RAFINAMENT NARATIV

După excelentul volum de versuri Tren printre zodii (Editura Neuma, Cluj, 2017), cel proaspăt, Răni călatoare  (aceeaşi editură, 2019), este, într-o anume măsură, o surpriză. Nu deoarece e proză. Ci datorită manierei de expresie total diferite. Cu primul – l-am descoperit, în urmă cu doi ani şi jumătate. Cronica aceluia, scrisă prompt pe blog, e inserată în volumul Sedus de poezie (tot editura Neuma, 2019). Dar l-am descoperit târziu. E doar cel mai recent volum de poezie al scriitorului şi jurnalistului teleormănean. Al cincisprezecelea. Dintre care două antologii personale. Debutase în 1979, cu un volum premiat. Volumul de proză aflat acum sub lupă e al patrulea de proză.

Cele 15 piese constituie un tablou de viaţă al zonei rurale de pe Valea Călmăţuiului. Cu interferenţe urbane şi semiurbane. Zona e situată spre vestul ţinutului teleormănean. Perioada se întinde de la război spre prezent. Cu un centru de greutate median. Unele povestiri se petrec în timpul construirii Combnatului de la Turnu Măgurele. Dar accentul nu e pus pe coordonatele specifice ale fiecărei perioade. Orice ton vindicativ, care e greu de evitat în proza posdecembristă, e exclus cu blândă seninătate. Autorul pedalează pe pitorescul vieţii oamenilor simpli, care-i populează povestirile. Tabloul e mozaicat. 14 din cele 15 texte sunt scurte.  Cu o medie de 8 pagini. Penultima, intitulată Satul de ţărână, care e o sinteză, are 32 de pagini.

Ce e de remarcat la proza lui Florea Burtan, cel puţin in acest volum emblematic (nu le-am citit pe celelalte 3) seninătatea cu care se mişcă în teritoriul monşerului tutelar, Marin Preda şi chiar al lui Zaharia Stancu. Fără a avea aerul că braconează, fără a se panica. Cumva, subtil, parcă ar fi unicul literat al Teleormanului natal. Dar mai ales fără a se sumeţi. Tot ce-l interesează e să menţină vraja (da!) povestitului. Că satul său de pe Valea Călmăţuiului diferă fără ehivoc de Siliştea Gumeşti ca atmosferă, ca psihologie, ca filosofie, n-are cum fi altfel. Nu ne-am putea închipui o poiană a lui Iocan lângă satul de ţărână, nici pe hrăpăreaţa mamă ce-şi obligă fiul să se-nsoare cu fata cu zestre şi un picior mai scurt nevoită să vândă o parte din recoltă pentru a-şi plati foncirea. Oricum colectivizarea o sărăci. Dar nici dincolo de poiana lui Iocan nu ne putem închipui o fântână precum dea a alui Dedu. Monşerul povesteşte seniorial, Moromeţii lui sunt tăiaţi în piatră. Dar Florea Burtan poetizează lumea de piatră la capătul unui drum de lumină. Ţăranilor lui Zaharia Stancu li se pun botniţe, la culesul strugurilor din viile care nu le aparţin. Imagine a cărei duritate vindicativă trimite la Steinbeck. În satele pictate aproape bucolic ale povestitirului nostru bolţile de vie servesc doar pentru a acoperi mesele aer liber.

Pe coperta a patra, poeta Nicoleta Milea subliniază frumuseţea rară a povestirilor. Şi găseşte sagace termenul perfect pentru a le defini specificul: te iau martor. Sine ira et studio. Sunt cele mai lirice proze pe care le-am întâlnit în ultimii ani. Lirice dar cum nu se poate mai departe de aerul dulceag de telenovelă. Dar nu e numai atât. Autorul distribuie cu ştiinţă piese fantastice printre piese realiste, al căror ton narativ e omogen în farmec. Chiar dacă vizitele femeii Maria la bărbatul ei, aflat într-un loc despre care o vreme nu-ţi dai seama dacă nu-i închisoare, pentru a realiza că e în mormânt aduc vag aminte de nuvela fantastică a altui teleormănean, Gala Galaction, aici fantasticul e mult mai rafinat.

M-am întrebat dacă n-ar fi meritat ca Florea Burtan să-şi adune în volum toate povestirile cu iz fantastic. Răspunsul e negativ. Amestecul savant de fantastic poetizant cu realism simbolizant dă o mixtură pe care am numit-o mozaic, dar are şi efectul unui elixir.