Pe 3 noiembrie revista Neuma a împlinit 2 ani. numărul prezent, 11-12/2019, e al 13-lea număr dublu. se deschide, suntem demult obişnuiţi cu dublul editoria. O altă oră albastră, de Andrea H. Hedeş, apoi cursivul Mode, timp şi statistici, de Horia Gârbea. Ambele subsumate dimensiunilor timpului. Din primul aflu şi ei, în premieră, că eixstă agrosilvicultură. Deşi ultimii 8 din totlul de 36 ca salariat am activat într-un domeniu conex. Din al doilea reţin un triptic semnificativ. Surprins sagace de autor: A fost cândva o modă a cititului. A existat şi o modă a scrisului. Acum există o modă a publicatului. Un reporo în pag. 4. 7 cărţi Neuma. lansate de curând. Unele chiar la Gaudeamus.

Acelaşi invitat special, Gheorghe Grigurcu, pg. 5: Fiinţa obosită e prozaică. Thanas Medi (Lacrima de pe mâna mea), Nguyen Hu’u Thinh completează rubrica invitatilor speciali.

Cum se lichidează definitiv o specie de roman? Se întreabă, în continuarea pitoreştei sale rubrici Istorii insolite Radu Sergiu Ruba (pg. 11). În completarea paginii 12, o poezie de Cezar C. Viziniuc.

Estetică: Dintr-un glosar de termeni – Act creator. De Mircea Muthu (pg.13).

Reportaj: Zilele Ion Căvănoiu la Tg. Jiu şi Festivalul Naţional de Poezie Costache Conachi la Tecuci (pg. 14).

Poezie: Niculina Opea, Alexandru Cazacu (pg. 16).

Proză: Zidul verde, de Răzvan Nicula (pg. 17).

Răzleţe: un ercutant eseu al lui Gelu Negrea: Viitorul – trecutul de care nu ne aducem aminte (pg. 22). Apoi centrul de greutate al numărului: Gheorghe Grigurcu: La un proapspăt octogenar (pg. 23). A citi, a scrie, a trăi, de Ioan Holban, Cum am ratat prima întâlnire cu Nicolae Manolescu, de George Volceanov, Eu şi Messi, de Andrei Moldovan, Seminariile de luni ale profesorului N. M., de Horia Gârbea, O întâlnire memorabilă cu Nicolae Manolescu la New York, de Gellu Dorian, Un cenaclu, o generaţie, o direcţie literară, de Şerban Tomşa, o miniatură fără titlu de Dumitru Ungureanu, Însemnările unui ziarist, de Meandrea nuţ Maximinian, Întâlniri „infidele”, de George Vulturescu, Simbol şi paradox, de Andrea H. Hedeş, Despre Nicolae Manolescu a pătrat de Liviu Capşa, alt crochiu fără titlu, de Dinu Grigorescu, Criticul de serviciu, de Ioan F. Pop, Nevoia de modele, de Ana Dobre, Pe calea scrisului, de Simona-Grazia Dima, Nicolae Manolescu, profesorul, de Adrian Costache, Credibil într-o perioadă „incredibilă”, de Olimpiu Nuşfelean, Reverenţa ucenicului întârziat, de Radu Sergiu Ruba, Aniversaria, de Florica Bud, 50 de ani de când îl cunosc pe Nicolae Manolescu, de Gabriel Burlacu, Criticul, de Vasile E. Dan, Înâlnirile de gradul doi, de Constantin Cubleşan, Rubiconul domnului Manolescu, de Valentin Iacob, Întâlnirile cu Nicolae Manolescu în cultură, de Gheorghe Lăzărescu, Utilitatea literaturii, de Răzvan Nicula, O viaţă ca la carte, de  Nicolae Bud, L-am întâlnit pe Nicolae Manolescu. Întâlnirea cu opera & întânirea simbolică. Întâlnirea cu literatura, de Nicoleta Milea. Un florilegiu reprezentativ.

Interviu cu Marius Bodochi (pg. 47).

Tineri poeţi: Andrei Velea (pg. 51).

Eveniment editorial: Dacă Micul Prinţ. Andrea H. Hedeş, despre cartea Ultima cruciadă, de Simona Antonescu (pg. 52).

O recenzie cuceritoare a volumului mon amour ma tristesse / întâmplări de viaţă în est / de Carmen Secere, semnată de Raluca Faraon (pg. 53).

Tot Eveniment editorial: Un cântec al Transilvaniei. Andrei Moldovan despre romanele Simonei Antonescu (pg. 54). Despre senectute, cu dragoste. Seniorul, de Viorel Dianu, în viziunea Anei Dobre (pg. 57).

Cel mai recent volum de poezie al Clarei Târcă (Stradă tristă, luminată puternic), lansat în primăvară, la Bookfest e analizat de poeta Flavia Adam (pg. 58). Apoi Constantin Cubleşan îşi oferă viziunea asupra volumului, tot de poezie, despre trecutul din lucruri, de Ştefan Melancu (pg. 59).

Cartea de critică: despre Fragmente critice, de Andrei Moldovan, vorbeşte Vasile Vidican: Critica literară ca formă de eleganţă (pg. 60). Monica Grosu (Povestea Agostinei), prezintă romanul Pelinul negru, de Ioana nicolaie (pg. 61). Alt volum de poezie: Timpul, un zid, de Maria Matei. Recenzat, sub titlul Reverberaţi şi cărămizi, de Nicoleta Milea (pg. 62).

Cartea străină: Pietra viva, de Léonor de Récondo în optoca Soniei Elvireanu: Sublimarea frumuseţi umane prin artă (pg. 63). Apoi George Volceanov, glosează pe marginea a două cărţi: Paravanul-iad, de Ryunosuk Akutagawa şi Winston duru’, de Paul Beatty.

Horia Gârbea revine, pentru o clipă, la cronicile-fulger din echiul format al Luceafarului, cu fotografiile instantanee a 4 titluri: Putea să nu fie, de Liviu Capşa, Omiliile toamnei, de Viorel Surdoiu, Mărturisirea şi alte povestiri, de Cristian George Brebenel, Povestiri din dealul cu ulmi, de Lazăr Popescu (pg. 66).

Cartea de critică: Eminescu, jurnalistul cultural complet. De Nicoleta Milea. Asupra volumului omonim al lui Iulian Bitoleanu (pg. 68).

Etnologul Menuţ Maximilian, în domeniul propriu: Amintiri din copilărie. I altfel de abordare, pornind de la satul bistriţeanu de acum 150 de ani  (pg. 69).

Reportaj: Poeţi bucureşteni pe strada de C’arte, lansare de carte la Cluj, Zilele culturale Poesis la Satu Mare (pg. 72).

Sandu Jurcan, susţine, constant, rubrica de cinema (pg. 73). Apoi, în pagna următoare, prima parte a articolului Există, oare, două categorii de lideri?, sub Colţul lui Yorik.  

Educaţie: Vocaţia de dascăl a unui critic. Adrian Costache despre Ale Ştefănescu (pg. 76).

O noutate: Scrisoare de peste ocean. Maria, inima României. Sub forma unei cronici a filmului care circulă. De Cătălina Novac.

Din nou proză: La umbra norilor şi Microb de spital, de Florin George Moldovan (pg. 79). Apoi Va şă zică, de Iulia Enkelana. (pg. 77).

Teatru: Un festival al speranţei, de Nicolae I. Nistor (pg. 84).

De acelaşi autor, sub rubrica Cinematecă: Gangsteri vs. Samurai (pg. 86).

Mihai Gligan, despre spectacolul lui Tompa Gabor cu Furtuna (pg. 87). Imediat, driticul Dinu Grigorescu: sadismul cămătarului şi gondola justiţiei. G. Răzvan despre Hamlet în sos picant, de Aldo Nicolaj, la teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu.

