloanele înalte. Pe cale de consecinţă, oraşele au căpătat insemne heraldice proprii. Tradiţia acestora se păstrează până în ziua de azi. Chiar în vremea comunistă, oraşele din sfera colonială a imperiului roşu au avut simboluri identitare a căror grafică s-a bazat pe scut. Că estetica acestora căzuse în kitsch primitive, ce-ar fi fost de aşteptat?.
Mai mult, ideea simbolului grafic identitar cu origine heraldică s-a generalizat la entităţile celui mai popular sport, fotbalul. Cluburile de fotbal au astfel de simboluri identitare, care acum se numesc sigle şi elemental comun al tuturor e scutul.
Desigur, acest excurs în simbolistica scutului n-are nimic a face cu subiectul, competitia militară dintre elemental penetrant şi cel protectiv. Dar a ignora această valenţă a unei piese cu viaţă seculară din echipamentul militar individual ar fi fost o dovadă de superficialitate.
Tot din antichitate, blindajul colectiv devine premisa competitivităţii militare faţă de cel individual. De falanga macedoneană a auzit toată lumea. Dar aceasta nu e decât urmaşa altor formule tactice precedente. Armata macedoneană, a lui Alexandru n-a fost decât ultima care să folosească falanga. Înaintea ei, prima falangă a fost spartană, cu 2-3 secole înainte de excepţionalujl cuceritor, apoi cea ateniană. Puterile greceşti ale epocii. Dar şi aici tactica se împleteşte cu tehnica. De fapt însăşi falanga e o structură tactică. Falanga spartană şi cea ateniană au fost dominate, pentru scurt timp, de aşa numitul ordin oblic, al beoţiano-thebanului Epaminonda. Tactica cu care a obţinut victoriile pentru care a rămas în istorie: Leuctrra şi Mantineea. Deloc neinteresant, istoria bătăliilor a cunoscut, în diferite epoci, folosirea ordinii oblice, de către unii comandanţi. De anvergură. E.g., Frederic cel Mare. Dar aplicată la scară mare, mult dincolo de numărul de soldaţi care constituiau o falangă (4-16 mii).
Fără a se numi falangă, structura de tip arici a grupului de militari acoperit cu scuturile individuale şi cu suliţele a fost folosită de romani, mai ales în confruntările cu celţii. În Galia şi Britannia.
Să revenim o clipă la arc. Forţa ofensivă a acestuia a fost ameliorată pe de o parte de săgeţile aprinse în apus şi de trasul din galop în răsărit. Timp de 1 – 1.5 milenii acesta din urmă. Parţii, moştenitori temporari ai perşilor, erau renumiţi prin tragerea cu arcul din galop de retragere, peste umăr. Subtilitate unică în istorie. Imperiul mongol n-a avut nevoie de ea, folosind arcul din galop spre direcţia de progres (tranziţie pozitivă se spune acum în jargonul tactic al fotbalului).
Dar chiar în apus, arcul lung, preluat de armetele engleze de la galezi, după ce cuceriseră Ţara Galilor, mult mai penetrant decât cel obişnuit, a asigurat victoriile engleze de la Crecy, Poitiers şi mai ales Azincourt în războiul de o sută de ani. Împotriva şarjelor cavaleriei feudale. Săgeata arcului lung penetra oţelul armurii cavalerilor.
Maxima eficienţă în materie de săgeată a fost arbaleta (literal – arcul în formă de cruce, botezat aşa de englezi). Un arc de oţel, deci cu forţă elastic peste oricare alt material al epocii, montat pe un ghidaj tot de oţel, pentru săgeată. Al cărei vârf era tot de oţel. Arcul arbaletei se încorda cu un mechanism pe bază de manivelă, sau cu piciorul. Săgeata arbaletei penetra orice armură individuală. Marele dezavantaj al armei era timpul prea lung de încordare. După executarea primei salve, linia de arbaletieri era nevoită să se retragă în spatele unui dipositiv cara să facă faţă şarjei de cavalerie, care, altfel, ar fi trecut peste arbaletieri, strivindu-i. Iată dece cea mai puternică armă individuală de dinainte de cele de foc a făcut o carieră foarte limitată în praxa războaielor.
