VECHITURI VECHI

ÎNTRE CONŢI

• File de jurnal –

Sunt dator, să încerc a explica absenţa aparentă a însoţitorilor mei ubicui şi permanenţi, duhurile mele străvezii. E mai greu decât pare. Căci ştim deja, unii şi ceilalţi, că plăsmuirile n-au fost ale mele şi nu sunt ale voastre, domnilor preşedinţi, ci îşi aparţin lor înşile, în vecii vecilor. Nu i-am inventat, nu-s deci artefact narativ, nu-s ficţiune literară (deşi bănui că am reuşit întrucâtva să le dau aerul ăsta), căci mi s-au impus, cu forţa realităţii interioare şi n-am putut face un pas fără ei.

Ariel m-a părăsit pe neaşteptate, fără să spună nici definitivul românesc adio, nici efemerul spaniol adios, pretinzând că aş fi dispărut printre bordelurile unui port virtual, inundat de mâl. Cu celălalt duh, negru, purtând o frunză de arţar în locul celei de viţă şi a cărui voce cântată îmi parvine prin pliscul lui gimminy, ascuns în urechea dreaptă, aia cu care aude Pollux, e încă mai rău. Căci eu, conte de septembrie, sunt optimist incurabil: ştiu şi cred că întotdeauna se poate mai rău. Duhul arţarului dansează un graţios passo doble, între a-i scrie colonelului şi a încremeni în statuia sfârşitului jocului. Nu ştie, duhul meu negru, că Jocul n-are sfârşit. Sau se preface a nu şti.

Ariel îşi mutase, succesiv, sediul de pe verga velei trincă (asta când nu călărea, şăgalnic, bompresul) mai întâi acolo unde vântul rostogoleşte norii, apoi dincolo de acolo unde vântul rostogoleşte norii, cu un stagiu pe insula Avalon, pentru a izbucni, ca din hyperspaţiu, câteva zile, chiar înaintea războiului cu statuile guanches şi a dispărea apoi dublu, cu o vorbă rea şi aruncând codul telecomunicării peste umăr. Oricât mi-ar lipsi, am deja o răspundere faţă de cititori, între care intră şi cei avizaţi, care au comentat lectura jurnalului. Îmi incumbă, adică, între altele, obligaţia de a inventa succedanee ale însoţitorilor. Amaryllis refuză să mă mai asculte, pretinde cu bună dreptate, că atmosfera Greciei era o mixtură savantă, când scriam, la un an sau doi după călătoria efectivă: relatarea amintirii despre raportarea permanentă a impresiilor imediate la vocea proustiană a lui Alexandru Mitru, povestind, la radio, în anii copilăriei, Legendele Olimpului. O învocasem inspirat, ce martor ar fi fost mai potrivit, când această mixtură se adresa, la cerere, unui interlocutor definit, decât floarea personalizată virtual, din decorul aceleiaşi copilării? Pe amiralul conte de Salamanca ştiu că-l pot convoca oricând, dar renunţ s-o fac, când ştiu că ar veni forţat şi fără voie bună. Şi lui îi lipseşte Ariel la fel de mult, chiar dacă  pentru el Ariel e nostalgia personajelor autorului său, bătrânul Leonidas. În Ariel el o vede pe fata-cu-trei-nume-şi-o-liniuţă, pe Misterioasa Necunoscută şi, mai ales, pe Dagmar, zeiţa celor patru vânturi, ce-ar putea el vedea decât alte creaţii ale leonidanamţului, ce-aş putea vedea eu, în acelaşi Ariel, decât o plăsmuire de fum, din zirena Adnana şi Mihu, musul care învăţa navigaţia dupa steaua polară şi după crucea sudului. O plăsmuire care ia, pe cer, când vrea, chipul duhului furtunii, invidiat în secret de calibanul din fiecare Prospero. Nu-i de mirare că pe cerul ostentativ şi indiferent de senin, de deasupra templului surorii fecioare a lui Appolo, acelaşi cer boltit deasupra visurilor atemporale ale beyului de Samos, care-şi însemna şi el călătoriile, Ariel s-a ascuns, cu încăpăţânare, înapoia lui Mizar şi Alcor. Alcor fără Mona.

