SCRISOARE DESCHISĂ

Instituţia scrisorii deschise a fost compromisă de un excelent articol semnat de inginerul Doru Buşcu, un caţavenc cu vechime egală cu România postdecembristă. Dsa a adresat o scrisoare deschisă… scrisorilor deschise. Desigur, efectul şarjei inteligente e limitat la minoritatea oamenilor de spirit, dotaţi cu simţul humorului. Aşadar, scrisorile deschise vor continua să bântuie. Are, atunci, aceasta, vreo şansă de compatibilitate cu conceptul lansat de Dl Buşcu? Asta va decide Măria Sa Cititorul. În ce ne priveşte, concepem acest demers la modul dialectic. Sau, privit din perspectivă critică, ambiguu. De fapt – ambivalent. Scrisoarea noastră deschisă nu e adresată ca ansamblu cuiva anume, aşadar e simultan adresant al articolului Dlui Buşcu şi fratern acestuia. Ci este o colecţie de telegrame dechise, ca să spunem aşa, adresate unei colecţii de adresanţi. Punctuali, conceptuali, concreţi si abstracţi.
Scriitorul clujan Radu Ţuculescu a ţinut ani de zile, în bisăptămânalul* local Tribuna o rubrică politematică. Apoi a adunat cartuşele textuale într-un volum intitulat Românul erectil, produs de editura, la fel de clujană, Limes. Unul din capitole, cuprinzând una din etapele rubricii, se intitulează Scrisori către preşedinte. Termenul e şi el ambiguu. Cuvântul e polivalent: se poate fi preşedinte de bloc, de club de fotbal, de detaşament pionieresc. Haiti! (Haiti, acum se spune, cine ştie dece, Oops!), nu mai există pionieri, nici străjeri, dar să nu divagăm. Să vedem cui se adresează fragmentele de scrisoare deschisă. Căci nu vom începe cu preşedintele ales, între timp validat, nici nu vom încheia cu Dsa. Vom vedea ce poziţie merită.
Primul fragment de scrisoare deschisă e rezervat, fireşte, Dlui Doru Buşcu: Vă mulţumesc pentru ideea scrisorii deschise adresată scrisorilor deschise, fără de care găselniţă mi-aş fi bătut capu’ să găsesc o formulă pentru articolul din 24 noiembrie. Şi pentru că aţi apreciat, prin 90-91, când le publicaţi prietenilor mei parodiile, în primul format al săptămânalului de moravuri grele, parodia mea după Sorescu, fie hodinit şi n-aţi publicat-o. Ceea ce m-a stimulat să fabric, peste 20 de ani, nişte parodii mult mai reuşite după Brumaru, fără conotaţie politică…
Următoarea adresantă e Dna Lidia Stanciu, preşedinta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ieşind în public cu aberaţia că guvernul ar fi putut surmonta decizia BEC asupra ilegalităţii înfiinţării de secţii electorale suplimentare prin ordonanţă de urgenţă aţi reuşit o bună performanţă: fie habar n-aveţi de legislaţia specifică, fie dovediţi rea credinţă. Prima alternativă e extrem de improbabilă. A doua rămâne ocultată de valul emoţional care se rostogoleşte precum pietrele dirijate de Mick Jagger. Cu cât mai târziu se va trezi opinia publică, lămurită la momentul oportun de vocile competente în materie, cu atât va atârna mai grea piatra aruncată azi. Cu atât mai bine… Cumva, vârfurile instituţionale ale justiţiei sunt înglobate în acest prim fragment.
Vine la rând premierul. Căruia am a-i atrage atenţia asupra multor probleme. S-a văzut că porecla cu care v-a blagoslovit bunicuţa avea, hélas, acoperire. Cum şi cele destinate dlor Năstase (Adrian) şi Geoană avuseseră. Nu sunteţi singurul care a dus partidul care până ieri fusese, 25 de ani, cel mai solid, într-o ţară nepregătită, abia acum realizez, pentru altă doctrină, la patru paşi de infinitul anihilării. Dar purtaţi cea mai mare răspundere. A eşecului candidatului a cărui campanie o conduceaţi, în 2009. A cadidaturii la conducerea partidului, după eşecul electoral. A eşecului USL, alianţă necesară, pe care n-aţi iniţiat-o, raportat la scopul acesteia, referendumul y compris (nu contează nedreptatea înfrângerii acestuia, nici iniţiativa copreşedintelui USL la ruperea alianţei), a eşecului modificării Constituţiei. În ultimă instanţă a eşecului electoral personal. Nu trădarea liberală e cauza acestui eşec, nici tactica inteligentă şi excepţional de eficace a unui adversar disperat, ci lipsa punchului fără de care nu se poate câştiga. Răspundeţi faţă de cei 7.4 milioane de votanţi inutili, faţă de o ţară poate incapabilă să mai suporte încă cel puţin 5 ani de regim model Putin în mic, dar mai ales faţă de propriul partid şi, nu în ultimul rând, faţă de prietenii politici care v-au susţinut.
