TURCIA BY BUS

Pentru a patra oară în Turcia, în 8 ani, dar prima dată tur, nu sejur şi prima dată la Antalya, ca punct de plecare şi sosire. Deşteptarea la 6, taxi comandat la 7, aglomeraţie, checkin la 7:55, decolare la 9:05, după un rulaj de 10 minute pe pistele aeroportului. Ca de obicei, norii împiedică vizibilitatea traversării Dunării – dacă itinerarul o taie. La 11 fix începe coborârea, aterizăm lin la 11:24. La nord-nord-est de oraş, zeci de hectare de solarii şi câmp legumicol, ale cărui margini le vedem, în treacăt, pe drumul de la aeroport spre hotel. Până acum eram obişnuiţi cu o firmă intermediară între agenţia turistică şi hoteluri, care asigura transferul şi managementul programelor opţionale. Fătuci tinerele, românce. În scriptele turului scria Ghid vorbitor de română, ceea ce trimitea la băştinaşi. Ceea ce s-a şi dovedit. Autocarul în care am nimerit, conform repartizării agenţiei, beneficiază de 2. Vorbesc binişor. Unul motivează şi învăţarea limbii: e căsătorit cu o româncă. Hazul e ca femeia venise, acum 11 ani, ca turistă şi el, deja ghid, n-a mai lăsat-o să plece. Apoi a mai hălăduit şi-n România. Cum camerele se eliberează aici la o oră imposibilă, a trebuit să tragem de timp la un mic punct de belvedere, pe la periferia estică a Antalyei, mai aproape de aeroport, unde un râu local se varsă în Mediterană printr-o minicascadă, a cărei originalitate e că pare a izvorî dint-o lizieră de leandru. După circa ¾ oră, suntem anunţaţi că facem cam 50 de minute până la hotel. Trecem prin centrul oraşului, care, din autocar, nu prea impresionează, deşi Antalya e cea mai importantă staţiune turistică a Turciei. Poate în ultima zi, rezervată tocmai oraşului, ne vom schimba impresia. Oricum, la fel ca acum 7 ani, la Kuşadasî, nu vezi nici un bloc fără instalaţii de încălzit apa de la soare. Element ce oferă o orientare mai precisă decât muşchiul copacilor în pădure. Căci panourile vopsite cu negru în interior şi transparente spre exterior sunt strct paralele cu direcţia est-vest, privind spre sud. Fireşte, pentru a coleta maximul de radiaţie de la soare. Cât despre cum arată, peisajul de blocuri e oarecum mozaicat. Niciunul cenuşiu, ca în urmă cu o generatie-două la noi, culori decente, pastelate, dar 80% monotone. Parcă tocmai pentru a sări în ochi câte unul din 5 colorat vesel, iar unele chiar sofisticate cromatic.

Hotelul, de 5 stele, arată bine. Mai bine decât cele greceşti la acelaşi standard şi chiar mai bine decât alte hoteluri de 5 stele din Turcia. Dar… e la 40-50 de km de oraş, spre vest. Iar dumul spre zona lui trece prin câteva tuneluri. Deh, ţară muntoasă. Ajungem în cameră la aproape 10 ore după deşteptare. Felicia pleacă la plajă cu Ramiro, e singura ocazie, eu rămân să deschid jurnalul şi să-mi savurez oboseala.

O plimbare de seară prin satelitul destul de îndepărtat al Antalyei ne confirm nu numai informaţiile date de ghid, în timpul transferului spre hotel, ci şi tendinţa observată aceşti 8 ani. Dacă în 2008 la Kuşadasî un comersant băştinaş te persifla dacă îl întrebai ceva în engleză şi-ţi arunca superior că numai germana e o limbă serioasă şi nu prea vedeai ruşi, acum 2 ani la Marmaris jumătate dintre firmele luminoase din zona comercială erau în rusă. Acum am cumpărat un flecuşteţ pe care uitasem să-l iau de acasă dintr-un magazin rusesc, ţinut de două tinere rusoaice. Care m-au întâmpinat surâzând comercial cu zdrastvuite. La care am răspuns mucalit cu… bonsoir. După ce am plătit am spus thank you şi, la ieşire, cu aceeaşi mutră mucalită e-am tras un do svidanya.

Cina se dovedi mai bogată şi mai diversă în ofertă decât cea de anul trecut din Rhodos, dar… toate băuturile se plătesc separat.