Numai Amaryllis, deghizată într-o plantă cu frunzele de forma petalelor ei şi cu petalele la fel de ascuţite ca frunzele ei, de acelaşi coraille, mă străjuie, blând, din vaza tronconică, cu nouă etaje, ca biblioteca iad a lui Frabetti. Parfumul plantei îmi tace la urechea stângă, cea cu care aude Castor, că pisicilor de acasă le e dor de mine, le e dor de noi. Şi îmi mai tace, traducând tăcerea lui neghiniţă, că Ariel e bine, oriunde s-ar afla. Şi că duhul negru al arţarului va încerca mereu să mă pună pe contre pied. Aşa că, de mâine încolo, voi avea un nou însoţitor în viitoarele călătorii. O soră a lui Amaryllis, pe nume Strelitia. Care nu-i va înlocui pe Ariel şi pe statuia neagră a dorului. Căci sunt, fie şi absenţi, de neînlocuit.

– Domnule rim, om dialoga noi între conţi, dar nu mă jenez să-ţi spun în faţă că eşti fie ingrat, fie absent. Tot ce ai spus, fie, admit, destul de fluent, e banal, lipsit de tremurul reîntâlnirii, prin mine, străvechiul dumitale partener de drumuri printre oglinzi paralele, cu umbra ambiguă în care se topesc siluetele transparente ale musului roşcat şi a prinţesei negre din pădurea simbolică de arţar. Ce Strelitia, ce LeeLee, asta s-o spui altuia, domnule, nu mie, care te cunosc mai bine decât te cunoşti dumneata. Succedanee la virtualităţi. Un soi de supă din supa iepurelui. Cine crezi dumneata că a oprit ploaia? Cine dirijează întâmplarea, despre care ai scris în urma unei călătorii cu trenul, în compania unui inginer israelian, cu care ai discutat, de comun acord, despre întâmplare? Nu, acuma n-a fost îngerul dumitale păzitor, ăla are un humor ascuţit, binevoitor dar dur. Nu vreau să-mi închipui ce ţi-ar fi trimis pe cap, oricum nu făcea soarele să lumineze un fronton ocru de îndată ce-l fotografiaseşi. Astea toate le-am regizat eu, bătrânul matroz pensionar, în numele prieteniei ce-ţi port, în numele florilor pe care le confundam mereu, în numele leonidaneamţului şi, da, în numele lui Ariel. Nu, prinţesa ta neagră, care cred că nu mai sălăşluieşte în inima pădurii de arţar, nu ţi-a trimis nimic. Priveşte realitatea ca atare, domnule conte de septembrie şi nu uita că, la fel ca de atâtea alte dăţi, aniversarea doamnei tale va fi imediat după ce vei reveni în ceea ce te distrează să numeşti ghetoul tău, cartierul de vest. Evident, nici Ariel nu ţi-a trimis nimic, dar eu, amiralul conte de Salamanca, am căderea, puterea şi voinţa să te însoţesc mai bine decât Dagmar îl însoţea, cu gândurile ei nebuloase, pe îndrăzneţul navigator al aceluiaşi Leonida Neamţu. Pleacă în pace mai departe, întră în comunicare astrală cu spiritul sfintei Tereza, mâine, la Avila şi nu lăsa gândurile tale să ia niciodată formă de lup, sau de panteră, cum am făcut eu. Iar dacă gândurile tale vor lua, totuşi, forme de fiinţe, nu uita că eşti obligat, prin legea leonidaneamţului tutelar, să le numeşti pe toate Felicia. Căci vei şti că asta e voinţa lui Lardea.