Rock: 50 de ani din viaţa unei femei superstar, de Dumitru Ungureanu (pg. 90).

Contr-pied: Poveşti cu penaltiuri ratate de Gelu Negrea (pg. 91).

Obişnuita şi suculenta rubrică gastronomică a Floricăi Bud (pg. 92).

Vitrina cu cărţi, Poşta redacţiei, Revista revistelor, încheie numărul.

Două vorbe la aniversarea primilor 2 ani: revista a căpătat un profil definit, numărul şi nivelul colaboratorilor, aceiaşi sau ocazionali, sunt onorabile. Ca cititor îi doresc continuarea succesului.

Gaudeamus 2019.

A fost o ediţie aglomerată. Miercuri 20, editura Ars Docendi, a Universităţii din Bucureşti, a onorat romanul colegei Maria Axinte Buciumi, AKA Milica, membru al grupulu Fizică70 – Drumuri răsucite, cu statutul de titlu al anului.

Joi 21la ora 12 Horia Gârbea a moderat lansarea unui grup de cărţi Neuma, la standul editurii Tracus Arte. Apoi la 16 editura Vremea a lansat cartea Ce e nou prin Bucureşti piesă importantă a presigioasei colecţii Planeta Bucureşti. Autoare: colega Silvia Şilaev Mateescu, din acelaşi grup. Din păcate n-am putut ajunge. Căci cu o oră mai târziu, MNLR lansa placheta de haiku Hotel cinci stele,  de Florin Golban. În fine, vineri 23 a trebuit să fac gimnastică Intre 2 lansări. O voi pomeni doar pe una: a doua lansare a volimului de debut în poezie Să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul, de Raluca Faraon. La editura ieşeană Junimea. Moderator delegat, poetul Florin Dochia.

Florin Golban se află, cu placheta Hotel de cinci stele (Editura Pim, Iaşi, 2019), la al treilea volum de poezie. După Pe umărul stâng (2016) şi Instagram (2017), ambele produse de editura Coresi. Membru activ al Cercului Literar de la Cluj şi contributor la antologiile (poezie şi proză) produse în coordonarea acestuia de editura Colorama (2018). A publicat intensiv în medii literare tiparite şi online, internaţionale. Printre care volumul colectiv al grupului Rokukai Numarând cocorii (aceeaşi editură Pim, 2017), Antologia poetică a Cenaclului Poetic Schenk (Editura dionysos, 2018).

Această recentă plachetă nu apare din senin. Implicarea poetului în mişcarea românească ce cultivă poezia japoneză a fost şi este sincronă cu întreaga sa activitate literară. Face parte din echipa care organizează concursul săptămânal Romanian haiku şi continuă publicarea celor zece volume anuale anterioare cu o nouă serie inaugurată de Prispa cu greieri.

Nu am contacte, dincolo de cele sporadice, cu mişcarea românească de cultivare a poeziei japoneze. Am avut şansa de a întâlni volumul Pe calea răsăritului, al lui Vasi Cojocaru Vulcan (vezi Sedus de poezie. Editura Neima, cluj, 2019). Poet participant, precum Florin Golban, la proiecte similare. Un adevărat compendiu ilustrativ al subspeciilor de poezie japoneză în formă fixă. Florin Golban ne oferă o colecţie de haiku liber. Care-i materializează sensibilitatea şi cred că-l exprimă mai plenar decât poeziile din volumele anterioare. Formula haiku liber îi permite asociaţii îndrăzneţe, de efect paradoxal:

Sfârşitul zilei –

Cântecul cucului

Scutură păpădia.

Pe acelaşi ton, o imagine impresionantă, evocatoare:

Cireş înflorit –

Doar vântul mişcă

Umbra vrabiei.

Dar farmecul poeziei lui Florin Golban vine şi din surpriză. După iteme cu parfum de pastel, brusc o imagine urbană:

Vânt de prmăvară –

Vizavi

Deschis la non Stop.

Aproape imediat, accente de actualitate:

Hoinărind pe facebook –

Floarea de cireş

Într-o altă fereastră.

Poetul ilustrează un spirit de observaţie ascuţit, punând în valoare amănuntul banal. Decupat cu fineţe din peisaj. Surprinde esenţa tabloului traversat în goana sugerată a motocicletei. Valorificând ambiguitatea plastică:

Safari –

Soarele-n amurg

Traversând zebra.

Aceeaşi ambiguitate, izvorâtă din duble semnificaţii, dau chiar titluri de capitole sui generis:

Lângă stână –

Zvârlită-n păşune

Traista ciobanului.

Saltul de imagine, ducând la extrem efectul de surprindere al celui de-al treilea vers la haiku clasiv, atinge un maxim la:

Concert urban –

Printre claxoane

Cântecul mierlei.

Acest poem mi s-a părut cel mai reprezentativ pentru stilul poetului. Totodată cel mai consistent. Impresie care trebuie luată sub beneficiu de inventar. Luaţi 10 cronici ale aceluiaşi volum de poezii. Scrise de 10 condeie diferite. Seturile de citări vor diferi. Ba chiar suma lor va acoperi o arie relativ importantă a volumului. Nimic mai firesc. Lectura e o interfaţă între 2 sensibilităţi. Care naşte o constelaţie de rezonanţe punctuale. Pe cale de consecinţă nu văd nimic mai firesc decât ca citările telegraficei posfeţe datorate coordonatorului colectiei, Cornel Traian Atanasiu.

Totuşi majoritatea poemelor valorifică natura. Cântecul cucului, legănâng barca, în căuşul palmei, amiază de vară, şcoala de vară, alungită-n hamac – o serie de microcapitole, de microcolecţii de câte o pagină, fac tranzitia spre partea a doua a colecţiei.

După furtună –

Atâtde ciopârţită

Umbra nucului.

Un poem original, surprinzător. Iar surpriza e marcă înregistrată pentru autor. Poemele adunate sub acest titlu de capitol ar merita citate toate. Aleg două. De cristal:

Cântecul cucului –

Sugrumat

În gâtul clepsidrei.

Câmpia-n amurg –

Umbra unui cocor

Însoţind caii.

Ochiul sensibil al autorului surprinde tablouri telegrafic-rezonant-impresioniste.

Un alt specific, mai rar cultivat, dar cu efect irezistibil, deja întâlnit până acum, dar aici cu efect exploziv, se bazează pe dubla semnificaţie. Prozaică directă, simultan argotică:

Târziu de toamnă –

Nepotul dogarului

Spală putina.

Sensul propriu al ultimului vers e la limita banalului. Dar sensul figurat aruncă brusc o lumină epică. Fâlfâitul unei aripi de cortină dezvăluie fulgurant o poveste. Dubla semnificaţie face din poem o bijuterie.

Fiinţele care compun tablourile din natură (cocori, cai veveriţe chiar) au cu toatele putere de evocare poetică. Şi conferă, astfel, tabloului, valoare picturală sugerată.

Spre sfârşit vine şi integrarea titlului într-un tablou rezumativ:

Hotel de cinci stele

mi-agăţhamacul

între salcâmi.

Poem care posedă valoarea semnăturii auctoriale. Dacă nu chiar inserarea portretului unui pictor în propriul tablou.

Una peste alta, ansamblul e un castel rafinat, cu o arhitectură accentuat personală.