A doua zi dimineaţă plecăm pe circuit. Primul obiectiv, biserca Sfântul Nicolae, din Myra. Reconstruită de ţarul Nicolae I, în secolul XIX şi acum aflată în şantier, pentru a fi, cine ştie dece, mărită. De ruşii actuali. De altfel, spaţiul din jurul bisericii e o enclavă rusească. Nici o firmă în altă limbă. Cu foarte mici excepţii. Apoi ajungem la ruinele unui teatru antic şi, alături, pe versantul sudic al contrafortului montan, morminte etajate ale unei populaţii precreştine. Luăm prânzul la un restaurant despre care ghizii spun c a e cel mai bun din zonă şi cel mai prost de pe traseul nostrum săptămânal. Apoi 2 ore de croazieră pe canalul dintre continent şi două insule, unde ruinele unui oraş medieval marchează locul unei jumătăţi de oraş scufundată, cu o mie de ani în urmă, de un cutremur. 4 ore de-a lungul ţărmului zdenţuit al mării ne aduc seara la hotelul Lykya din Dalaman.

Miercuri 7 plecăm la delta fluviului Daylan, unde traversăm cu bărci cam o oră până la o limbă de nisip ce închide delta spre mare. Cu excepţia unui îngust canal. Ghizii pretind că ţărmul mării separă Egeea de Mediterană, ceea ce harta nu -rea confirmă. Oricum în zare se vede Rhodosul, în directia potrivită. După prânzul luat la marginea deltei, o luăm cătinel spre Kuşadasî. Unde ajungem ca de obicei, cu o oră întârziere. Pe drum aflăm de la unul din ghizi ce înseamnă minutul turcesc. Până la de 10 ori mai mult. Ambiţioşi, muncitori şi pragmatici, turcii ţin totuşi de acel orient unde timpul n-are preţ. Asta e cealaltă faţă, inerentă, a Turciei. În delta n-am văzut nici o ţestoasă, deşi e habitatul lor.

Joi 8 vizităm a doua oară, în 7 ani, Efesul antic. Mai restrâns decât în 2008, iar gradul de recondiţionare a ruinelor e mai ridicat. Apoi un tur scurt la casa fecioarei Maria, şi aceea mai prelucrată. De pildă, acum 7 ani nu existau panourile cu rezumatul istoriei locului, în mai multe limbi, între care româna. Ce-i enervant e ca primele 2 panouri sunt în rusă şi…   araba (sic). Har cerului, batăr al treilea e în polonă, iar cel în italiană e după al nostru. După prânz, o incursoune total aiurea, într-un sat numit Siringe, populat cu greci până în 1924, când, în urma modernizării statului şi crearea republicii (cumhuriet), Mustafa Kemal, AKA Ataturk iniţiase un schimb de populaţii cu Grecia. O şuşanea care ne face să pierdem o dupămasă de plajă. Mă rog, nu şi pe mine, care sunt obiectul unui perfect acord între interdicţia medicală şi pierderea demult a plăcerii plajei.

Părăsim vineri 9 zona litorală, pentru a pătrunde în mijlocul Anatoliei. Ceea ce numesc băştinaşii autostradă ar fi, conform normelor europene, drum rapid. După intrarea pe el, descoperim prima linie ferată din Turcia, în aceşti 8 ani. Probabil uneşte portul Izmir cu Ankara. La fix o oră de la părăsirea hotelului vedem primul tren. O vizită la o fabrică de textile ne prilejuieşte vederea produselor din fibră de bambus combinată cu bumbac. Tuşeul e mult mai plăcut decât chiar bumbacul 100%. Programul zilei cuprinde oraşul antic Hierapolis, separat de Pamukkale (cetatea de bumbac în turcă) prin unicul fenomen carstic de suprafaţă de care am auzit până acum. Mai puţin spectacular decât îţi oferea propria imaginaţie ascultând relatările celor care văzuseră suprafeţele albe cu ani în urmă. Acestea, existente de 15,000 ani, după explicatia ghidului, au invadat în timp câteva morminte antice. Acum aria fenomenului e reglată prin debitul apei ce izvorăşte din dealurile înconjurătoare. Dar cei care au mai văzut cu nu foarte mulţi ani în urmă fenomenul spun că aria totală ar fi scăzut. Mă gândesc că a putut rezista atâta timp datorită nivelului pluviometric foarte scăzut în zonă, pe de o parte, iar dacă acest nivel nu s-a schimbat in mare, poluarea atmosferică trebuie să fi ridicat acidifierea ploii. Situl antic e mai dezolant decât cel de la Efes, deşi mari panouri cu schiţă îl arată bogat.

