ZODIA CABALEI

Scânteinei, prietenilor ei
Şi celorlalţi anesteziaţi

Gândirea şi limbajul e titlul unui capitol al cursului intitulat Materialism dialectic, în fapt unul de filosofie elementară. Prin care am trecut inevitabil destui din generaţiile începând cu a mea. Dacă nu cu cea intermediară, anterioară alei mele. Firul roşu al acestui capitol e legătura dintre procesul de gândire şi structura vie a limbajului conceptual, parte a celui verbal. Una dintre ideile acestui capitol e influenţa catalizatoare a unei etichete conceptuale asupra dinamicii înţelegerii şi reprezentării unei vecinătăţi fenomenologice. A găsi o etichetă, gest manifestat în planul formelor, semnificând a inventa o noţiune, clarifică, nu rareori, reprezentarea unei vecinătăţi (cuvânt luat în sens matematic) fenomenologice. În alte cuvinte, o etichetă adecvată luminează, nu rareori, o reţea a gândurilor care, anterior invenţiei, păstra, în ciuda efortului de a identifica logica şi coerenţa vecinătăţii, zone obscure.
Un prieten original, care-şi exercită, mai mult sau mai puţin sistematic, excesul întrucâtva contraproductiv de efort înţelegător, adăuga unui număr de subiecte pretinse a nu fi înţelese de Dsa, mai deunăzi, momentul politic actual în ţara pe care o locuim ambii. I-am răspuns, provocator, că nu înţeleg ce i se pare de neînţeles, tabloul fiind limpede. Nu insist asupra motivelor, limpezi pentru mine, al pretinsei neînţelegeri şi nici asupra exagerării mele tactice, câtă vreme nici pentru mine tabloul nu era complet descriptibil formal. Chiar dacă inteligibil la nivel intuitiv.
Trinom e un cuvânt pus în circulaţie de mass media, pentru a defini nucleul sistemului de putere agregat pas cu pas (sic), consolidat şi operaţionalizat de expreşedintele celor 10 ani de condamnare a României cu executare. Şi recunoscut ca atare de acesta. Format din preşedinta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ÎCCJ, fost procuror comunist [precum (sal)Monica Macovei], plus binomul SRI, la nivel de lider de facto şi DNA la nivel de vârf. Socoteam, până la cele mai recente ieşiri publice nervoase a noului preşedinte ales, că acesta e doar beneficiarul sistemului de putere simbolizat de trinom. Evident, mă înşelam. Propriul meu model al taberei conduse de trinom evoluează firesc, odată cu manifestările acesteia. Preşedintele ales nu e numai beneficiarul sistemului de putere băsist, e parte integrantă a entităţii care l-a secretat. Iar asta ar fi trebuit să fie limpede încă de dinainte de trădarea componentei liberale a USL. Încă de când, adus în PNL de atunci, pentru a fi promovat viceprimministru, fusese întrebat logic, firesc, de premier, care din cele două resorturi guvernamentale coordonate la respectivul nivel îl preferă, primarul de atunci al Sibiului răspunsese ciudat că Dsa preferă să fie viceprimministru. Ori, alegerea era între resortul apărare, ordine publică şi siguranţă naţională si resortul economico-financiar. Să nu uităm că această a doua funcţie de vicepriministru revenise Partidului Conservator (atribuire tot logică, de vreme ce PSD dădea premierul, iar PNL, ab initio aliat cu PC, dădea candidatul la preşedinţie). PC o concedase PNL, până la eventuala şi probabila victorie a candidatului acestuia la funcţia de preşedinte. Iar când primarul Sibiului, actual preşedinte al României, fusese propus ca vicepremier, functia era deţinută de ministrul de finanţe în funcţie, aparţinând, evident, PNL. Răspunsul otova al personajului e cât se poate de relevant, de semnificativ pentru profilul său psihologic şi moral. Vădind un arivism funciar destul de lipsit de nuanţă. Şi chiar de şcoală politică. Ceea ce avea se dovedească în stângăciile din campania electorală (ne înţelegem între noi, mergem mâine în parlament şi picăm legea – un buchet de aberaţii constituţionale). Şi mai abitir acum, în plină exercitare a funcţiei. Pe care n-o înţelege.