Crucea nopţii, Menuţ Maximinian, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2018

Timişoreanul, ca origine, Menuţ Maximinian, stailit curând în Bistriţa (unde a absolvit Colegiul Naţional Liviu Rebreanu, profil matematică-fizica, apoi şcoala Postliceală de Informatică), e una din personalităţile cu spectru larg a generaţiei intermediare. Şi un corifeu al culturii şi literaturii bistriţene. A absolvit Facultatea de Litere a UBB Cluj, sectia română-etnologie, apoi masteratul în etnologie al Universităţii de Nord din Baia Mare. Este manager al cotidinaului bistriţean Răsunetul (redactor din 2002), redactor la TV Bistriţa, la Radio Renaşterea şi la mai multe săptamânale culturale. Colaborează la numeroase publicaţii şi a fost onorat cu numeroase premii. A publicat mai multe volume de etnologie, de critică literară si 4 volume de poezie. Cel mai recent, de care ne vom ocupa: Crucea nopţii – Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2018.  O apariţie elegantă grafic, beneficiind de giruri prestigioase: Prefaţă de Constantin Cubleşan, postfaţă de Andrei Moldovan. Iar pe coperta a patra, alături de recomandările celor 2 critici, un miniportret-pastilă, semnat Horia Gârbea. Care îl numeşte sintetic Poetul şi animatorul cultural impetuos de la Bistriţa.

Prefaţatorul consideră poezia lui Menuţ Maximinian ca aforistică. Şi-şi construieşte argumentele cu acribie. Respectând-i viziunea, aş înclina spre o senzaţie mai primitivă. Cititorul respiră aerul poeziei japoneze în forme fixe. Materia primă nu e, însă, doar haiku. E adevărat că există un strat de recepţie onestă – şi cunoaştere -, a acestei delicate poezii, care nu trece dincolo de haiku. Aş îndrăzni, însă, a propune un model metaforic de receptare a poeziei în discuţie: mostre din toate speciile poeziei japoneze în formă fixă – haiku, liber sau riguros, goayohka, tanka, sedoka şi katauta – sunt mojarate. Din care materie se recompun fragmente mozaicate ce păstrează parfumul originar. Iată doar două exemple:

Apus

Vuiet de luptă

Pe casa mea.

Să fie ploaia?…

Muşcta tremură

După gratii,

Focul se tânguie.

Tropot de cai

Pune stapânire pe timpan

Până la apusul lumii… (pg. 14)

N-am ales tocmai la întâmplare acest poem. Privit la microscop, e structurat ca o juxtapnere de 3 haiku libere. Cum sedoka reprezintă 2 haiku alăturate prin sudură, acest poem ar fi prototipul unei specii japoneze originale, fără nume de marcă. O performanţă rafinată a formei. Dar nu e numai atât. Rafinamentul atinge un vârf peste vârfuri cu ultimul vers. Care s-ar putea citi şi schimbând m în n. Până la apusul lunii ar fi mai japonez, la fel de integrat în poem, deci cumva încorporat virtual. E un poem cu două finaluri, unul ascuns.

Şi acum Primăvară

Pomi pierduţi în coama cailor

Copii care zboară

Pe aripi de raţe sălbatice.

Tot mai sus

Galaxii.

E o tanka în grafie latină (pg. 49)

Dar forma japoneză, cu parfumul ei, nu e decât epiderma, altfel mătăsoasă, a organismului poetic. Animatorul cultural, cum îl numeşte Horia Gârbea, nu uită că e transilvănean. Astfel, diferenţa dintre poemele Primăvară în Transilvania (pg. 18) şi Primăvară (pg. 20) e relevantă: primul reia, în limbaj propriu, teme ale marilor antecesori Coşbuc, Goga, al doilea se întoarce la formatul de inspiraţie japoneză. Interesant, e singurul demers poetic în care am înâlnit 2 iteme cu acelaşi titlu. Ambele citate mai sus. Fără a localiza neapărat, Satul meu (pg. 43) respiră aceeaşi atmosferă transilvană.

Tema credinţei (nu a religiei), atât ca dimensune spirituală, cât şi tradiţional-cutumieră, e abordată cu acelaşi echilibru: Cruci (pg. 13), De Paşti (pg. 36), Petru (pg. 44). Lunecând lin spre liricul tradiţional (Seri de iarnă, E iarnă iar (pg. 26, 27), Peisaj (pg. 34), Strămoşii (pg. 37), Ler din cer (pg. 42), Sub nuc (pg. 51).

O atenţie firească se cere acordată poemului care dă titlul volumului: Crucea nopţii (pg. 11). Emblematic pentru intregul volum:

Mireasmă de flori sălbatice

Peste valea

În care vântul îşi are culcuşul

Iisus priveşte spre cerul înstelat

Iar licuricii se ascund după lună

Acest prim capitol, care cupriinde aproximativ trei sferturi din volum, pune o problemă. Daca l-am citit fără a şti nimic despre autor, l-am aprecia ca atare. Observaţiile de mai sus sunt o modalitate posibiă de apreciere, alături de altele. Dar ştiind, putem spune că primul capitol e mai mult: e transferul viziunii etnologului în limbajul poetic. Dar surpriza vine citind al doilea capitol, mai scurt. Care am zice că e un jurnal de călătorie sui generis. Scris cu aceleaşi mijloace lirice. De la Madrid la Kuala Lumpur, apoi căutând retrăirea visului lui Columb pe avenuele New York-ului. Revenind în Malaezia, pentru un popas la Istambul, în drumul spre casă. De-a lungul periplului, adresează epistole lirice iubitei, interlocutor nelipsit din orice demers poetic. Şi iată casa:

Tu

Casa mea

Are culoarea sufletului tău

Şi e mereu cu mine.

Cu revenirea la haiku liber se închide cercul stilistic.

Să mai spunem că Menuţ Maximinian poetizează New Yorkul, fără teamă de nenumăraţii concurenţi, cu suflul admirator c care Carl Sandburg vorbeşte de Chicago. La mai mult de un secol.

Cum n-am citit celelalte 3 volume de poezie, nu mă pot referi decât la acesta. Dar coerenţa personajului animatorului cultural presupune exstenţa unor elemente care-l reprezintă şi în acele volume. Pe acesta, evident, l-am citit cu satisfacţie.

După excelentul volum de versuri Tren printre zodii (Editura Neuma, Cluj, 2017), cel proaspăt, Răni călatoare  (aceeaşi editură, 2019), este, într-o anume măsură, o surpriză. Nu deoarece e proză. Ci datorită manierei de expresie total diferite. Cu primul – l-am descoperit, în urmă cu doi ani şi jumătate. Cronica aceluia, scrisă prompt pe blog, e inserată în volumul Sedus de poezie (tot editura Neuma, 2019). Dar l-am descoperit târziu. E doar cel mai recent volum de poezie al scriitorului şi jurnalistului teleormănean. Al cincisprezecelea. Dintre care două antologii personale. Debutase în 1979, cu un volum premiat. Volumul de proză aflat acum sub lupă e al patrulea de proză.

Cele 15 piese constituie un tablou de viaţă al zonei rurale de pe Valea Călmăţuiului. Cu interferenţe urbane şi semiurbane. Zona e situată spre vestul ţinutului teleormănean. Perioada se întinde de la război spre prezent. Cu un centru de greutate median. Unele povestiri se petrec în timpul construirii Combnatului de la Turnu Măgurele. Dar accentul nu e pus pe coordonatele specifice ale fiecărei perioade. Orice ton vindicativ, care e greu de evitat în proza posdecembristă, e exclus cu blândă seninătate. Autorul pedalează pe pitorescul vieţii oamenilor simpli, care-i populează povestirile. Tabloul e mozaicat. 14 din cele 15 texte sunt scurte.  Cu o medie de 8 pagini. Penultima, intitulată Satul de ţărână, care e o sinteză, are 32 de pagini.

