AM ÎNVĂŢAT ÎNTR-UN PALAT

Am avut şansa de a-mi începe studenţia în anul centenarului Universităţii Bucureşti. Al declaraţiei din aprilie, care a iritat pe faţă Moscova, al eliberării, la presiunea thailandezului U Thant, secretar general al ONU, a deţinuţilor politici. Şi, da, al Olimpiadei de la Tokyo. De la ceremonia de deschidere a anului universitar nu reţin nimic din discursul regretatului academician Gheorghe Mihoc, atunci rector, ci doar o vorbă aruncată habar n-am de cine, adresată exclusiv confreriei în care intram: voi nu sunteţi ingineri. Nu voi divaga pe tema asta, poate altă dată. Căci ar fi câte ceva de spus.
Anul trecut, când, pe 10 mai, dată neîntâmplătoare, am sărătorit jubileul absolvirii liceului, am realizat că mai urma un alt jubileu. Coincident cu 150 de ani de la înfiinţarea Universităţii. Eveniment trecut cu vederea, la umbra tensiunii electorale. Abia în numărul pe februarie curent al mensualului Magazin istoric am citit, cu intensă satisfacţie, un articol semnat de profesorul Nicolae Noica, ministru al lucrărilor publice în 97/98 (după care titulatura ministerului secular s-a desfiinţat), un erudit al domeniului, un documentat articol despre istoria construirii a ceea ce Dsa numea Palatul Universităţii. Jumătate de secol nu ştiusem că învăţasem într-un palat. Pe la mijlocul acestui interval aflasem că, pe 10 mai 1866, locotenentului prinţ Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, devenit principele Carol I, apoi rege al României, i se prezentase drept palat un soi de cocioabă cu două nivele, printre cele mai făţoase, atunci, clădiri de pe podul Mogoşoaiei. Istoria e plină de glume simetrice… Universitatea ca instituţie însemnase, pentru mine, cel puţin tot atâta precum facultatea urmată.
Apariţia articolului m-a mângâiat sufleteşte, dar fără evenimentul la care am avut prolejul şi privilegiul să particip, pe 19 martie, n-aş fi scris textul de faţă.
Petrecusem 6 ani în aripa de pe strada Academiei, dintre care jumătate în căminul de pe celălalt mal al ei. În clădirea unde a fost şi nu mai este Romarta copiilor, pe care copiii mei au prins-o şi librăria Eminescu. Dar n-a fost corp de clădire pe unde să nu fi bântuit. La Litere am prins cursuri ale lui Grigri Moisil, pentru băştinaşi (asta-i o relaţie matematică. Hai, curaj, că nu muşcă), în aripa Chimiei am făcut laboratoare, ba am fost o singură dată şi la biblioteca de Marxism, la geologie mai intrasem pentru informaţii despre concursurile de orientare turistică, distracţia anului I. prin 91-92 am ajuns odată şi la mansard. Acolo îşi găsiseră loc de sediu doi asistenţi din filiala locală a unei organizaţii caudate şi efemere: Uniuea celor care n-au fost membri ai partidului communist. Dar niciodată în peste 50 de ani nu intrasem în sala de lectură a bibliotecii facultăţii de Litere. Prin forţa lucrurilor, am intrat în multe săli de lectură. Penultima, cu 4 ani în urmă, a Universităţii din Upsala, în distinsa companie a unui profesor din facultate, cu care hazardul mă plasase în acelaşi grup turistic. Niciuna la fel de impresionantă precum cea pe care o ignorasem jumătate de veac de sinceritate, la doi paşi de amfiteatrul unde am sărbătorit, acu’s 5 ani, 40 de la absolvire. În acelaşi palat. Cum mângâie cerul gurii noul cuvânt definitoriu al vechii clădiri…
Articolul profesorului Noica, dens pentru Magazin istoric, e un rezumat totuşi succint al unei bijuterii bibliofile. Lansată, cum spuneam, pe 19 martie: Palatul Universităţii din Bucureşti şi personalităţi din lumea constructorilor. Perla coroanei celei mai importante colecţii a editurii Vremea: Planeta Bucureşti. A fi fost invitat, ca destul de vechi prieten al editurii (cu 8-9 ani în urmă le prezentam cărţi, între care şi unele din colecţia bucureşteană, la rubrica Fragmentarium a portalului cultural LiterNet.ro), a dublat onoarea participării la eveniment.
