ECCE HOMO

Întâi de toate nu discut date biografice. Mă rezum la cariera politică. Şi asta redusă la o schiţă. Numele îi apare în media, accesibil marelui public, în 28 iunie 1990, Când Petre Roman, prim ministru al guvernului provizoriu, renumit în funcţie de preşedintele proaspăt ales în duminica orbului, anunţă lista primului govern mai mult sau mai puţin parlamentar de după 22 decembrie 1989. De ce mai mult sau mai puţin? Deoarece parlamentul ales la 20 mai 1990 e, în orincipal, Adunare constituantă, funcţia legislativă şi de susţinere a guvernului, pentru instaurarea unui început de democraţie şi pentru începerea necesarissimelor reforme în primul rând economice fiind secundară, oricât de necesară. Doar ceferiştii sunt oarecum miraţi că e numit în fruntea transporturilor un marinar, restul populaţiei nu are nimic, nici pentru, nici împotrivă. Nu iese prin nimic în evidenţă. Nu se implică în fricţiunea între aripa vechii nomenklaturi, aliniată sun Ion Ilici Iliescu, avându-l ca portdrapel pe Alexandru Bârlădeanu, supravieţuitor sub pingelică a garniturii dejiste şi eşalonul 3 al pcr, care adoptase, de bine, de rău, o retorică reformistă, acceptându-l ca lider pe Petre Roman şi ca ideolog pe Adrian Severin. Nu există date publice, nici oficioase, care să răspundă la întrebarea logică dacă noul ministru a făcut sau nu, cu instrumentul proipriului corp de control, o anchetă, fie şi pentru uz personal, a participării cadrelor CFR la transportul minerilor în bucureşti, în noaptea de 13/14 iunie 1990. Oricum, pare bizar că, făcând parte, formal, din echipa lui Roman, n-a făcut nimic pentru a bloca, sau cel puţin deturna următoarea mineriadă, cea din 27 septembrie 1991, care avea să-i fie fatală şefului său direct, pe linie guvernamentală şi de partid. Ales deputat în legislature următoare, 92 – 96, câştigă puncte, remarcându-se prima dată public, prin demisia din parlament, chipurile pentru a se pune la dispoziţia anchetei asupra evaporării flotei. În media se remarcă pentru prima dată într-o emisiune a lui Mihai Tatulici, când câştigă un duel direct cu ministrul iliescian în funcţie, al cărui nume am motive personale să nu-l pronunţ.
Prima “performanţă” majoră este, apoi, demolarea primului guvern al majorităţii alcătuite din Convenţia Democrată, alianţă ce adunase, până în 1996, opoziţia non FSN şi Uniunea Social-Democrată, cu aripa Roman a FSN şi Partidul Social-Democrat istoric, condus atunci de Sergiu Cunescu. După ce Victor Ciorbea, ales în vara lui 96 primar de Bucureşti, învingându-l în finală pe un inoportun Ilie Năstase (tenismenul avea apoi să abandoneze scurtul intermezzo politic), apoi premier, îşi sacrificase o popularitate atinsă doar de Ion Ilici Iliescu în vara lui 90, pentru a evita la limită intrarea României în încetare de plăţi (ceea ce vecinii bulgari nu reuşiseră!), îşi făcuse, ca maur, datoria, putea să plece. Pare improbabil ca Băsescu să fi declanşat criza guvernamentală cu de la sine putere, mai probabil fiind că harta majoritatăţii parlamentare antiiliesciene oricum traversa o crevasă tectonică. Cert e că, dacă Băsescu fusese ales să joace rolul de tăiş de lance, două sunt consecinţele: pe d eo parte forţa sa politică de şoc căpătă o primă confirmare, dar, mai important, omul deveni complet conştient de forţa personală. Ceea ce avea să jaloneze întreaga viaţă politică românească în următorii 15 ani şi să ne aducă aici, unde ne aflăm. În cel mai dificil moment al istoriei postdecembriste, faţă de care riscul încetării de plăţi de la începutul lui 1997 pare joc de cabană. Peste încă 2 ani, descompunerea Convenţiei şi implozia Partidului Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat ducând la o strategie sinucigaşă de campanie, stafful partidului lui Roman, devenit Democrat, dar membru al Internaţionalei Socialiste considerând, corect, ca problematice şansele la turul 2 bucureştean al candidatului PNŢCD, rămas, după ruşinoasa retragere liberală-Câmpeanu din Convenţie, îl scoate din mânecă pentru a doua oară pe Traian Băsescu, pentru a-l înlocui, în ultimele ore înainte de închiderea depunerii candidaturilor, pe cel stabilit cu luni de zile înainte. Mutare căştigătoare, Băsescu intră la mustaţă în turul II şi apoi câştigă finala în faţa candidatului iliescian. Ca primar al Bucureştilor se prevalează mereu de alibiul unei majorităţi ostile în consiliul Municipal, pentru a nu-şi trece în palmares decât modernizarea liniei de tramvai 41, o reuşită edilitară incontestabilă şi demararea proiectului pasajului Basarab, finalizat de actualul primar reales, chirurgul Sorin Oprescu. Va fi, totuşi, reales cu brio, din primul tur, ca primar general, în 2004, părăsind funcţia la sfârşitul aceluiaşi an, după ce-l va fi învins, în turul II, pe expremierul Adrian Năstase (da, cel cu mătuşa Tamara, cu problemele din strada Zambaccian, cu nu se ştie câte case), la o distanţă mai mică decât oricând până atunci, în ultimele ore. Se pare, cu voturile blamatului partid al lui Vadim Tudor.