Ce e de remarcat la proza lui Florea Burtan, cel puţin in acest volum emblematic (nu le-am citit pe celelalte 3) seninătatea cu care se mişcă în teritoriul monşerului tutelar, Marin Preda şi chiar al lui Zaharia Stancu. Fără a avea aerul că braconează, fără a se panica. Cumva, subtil, parcă ar fi unicul literat al Teleormanului natal. Dar mai ales fără a se sumeţi. Tot ce-l interesează e să menţină vraja (da!) povestitului. Că satul său de pe Valea Călmăţuiului diferă fără ehivoc de Siliştea Gumeşti ca atmosferă, ca psihologie, ca filosofie, n-are cum fi altfel. Nu ne-am putea închipui o poiană a lui Iocan lângă satul de ţărână, nici pe hrăpăreaţa mamă ce-şi obligă fiul să se-nsoare cu fata cu zestre şi un picior mai scurt nevoită să vândă o parte din recoltă pentru a-şi plati foncirea. Oricum colectivizarea o sărăci. Dar nici dincolo de poiana lui Iocan nu ne putem închipui o fântână precum dea a alui Dedu. Monşerul povesteşte seniorial, Moromeţii lui sunt tăiaţi în piatră. Dar Florea Burtan poetizează lumea de piatră la capătul unui drum de lumină. Ţăranilor lui Zaharia Stancu li se pun botniţe, la culesul strugurilor din viile care nu le aparţin. Imagine a cărei duritate vindicativă trimite la Steinbeck. În satele pictate aproape bucolic ale povestitirului nostru bolţile de vie servesc doar pentru a acoperi mesele aer liber.

Pe coperta a patra, poeta Nicoleta Milea subliniază frumuseţea rară a povestirilor. Şi găseşte sagace termenul perfect pentru a le defini specificul: te iau martor. Sine ira et studio. Sunt cele mai lirice proze pe care le-am întâlnit în ultimii ani. Lirice dar cum nu se poate mai departe de aerul dulceag de telenovelă. Dar nu e numai atât. Autorul distribuie cu ştiinţă piese fantastice printre piese realiste, al căror ton narativ e omogen în farmec. Chiar dacă vizitele femeii Maria la bărbatul ei, aflat într-un loc despre care o vreme nu-ţi dai seama dacă nu-i închisoare, pentru a realiza că e în mormânt aduc vag aminte de nuvela fantastică a altui teleormănean, Gala Galaction, aici fantasticul e mult mai rafinat.

M-am întrebat dacă n-ar fi meritat ca Florea Burtan să-şi adune în volum toate povestirile cu iz fantastic. Răspunsul e negativ. Amestecul savant de fantastic poetizant cu realism simbolizant dă o mixtură pe care am numit-o mozaic, dar are şi efectul unui elixir.

Cu numărul 9-10 pe 2019 revista Neuma adună 2 ani de funcţionare. E, adică, al 12-lea număr dublu. Desigur, următorul, 11-12 pe 2019, cu care revista va intra în al treilea an şi care va apărea în curând, va marca aniversarea celor 2 ani de vechime.

Acest număr începe, ca de obicei, cu dublul editorial: Floarea la butonieră de Andrea H. Hedeş (pg. 1), apoi Breasla şi lumea de Horia Gârbea (pg. 3) sub rubrica Cursiv. Din primul, e de reţinut sintagma catedralele nu se ridică pe nisip şi întrebarea, consecutivă, ce să scrii ca să fii citit de publicul larg? Cursivul se constituie ca o sagace cutie de rezonanţă a analizei focalizate (nu, nu focusate!) pe întrebarea fundamentală pentru truditorii culturii. În pagina a 4-a mic florilegiu: 5 cărţi Neuma, apărute în 2019. Dintre care pe 2 le aştept cu nerăbdare.

Acelaşi invitat special, ca în numărul trecut, Gheorghe Crigurcu, cu acelaşi gen de text reflexiv. O continuare (pg 5). Tot ca invitat special, Nora Iuga: Hipodrom (pg. 7). At invitat special – Angela Baciu (pg. 11). Şi ultimii 2: Multilateralui Matei Vişniec – Despre ştergătoarele de picioare din punctul de vedere al aricilor (pg. 12), apoi Vadim Teriohin – Cartea – sărbătoare (pg. 15).

Profesorul Mircea Muthu înnobilează, şi în acest număr, paginile revistei, cu microeseul Dintr-un glosar de termeni Absolutul estetic (pg. 17). Acelasi efect îl produce serialul Istorii insolite, susţinut de Radu Sergiu Ruba. Acum Poetul şi eroul său cnfruntându-se cu propriile mituri (pg. 18).

Poezia lumii: Niels Hav (Danemarca), William Zhou (China), Kieu Bich Hau (Vietnam) (pg. 19).

Ecouri internaţionale: O seară literară cu Hans Bergel în „Haus der Heimat” din Sttutgart, de Damaschin Pop-Buia (pg. 22).

Avanpremieră editorială: Ion Bogdan Ştefănescu (pg. 24). Mihaela Stanciu (pg. 26).

Eseu: Nichita Danilov. Variaţiuni pe tema androginului. (pg. 27).

Răzleţe: Eşecul metafizic al moralei, de Gelu Negrea (pg. 30).

Eveniment: Carte şi teatru româneşti la Beijing, de Horia Gârbea (pg. 31),

Dramaturgie: Bolyai (Ştiinţa spaţiului), de Valeriu Butulescu (pg. 33).

In memoriam: Despărţirea de Alexandru Darie (pg. 36).

Literatura română în lume: Jean-Louis Courriol: Liviu REBREANU – echivalentul pentru România a(al, de fapt) lui Balzac, Zola şi Maupassant la un loc (pg. 37).

Istorii de familie: Nenea Ionel, de Horia Gârbea (pg. 39). Portret: Răzăşul de Horia Bădescu.

Poezie: Daniela Ouatu, Ioan Mărginean, George Nicoară, Vasile Menzel, Alina Jurj (pg. 41).

Proză: Întâmplări de pe planeta pătrată, de Cătălin Rădulescu (pg. 45).

Cinemateca: Portrete ale secolului 20, de Mihai Gligan (pg. 51).

Eveniment: Reportaj: Zilele prozei. Ediţia a XIII-a, Cluj-Chiuza-Maieru (pg. 53).

Eveniment editorial: Popasul pelerinului. Andrea H. Hedeş despre volumul Despre ce vorbim, de Eugen Uricaru (pg. 54). Evoluţii lirice: Trei volume noi. Horia Gârbea, despre Lumina condorului, de Radu Cange, Noţiuni elementare, de Irina-Roxana Georgescu, Să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul, de Raluca Faraon (pg. 55). Tot Horia Gârbea (pg. 56) despre Bogdan Teodorescu şi romanul acestuia, Şi vom muri cu toţii în chinuri (Polirom, 2019). Ca în pagina următoare, acelaşi roman recenat de Ana Dobre, cronicar mereu prezent în revistă.

Poezie Neuma: redactorul şef Andrei Moldovan prezintă volumul Poetul la Stalingrad, de Valentin Iacob. Volum despre care a mai fost vorba în numerele anterioare.

Spiritualitate: Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Preotul Dr. George Marius Nicoară despre cei şapte episcopi martiri ai Bisericii Greco-Catolice (pg. 60).

Poeţi contemporani: Adoraţia tragică. Constantin Cubleşan, despre tragismul liricii lui Dan Damaschin (pg. 61).

Cartea de critică Neuma: din nou criticul Ana Dobre. Despre volumul Sedus de poezie, apărut în 2019 (pg. 62). Acelaşi critic, în pagina următoare, analizează, la fel de rafinat, dedicarea altui critic, Gelu Negrea, lui Caragiale: literatură, critică şi senzaţie. Nu e prima conjugare, de către revistă, a cuplurilor de articole ale aceluiaş autor. De regulă – articole critice.