Aşadar să numărăm: candidatura actualului preşedinte a fost pregătită cu aproape jumătate de an înainte, de posibile tratative secrete între fostul preşedinte şi candidatul oficial, preşedinte atunci al PNL, component de bază al USL. Alianţă a cărei bază a fost explicit jugularea sistemului de putere băsist. Care posibile tratative aveau ca scop atragerea coechipierului aliat al premierului, spre dinamitarea alianţei. Paralel cu tratative de părăsire a formaţiei europene ALDE, al cărei membru era, firesc, PNL şi înregimentare în PPE. Mişcare hoţească, imediat după europarlamentarele din primăvara lui 2014, după ce PNL negase formal şi în plină voce, prin preşedintele de atunci, o asemenea trădare. Deci PNL, mai întâi prin fostul preşedinte, apoi prin fostul primar al Sibiului, ajuns preşedinte de partid oarecum cu otuzbirul, în vara trecută, a comis o quadruplă trădare: faţă de electoratul care-l adusese, în decembrie 2012, în parlament, datorită mai ales apartenenţei la USL; trădare faţă de electoratul care i-a mai conferit un rest de scor la europarlamentare, pe baza declaraţiilor de consecvenţă politică sub care candidase; trădare faţă de alianţă, implicit faţă de esenţa politică a acesteia; şi nu în ultimul rând, trădare faţă de propria istorie şi faţă de propria identitate, pierdută prin fuziunea cu fostul adversar politic, partidul rezidual băsist, repudiat formal de expreşedinte, dar consecvent în a-i ataca virulent adversarii politici. PDL pe nume. Partid alimentat şi el, la rândul său, de două promoţii de foşti membri ai PNL, susţinători de neînţeles ai expreşedintelui. Partid compromis în faţa unui electorat care nu poate uita (încă!!!) dezastrul sacrificiilor inutil impuse în 2010 şi care avera nevoie de o firmă nouă.
Mai departe. În Campania prezidenţială, actualul preşedinte beneficiază de aparatul de propagandă băsist, deci de profesionalismul serviciilor, acestea din urmă legate ombilical de servicii ale unor puteri coloniale. La care se adaugă postacii năimiţi ai noului cabinet doi, cea mai recentă elenă funestă. Specularea profesionistă a cacealmalei cozilor de la ambasade, care a găsit nepregătit un guvern lipsit de imaginaţie şi mai ales de informaţii. Lovitură abilă, decisivă de facto, combinând baza unei populaţii extrateritoriale polarizate consecvent de media băsistă, cu rol important în realegerea expreşedintelui, în 2009, cu utilizarea intensivă a reţelelor de socializare, care dăduse rezultate excepţionale la realegerea lui Obama. Dar, cum subiectul e consecvenţa identitară şi devoalarea naturii fundamental băsiste a candidatului câştigător, acum preşedinte, să ne amintim că sloganele sale electorale nu difereau, în esenţă, de cele băsiste, ci doar în formă. Să reţinem doar pledoaria pentru un preşedinte de altă culoare politică decât premierul, pentru a susţine, imediat după alegere, cu senină ipocrizie, că-şi doreşte un partid al său la guvern. Dar, mai ales, să acţioneze consecvent în sensul realizării timpurii a obiectivului. Ceea ce e imposibil de atins pe cale constituţională, fără demolarea, prin orice mijoace, a majorităţii parlamentare care susţine guvernul în funcţie. Deci implicit decis a se baza pe aparatul de forţă al sistemului de putere montat de predecesorul său: SRI & DNA & ÎCCJ. Declaraţii abil dozate, parţial mascate, dar consecvente. Iată ce susţinătorii Dsale ar fi salutar să înţeleagă.
