Cine a fost Zbigniew Brzezinski? Consilier pe probleme de securitate naţională al Preşedintelui Jimmy Charter. Fişa signaletică îl defineşte ca diplomat şi political scientist. Prefer să las termenul netradus, o versiune românească de dicţionar ar suna lipsit de supleţe. Polonezii pe care i-am cunoscut în România îl calificau sugestiv cel mai competent sovietolog american.
A trăit până în urmă cu 3 ani. la 89. Ceea ce mă determină, dacă nu chiar mă obligă să mă întreb în ce măsură a realizat Marele eşec al diagnosticului pe care l-a pus în 1988-89 în cartea Marele eşec – naşterea şi moartea comunismului în secolul XX (tradusă de Editura Dacia, în 1993). Eşec care înseamnă mai mult decât o eroare de apreciere.
Dece?
Deoarece comunismul nu numai că n-a murit. Ci a evoluat la o formă faţă de care cea istorică, ce ajunsese a controla cea mai mare parte a planetei – ca suprafaţă şi populaţie, dacă nu ca nivel de dezvoltare, cu toată forţa sa de cucerire, a fost primitivă şi ineficace.
Cum a putut cel mai competent sovietolog american, fie şi cu potenţialul mental afectat de vârsta înaintată, să nu sesizeze înrudirea genetică dintre comunismul clasic şi globalismul neomarxist?
Înainte de a aborda limitarea naturală a intelectualului polono-american a înţelegerii comunismului post sovietic, să reprivim comunismul, ca fenomen al secolului XX nu din perspectiva aşa numitului socialism ştiinţific, ca parte a marxismului clasic, ci din perspectiva comună a celor ce l-au trăit. Cred că o cale pragmatică de înţelegere a naturii, a esenţei unui fenomen social e pătrunderea de din afară a acestuia. Inclusiv de a-i testa rezistenţa la critică. Generaţia mea a fost obligată să urmeze cursuri de marxism. Pe cel puţin 3 nivele. De la alfabetul soi disant teoretic, în liceu şi facultate, la învăţământul de partid, destinat formării cadrelor la rutinierul învăţământ politic, de care nu era scutit nimeni. Cum acest text nu e – şi n-ar avea sens să fie – un rezumat introductiv al marxismului, nu vom pomeni de ceea ce teoria marxistă numeşte izvoarele sale. În particular ceea ce marxismul numeşte socialism utopic. Oricât de tentantă ar fi referirea la Jules Verne, probabil cel mai eficace propagator al modelului falansterian la nivel popular. În vom aborda pe Marx dintr-un unghi aproape necunoscut. Cel al pastorului Richard Wurmbrand. Care, ca biograf, s-a singularizat faţă de pletora celor pe care i-am putea numi biografi de sistem. În cartea Marx şi Satan (1976, reeditată postdecembrist n cadrul unei colecţii editoriale) pastorul lanseză că părintele marxismului ar fi demarat opera sa deliberat distructivă în urma unui eveniment din tinereţea sa. Pe care nu-l vom pomeni. Cei interesaţi au la dispoziţie onformaţia internaturică. Lăsând la o parte pretinsele izvoare ale marxismului, sistematizate a posteriori, să ne concentrăm asupra esenţei marxismului. Stimularea, cultivarea şi exacerbarea instinctului antiuman. Care strabate întreaga istorie de până la finele secolului XX a comunismului. Pe scurt, ura. Ura împotriva cui are. Tot ce are oricine e rezultatul nu al muncii, ci al furtului. Deci merită furat. La deea asta simplă, în limbaj popular, se reduce esenţa marxismului.