Cartea de proză Neuma: Despre livrescul acestei lumi, de Vasile Vidican. Despre volumul Plăcine cu ighemonicon, de Horia Gârbea. Iată o a doua carte a acestuia numai în ultimul timp. A treia in 2019. Socotind-o şi pe cea pentru copii, cu povestiri despre Vlad Ţepeş (pg. 64).

Cartea de proză: Când vor înflori mălinii, de Icu Craciun (Şcoala ardeleană, 2018), în viziunea Monicăi Grosu (pg. 65).

Cartea de poezie: Fereastra cu vedere spre alb, de Ioan Holban. Pe marginea volumului Genunchi pentru flori de câmp, de Maria Grădinaru (Editura Detectiv literar, 2019), prefaţat de Liviu Antonesei (pg. 66). Nicoleta Milea: Poetul în relaţie cu eternitatea. O cronică a volumului Coli de scris, de Valentin Busuioc (pg. 68)

Poezie Neuma: Cerberul din clepsidră, de Carmen Tania Grigore, în viziunea Flaviei Adam – sub titlul Şi moartea are timpul ei (g. 67).

Fantasy: tot Nicoleta Milea, în articolul Călătoria către „pragul cel de pe urmă” (pg. 69) analizează volumul Spintecătorul sorţii – cartea oamenilor al mirunei Drăghici. Autoare, între ltele, a ilustraţiei povestirilor despre Vlad Ţepeş ferite copiilor de Horia Gârbea.

Cartea străină: ficţiuni… derutante. Autori britanici lansaţi la Bookfest. Sinteză de George Volceanov. (pg. 71).

Etno-psihologie: Menuţ Maximinian, autor obişnuit la Neuma oferş studiul Comunicarea în satul românesc (pg. 73).

La o nouă lectură: Sonia Elvireanu glosează (Un roman parabolă, pg. 75) pe marginea romanului lui Horia Bădescu, zborul gâştei sălbatice. Cenzurat în 1979, publicat de Galimard, în versune franceză datorată lui Gérard Bayo, în 2000 şi republicat, în ediţie necenzurată, de Şcoala Ardeleană (2015).

Literatura turcă: Salih Bolat, Metin Celal (traduşi de Niculina Oprea) şi Guy Allix (tradus de Sonia Elvireanu) – pg. 76.

Apariţii Neuma (pg. 79).dintre cele 7, despre 2 s-a scris chiar în acest număr, altele 3 fură lansate la Bookfest – si recenzate în numere anterioare.

Educaţie: Notele mari şi colegiile de top – de Adrian Costache (pg. 80).

Colţul lui Yorik: Repere în telecomuncatii – pg. 81.

Paginile de Ecran literar şi Film: Sandu Jurcan (pg. 82): Arseniev şi Kurosawa, reportaj despre TIFF. Apoi Cinemateca: O viaţă dulce a suferinţei, de Nicolae Nistor (pg. 86).

Teatru: De-ai fi tu comunism la mal sau tratat despre femei, de Mihai Gligan (pg. 88). Ce căuta polonezul la Paris?, de G. Răzvan. Scripcarul de pe acoperiş, de Dinu Grigorescu. Jurnal teatral: ca de obicei, Ion cocora (pg. 91).

Rock: O farsă pilduitare, de Dumitru Ungreanu (pg. 96).

Contre pied: fiţi zeloşi, domnilor stejari!, de Gelu Negrea (pg. 97).

Culinare: fermecătorul serial al Floricăi Bud – Amintiri şi pohte copilăreşti (pg. 98).

Apoi rubricile de final: Vitrina cu cărţi (pg. 99), Revista revistelor (pg. 101). Şi mai noua rubrică, Poşta redacţiei. Între ele, ca Eveniment, un reportaj de la Turnirul de poezie Cununa cu lauri, de a Alicante, 2019. Nesemnat, dar identificabil autorul Horia Gârbea.

Un număr în care componenta critică, prin din cronici de întâminare, e în creştere.

Lectură plăcută.   

Să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul.

Raluca Faraon, editura Junimea, Iaşi, 2019

Se publică multă poezie. Numărul revistelor culurale din România e mult mai mare decât cel din Franţa, de pildă. Sigur mai mare decât numărul mediu al revistelor culturale din UE. E doar o realitate. Fără nici o conotaţie. În sine, realitatea asta e pozitivă, dar o cronică de întâmpinare evită, la distanţă, orice atitudine encomoastică, fie şi indirectă. Contextuală. Care ar risca să fcă un deserviciu subtil cărţii recenzate. Numărul debuturilor în poezie e, proporţional, remarcabil de mare. Potenţialul recuperator după blocajul cultural, în particular editorial, antedecembrist, nu e încă epuizat. Cu puţină şansă nici nu se va estompa, în timp. Dar una e să debutezi la o editură intrucâtva provincială (în sens cultural, nu geografic) şi alta să debutezi la o editură de istorică tradiţie, dintr-una din capitalele culturale naţionale. Precum Junimea. Într-o colecţie rezervată debuturilor, precum Numele poetului.

Acesta e contextul apariţiei volumului Ralucăi Faraon, să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul. Şi nu e un debut de serie. Oricât ar fi editura de prestigioasă. Prestigiu transferat firesc colecţiei. Căci editura junimea i-a conferit autoarei premiul de debut la Festivalul Naţional de Poezie Costache Conachi, ediţia XXVI, Tecuci. Aici intervine un amănunt pe care abia ulterior cronicii o voi ruga pe autoare să mi-l lămurească: ediţia Festivalului, deci a premiului, fu în 2018, iar volumul e datat 2019. Probabil coordonatorii colecţiei, nume prestigioase, la rândul lor, Ioan Holban şi Lucian Vasiliu, vor fi recomandat editurii premierea autoarei cunscând conţinutul. Data Festivalului fiind fixată. Apoi va fi curs timpul editorial.

Dece am insistat cu datele contextuale? Din 2 motive. Pe de o parte am citit în numărul 4(39), August 2019, al revistei Sintagme literare, păstorită de poetul (ne aflăm într-o confrerie de poeţi, cu excepţia cronicarului) Geo Galetaru, 2 cronici ale volumului. Din perspective destul de diferite. Evident, pozitive. Ambele. Pe de alta, un alt nume cu greutate, Mircea Martin, girează, pe coperta a patra, volumul. Cu un diagnostic sec şi cuprinzător: Un debut atipic, retro, în linie modernistă, un debut remarcabil. Obişnuit să încerc a surmonta stacheta ridicată pe care girul lui Horia Gârbea o pune în faţa mea, en tant que cronicar al unor cărţi ale editurii Neuma despre care simt nevoia organică să scriu, rămâne să încerc a contura un unghi propriu de lectură a acestui provocator (sic) volum de poezie. Aşa îl resimt, chiar făcând abstracţie de backgroundul autoarei: doctor în filologie, profesor de limba şi literatura română. Provocatoare e considerată teza Neliniştea în literatura modernă de către criticul şi teoreticianul literar Mircea Martin, în textul girant de pe coperta a patra. Dar informaţiile signaletice de pe manşeta coperţii sunt incomplete. Reflexul oricărui cititor de poezie care le asimilează e de a se întreba dacă autoarea nu se ilustrează şi în critică. Iar răspunsul e afirmativ. N-am găsit date exacte, care volum a apărut mai repede, cel de poezie şi cel de critică: Flash (itinerar critic în poezia românească de azi). Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2019. Volum de asemenea premiat. Oricum 2019 e anul dublului debut al autoarei. Nu e singura poetesă care a publicat şi un volum de critică. Mai mult sau mai puţin în paralele cu cronici literare publicate în reviste. Despre unele am scris. Dar nu cred că e de bun gust să citez nume. Ce deosebeşte, însă, volumul de gen al Ralucăi Faraon e structura. 5 poeţi din 13 sunt analizaţi în grupaje de 2-3 articole. Iarăşi nu voi preciza care dintre subiecţi imi sunt mai familiari, nu de afinităţile mele e vorba. Doar sunt dator să mărturisesc că portretele literare a câtorva dintre aceşti poeţi se apropie de propria-mi viziune. Iar la alţii am descoperit, în analizele autoarei, laturi pe care nu le sesizasem. O oarece comunitate de afinităţi mă face să aştept din partea autoarei o serie de cronici… de cinema.