După eliminarea arcului din câmpul de bătălie, de către armele de foc, acesta n-a dispărut. A devenit sport. Cum au făcut-o multe arme militare. Pe de o parte asta e tendinţa naturală a destinului armelor, pe de alta, perioada războiului de o sută de ani a determinat implementarea antrenamentului tragerii cu arcul în masa populaţiei masculine. Praxa condiţionată de sistemul de recrutare feudal, car eobliga fiecare individ dintr-un anume eşalon să presteze servicii militare, ergo – baza socială avea obligaţia să-şi asigure echipamentul. Sigur că antrenamentul dominical la tir cu arcul era mai sanatos socialmente decât câărciumile şi jocurile de noroc, dar câtădeosebire între această epocă sportive avant la letter şi cea puritan dijn timpul lui Cromwell, când duminicile treceau greu şi trist, fiind interzise orice distracţii, populaţia fiind obligată să cânte în masă imnuri…
Arcul contemporan de tir sportiv e, graţie evoluţiei tehnologice, incomparabil mai eficient decât milenarele sale omologe militare. Designul e simultan elegant şi optim mecaniceşte, iar materialele de construcţie sunt composite, fibre de carbon şi de sticlă.
Compararea între săgeţile cu flacără folosite prioritar în apus, combinate cu traiectoria balistică (vezi Hastings, 1066) şi cele trase din galop în orient e emblematică în ce priveşte dominantele celor două lumi: accentul pe tehnologie în apus, pe agilitatea nativă în răsărit
Să revenim la falangă. Aşa cum sugera un prieten architect, falanga e strămoşul genuine al blindatelor. Paralel, tactica greco-macedoneană, dezvoltată cam 3 secole, se regăseşte în fulminanta folosire, ca forţă de şoc, a maselor de tancuri de către generalul german Heinz Guderian, în faza de blitz krieg a celui de-al doilea război mondial. Ambele tactici se bazează pe acelaşi principiu mecanic: folosirea blindajului, element defensiv prin definiţie, în ofensivă. Alcătuind o forţă de şoc, un proiectil colectiv sui generis. Exact ce era falanga, păstrând absolut toate proporţiile. Aproximativ un mileniu şi jumătate între ele. Diferenţa specifică: Guderian a aplicat principiul lui Napoleon: concentrarea forţei de şoc într-un punct al armatei adverse, pentru a crea breşa decisivă.
Acelaşi model de ofensivă bazată pe o formă de blindaj, intermediară între falangă şi masa de tancuri a fost, la vremea ei, cavaleria grea feudală. Cavalerul purta armură, calul idem. Şarja de cavaleriese baza, ca celelalte două dispozitive armate similar, pe marimea impulsului. Ceea ce ne face să înţelegem denumirea iniţială a acestei noţiuni drept canitate de mişcare. Dacă, însă, falanga şi masa de tancuri de asalt rămân înistoria militară mai ales prin succese, cavaleria feudală, deşi a obţinut mai multe succese decât eşecuri, rămâne înistorie mai ales pentru acestea din urmă: dezastrul de la Nicopole, când sarja ei a fost decimată de infanteria otomană (la finele secolului XIV) şi Azincourt, câteva zeci de ani mai târziu, unde a fost distrusă de micul corp pedestru al invadatorului englez. Terminologia militară anglosaxonă numeşte unităţile de tancuri armored units. Iar jargonul militar se referă la tancurile de asalt cu termenul cavalry. Care provine de la cavaleria yankee. La armura feudală se renunţase demult, ar fi fost şi vulnerabilă la armele de foc.
Totuşi toate trei instrumentele tactice de gen se sustrag interacţiunii proiectil-blindaj. Scutul, apoi armura, protejau direct împotriva suliţelor, a halebardelor, a securilor, săbiilor, spadelor, săgeţilor şi buzduganelor. Proiectilul colectiv al falangei şi, peste veacuri, al masei de tancuri nu se confruntau cu un blindaj colectiv, nici cu unul construit, ci tăiau în carne vie, ca să spune aşa. Împotriva tancurilor te apăreai cu alte tancuri, dar mai ales cu artileria antitanc. De la cea de câmp la arma antitank individuală, reactivă. Numită panzerfaust sau faustpatron în Wehrmacht (terminologie preluată de armata roşie, ruşii n-au avut talent terminologic) şi bazooka în armata americană. Termen preluat de aliaţii occidentali. O sofisticaqtă bijuterie tehnologică, concepută pentru a penetra blindaje, prin topire locală. Principiu preluat, simplificat, de obuzele perforante. Interesant, în planul temei asumate, că proiectilul colectiv era (şi continuă să fie în prezent, când proiectilele reactive s-au diversificat şi domină câmpul de bătălie) confruntat cu contraproiectile individuale, concepute pentru a străpunge blindajul individual al tancurilor. O răsucire a interacţiei considerate ca temă majoră.