În politică eşecul se plăteşte, de regulă, cu retragerea. Dar aţi scăpa prea lesne de răspunderi. Sunteţi condamnat să vă treziţi şi să luptaţi. Fără grabă, cu determinare. Aveţi o şansă de maturizare. Trebuie început cu partidul. Care are nevoie de clarificare doctrinară. Social-democraţia europeană. A cărei idee de bază e redistribuirea resurselor, prin fiscalitate progresivă. Exact ce nu aveţi voie să faceţi sub nici un motiv. Veţi fi condamnat să guvernaţi cu măsuri echilibrate, din care componenta de dreapta autentică (nu austeritatea stupidă a partidului european fără noimă şi fără doctrină) n-are voie să lipsească, în timp ce partidul e silit să adopte o linie doctrinară coerentă şi, esenţialmente, să-şi restructureze baza de masă şi bazinul electoral. Centrul de greutate trebuie deplasat de la asistaţii social la generaţia tânără, activă. E ca şi cum ar trebui să repari o maşină de feliat salam în timp ce feliază salam. Dar n-aveţi de ales. V-o spune unul care s-a situat toată viaţa împotriva oricărei forme de stângă. Şi care a avut nevoie de şocul eşecului Dv electoral pentru a înţelege că ieşirea sănătoasă din criza globală nu poate funcţiona fără un echilibru suplu, flexibil, versatil chiar, între centru stânga şi centru dreapta.
Cum am, fără falsă modestie, unele îndoieli că veţi primi gratis o judecată mai realistă şi mai lipsită de îngăduinţă din partea prietenilor politici, pot trece la următorul adresant.
Care e, logic, nefericitul domn Antonescu. Ar fi neserios să speculez. Să speculăm, pe ce s-a auzit. Cauzele dublei trădări pe care a iniţiat-o vor rămâne încă mai necunoscute acum, după valul care a măturat proiectul USL. Mai rău, nimeni nu mai poate vorbi de trădare, în faţa succesului advers. Regula jocului o cere. Nici nu mai e sigur că Dl Antonescu e perdantul absolut. Există condiţii pentru a ieşi senin la suprafaţă. Şi, cum nu pare un tip răzbunător, nu va popi pre nimeni. Din poziţia de candidat cu şanse aproape certe de victorie lejeră din primul tur, acum are deschise toate căile. Poate o funcţie comodă, bine plătită, fără bătaia de cap de la Cotroceni. Poziţie pentru care abia acum realizăm că nu avea nici dotare şi, poate, nici apetenţă. Fragmentul de scrisoare deschisă destinat Dsale nu e, aşadar, nici măcar alb. E vid. Dacă şi când ar redeveni interesant, e tot timpul pentru a-l mai băga în seamă.
Şi iată şi rândul preşedintelui ales. Când am conceput scrisoarea, cu câteva zile în urmă, îi rezervasem cele mai multe subiecte. Nu pentru că aş fi apreciat că ar merita, ci datorită conjuncturii care l-a adus, nitam-nisam, în centrul atenţiei generale.