Dar să revenim la poezia Ralucăi Faraon. Volumul e gospodărit concentric. Cu rafinată trimitere la titlul ansamblului. În capitole aproape egale: I Eu, II Eu şi Celălalt, III Eu şi Lumea.  Titlul volumului se trage din chiar primul poem. Văduvit de titlu. Un element aparent mărunt scoate textul titlului din relativa banalitate. Sufixul -ţi. Centrul pe care nu ţi-l atingi niciodată nu al cercului în care ai locui. Ci al tău. Centrul tău. Ambiguitatea termenilor scoate elementele geometrice din relaţia lor naturală. Generează o tensiune cu funcţie poetică. Faptul că din elementele primului poem (primul din cele doar 4 fără titlu) se recompune formula titlului volumului determină, obligă chiar, trecătorul prin librării să ia volumul de pe raft şi să-l deschidă. E un cârlig abil. Dar, oare, e doar atât? Nu. e, nimic mai puţin decât un cod identitar al demersului poetic care e volumul. Dar mai e ceva. Nu ştiu dacă poeta e sau nu conştientă de trimiterea formulei, sau efectul trimiterii e rezultatul – fericit – al hazardului intuitiv. Dar îmi place să cred că trimiterea e cel puţin intuitivă. Trimiterea la ce? La un adagiu care a străbătut veacurile. Dumnezeu este o sferă infinită al cărui centru e pretutindeni şi a cărei circumferinţă e nicăieri. Atribuită curent matematicianului Blaise Pascal, circulă din antichitate. Se pare că Pascal ar fi preluat-o de la teologul şi poetul din secolul XII Alain de Lille (sau de L’Isle). Scriind despre asta, Borges conchide: Poate că istoria universală este istoria diferitelor intonaţii ale câtorva metafore. (J. L. Borges, Sfera lui Pascal, Buenos Aires, 1951). Dar care e relaţia dintre formula poetei şi sfera lui Pascal? În lectura mea, trimiterea, fie şi evanescentă, la adagiul lui Pascal (fie că subiectul e dumnezeu, fie că e Universul) e implicarea neexplicită a lui dumnezeu, indiferent de accepţiunea noţiunii, în universul poetic al autoarei. Dacă faci o astfel de legătură, citeşti altfel întregl volum decât dacă n-o faci. Ca volumul e dens în substanţă, în stil şi în originaliate totusi ambiguă, asta e evident indiferent de lectură. Dar, atenţie! Titlul celui de-al doilea poem e god game. O fi întâmplător?

La un moment dat (pg. 19) poeta îşi manifestă un insolent simţ al humorului. Titlul alienare e contrazis net de conţinutul tonic şi pozitiv:

Nu ştiu să fiu decât autentic profundă

Angajată pe o durată nedeterminată

La rostirea adevărului

De care neni nu are nevoie.

Poemul intitulat ars poetica (pg. 24) e autoironic spre parodic. La prima lectură n-are nimic comun cu o ars poetica autentică. Dar cititorul e deja obişnuit, la un sfert din vilumul volumului cu maniera oarecum iconoclastă a poetei. Încât rolul de ars poetica e îndeplinit prin exemplificare. Aproape imediat, o altă undă autoironică – automistificare – pregăteşte derutanta declaraţie de principii: nu sunt poetă:

Nu mă recunoaşte nimeni după chip

Nu ridic ziduri

Mă pricep în schimb la ruine

Iar meseria aceasta am furat-o de la un cerşetor

Care nu-şi revendica destinul

Strâmbâdu-se în faţa milei

Nu-mi măsor şansele între două poeme scâncind

Nu mânriesc pe nimeni prin cuvânt

Doar modelez tăceri

Decupez o fereastră in zidul lui Manole

Să poată rsepira măcar o clipă Ana

Înainte ca întunericul

Să urle din toţi rărunchii.

Ajuns aici constat, fără surprindere, că aş prefera să comentez toate poemele. Cronica ar fi cu totul ratată. Dar e una dn cele mai dificile selecţii. Demersul poetic e aproape fără relief. Fără a fi plat.  Un platou înalt. Un Tibet sui generis. Trebuie, deci, să las plăcerea lecturii cititorilor. Pe care sper că i-am momit.

Ce-ar mai fi de spus?^* care e cvântul, care e imaginea, care e conceptul cel mai frecvent în volum? Visul. Oniricul. Dincolo de orice s-ar (putea) spune la modul general, tocmai aici e una din cele mai subtile chei de decelare, de decantare a semnificatiei demersului poetic? Ascunsă, cheia, la vedere.

Kaiserul Wilhelm al II-lea a încercat, încă de la începutul secolului XX să ajungă din urmă flota Marii Britanii. Construite în a doua jumătate a anilor 30, cele două cuirasate, Tirpitz şi Bismarck au fost lansate la apă în 1939. Al doilea era, la acea dată, cel mai mare din Europa. Iar pe plan mondial n-a fost întrcut, pe parcursul războiului, decât de cele 2 cuirasate jponeze, Yamato şi Musashi, ambele scufundate de aviaţia îmbarcată pe portavioanele americane.

Construirea celor două cuirasate germane a cerut un uriaş consum de resurse, dar contribuţia lor la război a forst derizorie. Cea a lui Tirpitz a fost redusă la o singură misiune. Prima. Numită Rheinübung. Destinat să atace convoaiele nord-atlantice, care aprovizionau Regatul Unit din USA şi Canada, monitorizat de o reţea de 54 nave britanice încă din 23 mai 1941, după ce plecase din port pe 19 mai, cuirasatul, însoţit de crucişătorul Prinz Eugen fu interceptat, în dimineaţa de 24 de o escadră compusă de crucişatorul de bătălie Hood, nava amiral a flotei britanice şi cuirasatul Prince of Wales. Însoţite de 4 distrugătoare. Hood avea o putere de foc egală cu Bismarck la nivelul maxim. S-au schimbat câteva salve, precizia de tir a cuirasatului german o depăşea pe a navelor britanice. Totuşi o lovitură norocoasă a decis această primă confruntare. Un obuz de 380 mm tras de Bismarck a nimerit magazia de muniţii de pe Hood. Acesta s-a rupt în 2 şi s-a scufundat pe loc. totul a drat 8 minute.

După pierderea contactului flotei britance (Home Fleet) cu cele 2 nave ale Kriegsmarine, care se despărţiseră, hidroavianele pazei de coastă l-au regăsit pe Bismarck pe 26. Fu atacat consecutiv de avioanele portavionelor Victorious, cu 12 aparate şi Ark Royal. Acesta lansă 2 valuri consecutive a celor 15 aparate ale sale. Abia 2-3 torpile atinseră coca cuirasatului, cu efect aproape nul. Cercetări postbelice făcute în Japonia dovediră că structura protecţiei antitorpilă a cuirasatului, bazată pe containere vidate, putea absorbienergia a 900 kg echivalent TNT, când torpilele din 1941 nu depăşeau 500 kg. Ultima şansă, seara, târziu, înainte de a-l pierde defintiv pr Bismarck, lovi pupa şi blocă axul cârmei. Vasul fu nevoit să se rotească în cerc cu viteză redusă. În dimineaţa de 27, 2 cuirasate, King George Vth şi Rodney, angajară un Bismarck şchiop. După o oră de schimburi de lovituri rămase şi orb. Atacanţii se apropiară la 2 mile marine şi 70 de proiectile de calibru maxim tocară suprastructura. La mai puţin de o oră şi jumatate de la deschiderea focului, căpitanul Lindermann dădu ordinul de sabordare. Bismarck se scufundă la 10:30, cu 400-500 de membri ai echipajului. Amiralul Lutjens murise in decursul bombrdamentlui britanic al dimineţii. Crucişătoarele dorsetshire şi Norfolk, care participaseră la bătălie, începură să adune pecei 1400-1500 suravieţuitori din valuri. Dar, după salvarea a 115 dintre ei, fră nevoite să abandoneze restul, în urma sesizării prezenţei unui submrin german. N-aveau cum să ştie că acela nu mai avea torpile. Răspunderea morţii supravieţutorilor aparţne, în ultimă instanţă, unei fatalităţi.