Sâmbătă 10 plecăm la 7:30, după ce ne trezisem la 6. Vremea continua să fie OK. Va fi ultima etapă, închizând circuitul la Antalya. Ne dumerim dece s-a forţay astfel programul când ieşim de la fabrica de covoare, aflată nu foarte departe de periferiile oraşului Denizli. Incă o româncă, Elena, stabilită aici de 25 de ani, face prezintarea. N-am aflat câţi salariaţi capabili de astfel de prezentări sunt nativi ai limbilor fluxului de turişti. Oricum e prietenăcu Maria, ghidul unuia din celelalte 2 autocare ale turului, care e stabilită în Antalya de 23 de ani. Socoteala e evidentă, destui români dintre cei care au plecat imediat după 90 în Turcia, să-şi încerce norocul, au prins cheag şi, pe lângă meseriile care le asigură existenţa de imigrant integrat, ajută astfel structurile locae săproceseze turişti români.

Aflăm o instorie a covoarelor, începând de la popoarele asiatice nomade, pânăla rafinamentul de azi. În toată lumea celebre sunt covoarele persane, dar gazdele, de la ghizi la prezentatoare subliniază superioritatea celor turceşti, care au nod dublu (şi ni se arată cum), iar cele persane au nod simplu. Ceea ce are ca effect creşterea substanţială a fiabilităţii. Se lucrează aici pe 3 materiale şi toate combinaţiile cu acestea: lână, bumbac şi mătase. E prima oară că am ocazia să văd gogoşi de viermi de mătase, plus esenţialul prelucrării. Un fir pentru covoare adună 450 fire din tot atâtea gogoşi. Prin împletire sucesivă. N-am întrebat câte fire compun element al ţesăturii vestimentare, în care excelează chinezii şi indienii, nici încazul mătăsii de paraşută, necum al celui din care sunt confecţionate vestele antiglonţ. Ştiam că firul din care larva fluturerului Bombix mori îşi ţese gogoaşa e cel mai rezistent fir natural după cel de păianjen, încât nu m-am mirat săaflu că firul dincarese ţes covoarele manual se poate foloisi ca pânză de fierăstrău la tăierea blocurilor de marmură. Mă întrebam, din reflex de cititor SciFi, cum ar fi o revoltă a specie acestui atât de util future, pentru a răzbuna uciderea a 80% din populaţia pusă la îngrăşat pe baza cuturilor intensive de dud. Chiar mai realist, mă întreb dece maniacii care protestează împotriva uciderii animalelor, folosite de când lumea, la alimentaţie, îmbrăcăminte (inclusive cea de superlux) şi alte scopuri utile specie noastre nu include şi nevăzutul fluture de mătase în sfera obiectivelor protestelor lor. Bă încă îmi spun, cu un surâs sardonic, că specia asta de protestanţi ar fi în stare, în Gloria absurdului, să meargă la manifestaţii împotriva industriei şi comerţului cu blănuri scumpe cu… steaguri de mătase naturală…

Dar destul cu humorul meu cinic, cititorii sunt interesaţi de covoare.

Turcii au fabricat covoare manuale de dinainte de aşeza în Anatolia. De la sultani la măruntul marinar cu doar 4 neveste (vezi romanul ui Radu Tudoran), toţi turcii aveau covoare. Mai întâi de lână, apoi lână cu bumbac şi aşa mai departe. Dintr-un artianat de masa, fabrica de aici tinde spre un monopol sui generis. Câteva familii, ale căror nume le-am uitat, au propus statului modern o investiţie. Statul le-a dat nu numai teren (nu mult, 5-6 hectare) şi mai ales faclităţi. Regie gratuită, fiscalizare redusă, întoarcerea unor taxe ca prime de export. Un export care adduce statului notorietate, cu beneficiu de imagine pe mai multe planuri, inclusiv cel economic. Iar investitorii au dat de lucru unei populaţii nu chiar favorizate. Numai ţesători manuali sunt 5000. Scara de preţuri de largă, căci produsele de bumbac sunt mai scumpe, iar cele de mătase cu atât mai scumpe. Dar marketingul inteligent foloseşte inclusiv turiştii (ca manufacturierii din orice ţară, ne amintim de Toledo, cu ani în urmă) şi-I atrage cu facilităţi comerciale, plata în rate si expedierea produsului la adresă inclusiv. Sigur că partea atractivă fu cea tehnologică, dar cum scopul vizitei era de marketing, ni se aşternură zeci de covoare, cu o firească varietate de dimensiuni, modele şi palate cromatice. Sigur că nu rimează cu celulele locative – nuite apartamente – din ghettourile corbusiene (cum numesc eu ansamblurile de blocuri de peste tot), dar pentru ei e mai important dacă turiştii, acţionând firesc ca răspândaci, le aduc indirect comenzi, decât chiar dacă 1-2 cumpără într-un grup.

