RECENZII LA PIANOCTEIL

Celei mai frumoase – şapte ani de recenzii, Andrea H. Hedeş, Neuma, 2018

Aştept cartea asta de ani de zile. Dar, daca aş fi fost în locul autoarei, exact acum aş fi publicat-o. căci 7 e un număr magic. Şapte ani de-acasă au fost şi nu prea mai sunt o etapă definitorie în dezvoltare. Şapte ani de recenzii oferă o perspectivă rotundă asupra uneia din dimensiunile literare a fenomenului Andrea H. Hedeş. Scriu pentru cititorii care consideră cuvântul fenomen în sensul fizic. Să nu spun fenomenologic, ar fi o gafă stilistică. Dece precizarea? Deoarece sensul secund, hiperbolizant, ar strica această cronică a unui volum de cronici. A scrie despre acest raport sui generis către El Greco (îmi) cere un efort de ţinere a respiraţiei. Căci a(-mi) exprima sentimentele ar face un deserviciu cărtii. N-ar putea fi interpretat ce scriu decât la modul encomiastic. Sicofantic chiar. Singurul mod de a raporta despre lectură adecvat e unul tehnic. Contabil chiar. Dar s-o luăm de la început.
M-am mai referit, în cronicile la cele două volume de poezii (Aritmii şi Orele aspre, Neuma, 2016, 2017) la descoperirea autoarei. E momentul să detaliez cu o nuanţă mai amănunţit. Întâmplarea face să fi fost în urmă cu… da, 7 ani. Cum altfel decât citind, mai întâi pe blogul autoarei, apoi într-o revistă literară (pe care avusese amabilitatea de a mi-o trimite ulterior), o cronică. Ce altceva. O cronică inserată în volumul de care discutăm. Evident, nu voi preciza la ce carte. În fond chiar nu contează. Într-o anume măsură, efectul ar fi fost acelaşi dacă aş fi citit oricare dintre cele 104, inclusiv destule scrise ulterior. Dacă cumva oi fi gresit la numărătoare, ordinul de mărime al textelor e cel care contează.
Numărul autorilor recenzaţi e cu puţin mai mic decât al cărţilor recenzate, respectiv al articolelor. Altfel spus, sunt puţine cărţi ale aceloraşi autori, care au atras atenţia recenzentei. O calitate evidenta, tabloul literar fiind foarte cuprinzător. Cifrele dau o medie de 14-15 cronici pe an. Cum într-o vreme autoarea avea mai mute rubrici fixe, la numărul corespunzător de publicaţii si cum scria regulat, rezultă o anume selecţie. Adică o anume decantare. O anume sedimentare. Criteriile-i aparţin şi cercetarea, item cu item, pe blogul Dsale, nu e problema cronicarului. Acesta are a se raporta la selecţie ca atare. Are a sesiza un mesaj coerent către cititor. Sau cel puţin a încerca.
Cuvântul autorului pare scris pentru a explica formula titului, dar, cu o piruetă rafinată, tipică autoarei, de fapt încifrează şarada. Ceea ce sporeşte farmecul cărţii, atât pentru cititorul care-i urmărise, fie şi parţial, cronicile, cât şi pentru mult mai puţinii care descoperă abia acum adeastă dinemsiune creativă. Mai mult, incită la lectură. De la autorii cărţilor recenzate la cititorii care abia acum au aflat de revista Neuma. Ai zice că e un gest subtil de PR, dacă un astfel de gest n-ar fi, în cntextul apariţiei cărţii, de fapt, inutil. PR sau nu, semnificaţia acestei şarade e alta. Şi e subiacentă. După ce argumentează conştiincios limitele inerente ale condiţiei cronicarului de întâmpinare, recursul la imaginea miticului măr de aur aruncat pe masa de lucru a acestui truditor literar devoalează un orgoliu – şi conştientizarea, asumarea acestui orgoliu. Lipsit de orice ostentaţie, dar sesizabil. Iarăşi ne vedem în situaţia de a recurce la limitele spectrului cititorilor. Pentru cei care o cunosc, cel puţin ca ce, cum, cât şi unde scrie, asumarea orgoliului e pe deplin justificată. Pentru ceilalţi, mult mai puţini, care deschid cartea în premieră, dar sunt formaţi ca cititori, însuşi conţinutul cărţii oferă – şi conferă – deplina acoperire prin calitatea textului. Mă rog, a textelor.