Instituţia a cărui Palat face obiectul şi subiectul cărţii a fost reprezentată prin prezentul (prorectorul Romiţă Iucu, rectorul Mircea Dumitru, anunţat pe afiş, fiind obligat să facă faţă unor solicitări de ultimă oră) şi trecutul apropiat: Emil Constantinescu. Fost prorector, fost rector. Şi da, fost preşedinte al României. Ceea ce unei părţi din public i-a declanşat un reflex nostalgic accentuat. Dar să nu intrăm în prezent, trecutul, acoperit cu documente de arhivă, scoase cu acribie la lumină de autorul cărţii e greu de concurat…
Alocuţiunea Dnei Silvia Colfescu, director al unei edituri cu profil în care cultura şi istoria au o pondere peste medie, a pus în valoare cu tact cartea ca eveniment, autorul, căruia i-a mai publicat încă 6 cărţi de gen, istorii ale altor clădiri emblematice şi biografii ale lui Emil Prager şi Liviu Ciulley (da, tatăl marelui om de teatru), păstrându-se oarecum în umbra acestora. Dar a insistat, ca revers al aceluiaşi rafinament, pe o figură de stil repetată, realitatea ca tablou cu fâşii de lumină şi întuneric. Dna Colfescu nu e numai editor şi scriitor. Fundamental şi profesional e artist. Şi intuiţia artistului face saltul către domenii nu neapărat conexe. Bijuteria arhitecturală a sălii de lectură de la Litere e, cum spuneam, la doi paşi de aripa care, până în 74, a fost de fizico-matemetici. Iar tabloul cu dungi e… figura de inteferenţă. A luminii. Dece observ similitudinea nedeliberată? Nu, în nici un caz pentru a mă pune, la rândul meu, indirect, în valoare. Îmi ajunge ipostaza de reporter al evenimentului. Şi conştiinţa de a fi fost a… 61 roată la căruţă. Ci pentru a sugera paradoxul diversităţii. Susţinerea cărţii, scrierea ei, editarea, lansarea şi viitoarea vânzare e, evident, pentru toţi cei 61 (+/- cât or fi) participant, o fâşie de lumină intensă. Dar, ascultând cuvintele elegante, am privit atent sala. Pentru unii, ce e acum receptat ca lumină e mai întuneric decât în ultimii 10 ani, o spun în respectul prezenţei fostului prorector şi rector, conştient că nu era singurul cu o atare receptare. Dar a fost o zi a concordiei, căci istoria palatului universitar cere concordie şi vom aplauda figura de stil ca atare.
Vom da un minim de conţinut al cărţii. Rostul textului e de a îndrepta cititorii către librărie şi chiar către Magazin istoric pe februarie. Repetând că, de fapt, cartea e, dincolo de istoria ca atare a unei construcţii în etape, a unei clădiri numită palat – de către ctitorii ei -, o colecţie de imagini fotografice, de schiţe arhitectonice şi de fotocopii ale unor pagini de arhivă. O muncă de migală, făcută cu competenţa specialistului. Cineva îl cita la lansare pe autor cu un răspuns memorabil la întrebarea Eugeniei Vodă, în emisiunea Profesioniştii în care-l avea invitat, la întrebarea cum ar trebui să i se adreseze: inginer, profesor, scriitor? Meseriaş în construcţii.
Aflăm astfel că initiaţiva construcţiei, pe spaţiul integrat, în epocă, mânăstirii Sfântul Sava, aparţine caimacamului Alexandru Ghica, în 1857. De fapt aici funcţionase Academia domnească. Paranteză. Nu ştiu dacă mânăstirea şi, apoi, instituţia şcolară care subzistă şi azi sunt închinate sfântului Sava al sârbilor, sfântului Sava cel sfinţit, a cărui mânăstire din West Bank face parte din itinerarul turistic creştin din Israel (despre care am amintit într-un mai vechi articol pe blog şi în volumul De la parcul papagalilor la grădina Getsimani, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2012, sau sfântului Sava din Buzău, cunoscut şi Sava gotul, aceştia 3 sfinţi creştini purtând numele Sava. Mai probabil primul. Paranteză închisă. Primul arhitect a fost Alexandru Orăscu. Pentru o epocă frământată, ritmul lucrărilor, proiectare, bugetare, constructive, a fost remarcabil.
De unde centenarul? Pe 4/16 iulie 1864 principele Alexandru Ioan Cuza, domnitor al României semnează decretul de înfiinţare a Universităţii Bucureşti, reunind facultăţile de Drept, Litere şi filosofie şi de Ştiinţe, deja existente. Iată că primele 3 personalităţi legate de palat şi instituţie poartă acelaşi prenume de învingător.
Dintre numele de arhitecţi implicate în diferitele etape ale construcţiei e, credem, de amintit şi Nicolae Ghica-Budeşti, autorul clădirii fostului muzeu de artă populară, iniţiat de regale Carol I, în 1906, fost, timp de aproape 2 generaţii muzeu de istorie a partidului comunist şi, regăsindu-şi identitatea în februarie 90 ca Muzeu al Ţăranului Român. În carte apar şi fotografii ale acestei clădiri la fel de emblematice pentru Bucureşti.
O singură eroare face profesorul Noica la lansare (n-am verificat încă dacă eroarea se regăseşte sau nu şi în carte, sper că nu). Parţial distrus în 44 de bombardamentele aliate, a fost reconstruit. În 1969-71 spune din grabă autorul. Dar în 64, când am intrat şi în 70 când am terminat, clădirea era în regulă. E adevărat că faţada a fost recondiţionată în anii aceia.
Pentru membrii e-grupului Fizică70 şi, punctual, penrtu echipa redacţională a cărţii NOI, fizicieni şi poveştile trecutului, în pregătire pentru editura Ars Docendi, a Universităţii Bucureşti: am avut onoarea de a-l întâlni pe dl director Crăciun la lansare.
Dincolo de carte, ca lucrare tehnică şi istorică, notez o reacţie personală, dar nu singular. Peretele dinspre kilometrul zero, la colţul căruia e celebrul balcon, fusese, în caele luni agitate, decorat cu graffiti. A fost zugrăvit. Într-o nuanţă discordantă cu cenuşiul umbrit al ansamblului. În Croaţia am văzut multe clădiri recondiţionate, dar cu urmele gloanţelor din războiul civil al despărţirii statelor fostei federaţii – păstrate. Ca să nu mai vorbesc că lângă bastionul vânătorilor din Budapesta se păstra, cu o generaţie în urmă, o clădire similară, cu urme din al doilea război mondial.