Primul lucru care declanşează o obligatoriu moderată revoltă şi o evidentă suspiciune e declaraţia fără echivoc: vreau toată puterea şi o vreau acum. Sigur că frazarea a fost cu ceva mai disimulată, mai poleită, dar asta era esenţa, să nu ne ascundem după vişin. Dsa a recunoscit explicit că are în vedere o restructurare a arhitecturii parlamentare, eufemism pentru schimbarea majorităţii. Ceea ce a fost realitatea curentă în aceşti insuportabili 10 ani. Ori, nu se poate realiza o astfel de schimbare a majorităţii decât prin inducerea denunţării actualelor protocoluri de colaborare parlamentară de către unele grupări politice, iarăşi eufemism tehnic pentru trădare, obtenabilă prin presiuni politice bazate pe şantaj, fie prin forţarea, prin acelaşi mijloace folosite sistematic de preşedintele ultimilor 10 ani, a unei alte sciziuni în partidul premierului, fie prin erodarea acestuia. Ultimele 2 metode bazate pe controlul instituţiilor de forţă, procuratura cu tăişul ei DNA şi justiţia la vârf. Deocamdată unicul element citabil formal în favoarea preşedintelui ales e repetarea, cu prilejul primirii oficiale a mandatului de preşedinte, la CCR, a unei fraze din campania sa electorală, vreau să reconectez preşedintele la constituţie. O analiză serioasă şi responsabilă a momentului politic ne obligă să-i acordăm noului preşedinte beneficiul îndoielii, creditându-l cu intenţia exprimată în fraza citată. Rămâne de văzut ce înţelege exact Dsa prin această distanţare implicită de maniera practicată de preşedintele ultimilor 10 ani şi, mai ales, de capacitatea de a-şi materializa efectiv presupusele bune intenţii. Deocamdată, însă, toate delaraţiile dintre alegere şi validare au dovedit nu numai necunoaşterea atribuţiilor constituţionale ale funcţiei pe care o preia, ci, mai ales, continuitatea atitudinii prezidenţiale cu aceşti ultimi 10 ani. Acordându-i preşedintelui ales şi validat creditul debutului în funcţie, nu putem să nu sesizăm contradicţia evidentă din aceste prime declaraţii de intenţii.
Un test elementar de bună credinţă va fi atitudinea preşedintelui validat faţă de aproape jumătate de ţară care nu l-a votat. Esenţa morală şi funcţională a funcţiei prezidenţiale e de mediator între puterile constituţionale, între acestea şi societatea civilă (în măsura în care aceasta există), între toate cele de mai sus şi populaţie. Căci reprezintă tocmai populaţia care îl trimite prin vot universal în funcţie. Ori, din declaraţiile de până acum lipseşte tocmai fraza esenţială voi fi preşedintele tuturor românilor. Lipseşte mai ales sublinierea necesară: voi fi preşedinte şi a celor care nu m-au votat, îi voi reprezenta egal. Nu numai că lipseşte, dar intenţia declarată explicit de a interveni în structura parlamentului, intenţie flagrant anticonstituţională, exprimă o atitudine complet opusă spiritului constituţiei. Faptul că 2 din cei 3 precedenţi în funcţie, adunând 21 de ani din 25 au avut aceeaşi atitudine partizană, mai accentuată sau mai estompată (estompată doar în ultimul mandat al Dlui Ion Ilici Iliescu) nu scuză defel un campion al schimbării, cum se pretinde actualul preşedinte validat. Mergem până la a observa, odată cu jurişti consacraţi, că pretenţia explicită de a da comenzi parlamentului e mai periculoasă decât cea de a o face către justiţie.
Pe cale de consecinţă, fără a ne permite a vorbi decât în nume personal, nu putem decât să aşteptăm. Dincolo de corectitudine, sensul acordării creditului iniţial e şi acesta: dacă ne vom simţi incluşi în acei toţi românii al căror preşedinte va fi preşedintele validat, aşteptând încă să-l auzim, fie şi formal, că se va dori a fi preşedintele tuturor românilor, cu atât mai bine. Îi vom acorda şi respect, pe lângă creditul iniţial. Strict pe măsura respectării de către Dsa a acestui principiu elementar de echilibru şi echitate. Evident, teorema (garantării condiţionate a respectului) e una cu reciprocă… validă.
N-am de gând să inserez persoana actualei şefe a DNA între adresanţi. Fac astfel o diferenţiere, a cărei subtilitate posibilă rămâne strict la latitudinea eventualilor cititori. Ar fi imprudent. Preşedintele validat nu are decât susţinerea populară, care e schimbătoare şi pe cea a puternicului kanzler, care e mai stabilă, dar nici aia neapărat perenă. Oricum în politică peren e doar realismul. Dna (sic) dr (sic) vizată e cel mai solid personaj al României contemporane. Dpdv al susţinerii. Fiind propriul meu prieten, ştiu dece. Iar legile mecanicii spun că un punct fix al unui sistem are şanse să devină centru de rotaţie.