Cât despre textul cronicii de întâmpinare a autoarei, semnatarului întâmplător al acestui raport de lectură i-a fost limpede de la prima cronică citită, cu 7 (sic) ani în urmă, care-i e marca de identitate. Cronica de întâmpinare, ca subspecie literară, are o diversitate mai mare decât băgăm de seamă. Esenţialul ei este o competiţie nevăzută între efortul de obiectivare al autorului şi subiectivitatea inerentă a stilului personal. Vorbeam de un gest punctual de PR. O cronică de întâmpinare e, prin excelenţă, un gest de PR.
Marea majoritate a textelor de gen pe care le-am citit (nu-mi pot permite sa ma refer la altele) mai inserează câte o judecată de valoare, câte o impresie emoţională, câte o figura de stil. Cronica standard al Dnei Andrea H. Hedeş, dincolo de a pune în valoare cărţile şi autorii respectivi, e altceva. Dincolo de acuitatea perceptivă. Dincolo de manifestarea simţului esenţialului. E un text cu valenţe artistice fără echivoc. O pagină de proză autentică. Închegată. Rotundă.
Alt element identitar e folosirea citatelor. Impecabil integrate textului, punctând, subliniind, elemente definitorii ale cărţii – subiect. Până aici nimic ieşit din comun. Dar ce se remarcă e originalitatea surselor citate. De la Hesiod la doctorand Nicoleta Vuţescu. Pe primul îl cam uităm, de a doua am auzit prea puţini. Că autoarea e un cititor de cursă lungă, nu mai trebuie subliniat. Dar raritatea surselor citate ar presupune o arie imensă de lectură. Personal cred că cel puţin unele citate sunt folosite cu intuiţie, scoase fericit din memoria unor lecturi care ar putea avea coeficientul lor de eclectism. Ceea ce înseamnă pur şi simplu un talent aparte. De altfel tehnica nu se rezumă la citate. Am citit cronici care folosesc sintagme din cărţile respective, montate încât să ofere observaţii sagace din exterior. Un soi rafinat de lucru cu materialul clientului.
Speranţa ascunsă de a păşi, la un moment dat în critica mare, nu scapă cititorului atent al Cuvântului autorului. Aflată în faza extensivă a inserţiei literare (editură, revistă aferentă, participare la evenimente literare), etapă la urma urmei de noi acumulări, autoarea îşi va plasa acest (inerent!) nou front fără grabă, la momentul potrivit. Nu e problema raportorului de lactură la această carte demult aşteptată să anticipeze. Dar logica personală – şi logica înăşi – îi cere să-şi imagineze structura discursului autoarei, ajunsă la faza marii critici. Oare va abandona, ca pe un simptom al copilăriei critice, valenţa estetică, artistică, literară, a cronicilor de întâmpinare? În favoarea unui ton analitic doar sobru? Nu cred. Conştientă de propriile-i valori intrinseci, la fiecare etapă a existenţei literare, va găsi căi de valorificare în noul teritoriu major, a acestui talent mai degrabă rar. Păstrând absolut toate proporţiile, Călinescu e poet în poezie, romancier în romane, critic profund, dar mai ales istoric literar. Dar, dincolo de unitatea stilistică, uneltele diferă de la gen la gen. Autoarea Celei mai frumoase îşi va găsi, asta e credinţa cititorului care sunt, tonul potrivit fiecărei etape, mereu definindu-se, mai reinventându-se, evoluînd. Căci cuvântul din poveste(a cititorului) înainte mult mai este.