Critica marxismului în cadrul marxismului ar avea acoprire istorică. Oricât de inuman, oricât de distructiv, Marx a fost logic. Ca orice neamţ care se respectă. Plecând de la conceptul de exploatare, răul social îl socotea a fi capitalul. Sursa aşa zise exploatări. Deci deţinătorii de capital. Marx diferenţia la limită pe marii deţinători de capital de cei mici. Pe care, în termenii economici de azi i-am numi antreprenori. El i-a numit pe toţi exploatatori. Prin antinomie, muncitorimea, socotită exploatată (şi a si fost), fu creditată ca depozitară a celei mai înalte conştiinţe sociale. Numită proletariat. Fără îndoială, dezvoltarea capitalismului a trecut, inerent, prin etape de nedreptate socială. Dar lipta firească împotriva acesteia a luat forma logică a muşcării sindicale (trade unions în Anglia secolului XIX), din care s-au dezvoltat partidele laburiste. Adică ale muncii. Ei, bine, muşcarea comunistă a tratat acceste structuri ca adversare. Numindu-le chiar trădătoare. Deja de la celebrul Manifest al Partidului Comunist (1848) Marx nu şi-a ascuns principiul fără echivoc. Societatea existentă trebuia distrusă. Implicit acumularea de valori, cu tot cu cele materiale la un loc, trebuiau distruse. Pe cale violentă. Şi instituită dictatura proletriatului. Corifeii bolşevismului, Lenin, Trotky eiusdem farinae au contrazis ideea logică a lui Marx, că revoluţia mondială va izbucni în ţara cea mai dezvoltată. Id est Anglia. Cu ajutorul servicilor secrete germane, la ordinul ultranaivului Kaiser, Lenin, liderul factiunii bolşevice a Partidului socialist, a confiscat puterea prin cunoscuta lovitură de stat. Pe care au numit-o Marea Revoluţie Socialistă. Clamând apoi invenţia lor teoreticcă a schimbării originii procesului de demolare socială. Dar, păstrând în rest toate principiile enunţate de Marx.
Comunismul a fost şi mai este apreciat greşit. Nu aşa zisul egalitarism e definitoriu. Ci alte două elemente. Organic articulate. Cultivarea urii şi ateismul. De fapt anticreştinimul. Căci imperiul roşu, ruso-sovietic, a coopperat cu islamismul impotriva Occidentului. Unde şi când am întâlnit în premieră istorică aceste două elemente? Cu ceva mai bine de un secol înainte de puciul leninist. În Revoluţia Franceză. Dece nimeni n-a remarcat, nici la prezentul epocii, nici din perspectiva secolului XX, natura distructivă a acestui eveniment major? Din 2 motive. Pe de-o parte omenirea a fost sedusă de strălucitoarea trinitate liberté-égalité-fraternité. Pe de alta, societatea franceză era osificată. Chiar privită prin prismă marxistă, forţele vii ale naţiunii nu ma încăpeau în grilajul structurii feudale. Şi asta la un secol de la revocarea edictului din Nantes. Dar o mişcare progresistă s-a bazat, prea devreme, pe cei 2 piloni, cultul urii şi anticreştinismul sub forma ateismului, care abia urmau să se constituie ca bază pentru teoria marxistă după jumătate de secol, pentru a fi aplicaţi de bolşevismul leninist.
Unde mai greşeşte Brzezinski? El amestecă două elemente doar conjunctural şi temporar (timp de un alt secol) conjugate. Sistemul comunist, da. Dar acesta n-ar fi funcţionat fără imperialismul mesianic rus. Concluzia aparent logică a lui Marx, că revoluţia mondială ar fi trebuit să izbucnească în Anglia, era profund greşită. Căci dincolo de contradicţia, reală, dintre muncă şi capital, în fond Anglia primei revoluţii industriale născută, Angliei i-au lipsit, la nivel de forţe determinante, cultul urii şi războiul anticreştin. Peren originală, civilizaţia engleză a rezolvat în manieră proprie etapele contradcţilor interne ale cultului creştin apusean. Începând cu inventarea Bisericii Anglicane. Ateismul ar fi fost o formă de rezolvare radicală a contradicţiilor antagoniste (dece n-am folosi concepte marxiste, dacă ele fac posibilă înţelegerea unor fenmenologii?) apărute în sânul creştinismului apusean. N-a fost nevoie, deoarece mişcări precum metodismul wesleyan, presbiteriansmul, puritanismul (chiar dacă acesta a dus la un război civil şi la regicid), ca să ne limităm la aceste exemple, au menţinut ethosul creştin în stare neantagonică.
