Pe Sven Hassel îl întâlnisem în armată. Când mai toţi colegii de dormitor citeau mai toate cărtile fiecăruia. Acum… mulţi, mulţi ani. Am uitat dacă era vorba de Gestapo, sau de Monte Cassino. Singurele traduse la vremea aia. Mi le-am cumpărat după cele 6 luni. Au traversat câteva mutări. Nu mai am acele exemplare. Dar, peste vreo 15 ani, revăzând Cenuşă şi diamant, melopeea tragică a cântăreţei scheletice la petrecerea melancolică a Armiei Krajowa mi s-a întipărit pe suflet. Accentuat, sentimentul, de scrisul crud al soldatului danez din regimentul disciplinar de blindate. Aşa merg lucrurile.
În primii ani după 90 când piaţa fusese inundată de tot felul de traduceri fără copy right, o editură efemeră a mai scos 2 romane din seria Sven Hassel. Traducere proastă, ediţie de bâlci, le-am măritat iute, oferindu-le cadou unor amici fără pretenţii.
Autorul a trăit mult. Născut în Danemarca (după alte surse în provincia Schleswig, pierdută în favoarea Prusiei, în 1864), în 1917, decedat în Barcelona, pe 21 septembrie (sic) 2012. Biografia sa e neobişnuit de controversată. Cea mai completă sursă Sven Hassel îi dă numele real Borge Villy Redsted Pedersen, deci un nume danez, precizând că în 1951 şi-ar fi schimbat numele de familie în Arbing, după patru ani petrecuţi în închisoare pentru că a colaborat cu naziştii în perioada ocupaţiei Danemarcei. (srs. cit.). n-ar fi fost niciodată pe front, ar fi aut mai multe condamnări şi şi-ar fi scris cărţile preluînd relatări ale unor soldaţi supravieţuitori. Ceea ce nu l-a împiedicat ca, în 1976, întrun interviu dat unui jurnalist danez, să afirme senin că 90% din amănuntele relatate le-ar fi trăit personal.
Impostură? Oricum una nu numai de succes, ci una cel puţin utilă, oferind publicului, în primă instanţă celui occidental, oarecum saturat cu literatură şi filme din perspectiva aliaţilor, o viziune originală din unghiul geman, la nivelul soldaţilor şi gradaţilor. Câte un ofiţer care apare în acţiunea romanelor, în proporţie firească faţă de piramida ierarhică, are aceeaşi mentalitate cu subordonaţii săi.
N-am găsit decât un film după Sven Hassel, deja vechi: The Misfit Brigade, Gordon Hessler, 1987.
Dece taman acum despre ven Hassel? Se va vedea mai jos.
Unul din subiectele mele preferate este eliberarea Parisului. Cartea Arde Parisul?, a celor 2 jurnalişti de cursă lungă, Dominique Lapierre şi Larry Collins, salvată miraculos din casa, prăbuşită la cutremuru din 77, a unui prieten, a fost baza. Apoi ecranizarea lui René Clement, 1966 (în care Alain Delon juca rolul lui Chaban Delmas, o vreme premier gaullist) a consolidat interesul pentru subiect. Nu-l dezvolt. Cititorii mei pe termen lung în cunosc, dintre ceialţi, curioşii vor căuta. De film am scris, în treacăt, în volumul În căutarea poveştii bis (Şcoala Ardeleană, Cluj, 2016). Ca un ecou, un fost coleg de institut, o cita pe mama sa centenară, fostă crainică la Radio: Parizienii ar fi trebuit să instaleze câte un bust al generalului Choltitz (comandantul regiunii pariziene care a trăit mica epopee a eliberării şi care a salvat oraşul lumină de ordinele de distrugere scelerate ale fuhrerului dement) la fiecare mare intersecţie. Dar abia dacă-i ştiu numele o fărâmă de procent…
Ei, bine, şi-mi cade în mână un Sven Hassel, editat în 94 (autorul trăia) de Nemira. Lichidaţi Parisul! De unde aflu că… eroii săi ar fi participat la evenimente. Ba chiar ar fi contribuit la sabotarea ordinelor fuhrerului! Nu dau amănunte, cine e curios găseşte cartea la anticariate. Care, a propos, au devenit o adevărată industrie. Paradox al unei epoci când cartea e dispreţuită de un procent uriaş de pământeni. Dar asta-i altă mâncare de gefilte fisch…
Întâlnirea neaşteptată dintre două subiecte de interes are, în intimitatea filmelor de sâmbătă seara*, dimensiunea cosmică a intersecţiei a două galaxii. Pentru cei familiarizaţi cu lumea lui Sven Hassel, participarea lui Porta şi a Micuţului la acele evenimente e comică. Dar nu-i decât un argument că proza atorului e ficţiune. Una bine făcută. Vorba… cui? Nu a ci credeţi, stimaţi cititori. Ci a logicianului polones Tadeusz Kotarbinski, întemeietorul paxeologiei…
