ANALIZA DE LUNI 30

Lui Victor Stancovski

E luni, 30 iulie, e ziua aniversară a unei vechi şi bune prietene, dar e ziua când încă plutim, înotând în direcţii divergente, incertitudinea. Biroul electoral Central anunţă că, după numărar4ea a cel puţin 97% din voturi, procentul prezenţei depăşeşte cu puţin 46%. Deci, apparent, insufficient pentru validare. Dar raportul voturilor pentru/împotriva demiterii este foarte aproape de 8:1. Situaţie care se contura din capul locului ca cea mai probabilă, din momentul în care, controlând Curtea Constituţională, preşedintele suspendat a impus clauza legală de prezenţă la vot mai mare de jumătate din corpul electoral. Mai mult de jumătate, însă, din cât? Din vechile liste, care cuprind morţi şi foarte mulţi plecaţi. Din momentul deciziei CCR era lipede tactic pe care suporterii preşedintelui suspendat aveau s-o urmeze: boicotul. Cum, cu fiecare zi care trecea, sondajele arătau că poziţia preşedintelui suspendat se prăbuşeşte, suporterii acestuia nu mai erau siguri pe doar boicotul lor. A intervenit, abuziv şi ilegal, premierul maghiar, cerând populaţiei maghiare din România să nu se prezinte la vot. Chiar aşa, numărătorile paralele ale partizanilor demiterii şi ai suporterilor celui suspendat diferă mult. Şi diferă de numărătoarea oficială. Singura surpriză a zilei de ieri e proporţia covârşitoare a scorului, care delegitimează drastic preşeintele, în cazul în care instituţiile decidente, care-i rămân fidele, îl vor reinstala la Cotroceni. Ales în primul mandat la diferenţă de câteva zeci de mii de voturi, reales în cel de-al doilea în condiţii mai mult decât discutabile cu o diferenţă şi mai mică, ambele cifre situîndu-se în zona aproximativă a 5 milioane de voturi, se confruntă acum, fie şi sub protecţia unei legi antieuropene abusive, cu peste 7.2 milioane de voturi pentrru demiterea lui. “Legal” e posibil să continue a sfida majoritatea populaţiei ţării. Nu numai moral, dar mai ales politic, el nu mai are nici o justificare. Pe scurt, asta e situaţia. Actuala tabără politică anti Băsescu se află în cel mai delicat moment al scurtei ei biografii: trebuie să reprezinte direct cel puţin 7 milioane de români frustraţi. Mai ales să deturneze cu abilitate cursul evenimentelor de la o revoltă populară justificată, dar mai inoportună ca oricând, în contextual internaţional politic şi economic. Românii, aleşi drept cobai de liderii europeni de prim rang, în urmă cu 2 ani, când preşedintele suspendat s-a substituit, ca de obicei, guvernului, anunţând măsuri de falsă austeritate, lipsite de orice bază economică şi incapabile de a genera depăşirea crizei, au răspuns cu pasivitatea cunoscută şi aşteptată. Dar costul a fost acumularea de nemulţumiri, nu atât datorate strict privaţiunilor impuse, cât dispreţului liderului unic faţă de constituţie, faţă de lege şi mai ales faţăde concetăţeni. Referendumul ar fi putut fi o cale logică de disipare a energiei seismic accumulate în populaţie, sau cel puţin în marea ei majoritate, dacă oculta colaborare între lideri europeni şi stafful liderului autocrat n-ar fi impus absurdul criteriu al cvorumului. Un criteriu nedeterminat. 50% din cât? Când creşterea demografică a româniei e negativă, iar o parte important din votanţii din 2008 sunt plecaţi, iar în ţările unde se află pot vota în proporţie neînsemnată. Elementar ar fi fost corelarea criteriului cvorumului cu ajustarea la zi a corpusului electoral. Aici e eroarea majoră a guvernului care a organizat referendumul. N-a ştiut să ceară cu toată energia, cu toată determinarea, această logică ajustare. Care, dacă era făcută, cu surprinzătoarea prezenţă la vot şi cu tot dublul boicot, acum referendumul ar fi fost validat, frustrarea şi tensiunea aferentă ar fi fost disipată, iar guvernul ar fi avut cel puţin 3 luni decisive pentru a-şi implementa programul şi pentru a valorifica momentul favorabil la prezidenţialele anticipate. Iar liderii europeni ar fi fost nevoiţi să facă pasul înapoi. Aşa, totul se sparge în capul lor. Pe care nu-l văd îndeajuns de rezistent. Odată mai mult, speranţele destrămate în 1997 – 2000, în 2005 – 2007 se spulberă din nou, într-un eşec tactic lamentabil. Să te plângi că adversarul joacă mai murdar decât te aşteptai, când te aşteptai să joace mai murdat decât oricând, e o probă de diletantism politic şi tactic. Acuma, că toate cele 3 situaţii de speranţe sfărâmate au aceeaşi compoziţie chimică, anume diletantismul celor in charge cuplat cu forta distructivă a conflictualului personaj Traian Băsescu, e prea repetitiv să nu fie semnificativ. E treaba politologilor să tragă concluziile ce se impugn. Intrebarea e, însă, dacă avem politologi profesionişti. Şi am rezerve să accept. Sociologi avem, dar unii sunt în slujba regimului autoritar-mafiotic, alţii nu au, vai, anvergura unui Alin Teodorescu, de care n-am mai auzit nimic.
N-aş vrea să mă aflu în pielea suporterilor lui Băsescu. Uneori o fiară îşi sfâşie îngrijitorul care-l apără de vânători şi-l alimentează. Cu atât mai puţin aş vrea să fiu în pielea guvenranţilor, pe care nu-i văd la înălţimea provocării. Dar cel mai mult n-aş vrea să fiu în pielea mea, de simplu cetăţean. Chiar aşa, cu o speranţăde viaţă în momentul ăsta mai degrabă limitată şi cu nevoi personale limitate pe măsură. Doamne, păzeşte neamul meu!