– Amirale, ai devenit patetic şi ai început să mă plictiseşti. Puteai spune totul în două cuvinte, cine crezi ca va avea atâta răbdare? Sau chiar puteai tăcea. Căci ştim amândoi că astea sunt chiar gândurile mele.

– Domnule rim, fă un minim efort de sinceritate şi aminteşte-ţi că la vederea celor două surori de vârsta a treia, paşnice şi vajnice, din grupul autoperipatetic, printre castelele din Spania, te-ai gândit la doamnele Hrib A. şi Hrib B. tot personaje ale leonidaneamţului, dintr-o naraţiune detectivă, ce se derula într-o excursie colectivă la Paris. Cine crezi că a îndreptat paşii celor două surori de acum şi de aici către agenţia cu care urma să călătoreşti în Spania şi Portugalia?

– Touché, amirale, m-ai convins.

……..

Zainer Poppi se trezi înţepenit. Nu-şi putea mişca nici un muşchi. Nu se grăbi se se alarmeze, îşi spuse că dacă renunţă la micul dejun are destul timp să-şi revină cât de cât până la ora plecării autocarului. Fereastra, dezgolită de draperie, lumina un cenuşiu albicios. Colegul lui de cameră, un lugojan plin de witzuri şvăbeşti, sforăia înca pe două tonuri, în terţă. Cu răbdare, Zainer Poppi încercă să mişte, pe rând, câte un deget, câte o articulaţie. Nimic nu răspundea la comenzi, în prima fază. Mai erau fix 34 de minute până la ora oficială a deşteptării, iar telefonul camerei era la îndemana lui. Lugojanul dormea adânc, cine o să ridice telefonul? Oricum nimeni nu s-ar fi deranjat până în cameră, sa vadă ce şi cum. Închise ochii şi-şi imagină un peisaj oarecum bucolic, o poiană smălţuită de flori de toate culorile, cam cât jumatătea unui teren de fotbal, înconjurată de amestecul de brădet şi făget caracteristic pentru limita de o mie de metri. Fixă timpul imaginii imediat după răsărit, ca primele raze ale soarelui să se strecoare printre crengile copacilor peste cam un sfert de oră.

Fără să-şi fi dorit, în imagine apăru lângă el o fată pe care o recunoscu, deşi n-o mai văzuse niciodată. Decât tot într-un vis, un vis de-a binelea însă. Tu eşti Scânteina, nu-i aşa?, întrebă stupid, în mintea lui. Cine alta ar putea fi, uriaşule drag, răspunse arătarea. Atunci văzu pe fruntea ei prima rază de soare. Îşi amintea perfect că se visase zburând cu fata şi avu decenţa să eludeze contextul erotic al zborului. Tu m-ai legat de pământ de nu mă pot mişca, întrebă şi mai stupid. Nu, asta face parte din încercările pe care va trebui să le treci. Fie renunţai la proba pelerinajului, fie treci toate etapele.

Între acestea, lugojanul se trezi raclându-şi gâtlejul cu o tuse gospodărească şi se pilotă bezmetic în baie. Destul ca imaginea să se destrame. Unde drakku mergem azi, întrebă lugojanul. La Capernaum, reuşi Zainer Poppi să mormăie. Fură primele rezultate ale efortului muscular. Habar n-am ce-o să zică ghidul ce-i acolo, dar din copilăria antică ştiu că acolo cel pe care-l numeau Învăţătorul i-a zis unui slăbanog care nu se putea scula din pat să-şi ia patul său şi să umble. Şi tu de ce nu te scoli, pierzi masa, mai fornăi lugojanul din baia lăsată deschisă. Aici nu e Capernaum, aici e Yerushalayim, aici s-au întâmplat alte întâmplări şi n-am keff să le repet. Dacă nu mă pot mişca, nu pot pe cont propriu. Marş şi rade şi porţia mea, raportează că am impietrit şi deseară poveşteste-mi cum te-ai spovedi unei statui cu mască, ai înţeles? Ştiindu-l mai chisnovatic pe Zainer Poppi, lugojanul trase pe el blugi ca cioarecii, adidaşi ca opincile, o haină miţoasa ca de aba şi o straiţă în care puteai găsi orice, inclusiv un uzi cu pat rabatabil şi închise binişor uşa.

