Ce este Larisa Andrei? Nu cine. Radu Ţuculescu a definit-o, cu o expresie simultam îndoielnică şi precisă, inginer de cuvinte. Poate deoarece prima sa diplomă universitară e cea de inginer mecanic. Iar a doua, la distanţă de 21 de ani, de filolog. Eu prefer s-o numesc Larissa şi, deoarece scriu despre acest volum de poezii deja vechi, îmi iau răspunderea acestei licenţe onomastice. Anotimpul VĀK este şi nu este un volum de debut. Căci a debutat într-un volum colectiv. Mitul jertfei zidirii în opera dramatică a lui Lucian Blaga. În 2007. Titlul ca atare e de negăsit pe net, deci volumul ar fi posibil să fie produs de Universitatea Transilvania din Braşov, unde poeta îşi susţinea masteratul în litere.
La data publicării plachetei, în urmă cu 8 ani, ponderea majoră în manifestarea publică erau 8 titluri de traduceri. Fără a avea pretenţia de a-i fi urmărit îndeaproape întreaga activitate literară, am întâlnit semnalări ale mai multor volume de traduceri în aceşti ani. Prin simplă impresie, credem că numărul lor e deja mai mare decât cele publicate până în 2010. Desigur, pentru cei care-i întâlnesc numele în premieră, va conta ca traducător. Cel mult ca unul care a publicat şi o plachetă de poezie. Dar îndrăznim a considera că autoarea are nu doar un talent poetic real şi mult mai divers decât se vădeşte în placheta discutată. Structura sa e eminamente poetică. Am putea duce îndrăzneala până la a considera, fără a o ofensa câtuşi de puţin, că, pe termen lung, talentul ei poetic a fost întrucâtva deturnat. Cine ştie, poate citind aceste note de lectură, va ţine seama, în viitor, de impresia unui cronicar de poezie. Poezia nu are vârstă.
Prezentarea de pe manşeta copertei volumului apare informaţia că ar fi debutat public în poezie cu Scrisoare către Moş Crăciun, pe portalul cultural LiterNet.ro, în 2004: https://atelier.liternet.ro/articol/1967/Larisa-Andrei/Scrisoare-catre-Mos-Craciun.html .
Acest volum, de formal debut în poezie, e produs de editura Galaxia Gutenberg, în 2010 si lansat mai întâi la Festivalul Cultural Internaţional Ars Maris de la Reghin, în acelasi an. Apoi, lansarea de librărie, pe 12 ianuarie 2011, sub egida Universităţii Transilvania din Braşov.
Înainte de a reciti placheta, ce înseamnă VĀK? În această grafie, cuvântul provine din budhism (unde ar semnifica voce) şi din hinduism, unde ar fi polisemantic. În ultimă instanţă o mantră. Desigur, dacă am ignora semnul diacritic de deasupra majusculei A, am găsi cel puţin 2 acronime, dar n-ar avea nici o legătură cu conţinutul volumului şi, evident, poeta a inserat cuvântul cu pricina în titlu în cunoştinţă de cauză. Ceea ce ne obligă. Ca cititori, să parcurgem textul prin prisma acestei formule.
Să trecem la text. Acesta e împărţit în 2 capitole inegale: Jurnalul unei perechi de aripi (38 poeme) şi A treia zi în garnizoană (celelalte 11). Vom întârzia să comentăm semnificaţia punctuală a faptului, mai mult sau mai puţin uzual, al alegerii titlului unor colecţii de texte scurte – proză ori poezie – după cel al unei piese componente. De fapt formula e triplă. În fiecare din cele 2 capitole există câte un poem intitulat identic cu titlul capitolului. Dacă primul capitol cuprinde poeme atât în vers alb, cât şi rimate, de fapt quasirimate, spre final, al doilea, mai scurt, conţine texte dificil de clasificat. Microproze poetice sau poeme în proză. Contează mai puţin latura taxonomică, textele sunt fermecătoare. Două se decantează cu osebire: Sunteţi acasă? (pg. 76) şi Vânzătorul de aripi (p. 81). Primul lasă impresia, la prima vedere, a se structura ca o perifrază la o poezie a lui Marin Sorescu. De fapt una prin care regretatul poet îşi anunţa sosirea în universul poetic al anilor 60. Dar e mult mai mult decât atât. E ars poetica autoarei, într-un rafinat şi totodată profund limbaj poetic. Ce mai reaminteşte de Sorescu – surclasându-l cu justificată îndrăzneală – e finalul, care calchiază predispoziţia spre ceea ce Călinescu numea witz. Mergând, tot rafinat, cu mai mult de un pas mai departe: Ah!