În urma scufundării lui Bismarck, Hitler, preocupat deja de pregătirea operaţiei Barbarossa (atacul asupra aliatului rus), şi-a schimbat, realist, strategia navală, de la folosirea bastimentelor blindate mari, adevărate artilerii plutitoare, preconizată de marele amiral Raeder, la folosirea intensivă a submarinelor. Comandantul acestora, amiralui Dönitz, deveni comandantul Kriegsmarine.

Această schimbare, logică până la un punct, avu şi o consecinţă secundară. Cuirasatul Tirpitz, geamănul lui Bismarck, a cărui construcţie conumase o cantitate imensă de resurse, petrecu următorii aproape 2 ani ascuns în fiorduri norvegiene. Participând direct la acţuni ofensive destul de rar. Ceea ce nu l-a împiedicat să joace eficace rolul de sperietoare pentru convoaiele rutei nordice, care alimentau  Rusia stalinistă prin portul Murmansk. Acestea au continuat, totuşi, dar scufundarea lui Tirpitz a devenit o misiune primară pentru marina britanică. Au fost încercate multe metode, cu rezultat derizoriu până la nul: submarine standard, submarine de buzunar, torpile dirijate de oameni, dar mai ales aviaţia de bombardament. Prudenţa strategică a cuirasatului german excludea orice confruntare navală directă. De-a lungul timpului cuirasatul a fost mutat în 3 fiorduri. Din ce în ce mai spre nord. cu scop dublu: pe de o parte îndepărtarea de aerodroamele britanice, pe de alta apropierea de zona vulnerabilă a convoaielor spre portul rusesc Murmansk. Dar nici un convoi n-a fost pus în pericol real. Activitatea lui Tirpitz a generat o situaţie apropiată de remiză prelungită, prin dublu şah etern. În acest timp războiul curgea.

Câteva detalii: Tirpitz pleacă din portul Kiel la 12 ianuarie 1942, deci la peste 7 luni după scufundarea cuirasatului geamăn Bismarck si ajunge în fiordul Trondheim 4 zile mai târziu. I se alătură pe 22 februarie alte 2 crucişătoare. Dintre care unul, rinz Eugen, participase, alături de Bismarck, la prima fază a bătăliei din mai 41, din strâmtoarea Danemarcei. Între 3 şi 13 martie atacă un convoi arctic. Reperat de aviaţia de pe acelaşi portavion Victorious, care participase la scufundarea lui Bismarck, e atacat la rândul său. Rezultat nul, de ambele părţi.  

Prima avarie gravă o suferă Tirpitz pe 22 septembrie 1943, în urma unei operaţiuni combinate a submarinelor britanice şi a rezistenţei norvegiene. Abia reparat, e din nou avariat în urma a 8 atacuri aeriene. Unul dintre acestea în trepte. Celebra escadrilă de bombardiere 617 traversează Marea Nordului şi nordul skndinav, pentru a ateriza pe o bază rusă. De unde se întoarce a doua zi să bombardeze Tirpitz în fiordul Alta. Situat la 70^o latitudine. Apoi un drum la fel de lung, în 2 etape, pentru a ajunge în Scoţia. Rezultatele operaţiei rămân incerte, fiind aproape imposibil de monitorizat.

Ultima perioadă de viaţă a cuirasatului: 15 octombrie – 12 noiembrie 1944. Remorcat lângă Tromsø, într-un mic fiord ales anume, cu o adâncime cu foarte puţin mai mare decât pescajul vasului – ceea ce excludea scufundarea – e atacat de aceeaşi escadrilă 619, în cooperare cu escadrila 9. Bombardierele Lancaster, echipate cu bombe de 5400 kg, numite Tallboys, reuşesc să-l răstoarne în apele puţin adânci. Majoritatea echipajului se salvează.

După război, epava a fost achiziţionată de societatea norvegiană Hovding Ship Brekers. Mari cantităţi de oţel au fost ytrimise la Kristiansund, sau vândute Germaniei. În revista Illustrated, din iuloe 1949, Lennart Nilson scria: Germanii s-au lipsit de unt pentru a construi Tirpitz, dar norvegienii au fost cei care au aflat pe ce parte a feliei era untul^*. Să adăugăm că preţul plătit de Germania pentru Tirpitz a fost astfel, parţial dublu.

Acum, să nu omitem a spune două vorbe despre escadrila 617 a RAF. Cunoscută sub porecla The Dambusters. În urma unei misiuni de extremă precizie, care a distrus 3 diguri care reglau potenţialul hidroenergetic din zona ruhr, în mai 1943.  Episodul a fost descris de fostul pilot militar australian Paul Brickhill, în cartea The Dam Busters (1951) şi în filmul omonim (Michael Anderson, 1955), bazat pe cartea citată. Film pe care-l am în colecţie. În campania de bombardare a lui Tirpitz, comandantul escadrilei a fost comandorul J. B. Willy Tait.  

Experienţa de război a marilor cuirasate în WW II a dovedit vulnerabilitatea acestora în faţa aviaţiei, mai ales a celei îmbarcate pe portavioane. Cel mai mult a rezistat Yamato, cuirasatul japonez distrus la asediul insulei Okinawa, în 1945. Care participase în 1944 şi la Leite, socotită cea mai mare bătălie navală de până atunci.

Paralelismul relativ al biografiei celor două cuirasate germene gemene, cele mai mari bastimente participante la războiul naval european merge, pentru cititorul şi cinefilul român, interesat de istoria militară, cu 2 paşi mai departe. În 1974, Editura Politică a publicat versiunea românească, datorată lui Sergiu Stanciu, a cărţii Coulez Tirpitz!, de Léonce Peillard. Sub titlul Scufundaţi cuirasatul Tirpitz! Originalul fusese publicat de Laffont, în 1965. Cele mai multe date inserate mau sis provin din acea lucrare. Aflată la interfaţa dintre recuperare documentară jurnalistică şi istorie miitară. Dar cine e autorul? Născut la Toulon, în 1898, a urmt o carieră în marina militară franceză, apoi a scris o serie de cărţi aparţinând aceluiaşi gen oarecum hibrid. Utile publicului interesat de domeniu. S-au făcut cel puţin 2 filme despre Tirpitz: Above us te Waves (Ralph Thomas, 1955, UK) şi Target Tirpitz (Edward Mirzoeff, 1973, UK), ambele fără vreo legătură cu monografia autorului francez. Deşi colecţia mea de filme de război e relativ bogată, n-am avut şansa să le văd pe acestea două.   