Dar alte fapte, pe alte locuri, ne-au permis să observăm eroarea lui Marx. Anume forţa de penetrare a marxismului sub formă violentă pe aproape două continente. Puteam spune 3, dar in Africa ruşilor le-a mers mai scârţâit. În Asia au ajuns la putere statală după al doilea război mondial în China, Korea de Nord, Vietnam şi pe aproape în Laos, Cambodja (Kampuchia), Birmania (Myanmar). În America de la sud de Rio Grande, America Latină, au Cuba, temporar Nicaragua, dar controlează gherile marxiste aliate ccu cartelurile de droguri în destule ţări din zonă. E adevărat că această parte a bicontinentului american rămâne şi azi nominal catolică. Dar catolicismul latino-american e numit teologia eliberării. De nuanţă accentuat stângistă.
Sovietologul americano-polonez s-a limitat la analiza imperiului rus de-a lungul secolului XX. Sigur, e important, dar e prea puţin. Dar mai ales, concluzia morţii comunismului e total eronată.
Faza comunistă nu e deccât una şi nu neapărat cea mai agresivă fază a imperiului rus. Odată ajuns, prin extindere dominatoare, la cea mai mare suprafaţă statală de pe planetă, e mai mult decât greu de imaginat un proces istoric a cărui finalitate să fie extincţia acestui imperiu. Ceea ce lipseşte de sens ideea de moarte a comunismului.
Comunismul trebuie considerat din perspectivă ecologic-evoluţonistă. Există specii dispărute. Mai mult, zilnic dispar specii. Majoritatea ca urmare a acţiunii distructive, antiecologice, a speciei umane. Dar, de pildă, rechinii – ordinul Selachimorpha, cu cel puţin 300 specii (după unii autori peste 400) sunt extre de vechi. conform datării fosileleor, ar fi apărut în oceanul planetar cu 400 milioane de ani în urmă. Şi la câte specii există, pare extrem de improbabil să dispară spontan înafara unei megacatastrofe planetare.
Dacă am numi prezentul acestui început de secol şi de mileniu ca postcomunist am greşi. Comunismul e mai viu decât în timpul războiului rece. Şi se manifestă acum simultan pe două planuri. Unul inerţial, celălalt mutant. Centrul de greutate al primului e China. Statul nu doar cel mai populat, dar aproape cel mai puternic economic. Şi nu doar atât. Ci invulnerabil economic. Căci economia occidentală, liberală, se bazează pe respectul conceptului de proprietate intelectulă. Legiferată. Presupunând sancţiuni instituite pentru nerespectare. Sigur că această stare de fapt nu e 100% valabilă, dar e cel puţin principial valabilă. China posedă o masă economică aşa de mare, încât dacă nu vrea sa respecte proprietatea intelectuală îşi poate permite să n-o respecte. E practic imună la sancţiuni. Pe plan militar, la nivel convenţional, doar Rusia şi USA o depăşesc. Dar nu mult timp. Timpul curge în favoarea Chinei. Pe plan neconvenţional (război hibrid) e practic imposibil să evaluăm. Probabil aici Rusia deţine supremaţia. Şadar, China, plasată într-o poziţie de prim rang în valoare absolută, dar cu o viteză de ascensiune care le depăşeşte pe celelalte, are un regim comunist. Dar un comunism aproape paradoxal. De 40 de ani China, păstrându-şi natura autoritară a sistemului de putere, a trecut la economia de piaţă. Pentru cine se miră (şi mă cam mir că nu se miră nimeni), explicaţia mea e elementară. La o asemenea megamasă (popupaţie, economie, dar mai ales diversitate), orice liberalizare politică ar duce cu probabilitate greu de blocat la fisiune. Numai un regim autoritar poate asigura coeziunea statului. Cu toate consecinţele. Cea mai evidentă – secretomania instituţională. Care apropie reactia regimului sovietic la catastrofa de la Cernobyl de reacţia regimului chinez la debutul exploziei biologice ajunsă la nivel de pandemie.
Celelalte state comuniste nu contează, practic. Regimul nord Korean nu e mai mult decât un apendice al Chinei (fără pavăza acesteia n-ar fi rezistat), Vietnamul trage avantaje din duritatea regimului, dar manevrează pe nesimţite spre deschidere. Sigur ca viitoarea criza economca globala ar putea declansa aparitia unor efemere regimuri comuniste în cateva tari.