… m-aţi sărutat! / Vă mulţumesc! Acelaşi final de witz (cuvântul poantă ar suna vulgar în context) pecetluieşte şi al doilea poem subliniat. Un soi de autoportret transfigurat. Dar ce atrage în mod accentuat atenţia e titlul poemului. Vânzătorul de aripi e titlul unui… roman. Apărut în… 1982! Autor – Radu Ţuculescu. Poeta n-avea cum să-l cunoască. Există şi coincidenţe întâmplătoare, iar aceasta e una. Iar titlul poemului are o logică intrinsecă. Aripile sunt elemente folosite frecvent în construcţia universului poetic personal. Amănunt ilustrat, în pg. 80, anunţând poemul discutat, de graficianul volumului, Andrei Marius Varga. Nu degeaba colecţia de poeme stricto sensu e plasată sub titlul simbolozant Jurnalul unei perechi de aripi. Iar poemul omonim (pg. 39, un alt autoportret programatic, în prosodie aproape perfectă) e precedat de altul, intitulat Vârsta aripilor. Care începe, tot simbolic, cu versul Vârsta blugilor a apus. Cu multiple reverberaţii. De fapt, multipla reverberaţie e leitmotivul volumului. Motivele majore au o succesiune de semntificatii. Aripile înseamnă în primă instanţă desprinderea eului poetic de glod. Evoluţia aeriană. Idee la care trimite şi poemul Cine sunt eu?, cules pe manşeta primei coperţi. Să recitim primul poem, Microexil, prin optica identificată:
...şi uite-aşa,
n-a mai fos nevoie ca poetul s a fie alungat
din cetate
c aci s-a dovedt mai ieftin
ca cetatea să fie alungată din poet.
În esenţă, aceeaşi semnificaţie a aripilor. Dar, în Biletul de lângă veioză, eul narator se dezvăluie a fi perechea ei de aripi. A Soţiei. Căci fiecare soţie are câte una. Mai departe, aripile de zăpadă au înmugurit punctuale… revenind la monolog, naratorul are gust de zbor şi soare pe aripi (ceea ce, oricât ar suna de luminos-extatic trimite la tragedia lui Icar…)… dar aripa lui clatină cerul cu zborul prea mare. Prea mare? Nu-i orgoliu, e preaplinul existenţei. Iată cum aripa/aripile se refractă într-un evantai de semnificaţii. Pe care l-am numit multiplă reverberaţie. Las căutarea altor cuvinte cu multiple semnificaţii pe seama cititorului, am exemplificat formula cu cel mai la îndemână.
Dacă aripile, prin multipla reverberaţie, se costituie într-un cod genetic sui generis al volumului ca organism viu, acesta are, necesarmente, un pol fix. Un centru de gravitaţie. Poemul care nu doar dă, ci induce şi imprimă titlul volumului, formula identitară a acestuia:
Anotimpul Vãk
E noapte la templu, culcate pe-o rână
Cuvintele zac,
De ultima eră, bâlbâit atârnă
Puternica Vãk.
Pun între mine şi-obiectele lumii
Semnul egal
Şi spun adevărul tribunalului limbii
Defectiv de plural
E noapte la templu, când ultima rimă
Râzând a apus
Nu mai rămâne decât lunga vină
De-a nu fi răpus.
Desigur, pe marginea unei structuri poetice ce armonizează 2 forme complementare şi care e neobişnuit de densă s-ar putea glosa ad infinitum. Dar, dacă comentariul texteului/textelor s-ar extinde nici măcar exhaustic, ci chiar mai mult decât forma ultrarezumativă de mai sus, ar strica efectul lecturii. Placheta merită savurată în lipsa oricăror comentarii exterioare. Ca un moment poetic rar. În locul unei analize mai amănunţite, care n-ar dovedi decât spirit îngust, îmi iau răspunderea să mărturisesc fără echivoc regretul intens de a nu mai fi avut ocazia întâlnirii unor alte volume ale aceleiaşi poete. Cu respectul cuvenit pentru propriile-i alegeri şi pentru publicul cărţilor oferite cititorilor românofoni prin traducere. La prima lectură, volumul m-a impresionat. Ceea ce nu despre cititorul care sunt vorbeşte. Îmi e greu să-mi imaginez vreun cititor pe care să nu-l impresioneze. Între acel moment şi cel actual am dat seamă de receptarea a câtorva zeci de volume de poezie. Nu e cazul să număr volumele citite înainte de acel moment. Vrând-nevrând am făcut nu puţini paşi, inclusiv pe calea pătrunderii pasive, subconştiente, a lumii anotimpului Vãk. Exact de pe poziţia, definită de context, a acestei modeste dări de seamă, exprim, cu convingere, speranţa ca Larisa Andrei, AKA Larissa, să ne mai ofere în viitor şi alte creaţii poetice.
Related Articles
No user responded in this post