În contextul precedentului alineat, buşirea Dnei Alina Bica, eveniment cu multiple conotaţii şi nu mai puţine semnificaţii, pe destule planuri, e, între altele, o puternică declaraţie de forţă.
Nici intelectualii de vârf nu se află printre destinatari. Când i-am retras public (mă rog, extrem de restrânsul public al segmentului vag de deţinători de conturi Facebook care primeau postările mele), sine die, dragostea, Dlui Andrei Pleşu, am luat o decizie implicită şi în sensul ăsta. A venit momentul să subliniez că n-am nici un motiv să mă adresez Dlor. Mai ales când mesajul cel mai dur, cel mai critic, a fost la adresa premierului. E şi momentul să amintesc cât de grea a fost decizia de a-i retrage Dlui Pleşu dragostea mea. Gest extins, virtualmente şi implicit, la adresa categoriei Dsale taxonomice. Grea, dar lipsită de ezitare.
Cerând scuze celor omişi ca adresanţi ai fragmentelor acestei scrisori deschise, închei cu segmentul din care fac, mai mult sau mai puţin, parte. În linii destul de mari s-ar spune intelectualitate. Mai sociologic ar fi zona mijlocie a intelectualităţii. Cum mai degrabă nu mă consider intelectual, standardul meu fiind deasupra condiţiei mele, ci doar fractodoct relativ avizat şi dotat cu uzul raţiunii, am o bază de detaşare faţă de această categorie, ergo mă pot adresa ei. Observând că există o continuitate manifestă de la vârful intelectualităţii – vezi nu numai Dl Pleşu ci chiar personalităţi cu totul venerabile cu o demnitate intactă – până la tineretul vital şi mai aproximativ instruit (nimic rău în asta, dimpotrivă) în ce priveşte atitudinea faţă de provocările prezentului, ca martor social îi exonerez în bloc de limitarea imunologiei mentale care a permis propagarea fenomenului pe care mă încăpăţânez a-l numi, metaforic, epidemie mentală. Atenţie! Nu am şi nu-mi arog în nici un caz căderea de a judeca. Îi exonerez exclusiv ca martor. Cu o motivare elementară: dacă la vârf epidemia a funcţionat (asta oferindu-le Dlui Pleşu & Co beneficiul îndoielii, deci ignorând orice posibil interes), atunci n-avea cum să nu acţioneze în întreg mediul intelectual, care nu prezintă discontinuităţi.
Între aceştia se numără prietenii mei. Pe care nu-i iubesc mai puţin. Dacă aş avea destul de mult de trăit de acum încolo, ceea ce e un subiect separat, care n-are dece să fie abordat aici şi acum, atunci cel puţin centrul lor de greutate s-ar întoarce la matcă. Pe cont propriu. De-a lungul unui spectru cronologic. Foarte probabil nu toţi. Dar nimic nu-mi poate clinti convingerea că batăr centrul de greutate al grupului lor va trece, odată şi odată, graniţe care ne despart acum. Evident, exonerarea lor ca martor îi cuprinde.
În fine, dar nu în cel mai important rând, ultimul destinatar al acestei scrisori deschise sunt eu însumi. Ce am a-mi reproşa? Simplu: nivelul de încredere în sine şi-n propria evaluare mă determină să comit un păcat. Acela al (riscului) defazării. Curentul creat de o strategie supercompetentă, executată tactic foarte inteligent, a devenit un soi de vânt al schimbării. Care are deja ceva obiectiv. Încât deja nu mai contează, sau contează prea puţin ticăloşia ultraeficientă a amorsării lui.
Dar defazarea mă cam lasă rece. Dacă nu cumva îmi întăreşte credinţa în consecvenţă. Căci la puţin timp după 89, tulbure, apoi din ce în ce mai limpede, am conştientizat rostul condiţiei mele: aceea de a duce o inutilă guerillă de ariergardă în zona de tranziţie de la epoca bimilenară a peştilor la cea a vărsătorului. Care e esenţialmente străină naturii mele. În cel mai narcisist caz o guerillă… în câmpul cu maci…
Nota bene: * în termeni cu arie de circulaţie prioritară a publicaţiilor ştiinţifice, acum deja revoluţi, biperioadă însemna odată la două perioade; Tribuna apare de 2 ori pe lună, pe 1 şi pe 16, deci aproximativ odată la 2 săptămâni.