VOCEA POETICĂ A ETNOLOGULUI

Crucea nopţii, Menuţ Maximinian, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2018

Timişoreanul, ca origine, Menuţ Maximinian, stailit curând în Bistriţa (unde a absolvit Colegiul Naţional Liviu Rebreanu, profil matematică-fizica, apoi şcoala Postliceală de Informatică), e una din personalităţile cu spectru larg a generaţiei intermediare. Şi un corifeu al culturii şi literaturii bistriţene. A absolvit Facultatea de Litere a UBB Cluj, sectia română-etnologie, apoi masteratul în etnologie al Universităţii de Nord din Baia Mare. Este manager al cotidinaului bistriţean Răsunetul (redactor din 2002), redactor la TV Bistriţa, la Radio Renaşterea şi la mai multe săptamânale culturale. Colaborează la numeroase publicaţii şi a fost onorat cu numeroase premii. A publicat mai multe volume de etnologie, de critică literară si 4 volume de poezie. Cel mai recent, de care ne vom ocupa: Crucea nopţii – Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2018.  O apariţie elegantă grafic, beneficiind de giruri prestigioase: Prefaţă de Constantin Cubleşan, postfaţă de Andrei Moldovan. Iar pe coperta a patra, alături de recomandările celor 2 critici, un miniportret-pastilă, semnat Horia Gârbea. Care îl numeşte sintetic Poetul şi animatorul cultural impetuos de la Bistriţa.

Prefaţatorul consideră poezia lui Menuţ Maximinian ca aforistică. Şi-şi construieşte argumentele cu acribie. Respectând-i viziunea, aş înclina spre o senzaţie mai primitivă. Cititorul respiră aerul poeziei japoneze în forme fixe. Materia primă nu e, însă, doar haiku. E adevărat că există un strat de recepţie onestă – şi cunoaştere -, a acestei delicate poezii, care nu trece dincolo de haiku. Aş îndrăzni, însă, a propune un model metaforic de receptare a poeziei în discuţie: mostre din toate speciile poeziei japoneze în formă fixă – haiku, liber sau riguros, goayohka, tanka, sedoka şi katauta – sunt mojarate. Din care materie se recompun fragmente mozaicate ce păstrează parfumul originar. Iată doar două exemple:

Apus

Vuiet de luptă

Pe casa mea.

Să fie ploaia?…

Muşcta tremură

După gratii,

Focul se tânguie.

Tropot de cai

Pune stapânire pe timpan

Până la apusul lumii… (pg. 14)

N-am ales tocmai la întâmplare acest poem. Privit la microscop, e structurat ca o juxtapnere de 3 haiku libere. Cum sedoka reprezintă 2 haiku alăturate prin sudură, acest poem ar fi prototipul unei specii japoneze originale, fără nume de marcă. O performanţă rafinată a formei. Dar nu e numai atât. Rafinamentul atinge un vârf peste vârfuri cu ultimul vers. Care s-ar putea citi şi schimbând m în n. Până la apusul lunii ar fi mai japonez, la fel de integrat în poem, deci cumva încorporat virtual. E un poem cu două finaluri, unul ascuns.

Şi acum Primăvară

Pomi pierduţi în coama cailor

Copii care zboară

Pe aripi de raţe sălbatice.

Tot mai sus

Galaxii.

E o tanka în grafie latină (pg. 49)

Dar forma japoneză, cu parfumul ei, nu e decât epiderma, altfel mătăsoasă, a organismului poetic. Animatorul cultural, cum îl numeşte Horia Gârbea, nu uită că e transilvănean. Astfel, diferenţa dintre poemele Primăvară în Transilvania (pg. 18) şi Primăvară (pg. 20) e relevantă: primul reia, în limbaj propriu, teme ale marilor antecesori Coşbuc, Goga, al doilea se întoarce la formatul de inspiraţie japoneză. Interesant, e singurul demers poetic în care am înâlnit 2 iteme cu acelaşi titlu. Ambele citate mai sus. Fără a localiza neapărat, Satul meu (pg. 43) respiră aceeaşi atmosferă transilvană.

Tema credinţei (nu a religiei), atât ca dimensune spirituală, cât şi tradiţional-cutumieră, e abordată cu acelaşi echilibru: Cruci (pg. 13), De Paşti (pg. 36), Petru (pg. 44). Lunecând lin spre liricul tradiţional (Seri de iarnă, E iarnă iar (pg. 26, 27), Peisaj (pg. 34), Strămoşii (pg. 37), Ler din cer (pg. 42), Sub nuc (pg. 51).

O atenţie firească se cere acordată poemului care dă titlul volumului: Crucea nopţii (pg. 11). Emblematic pentru intregul volum:

Mireasmă de flori sălbatice

Peste valea

În care vântul îşi are culcuşul

Iisus priveşte spre cerul înstelat

Iar licuricii se ascund după lună

Acest prim capitol, care cupriinde aproximativ trei sferturi din volum, pune o problemă. Daca l-am citit fără a şti nimic despre autor, l-am aprecia ca atare. Observaţiile de mai sus sunt o modalitate posibiă de apreciere, alături de altele. Dar ştiind, putem spune că primul capitol e mai mult: e transferul viziunii etnologului în limbajul poetic. Dar surpriza vine citind al doilea capitol, mai scurt. Care am zice că e un jurnal de călătorie sui generis. Scris cu aceleaşi mijloace lirice. De la Madrid la Kuala Lumpur, apoi căutând retrăirea visului lui Columb pe avenuele New York-ului. Revenind în Malaezia, pentru un popas la Istambul, în drumul spre casă. De-a lungul periplului, adresează epistole lirice iubitei, interlocutor nelipsit din orice demers poetic. Şi iată casa:

Tu

Casa mea

Are culoarea sufletului tău

Şi e mereu cu mine.

Cu revenirea la haiku liber se închide cercul stilistic.

Să mai spunem că Menuţ Maximinian poetizează New Yorkul, fără teamă de nenumăraţii concurenţi, cu suflul admirator c care Carl Sandburg vorbeşte de Chicago. La mai mult de un secol.

Cum n-am citit celelalte 3 volume de poezie, nu mă pot referi decât la acesta. Dar coerenţa personajului animatorului cultural presupune exstenţa unor elemente care-l reprezintă şi în acele volume. Pe acesta, evident, l-am citit cu satisfacţie.