Dar, între timp, în primăvara lui 2001, Traian Băsescu reuşeşte marea performanţă a carierei: Deja perfect conştient de forţa lui, verificată atât ca demolator, cât şi ca recoltant de voturi, calculează exact momentul la congresul partidului, când lidershipul tradiţional e chemat a da socoteală de eşecul electoral. Nu contează că acest eşec i se datorează, în bună măsură. Căci dacă n-ar fi demolat guvernul Ciorbea, poate aceeaşi majoritate ar fi guvernat. Dar rolul său ar fi rămas secundar. Eşecul coaliţiei majoritare, eşecul propriului partid, decontat de Petre Roman, care, candidând la preşedinţie nu prinsese nici turul II, propria pputere crescândă sunt premise pe care le speculează fără scrupule. Câştigă preşedinţia partidului, cu o moţiune care nu spunea nimic.
Victorie personal totuşi de rău augur. 2 ani mai târziu, partidul e în pragul falimentului, ajuns la 8% în sondaje. Traian Băsescu e un excelent manager al propriului succes, dar ar fi trebuit să ne dăm seama de atunci că nu este şi nu poaye fi un manager nici măcar a unui partid. E salvat de un partid liberal redivivus, reorganizat de Teodor Stolojan. Ne amintim de acest finanţist: fu primul dintre miniştrii lui Petre Roman, deci de orientare mai mult sau mai puţin socialist, care avusese fermitatea de a-şi da demisia deoarece propria linie de reform economic nu fusese asumată de un guvern în teorie cu o majoritate ultralargă (66%), practic cu un spaţiu de manevră restrâns între aşa zişii reformişti şi vechea nomenklatură. Privind evoluţia evenimentelor începute în 2003 nu putem exclude o premeditare. Bazată pe un conciliabul de culise între Traian Băsescu şi Teodor Stolojan. Care ar fi argumentul presupunerii? Mai multe. Partenerul coaliţiei D.A. a fost infiltrat, în timp, cu un număr considerabil de personaje credincioase lui Băsescu. Care acum, după transferul, ca să folosim un eufemism, în partidul prezidenţial, sunt mult mai vocali decât nu puţini din vechea garnitură preluată de la Petre Roman. Nu doar îl susţin à outrance pe Băsescu, dar sunt practic legaţi de el. Băsescu scos ipotetic din joc, soarta lor într-un partid a cărui comandă, tot ipotetic, n-ar mai fi acceptată, soarta acestora în partid ar deveni discutabilă. Pe asta se bazează şi preşedintele suspendat. Care ar fi, deci, ipoteza? Băsescu, aflat în corner ca proaspăt preşedinte de partid în opoziţie, ar fi putut să-i sugereze viitorului coleg de partid şi credincios colaborator, să intre în cel liberal, aflat pe o poziţie mai bună în sondaje şi oarecum peste posibilităţile intrinseci, să-l resuscinteze, să-i redea competitivitatea, pentru a trage partidul preluat de la Petre Roman şi dus în pragul falimentului după el. Dacă e aşa şi afară de un raţionament plauzibil şi oarecum speculative şi politica de implantare de cârtiţe nu am argumente documentate.