Dacă producţia e concentrate aici, lângă Denizli, desfacerea e la fel de inteligentă. Hereke, unorăşel de pe lângă Istambul, furnizor istoric al sultanilor, nume devenit marcă, e centrul de export. Una peste alta o afacere respectabilă, valorificând o tradiţie ancestrală, menţinută activă de-a lungul secolelor, adaptată pragmatic la realitatea economică globală. Conştient că i-am făcut reclamă indirectă, îmi asum gestul, ca încă unul din puncteel de apreciere a acestei ţări. Până, doamne feri, ar bascule spre islamismul pernicious.

Să revenim, însă, la un moment matinal. Abia părăsisem, de nici jumătate de oră, hotelul, că dăm peste un loc splendid, la baza unui perete acoperit cu albul de calcar, luminat pe jumătate de soarele ridicat cu 12-13 grade peste oriznont. La bază un lac, cu rate şi gâşte şi un pârâiaş curgând pe o albie la fel de calcaroasă. Furăm compensaţi pentru impresia de semiratarfe a imaginilor de ieri. Evident ne-am oprit, pentru poze şi chiar doar pentru admirat. În fine, ultima oprire, după cea de prânz, la un magazine de dulciuri, prilejui grupului achiziţiile de rigoare. Am apreciat valorificarea multiplă a rodiei, cultura apparent cea mai importantă în plan alimentar. Băusem un pahar de suc de rodie, stoarsă la botul calului, cu 6 ani în urmă, în Nazaret. Având febră, nu-mi aminteam exprerienţa prea entziasmat. Aici am băut zilnic şi sensibil ma ieftin. Ba chiar am încercat amestecuri cu suc de lime (mai acid decât cel de lămâie) şi de portocală. Fruct care e unul din cele 4 simboluri ale Antalyei.

Revenim la acelaşi hotel, la drakku-n praznic, mult dincolo de Antalya faţă de aeroport, ceea ce va asigura poimâine dimineaţă cel mai dur moment al turului. Determinat de distaţă şi de ora foarte atinală d elecare a avionului. Dar… când mă gândesc la un dezavantaj personal, îmi aduc în atenţie că momentul va fi şi mai dur pentru ghizi. Vor rămâne să preia grupul ce va sosi cu returul aceluiaşi avion.

Duminică 10. Ultima zi. Parcă cea mai obositoare, ţinând seama şi de afectul cumulativ. Vizite ale unei fabrici de bijuterii şi a uneia de pielărie. Organizatorii mizează pe banii necheltuiţi. Acelaşi scenario, prezentări ale unor funcţionari emigraţi din România, apoi asaltul vânzătorilor, destui români dintre ei. Cu zirkusul despre negocieri şi reduceri pentru români, cu sancţionarea aşa ziei negocieri de către un presupus director. Poate o şi di director. Care, la bijuterii, creşte, de fapt, preţul, iar la pielărie abia îl anunţă. Spectacol ieftin de luat ochii. Sub care se întrevăd câteva probabile realităţi: punctajul de apreciere a fiecărui vânzător depinde direct de suma încasată de magazine de la client. Drept pentru care, dacăai cumpărat, totuşi, ceva, îţi oferă un ceai şi te conduce până la ieşire. Apoi, e destul de probabil ca preţurile de vânzare sănu fie fixe. Sub masca negocierii, e posibil ca clienţilor cu bani săli se ia mai mult. Respective ruşilor şi nemţilor, principalele categorii de turişti în ordine numerică şi, desigur, şi în ordinea disponibilităţîii fianciare. Daca mie mi-e lesne să-mi imaginez o tehnică de aşa zisă negociere adaptată să zicem turistului rus, cu un spor mediu de preţuri de peste 70% faţă de cel cerut românilor, înseamnă că functnarilor magazinelor le-a trecut cu mult timp înainte prin minte. Deci e plauzibil să-şi conducă afacerea flexibil şi cu maximă eficienţă. Dar… ceaiul oferit e OK.

La bijuterii, ceea ce am notat cu minus sunt preţurile. Mult este cele europene. Chiar mult peste cele din România. Am văzut pentru pima datăaur negru şi nu-mi place. Spre deosebire de aurul alb care mi-a plăcut de când l-am văzut, cu aproape 40 de ani în urmă. Dar… de gustibus, et de coloribus… una peste alta oferta îmi pare, şi nu numai mie, neofertantă şi chiar kitsch. Aceeaşi impresie şi la pielărie, unde, ce-I drept, oferta se adaptează gustului public, în regres global. Totuşi, cu puţin efort, se pot găsi şi lucruri elegante. Cel puţin tehnologia de prelucrare a pielilor a avansat. Materia primă e 80% mielul merinos, în rest bovine şi piele de şarpe. Pielea de capră zic băştinaşii că se prelucrează mai mult în jurul Istambulului.