Dar aici e iarăşi de observat ceva interesant. Tancul a apărut, că urmaş mecanizat al armurii cavalereşti*, imediat după automobil: în ultimii ani ai WW I. Folosite primitiv ca auxiliar al infanteriei, la aliaţii occidentali şi neglijate de germani. Cu atât mai remarcabilă inteligenţa lui Guderian, care a recuperat în 20 de ani rămânerea în urmă a wehrmachtului în materie de folosire a tancurilor. Numai imensa dobitocie a lui Hitler, care a reuşit performanţa de a coaliza întreaga lume împotriva celei mai eficiente armate a făcut ca acelaşi principiu napoleonean să fie folosită de aliaţi în Normandia, împotriva zidului Atlanticului, înjghebat de la mijlocul Euskadi (fundul golfului Biscaya) până la ţărmul Balticii. Sigur, fără operaţia Fortitude (ascunderea punctului de debarcare) n-ar fi reuşit. Doamne feri!
Cu zidul Atlanticului ajungem la ultimul element de blindaj: cetatea medievală şi zidul. De la cel al oraşelor la zidul lui Hadrian, ale cărui ruine marchează şi acum demarcajul între England şi Scotland.
Cetatea sau castelul medieval a fost creaţia arhitecturii. Ziduri de piatră, cu înălţimea de zeci de metri, crenelate, turnuri mai înalte, inserate în perimetru, încât să asigure vizibilitatea întregului spaţiu exterior. Construcţia înconjurată de şanţuri adânci, umplute cu apă, dându-i formă insulară. Poarta din lemn de stejar întărit cu fier forjat. În plan parallel cu aceasta un grilaj de fier forjat, care se putea ridica şi coborî cu mecanisme bazate pe cabluri şi scripeţi. Aceleaşi mecanisme puteau ridica şi coborî o punte mobile peste şanţul de apărare. Pe partea interioară a zidurilor, galerii situate la înălţime potrivită pentru apărători. Crenelurile permiteau acestora să arunce material defensive şi să se ascundă imediat în spatele supraînălţat de săgeţile atacatorilor. Pentru asalt, atacatorii foloseau scări. Succesul sau respingerea asaltului depindea de număr. Destule cetăţi au fost distruse, destule au înfruntat secolele.
Există o diferenţă: cetăţi-castele cu scop pur militar (de pildă cele ridicate de armatele engleze de ocupaţie pe teritoriul francez, în timpul războiului de o sută de ani) şi castele folosite ca locuinţe ale înaltelor ierarhii, cum sunt cele de pe valea Loirei. Cu o arhitectură mai elegantă, dar cu aceleaşi elemente de fortificaţie defensivă.
Fortificaţiile defensive ale oraşelor aveau, în linii mari, structuri similare, mai mult sau mai puţin la fel zidurile care protejau teritorii mai întinse, construite pe valuri iniţiale de pământ. Am dat exemplul zidului lui Hadrian, care despărţea practice în două insula Britaniei. Cel mai mare zid din lume, care acum e obiectiv turistic, integrat în patrimoniul cultural, e marele zid chinezesc, întins pe mii de km.
Fără a fi invulenabile, cetăţile au rezistat în geneal până la apariţia artileriei grele. Capabile să arunce la mare distanţă proiectile de piatră grele de ordinul tonelor. Al căror impuls putea dăuna zidurilor. Exemplul celebru e asediul Constantinopolelui, la 1453, de sultanul Mahomed al doilea. Acesta şi-a asigurat serviciile unui topciu maghiar (există şi surse care-l consideră român), pe nume Orban, care a turnat tunuri imense, de fontă, plasate dincolo de distanţa de tragere a bombardelor de pe ziduri. Acestea aruncau proiectile sferice de piatră de căâţiva metri diametru. Concentrate asupra unor puncte ale zidurilor, au fost aproape să le dărâme, când oştile otomane au pătruns în oraş prin celebra Kerkaporta, uitată deschisă. Zidurile aveau lăţime de peste 3 metri. Câteva tunuri au explodat după primul foc.