Al doilea plan pe care se manifesta azi comunismul e mult mai subtil, chiar mai greu de recunoscut si sigur mult mai periculos. Iată scurta lui istorie. Înccadin anii 70, dar cu certitudine din anii 80 mediul universitar american era dominat de stânga. Campania electorală a fostului hippy Bill Clinton a rupt câteva tabu-uri. Câteva cutiuţe ale Pandorei (n-o sa le numesc, le las la mintea cititorilor realişti) fost-au deschise cu scop electoral. Poate, cu toate aceste încălcări tacite ale regulii jocului american, n-ar fi ajuns un hippy la Casa Alba dacă aritmetica electorală n-ar fi fost măsluită de surprinzătoarea – şi singulara! – terţă candidatură a miliardarului Ross Perot. Dar odată mişcate din locul lor străvechi, rocile au început să se rostogolească. Stânga intelectuală a ieşit triumfătoare din cabinete şi a erupt în viaţa curentă. Corectitudunea politică, ce asigura dictatura stângii mediu universitar, a devenit incredibil de repede instrumentul dictaturii vieţii americane. Oarecm paradoxal, având în vedere antiamericanismul pe diverse tonuri europene, Europa a asimilat mult mai rapid şi mai plenar instrumentul corectitudinii politice. Intrumentl cui? Sau al ce? Al ceea ce deja e numit explicit globalism neomarxist. Dece? Adică dece Europa s-a aliniat mai prompt noului comunism? Din 2 motive. Sa nu uităm cum defineam pilonii comunismului: cultul urii şi anticcreştinismul ca esenţă a ateismului. În Europa postbelică două curente politice au dominat. Creştin-democraţia şi Social-democcraţia. Să ne amintim că dincolo de Maurice Schumann, omul forte al construcţiei (vest)europene a fost creştin-democratul german Konrad Adenauer. Care a găsit în inflexibilul general Charles de Gaulle interlocutorul adecvat. Ei, bine, după ce unificatorul Germaniei, creştin-democratul Helmuth Kohl, a fost pedepsit pentru opera sa, în cei 8 ani ai preşedintelui hippy a dispărut desinenţa creştină şi s-a născut din neant PPE. Partidul Popular European. Cuvântul creştin a devenit… incorect politic… al doilea aspect. Frau Kanzler Angela Merkel a scos, cu abilă prestidigitaţie, de la naftalină, planul Kalergi. N-am de gând să dau detalii. În epoca internautică, bazele publice de date pot fi socotite ca aide-memoire. Pentru a umple o schema cu detalii, nu pentru a asimila o schema distorsionată.
Dar există un al treilea motiv al promptitudinii Europei. El se găseşte în cartea The Shadow Party. De David Horowitz şi Richard Poe. Pe care am mai recomandat-o de mai multe ori în diferite medii. Tradusă şi în româneşte. Cartea oferă un tablou amănunţit, umplând cu date schiţa de mai sus. Între altele, sub al cărui control sint majoritatea eurodeputaţilor, indiferent de partid.
Întrebarea care se pune de la sine e cum interacţionează cele două forme de comunism. Cel inerţial şi cel mutant. E o întrebare pentru viitor. Abordabilă pe măsura ce se adună informaţie.
Related Articles
2 users responded in this post
Ai pus punctul pe i din socIalism. Cand fii lui Israel au venit in Egipt, fratele lor era mare ministru si se bucurau de favoarea faraonului. Dar dupa aia au venit generatii “care nu l-au cunoscut pe Iosef” si asa a inceput sclavia fiilor lui Israel in Egipt. Acum a venit o generatie care nu a trait razboiul rece, nu stiu cum era cu cei care traiau sub comunism. La lectiile universitare se ocupa de “gap” diferenta in avere intre cei bogati si cei saraci si fac un mare issue din “egalitate”. In mintea lor (tampita, pardon de expresie) e mai bine sa fie egalitate in saracie decat sa fie o situatie in care cam jumatate din avutul american total sa fie concentrat in mana a 1% din populatie.
Binem=nteles ca ce se intampla in Venezuela sau Cuba nu numai ca nu-i deranjaza, ci cred ca trebui sa fie emulat…Sper ca miscarea asta sa se stinga subit…
multumesc, Rafi, comentariul tau e rational si de bun simt