Cu ani în urmă am scris o cronică despre cronicile de până atunci ale autoarei. Soartea acesteia a fost să nu fie publicată. Aşadar n-am inserat-o nici în programul blogului. Recitind-o acum, am constatat, fără surprindere, că obiectul ei e mai larg. Cuprinzând şi cronicile autoare scrise de atunci încoace. Desigur, e vorba exclusiv de cele pe care le-am citit. În treacăt, unele le-am citit abia acum. În carte. Deduc că e acum momentul să folosesc acel vechi text ca bibliografie. La raportul de lectură pe care tocmai l-aţi citit.

Nota bene: Horia Garbea imi atrage atentia asupra autorului tabloului “Judecata lui Paris” de pe coperta cartii: This painting is by the French artist Jacques Clément Wagrez (1846 – 1908). ii multumesc pe aceasta cale.

Bibliografie: PIANOCTEILUL DOAMNEI ANDREA HEDEŞ
Urmăresc de o vreme cronicile de întâmpinare ale unei autoare din generaţia pe care o socot cea următoare. Contactul literar cu această generaţie, cumulând puncte de sudură într-o perioadă având centru de greutate apropiat de schimbarea mileniului, s-a autoorganizat într-o interfaţă sui generis. Precizez pentru a sugera un context, un fond de încadrare a profilului literar al acestei tinere. Am dat de ea întâmplător şi cititorul care sunt s-a simţit îndeajuns de provocat ca să vâslească în amonte şi să plutească, apoi, în aval. Titlul şi autorul cărţii prezentate nu au relevanţă şi pe teritoriul acestor reflecţii nu voi cita nici un alt nume, de autor sau de carte, căci de-aş proceda altminteri, mi-aş crea singur dificultăţi de receptare, nu toţi cititorii Luceafărului vot fi citit toate cărţile încorporate fiinţei autoarei. Într-un fel, demersul meu e gratuit, sunt sigur, pe baza propriilor lecturi, că revista se citeşte in extenso şi oricum o cronică semnată Andrea Hedeş va determina cea mai mare parte a cititorilor să nu le scape pe următoarele. Cum am făcut eu. Observaţie prin care mă anonimizez logic, mă plasez în poziţia generică, sugerând că reacţia mea e una tipică, deci relativ apropiată statistic de obiectivitate. Et alors, à quoi ça sert? Actul scrierii e, pe de o parte, o necesitate organică, doar aşa pot înţelege ce am simţit, sesizat, reflectat, citind cronicile, pe de alta un mod de a mă întreba, totuşi, cât de aproape de medie fu lectura mea.
De la primul text mi-au sărit în ochi două aspecte mutual opuse. Pe de o parte o bucurie de a scrie de o neobişnuită intensitate şi prospeţime, ceea ce sugera o vechime limitată în meserie, pe de alta nu numai un stil, ci mai ales o schemă apreceptivă constituite, cumva preproiectate. Completate de o maturitate trădând lecturi mult peste media generaţiei (blogul e o instituţie destul de transparentă) şi de un perfecţionism subiacent lesne sezisabil. Am căutat, de la a trea cronică citită încolo, o comparaţie. Nu, nu banalul tablou al studentului excitat de biletul tras la primul examen, altceva. Nici bebeluşul care se naşte vorbind din comediile cinematografice, ci, tot pe linia asta, dar cu altă nuanţă. Există un personaj al italianului Valerio Monelli, pretext pentru dinamizarea tabloului Romei lui August, structura mentală a unui tânăr în creierul (şi trupul) nou născutului. Căci acesta nu numai că vorbeşte, uimind pe toată lumea, dar o face cult.