…
Sâmbată seara văd unfilm antic: To Have and Have Not. Howard Hawks, 1944, după nuvela omonimă a lui Hemingway. Legenda spune că regizorul ar fi pariat cu scriitorul că poate face un film bun după cea mai proastă nuvelă a scriitorului. Al cărui nume e pe generic. Ca autor al nuvelei. Scenariul, semnat Jules Fuhrman, a selectat elemente adecvate din nuvelă. Mărturisesc că n-am citit-o, habar n-am dece considera HH că-i cea mai proastă. Oricum nu ma prăpădesc după Hemingway. Şi mă lasă rece dacă cota mea de afinitate va scandaliza suporterii popularului scriitor. Tot ce reţin din biografia tumultoasă a acestuia, ca fiind simultan comic şi definitoriu, e un moment legat tot de… eliberarea Parisului. Corespondent american de război, ar fi pariat cu alţi colegi de microfon că va fi primul care va transmite eliberarea. Din păcate, a ratat-o, fiind beat, la câteva zeci de kilometri…
Anticul film e încadrabil în categoria celor în care actori de mare notorietate joacă împreună cu propriile soţii. La repezeală îmi amintesc de Bronson, care a jucat în cel puţin 2 filme cu Jill Ireland (într-unul dintre acestea actriţa jucân-o pe… soţia preşedintelui USA), iar Paul Newmann a jucat cel puţin odată cu Joanne Woodward. Am uitat dacă Michael Douglas o fi jucat alătur de Catherine Zeta-Jones, cât a fost căsătorit cu ea, dar exemplele ajung. Revenind la filmu nostru, nu ştiu dacă nu cumva personajul puternic al lui Bogey surâdea numai alături de frumoasa Lauren Bacall.
Dar ce-i interesant la filmul ăsta e că, făcut la 2 ani după Casablanca, pare un remake parodic, cu accente comice, după celebru film de comandă politică. Savurându-i subtilităţile, nu iubesc mai puţin Casablanca. Dar nu mai pot omite evidenţa că e tezist. Explicit. Cel mai bun film tezist din istoria cinematografiei, dar nu mai puţin tezist. Nu cunsc nici un amănunt din relaţia dintre Howard Hawks şi Michael Curtiz (Kértesz Mihaly, pe numele său de fată, cum scriam în volumul Finalul cel mai dificil, supravieţuirea – Vremea, 2011). Dincolo de presupusul pariu, pare improbabil ca savurosul (pseudo)remake parodic să nu aibă măcar un fir de rădăcină între cei doi regizori. Oricum, nu prea mă aşteptam ca Howard Hawks să aibă un asemenea simţ al humorului.
Dar să argumentăm paralelismul. Personajul lui Bogey e tot american, tot neutru, tot reticent la implicare în război. În Martinica, unde se petrece cea mai mare parte din acţiune, nu ajunseseră blindatele lui Guderian, nici Gestapo. Dar posesorul unei şalupe de închiriat Harry Morgan (în contextul vag parodic nici numele celebrului pirat nu pare întâmplător ale), pe care poliţia locală vichistă îl numeşte căpitan, e împins să se implice. Ajutând un grup de gaullişti.
Personajul dnei Lauren Bacall e cmplementar celui al dnei Ingrid Bergman. În tonul filmului. Dar Cricket (alt nume neîntâmplător) e tot pianist de local, precum Sam. Şeful poliţiei locale, nici el fără un nume aluziv (Renard) e totuşi caraghios pe lângă jovialul cinic din Casablanca, perechea ajutată să plece din barul lui Rick e, aici, chiar una de maquisarzi gaullişti. Lipseşte maiorul german. Paradoxal, în locului din schema al acestuia, e un pitoresc beţiv, pe care Morgan nu-l poate lăsa de izbelişte. O corespondenţă totală a personajelor ar fi stricat pastişa (est modus in rebus). Iar finalul e simultan logic şi discret ironic. Ambele personaje ale lui Bogart părăsesc scena oarecum victorioşi.
Similitudinile ar putea fi întâmplatoare? Exclus. A vrut Howard Hawks să minimalizeze Casablanca? Exclus. Doar a demonstrat că celebrul film de comandă, reuşit dincolo de aşteptări, nu trebuie privit încruntat. Nici patetic. Ci cu un clin d’oeil. La urma urmei, filmul lui HH e un subtil omagiu adus celui al lui Curtiz.
Nu ştiu deloc cum va fi privit Hemingway filmul şi cum va fi primit pierderea pariului.
Related Articles
No user responded in this post