Sloganul electoral al actualului preşedinte a fost România lucrului bine făcut. Aluzie la etnia sa germanică. A funcţionat. Extreme de puţini ştiu că sloganul nu e, nici pe departe, original. În anii 80, Editura Politică publica, în cunoscuta colecţie Idei contemporane, traducerea cărţii Tratat despre logica lucrului bine făcut, de Tadeusz Kotarbinski, logician polonez, întemeietorul praxeologiei. Nu putem învinui marele public, votant sau nu, de necunoaşterea lipsei de originalitate a sloganului electoral. Căci pare puţin probabil ca însuşi candidatul, acum preşedinte, să fi cunoscut, atât lucrarea citată, cât şi disciplina ştiinţifică întemeiată de logicianul polonez. E adevărat că actualul preşedinte a absolvit fizica, dar nu toţi absolvenţii sunt fizicieni. Oricum, cumpărându-şi, după propriile-i declaraţii, cel puţin o locuintă din cele… câte-or fi, cu banii câştigaţi din meditaţii, personajul va fi dat un exemplu concret de praxeologie, rentabilizând mult mai mult decât un fizician autentic, damnat de vocaţia cunoaşterii, meseria…
Dar, obiectiv, preşedintele ales nu poate fi învinuit de neînţelegerea naturii constituţionale a funcţiei sale. Aici de vină e însăsi ambiguitatea legii fundamentale. Croită pe măsurile lui Ion Ilici Iliescu, această regulă fundamental a jocului politic. Constituţia prevede explicit că preşedintele e, dincolo de atribuţiile executive, ca responsabil cu politica externă şi apărarea, factorul mediator între puterile şi instituţiile statului şi între acestea şi populaţie. Dar tot constituţia prevede alegerea preşedintelui prion vot universal, de către întreg corpusul electoral. Alegeri care nu pot fi castigate fără susţinerea unui partid politic. După aleghideriere, despărţirea legală de respectivul partid, e doar formală, preşedintelui fiindu-i deschis dublul rol de arbitru şi jucător. Acesta e viciul fundamental al constituţiei. Un om superior ar înţelege că aria de susţinere cea mai largă din stat ar presupune obligaţia morală de a reprezenta în mandate şi pe cei carfe nu l-au votat. Rămânând arbitru, renunţând a fi jucător. Explicit şi agresiv, precum expreşedintele, deocamdată mai civilizat formal, dar nu mai puţin determinat, precu cel actual. Că nu-i putem pretinde preşedintelui ales să fie un om superior, e elementar. Câţi oameni superior a cunoscut România postdecembristă, cu excepţia seniorului Coposu? Ion Ilici Iliescu n-a fost un om superior, cu in preşedinte subiectiv. De traian Băsescu n-avem ce discuta. A dus suboectivitatea dincolo dse limitele absurdului grotesc. Profesorul universitar Emil Constantinescu a fost relative echilibrat, dar în sens negativ. N-a atacazt sistematic opozitia iliesciană, dar nu şi-a susţinut nici coaliţia democratică, dezamăgind pe toată lumea. Faptul că acum suntem membri NATO, datorat întâi de toate deschiderii spaţiului aerian în 1999 pentru forţele alianţei nordatlantice şi închiderii acestuia celor ale federaţiei ruse, e pozitiv, dar în afara discuţiei.
Iată dece e necesarissimă o restructurare din rădăcini a constituţiei. Din păcate masa critică necesară e foarte, foarte departe de a se aglutina…
Dând cezarului ce i se cuvine, să nu omitem a nota că preşedintele ales a primul care avansează, conform obligaţiilor legale, parlamentului, o strategie naţională de apărare. Formal e un punct marcat. Că actul nu e lipsit de capcane politice, în sensul propriului program asimetric, ce pretenţii am putea avea?
După eşecul previzibil al moţiunii de cenzură, un lucru e limpede: pe cale constituţională, actualul guvern ar ajunge la finele legislaturii, ar organiza alegerile de anul viitor, pe cât posibil cu atât mai bine pe o nouă lege electorală, care să revină la sistemul proportional şi să redeseneze colegiile electorale în vederea scăderii rezonabile a numărului de parlamentari. Va fi doborât exclusiv printr-o lovitură de forţă. Mineriada de la care se împlinesc 25 de ani n-a reuşit să distrugă ceea ce atunci era opoziţia democratică, aruncând ţara cu zeci de ani înapoi. Redresată parţial de un premier sincronizat la curentul European de atunci, fu nevoie de altă mineriadă care l-a doborât: septembrie 1991. Lovitură de stat de facto.