Până la cea mai recentă cronică, desigur, rămasă în urmă faţă de data posibilei publicări, senzatia n-a rămas doar constantă, s-a accentuat, reliefat şi nuanţat. În câmpul presei culturale găsesc un singur termen de comparaţie: cronicile cinematografice ale acelui Andrei Gorzo de la începuturile Dilemei: Un tânăr atunci de 22-23 ani, care vorbea despre un film ca şi când ar fi avut 72-73 şi n-ar fi făcut nimic altceva decât să vadă filme. Acest reper ar defini un gen proxim. Care-i, atunci, diferenţa specifică? Ţine de ceea ce în tehnica fotografică (pentru a nu urca până la termodinamica radiaţiei, nimeni n-ar mai citi un rând): temperatura de culoare. Culoarea maximului de intensitate a spectrului sensibilităţii. Care e aceasta la Andrea Hedeş? Deduceţi-o singuri, dacă spun fără echivoc: pandantul bucuriei de a scrie este iubirea tuturor cărţilor. N-am spus a literaturii. Literatură e un cuvânt abstract, Obiectul iubirii autoarei sunt cărţile, ca obiecte concrete, fiecare cu propria ei lume, cărţile ca fiinţe. Ce iubeşti simţi nevoia să înţelegi. Sau cel puţin temperamentul simultan pasional şi molcom (există aşa ceva? Da!) astfel concepe iubirea. E cu totul altfel de curiozitate decât aceea a copilului-băiat, care mai întâi demontează maşinuţa şi abia apoi se joacă cu ea, dac-o poate face la loc. Andrea Hedeş nu distruge corola de minuni a fiecărei cărţi despre care simte nevoia să scrie, dar îi cromatografiază parfumul şi află compoziţia. Nimic magic, ştiinţă. Intuitivă, empirică, dar ştiinţă. Dar abia când ai schiţat ce au comun câteva zeci de texte de profil ai bază de plecare în cucerirea citadelei: diferenţele, cu atât mai marcate cu cât par mai invizibile de la distaţă, nu între valoarea de estimare a cărţilor, ci în atitudinea faţă de acestea. Abia după ce mă decisesem la analiza de faţă s-a întâmplat să citesc propria expresie a autoarei, care pretinde a se îndrăgosti de cărţile despre care scrie. E modul ei de a spune exact ce am spus ceva mai sus, dar iarăşi în alt registru. N-o cred. Andrea Hedeş s-a îndrăgostit demult de toate cărţile din lume, acum caută (şi găseşte!) pentru fiecare mângâierea portrivită. Tu, cititor, faci diferenţa după adâncimea implicării, după cadenţele concertului textual, segmente de proză autentică, după densitatea citatelor. După tremurul ascuns al degetelor ce întorc, scriind, paginile cărţilor. Şi, cel mai sensibil indice, după dozajul pasajelor în care citat şi consideraţie personală fuzionează în literaturitate armonică. De n-ar fi sublinierea conştiincioasă cu italice, a citatelor, ai simţi că citeşti pasaje de text unitar. Fuziunea asta are temperatura ei, de la carte la carte şi poţi descifra din ea temperatura sentimentului dăruit cărţii. Iată, de fapt, adevăratul motiv al acestui exerciţiu nefolositor nici autoarei, nici cititorilor. Fosta mea meserie îmi cerea să identific o mărime măsurabilă după care se pot aranja pe raft reprinturi virtuale cu cronicile doamnei Andrea Hedeş (Forma rară Andrea, de fapt masculinul italian al numelui, o fi având în româneşte, un genitiv specific, care să mă scutească tocmai acum, la spartul târgului, de pretenţiozităţi protocolare?), după valoarea măsurată.
O cronică de Andrea Hedeş e un pahar preparat la pianocteilul lui Boris Vian, de legendarul pianist de jazz numit (în filmul lui Tornatore) 1900. Şi dacă după executarea piesei, îţi puteai aprinde ţigara pe corzi, vă daţi seama că în pahar au scăpat câteva bucăţi de omletă. Sunt pasajele în fuziune pe care le descriam.