Fix 6 minute, cât ai face o infuzie de sunătoare, Zainer Poppi rămase indecis între a încerca să se mişte şi a închide ochii, să viseze ce simţea nevoia să viseze. Fără s-o fi comandat, îi aparu Scânteina, plutind deasupra patului, cam la un metru. Te pot face să zbori cu mine exact pe traseul de azi, să nu ai lacune în jurnal, urişule drag, dar ştii care-i preţul. Ştiu, Scânteina, ştiu. Tot ce n-am păşit cu pasul meu devine interzis contactului permanent cu însoţitorii mei nevăzuţi. Fără de care nici un pas nu are nici un farmec. Facem aşa. Revino când mai ai o secundă liberă, eu o să fabric o ficţiune despre un punct anume din locurile pe care nu le voi fi vizitat. Eventual ceva despre viaţa unui zidar de acum două mii de ani. Propunerea ta e generoasă, dar numai gândul că nu-mi pot vedea duhurile transparente decât mişcându-mă eu singur, cu puterile mele, căci Învăţătorul nu s-a repetat niciodată şi nu mă va putea ajuta nici când voi orbi… cum să orbeşti, ce prostii vorbeşti? Am dat un exemplu, Scânteina, un exemplu. Du-te. Mă duc dacă-mi promiţi că dai un semn, omule drag, uriaşule drag. Dau un semn când o să pot conversa cu duhurile mele transparente. Dacă ai un sentiment pentru mine şi de ce să n-ai, ştii că duhurile astea fac parte din mine. Şi ştiu şi cum pot scăpa de neputinţa mişcării.

Cineva bătu la uşă. Come on in, răspunse Zainer Poppi cu vocea cât putea de tare. Intră un tânăr elegant, rasat, subţirel, cu o cămaşă tourquoise pastelat, oacheş, cu privire inteligentă, kippa tricotată în formă de scoică îi întregea portretul. Vorbi puţin, dar limpede. Uite, aşa pacienţi mi-ar conveni să am zilnic, i se păru lui Zaiier Poppi că înţelege. În timpul ăsta îşi pregăti trusa de ace. Peste fix 45 de minute le scoase delicat şi le închise într-o cutie pe care Zainer Poppi o bănui rezervată pentru acele uzate. Acum ia-ţi patul tău şi umblă, zâmbi tânărul medic. Pot încerca să umblu singur, fără pat, retorsionă pacientul. Iată cartea mea de vizită. Daca mai veniţi în tara mea, deşi sper să nu mai aveti nevoie de mine, nu ezitaţi. Oricum poate ieşim la un falafel. Zainer Poppi plăti, primi recipisa, telefonă agenţiei de asigurări şi raportă cazul, primi confirmarea de principiu a decontării cheltuielii şi, înainte de a deschide laptopul, privi cartea de vizită. Dr. Michael Goldsmith. Păi nici nu-l putea chema altfel. Atunci realiză ca habar n-avea din ce se fac acele. Dar cele pe care purtătorul de kippa i le înfipsese nu erau argintii. Erau de aur.

Zainer Poppi îşi mişcă degetele de la mâini. Atingerea fiecarei taste încă îl curenta. Dar se apucă, tenace, blând, visător, nostalgic şi sigur pe el să relateze ficţiunea unei întâmplari din viaţa unui zidar care, cu atâtea veacuri în urmă, lucrase la casa sfântului apostol Petru. Pe când acesta din urmă nu era decât pescarul Simon. Avea să fie surprins de textul ce se agrega singur, fără voia lui, dar asta face parte din regula jocului.