Ultimul punct din prigram e oraşul vechi. Traversat în plictiseală de ghizi, cu un minim de informaţii. Sunt şi ei de înţeles. Mâine dimineaţă se vor trei cu noaptea-n cap şi ei, la 5 ne vor preda aeroportului pentru check in, dar apoi vor aştepta ca acesta să se întoarcă din Bucureşti cel puţin 6 ore, pentru a o lua de la capăt. Cum ştiu e unde locuiesc, n-au pus embargo pe detalii personale, deh, băieţi simpatici, mă întreb dacă or fi având vreun loc aproape de aeroport unde să doarmă batâr 5 din astea 6 ore. În fine, e singura data când reglementarul timp liber pe traseu are raţiune: fiind singurul prânz neplătit, deci pe socoteala noastră, e folosibil în apropierea locului de reîmbarcare în autocar. Felicia are o inspiraţie şi găseşte un magazin pentru copii, de unde reuşim să-I îmbrăcăm pe nepoţi. Tudor împlineşte azi 3 luni. Ca detaliu publicabil, ma pot lăuda cu o şapcă model marinăresc, contra 10 euro. La magazinul pentru copii observ o situaţie inedită pentru mine: plata cu cardul ar fi sensibil mai scumă decât cu cash. În schimb, oraş mare, port şi touristic fiind Antalya, poţi plăti fără nici o problem cu euro. Mai lesne decât cu dolari chiar. A propos, faţă de acum 7 ani, cursul lirei turceşti s-a dus de la 2 la 3 pentru un euro. Probabil de la criza unkraineană încoace, dupăce americanii au forţat scăderea drastică a preţului barilului şi dolarul a urcat. Faţăde dolar, lira e posibil săfi scăzut mai mult, dar n-am fost curioşi.

Câteva impresii generale: contactul mai intim cu Turcia profundă, faţă de interfeţele superficiale pe care sejururile de litoral le permiseseră, nuanţează sensibil saltul pozitiv de impresie prilejuit de prima călătorie aici, cu 7 ani în urmă. La Kuşadasî (scris fonetic, i e î în turcă). Dacă atunci mă impresionase vitalitatea, activitatea şi ambiţia turcilor. Acum am văzut şi mici insule tradiţionale, cu bărbaţi de vârsta a doua şi a treia, adăstând la o masa de cârciumă. Tablouri fugare, în care timpul pare împietrit. Acelaşi sentiment l-am avut la fabrica de covoare, în ciuda dinamismului şi managementului descries mai sus. Toate ţesătoarele mauale, regrutate, naturaliter, din zonele rurale, purtând deci broboada musulmană, păreau, cu un neglijabil effort de imaginaţie, aceleaşi de când înnodau fire pentru sultani. Nimic mai firesc, la urma urmei. Evident, nici un atare tablou în 2 ore pe o singurăstradă a unui oraş totuşi mare. Dar, în cele 20 de minute prin oraşul vechi, tabloul revenea. Chiar dacă muzica izvorâtă din aparate de radio era contemporană…

Cum va evolua Turcia? Mi-e teamă că în nici un caz unilateral. Falia dintre modernizare şi radicalizare islamizantă se va accentua foarte probabil. E adevărat că până în această ultimă zi văzusem majoritatea tinerelor şi practic toate femeile mature exclusiv cu broboadă pe cap (har cerului, cel putin nu cu înfricoşătorul halat negru cu vizier, lăsat pentru imigraţia în Europa), pe când majoritatea celor din Antalya lejer cu pletele în vânt, efectul emancipative e instabil şi ar sucomba brutal unei basculări islamiste. Spre care, de altfel, actualul preşedinte, fost premier reales, ca şef al partidului islamist, apasă lent, dar sigur. Fraza esenţială pentru înţelegerea nexusului de probleme fu spusă şi repetată de ghizi: iată dece arabii nu ne prea iubesc. Ei, dar ăsta e un jurnal de călătorie, nu o analiză prospective. Pentru care, neavând competenţă, trebuie să am bunul simţ să nu mă angajez. Dar… nici să nu ofer cititorului un minim de reflecţii, pe marginea impresiilor în priză directă.