Au existat şi cetăţi care au rezistat asediului. Pentru noi nereuşita oştilor regelui polon Ian Sobieski (cel care salvase Viena de al doilea asediu otoman, în 1683) în faţa Cetăţii Neamţului rămâne o pagină eroică. Dar nu uităm de celebra fortificaţie Saint Jean D’Acre, actuala localitate Akko de la nordul golfului Haifa, asediată în 1799 de Napoleon, care a fost nevoit să ridice asediul după2 luni. Fortificaţia antică rezistase şi lui Alexandru predându-se până la urmă. Între aceste două momente din istoria locală, cetatea a schimbat de multe ori stăpânii, fortificarea ei majoră fiind opera ordinului monahic militar al cavalerilor hospitalieri ai sfântului Ioan.
Confruntarea directă între proiectil şi blindaj a cunoscut, pentru câteva zeci de ani, faza sa navală. Dacă în secolele XVII şi XVIII, chiar începutul secolului XIX, navele de război fiind încă de lemn erau vulnerabile la loviturile de tun (totuşi confruntările se decideau mai ales la abordaj), odată cu introducerea motoarelor cu abur, apoi cu ardere internă, tonajul crescut a permis blindaje de oţel. Exista o corelaţie între grosimea blindajelor şi calibrul tunurilor. Odată cu apariţia portavioanelor, în WW II, navele de linie au avut nevoie de un întreg system de protecţie antiaerian şi antisubmarin, devenind în general vulnerabile. Torpilele s-au folosit ca proiectile antiblindaj încă din secolul XIX. Bazate nu pe impuls mechanic, ci pe puterea explozibilelor. Torpilele erau lansate de pe vase specializate (care există si azi, modernizate), iar în cele două războaie mondiale mai ales de pe submarine. Blindajul acestora din urmă era şi mai este atacat cu grenade antisubmarine, a căror explozie loveşte coca submarinelor cu unda de şoc submarină şi cu torpile, lansate de pe submarine adverse. Vulnerabilitatea navelor de linie (battleship în engleză) s-a dovedit încă din primele zile ale fazei Pacifice a WW II, când două unităţi britanice au fost scufundate de bombardamentul aerian japonez. Apoi, începând de la Marea Coralilor (remiză tactică, victorie strategică a aliaţilor), apoi Midway, flota japoneză a fost treptat distrusă. Apariţia portavionului, cu ¾ secol în urmă, a schimbat complet războiul naval, rolul proiectilului preluîndu-l bombele. Mai eficace decât torpilele lansate de pe avioane torpiloare, căci punţile nu se pot blinda. Folosirea, în present, a rachetelor, a schimbar prea puţin tactica de luptă, doar a ameliorat mult eficacitatea.
În epoca rachetelor balistice, cu capete nucleare, care au preluat rolul proiectilelor, blindajul devine sofisticat şi tehnologic. Un sistem de radare care identifică racheta balistică încă din faza ascendentă a traiectoriei, oferind datele unui sistem de rachete antirachetă. Pentrru a fi eficace, sistemul de baze defensive trebuie să acopere cu tangibilitatea sistemul de silozuri al adversarului potential. Timpul de la lansare până la atingerea ţineti la o rachetă balistică cu rază lungă de acţiune (peste 5000 km) e cam jumătate de orădetecţia şi soluţia de tragere pentru sistemul antirachetă e de ordinal minutelor. Pentru a atinge racheta ofensivă în coborâre, racheta defensivă trebuie să plece de la o distanţămai mica de silozul de unde pleaca cea ofensivă. Un sistem defensiv cu baza la sol nu e, totuşi, asigurător, chiar dacă reţeaua de baze e mai deasă decât cea ofensivă. Căci rachetele balistice cu rază lungă de acţiune pot fi lansate şi de pe submariunele nucleare. Care nu pot fi monitorizate în suficientă măsură. Oricum interacţiunea potential între sisteme e mult mai complex decât siguranţă relative a aşa numitei distrugeri mutuale asigurate din timpul războiului rece. Mă rog, războiul rece clasic. Căci acum ne aflăm într-o fază foarte instabilă, cu un posibil război cald la doi paşi. Dispoziţia agresivă a Rusiei lui Putin adduce într-o anume măsură cu cea a predecesorilor săi Hitler şi Stalin.