În final, să revenim în atmosfera de ficţiune creată în jurul personajului pe care l-am numit Zainer Poppi, ca reprezentant auctorial. Acea pagină de ficţiune se termina aşa:

Zainer Poppi îşi mişcă degetele de la mâini. Atingerea fiecarei taste încă îl curenta. Dar se apucă, tenace, blând, visător, nostalgic şi sigur pe el să relateze ficţiunea unei întâmplări din viaţa unui zidar care, cu atâtea veacuri în urmă, lucrase la casa sfântului apostol Petru.

Şi iată continuarea:

Degetele lui Zainer Poppi se mişcară de capul lor pe tastatură. Fiecare atingere îl curenta, fiecare frază apărută pe monitor îl uimea. Căutase pe internet numele celui care construise casa sfântului Petru şi nu găsise nimic. Se gândi că pescarul Simon se născuse în acea casă, deci poate că tatăl, sau bunicul său o durase în piatră. Aflase numele tatălui pescarului ce avea să devină primul papă la Roma. Dar citi, pe ecran, uluit, că eroul său, zidarul casei sfântului Petru, se numeşte, în ciuda oricăror plauzibilităţi culturale, August Blin. Se introduce pe sine în povestire şi-l întrebă pe numitul August Blin, cu ce gânduri aşează piatră aici, în Capernaum, pe timpul lui Irod cel Mare. Pe aceste pietre se va ridica o sinagogă până la cer. Care se va numi biserică. Şi de ce o ridici, întrebă Zainer Poppi. Aşa am visat, răspunse, gânditor, August Blin. Povesteşte visul, omule. Cel care se va naşte în această casă modestă va fi pescar şi se va numi Simon. Un om sfânt îl va redenumi Chefa, ceea ce în limba locurilor înseamnă piatră. Mult după ce el va fi martirizat, noua credinţă va stabili pentru casele numite biserici o formă în jurul unei nave, naos în limba în care cele patru cărţi care vor relata întâmplările ce vor urma vor fi traduse şi astfel cunoscute în lume. De aceea, domnule Zainer Poppi, noi doi vom deveni, ca personaje literare, căpitani ai unei nave fără nume şi pavilion. Pe puntea căreia se va afla, câteva zile şi amiralul conte de Salamanca. Zainer Poppi îl reîntâlni pe August Blin peste câteva zeci de ani, ridicând un monument de piatră, pe locul martirizării sfântului Petru, aproape de circul împăratului Nero. O clipă doar. Aproape 3 secole trecură într-o suflare. Împărat era Constantin cel Mare. Zainer Poppi îl regăsi pe August Blin ca arhitect, conducând construirea unei mari bazilici, timp de 10 ani. Într-un mileniu, marea bazilică devenise o ruină. Gândul lui Zainer Poppi călători în timp, în timp ce degetele-i ardeau, alergând pe tastatură. August Blin construia o bazilică şi mai mare, la cererea papei Iuliu al II-lea. Forma pe care Zainer Poppi, sub numele de rim el hadji, conte de septembrie, o văzuse cu 4 ani în urmă fusese ridicată de August Blin, care, sub numele de Bramante începe primele lucrări în 1506, sub numele de Michelangelo elaborează proiectul cupolei, ca Rafael modifică planul iniţial din cruce grecească în cruce latină, luînd numele Carlo Maderno completează faţada, pentru ca, în fine, în 1612, numindu-se atunci Bernini, să deseneze planul pieţei, bordate de coloane duble, sub papalitatea lui Paul al V-lea. Abia în 18 noiembrie 1626, papa Urban al VIII-lea sfinţeşte basilica. August Blin se retrăsese pentru mai bine de 3 veacuri, pentru a reveni într-un scurt episod, căpitan, alături de Zainer Poppi, ai unei nave fără nume şi pavilion. Înainte de a ajunge să scrie despre