Iar lovitura de forţă e iminentă. Mai subtilă decât mineriada din 91, cu mijloace mai rafinate. Dar mai eficace. DNA i-a si pregătit, se pare, următorul dosar. Primul n-a dat rezultate, doar a devoalat graba preşedintelui ales. E îndoielnic că premierul, prea puţin călit în guerilla politică, ar rezista şirului de dosare pe care noua poliţie politică i le pregăteşte. Dar e mult mai îndoielnic că cei care-l sprijină încă ar rezista complexului românesc al trădării. Omul forte e acum fostul subofiţer de intendenţă, ajuns general, preşedinte de partid basculant şi viceprimministru. Care a refuzat să sară în barca armatei de strânsură a noului preşdinte, partidul hibrid, sau mai exact paridul rezidual băsist în ambalaj liberal. Ceea ce nu oferănici o garanţie că n-ar face-o ulterior. Deşi nu-i exclus ca solidaritatea cu premierul să-i aducă, la parlamentarele următoare, dividende mai avantajoase. Poate chiar un post de premier. Nu contează că n-are nici un talent pentrru funcţie. Oricum n-ar putea fi mai rău ca piticul atomic Boc sau caraghiosul MRU, iar afaceristul nu prea curat desemnat de partidul hibrid ca premier nici nu intră în discuţie. Dar preponderenţa momentană a vicepremierului are, pentrru majoritatea guvernamentală, dezavantajul deloc neglijabil că va fi decontată de sprijinul preşedintelui senatului, fost premier între 2005-2008. Care ar pierde, posibil, cam 2 miniştri la o posibilă remaniere, care să ajusteze raportul actual de ponderi în majoritate. În alte cuvinte, premierul i-ar plăti vicepremierului pentru sprijinul mai consistent la respingerea moţiunii de cenzură pe seama mai subţirelui număr de parlamentari ai preşedintelui senatului. Acesta nu l-ar părăsi pe premier, dar ar fi preset de coechipieri să nu cedeze posture de ministry. Punct delicat, căci echipa preşeditelui senatului e formată din membri ai PNL care n-au admis trădarea. Dar… care s-ar putea răzgândi. Iar maşina de forţă ştie asta. Cea mai probabilă erodare a majorităţii, în condiţiile de azi, aici pare a fi.
Să revenim o clipă la trădarea liberală. Regizorul trecerii la PPE e fostul pedelist, fost ministru în guvernul 2005-2008, Sorin Frunzăverde. Ce să vezi, tot Dsa regizase, la vremea sa, trecerea peste noapte a partidului din care expreşedintele Băsescu îl doborâse statutar dar oneros, pe fostul premier doborât de mineriada din 91, atunci numit PD, fostă aripă noniliesciană a FSN, membru al Internaţionalei Socialiste, la… acelaşi PPE. Partid European la care obişnuiesc a mă referi ca fără noimă si fără doctrină. Adaptând, la prezent, expresia fără neam şi dumnezeu, cu care românul obidit al anului 1946 se referea la Frontul Naţional Democrat, sigla sub care candida atunci partidul comunist. Acelaşi acronim. Dl Frunzăverde pare a se fi specializat în vopsirea în culori aşa zis populare a oricărei formaţiuni mai mult sau mai puţin gregar-oportuniste.
Desigur, se poate contraargumenta că DNA anchetează, mai ales de la plecarea formală de la butoane a expreşedintelui, şi unii ciraci ai acestuia. Interpretarea acestei realităţi e riscantă. E nevoie de mai mult timp pentrru a se contura o line coerentă. Sunt mai multe posibilităţi, diferite dar deloc imposibil de coexistanţă. Pot fi la derută, pot fi expresia diversităţii de facţiuni în procurorime, care ar fi greşit să fie apreciată otova, pot fi luote intestine pentru restructurarea puterii. Un lucru e, insă, foarte greu de eliminat. DNA e pumnul, dar SRI e creierul. Iar SRI nu poate să nu fie de conivenţă cel puţin cu unele servicii pe care nu le putem numi. Puţin probabil, dat fiind ecoul propagandei stăpânului d’anţărţ, care pare a mărturisi indirect că nu mai dictează dirfect aici. Serviciile cu pricina ar exercita influenţa pe canalul specific, ambasada pe canalul său. Când se vor lămuri cei de la capătul de dincolo să schimbe garnitura internă, dar nu cu aceeaşi Mărie?
Care e, atunci, eticheta de care vorbeam la început, care să definească tabăra organică preşedinte ales + sistemul băsist de putere? Simplu: cabala.
Cabala care se manifestă acum înspăimântător: se pregăteşte execuţia judecătorilor care au achitat-o definitive şi irevocabil, la curtea de apel, pe Mariana Rarinca. Cea care a stat 190 de zile în puşcărie degeaba. Acuzată de şantaj de presa ÎCCJ. Unul din stâlpii sistemului de putere, unul din termenii trinomului. E vară. Populaţia e, vai, incapabilă de un protest energic, precum mişcarea declanşată în ianuarie 2012, după atacul imund al expreşedintelui la adresa medicului Raed Arafat. Jocurile par făcute. Nimic nu se mai ridică, totul cade…