După spectacularul moment dragă Stolo, când lacrima filmată în gros-plan de televiziuni, care mi-a amintit pregnant de un moment similar, dintr-un film aşa şi aşa, cu un actor în rol de reporter TV, capabil să lăcrimeze la comandă, S-a văzut clar că Traian Băsescu nu urmărea defel postul de premier, cum era stipulat ab initio în protocolul alianţei D.A., ci tocmai pe cel de preşedinte. De unde artificialitatea momentului lacrimogen. De unde instalarea lui Kuki Tăriceanu, promovat preşedinte la liberali, cu sprijinul destul de probabil al lui Dinu Patriciu, pe postul de premier, pe care toată lumea îl vedea cuminte şi obedient. Forţând, la limită, constituţia şi alcătuind o majoritate prin amestecul de promisiuni şi posibil şantaj cu care ne-a obişnuit de atunci. Şi jucând pe cartea anticipatelor, bazat pe obişnuitul spor de popularitate iniţial al oricărui guvern proapspăt instalat. Totul curgea lin în direcţia stabilită, premierul îşi şi anunţase demisia prin mai, când s-a rupt filmul. Conflictul mocnit Băsescu – Patriciu a izbucnit, preşedintele forţând scoaterea din joc a mai vechiului adversar cu braţul justiţiei obediente. Atunci pare să se fi rupt şi prietenia dintre preşedinte şi ziaristul din vechea echipă patronată, cu o generaţie în urmă, de Nicuşor Ceauşescu, anume Sorin Roşca Stănescu. Acesta, acum, lovit de ghinioane personale, tace. Gurile rele spun că, înainte de ruperea filmului şi ieşirrea din rând a premierului, preşedintele şi-ar fi ameninţat aliaţii de conjunctură: puneţi-l pe Stolojan preşedinte sau vă distrug. O cităm sub beneficiu de inventor, fără comentarii, subliniind că nu există nici o dovadă care s-o confirme. Cititorii vor raţiona pe cont propriu în ce priveşte plauzibilitatea sau nonplauzibilitatea, pe bază de caracter. Ei, bine, se pare că n-a reuşit. A făcut faţă unei proceduri de suspendare, cum nu se poate mai prost plasată, când popularitatea preşedintelui era departe de erodarea de acum, n-a tras concluzia din această experienţă, a momit vechiul adversar politic, debarasat între timp de Ion Ilici Iliescu, partid căruia îi lăsase locul liber în Internaţionala socialist, în urma altei prestidigitaţii impecabil amorale: propriulpartid, redus la obedienţă depersonalizată, se culcă într-o bună seară social-democrat şi se trezi a doua zi dimineaţă popular. Ce-o mai fi şi aia… A momit, aşadar, vechiul partid iliescian, condus atunci de un lider slab, poreclit de însuşi Ion Ilici Iliescu prostănacul, la o guvernare de 10 luni. Cu o susţinere parlamentară de care nici FSN – 1990 nu se bucura: 75%. 10 luni în care şi-a pregătit lovitura, atrăgând, prin aceleaşi mijloace, deja tradiţionale, un grup masiv de membri PSD într-o majoritate jenantă. Aproape simultan cu decizia de unul singur a unor măsuri de austeritate otova, lipsite de coerenţă economic şi de orice perspectivă de relansare. A urmat spectacolul degradant al nenumăratelor guverne Boc, sfidând totul, de la populaţie la opoziţia inevitabil aglutinantă, forţând o interpretare unilateral şi abuzivă a constituţiei.
Ne aflăm în ianuarie 2012. Din ce în ce mai limpede, în lumina acestui remember, ceea ce părea doar o posibilitate. De la declanşarea scandalului Arafat la suspendare, există banuiala celor mai lucizi dintre comentatorii politici şi nu voi da nume, trecând pe la moţiunea de cenzură şi momirea la guvernare a adversarilor naivi, totul a fost forţat şi dorit de un preşedinte care, conştient şi făcut, probabil, conştient de obedientele servicii de informaţii, de zidul din ce mai dur de ostilitate populară, a încercat şi continuă să încerce a-şi folosi cu disperare resursele de manipulare pentru a se salva. Jurându-şi public în barbă ca după ce se va scula va popi pe toţi cei cărora le poartă o ranchiună fără limite. Aici ne aflăm acum. Acesta e omul asupra soartei politice a căruia avem (iluzia că putem) a decide. Peste mai puţin de o săptămână.