sine însuşi, devoalându-şi identitatea, Zainer Poppi adormi cu degetele pe tastatură şi visă că zborul peste veacuri, alături de Scânteina, nu-l va împiedica pe rim el hadji, conte de septembrie, căpitan al Speranţei şi cavaler al frunzei de arţar să se simtă însoţit de duhurile sale transparente, de-a lungul curbei închise, care începuse şi avea să se sfârşească în faţa bustului încruntat al lui David Ben Gurion. Deoarece contribuţia lui, ca pesonaj  şi simultan producător de ficţiune, la raportul de misiune al proaspătului hadji, asupra pelerinajului său, ar fi rămas deschisă, fără ultimul gând, acest ultim gând fu ofranda Scânteinei, în zborul din vis, din ale cărui amănunte ştia că nu va aminti, în scris, decât că-şi simţise coastele troznind, când năluca îl strânsese ultima dată în braţele uluitor de puternice: Uriaşul meu drag, chiar dacă zborul pe care ţi l-am dăruit în vis seamănă cu zborul din visul profetului musulman, a cărui descriere o citisem privind peste umărul pelerinului, la fel de uriaş, la fel de drag, ţi l-am dăruit de dragul lui. Pe el îl voi însoţi în toate visele lui nocturne, lăsându-i libertatea de a se gândi la duhurile lui transparente în visele diurne. De tine mă despart acum, cu un ultim dar: gândeşte-te că dacă l-ai reîntâlnit pe August Blin, cu care ai comandat odată un vas fără nume şi fără pavilion, pe puntea căruia păşise, câteva zile, matrozul Salamanca, viitor amiral conte şi care vas fusese scufundat graţie cobrei Felicia, care împlinea voinţa lui Lardea, l-ai întâlnit sub numele şirului de zidari liberi ai şirului de case ale pescarului evreu Simon, de la casa de piatră din Capernaum la Basilica San Pietro, pescar a cărui soartă fu să devină piatra pe care evreul Yeshua şi-a ridicat biserica. Rolul pietrelor e de a fi temelie, zid şi caldarâm. O nouă aripă a edificiului cunoaşterii ştiinţifice fu, ştii asta, ridicată pe o piatră, unealta magică a celei mai recente arte, a şaptea, fu inventată simultan de un David şi de o piatră de fier. De dragul pietrelor de caldarâm, de dragul pietrelor de catedrală, pe care uriaşul meu drag, peregrin şi acum pelerin, ai păşit şi la care te-ai rugat, întoarce-te în paginile cărţii de unde el te-a scos, pentru a-l înlocui ca povestaş, în ziua a şaptea şi nu mă uita niciodată.

……..

Domnule rim, iar îţi permiţi libertăţi. Profiţi de ocazie ca prietenul nostru comun, Leonidas, al cărui personaj sunt, nu te poate combate. Ţi-ai asumat identitatea altui personaj al său, Zainer Poppi, cel care, alături de August Blin, conducea navafărănumeşipavilion. Pe care au călătorit câteva zile cei care plecaseră în aventuri şi contraaventuri să atingă-ntr-un an pământul sfânt al ţării. Şi care a fost scufundată de propria torpilă.

Te înşeli, amirale. Bătrânul Leonidas ar fi încântat că personajele sale, tu între ele, capătă o nouă viaţă pe seama prozatorului rim el hadji. Conte de septembrie, cavaler al frunzei de arţar. Şi se amestecă de-a valma cu duhurile sale transparente: Ariel, prinţesa neagră din pădurea ce străjuieşte malul acelui lac, acum bunică a unei mici prinţese ce-i seamănă leit. Şi Scânteina. Alături de Amaryllis, de discretul colley Laurenţiu, de episodicele Strelitia, Leelee şi cine ştie câţi alţi însoţitori nevăzuţi. Amirale, între conţi, te numesc şef de stat major al tuturor însoţitorilor mei nevăzuţi.