Despre Bismarck se vor fi scris multe cărţi. E momentul să mă refer la o apariţie recentă: Epopeea cuirasatului Bismarck: Triumf şi tragedie. De Marcel Stănescu. Produs al editurii Cetatea de scaun, Târgovişte, 2015. Autorul, prezentat ca istoric de senatarul cuvântului înainte, pare să fie, dacă informaţia produsă de Google e corectă, cercetător la Institutul pentru studii politice şi Istorie Militară. Şi e familiarizat cu lumea marinăriei. Lucrarea dă satisfactie cititorului interesat. Deşi cuvintele din titlu derutează şi provoacă. Nu scapă cititorului că obiectivul cercetării e mai mut uman decât tehnic. Iar tehnic e greu de criticat.

În schimb filmul Sink The Bismarck! (Lewis Gilbert, 1960, USA) nu depăşeşte nivelul filmelor despre WW II făcute în anii 60. Îl am în colecţie şi atât. Cel mult că nu prea gust doza de dulcegărie. În schimb e de remarcat jocul lui Karel Stepanek în rolul amiralului german Lutjens. Am mai dat de un film omonim, făcut în 1996 de Robert Kirk, tot producţie USA. Nu l-am văzut, aşadar nu pot spune nimic. Decât ca aş fi curios să-l văd.

Mi-ar plăcea să vad un film despre Yamato…

Counterpoint, Ralph Nelson, 1968, USA –

Revin, cel puţin pentru moment, la filme. Unul străvechi. De aproape 50 de ani. Premieră în anul în care şomajul intelectual forţat al lui Radu Cosaşu lua sfârşit. Şi descopeream, toamna, că remarcase peste vară tocmai filmele care mă atinseseră şi pe mine. Despre Aventurierii aveam să scriu în vara lui 2005, revăzându-l la TV. Deloc neinteresantă data premierei acestui film, de care vom discuta: la aniversarea unui an de la debutul războiului de 6 zile. Îl aveam în colecţie, l-am văzut abia acum.

Al doilea război Mondial a fost un cal de bătaie fertil pentru cinematgrafia apuseană. În anii 60-70. Filme de război propriuzise, filme în contextul războiului, filme doar pe fundalul războiului. Counterpoint (Ralph Nelson, 1968) ar face parte din a doua subcategorie. Scenarizat de James Lee şi Joel Olianski, după romanul lui Alan Silitoe. Scriitor britanic, ataşat (integrat, zic unii) curentulu Free cinema, sau al tinerilor furioşi, aflat la originea a cel puţin 4 filme de gen. Atât ca scenarist, cât şi ca autor literar scenarizat. Singurătatea alergătorui de cursă lungă (Tony Richardson, 1962) e cel mai cunoscut. Această categorie intermediară e, de fapt, cea mai interesantă. Nu narează un episod militar cunoscut, nici ca atare (e.g. Paris brule’t il?, René Clement, 1966, după cartea documentară a celebrului cuplu jurnalistic Dominique Lapierre – Larry Collins), nici pe un scenariu sintetic, simbolizant (The Battle of the Bulge, Ken Annakin, 1965, despre contraofensiva germană din Ardeni). Acelasi episod militar, cunoscut şi ca bătălia din Ardeni, constituie nu fundalul, ci contextul imediat al filmului nostru. Căci începe cu vestea declanşării contraofensivei tocmai când o sală plină de militari asistă la interpretarea primelor măsuri din Simfonia a cincea a lui Beethoven (a destinului, pentru spectatorul care are timp să decodeze amănuntul) şi se termină când orchestra, căzută în mâinile unei divizii germane de tancuri şi asupra căreia planează în tot timpul filmului spectrul masacrării, scapă cu viaţă. Dar tocmi când divizia, imobilizată de lipsa de combustibil (element mai mult sau mai puţin real în derularea evenimentelor militare) reia ofensiva după ce primise respectivul combustibil.
        Dar subiectul şi chiar tema filmului n-au nici o legătură esenţială cu războiul. E vorba de ciocnirea a două personalităţi, adversare şi nu prea. Dar, în subsidiar, de contradicţia dintre două profile de ofiteri superiori germani. Un general vanitos şi cult, comandantul diviziei (interpretat de Maximilian Schell, rol mănuşă, parcă scris nume pentru excelentul actor, de n-am şti că scriitorul a privit mut mai departe) şi un colonel subordonat, nazist perfect. Interpretat, la rândul său, de Anton Diffring, specializat în categoria de roluri similare, dar având în palmares şi rolul emblematic din canonica distopie a lui Truffaut după Ray Bradbury, Fahrenheit 451. Generalului lăsat în scări, încântat de sine i se opune dirijorul orchestrei. Personalitate de notorietate mondială. Jucat de un Charlton Heston mereu egal cu sine.

Cheia înţelegerii filmului e identitatea autorului literar. Căci, în prim plan e povestea duelului – şi duetului – dintre 2 personaje puternice şi prestatia a 2 actori obşnuiţi să domine ecranul. Dar, un autor cu rădăcini în perioada tinerilor furioşi crează premisele, valorificate profesionist de un regizor de care nici nu auzisem, tensiunii crescânde între generalul playboy şi colonelul nazist. Care colonel nazist nu e un torţionar setos de sânge. Ci un ultradisciplinat interpret nu numai al ordiunelor OKW (eşalon militar numit, vag pudic, impersonal şi emblematic “Berlinul”). Dece? Nu îndeplineşte ordinele orb. Ci conştient de raţiunea lor pur militară. Operaţiunea germană trebuia să surprindă dispozitivul aliat, viteza era esenţială. Mai ales pentru diviziile de tancuri. A se încărca cu prizonieri era un lux pe care nu şi-l permiteau. A da drumul autocarului cu orchestra, necombatantă, ar fi fost un risc major de a pierde efectul surprizei tactice. Ordinele eşalonului superior de comandă aveau o logică militară implacabilă. Ceea ce plasa orchestra în situaţie tragică. E adevărat, aceste considerente sunt evidente exclusiv pentru spectatorul dotat cu noţiuni militare. Şi chiar cu unele cunoştinţe de istorie militară. Fără de care intenţia masacrării orchestrei e pusă de spectatorul necunoscător în sarcina considerării otova a comportamentului criminal al maşinii naziste. Nu cunosc romanul lui Silitoe, dar nu pot exclude că în text nu-s date unele explicaţii pentru înţelegerea cititorului. Autorii filmuluui sunt siliţi să se bazeze pe un anume background al specttoruui obişnuit cu filmele de gen. Cruzimea colonelului Saito, din Podul de pe râul Kwai (nuvelă şi film, omonime) e, pe de o parte, întrucâtva şarjată, pe de alta explicabilă partial prin exacerbarea fanatismului militar japonez. Şi, nu în ultimul rând, de teama viscerală. Eşecul neîncadrării în grafic a secţiunii de cale ferată prin jungla thailandeză s-ar fi soldat cu seppuku. De altfel, deşi dizarmonia dintre generalul infatuat şi colonelul disciplinat nici nu atinge atitudinea faţăde ordine şi raţiunea lor. Generalul oferă dirijorului exact aceleaşi argumente. Cu politeţe cinică. La prima vedere el e cel mai ticălos dintre cei doi ofiţeri superiori germani. Dacă n-am ţine seama, ca spectatori obişnuiţi cu interpretarea seniorială a lui Maximilian Schell, dacă experienţa de cinema nu ne-ar determina să ne aşteptăm la răsturnări de situaţie, fără de care filmul nici n-ar exista, am rata savoarea meandrelor şi subtilitatea duelului între cei doi lideri. Căci dirijorul, deşi face paradă de neapartenenţă la aparatul militar american, gândeşte fără probleme în ritmul adversarului, ia decizii ca un militar autentic. Un amănunt interesant din duelul lor e faptul că, la un moment dat, dirijorul ajunge la concluzia că în orchestră e o cârtiţă. Adică un turnător. Care sifonează, în beneficiul generalului, tot ce se întâmplă în pivniţa unde e găzduită orchestra. Cum altfel ar şti generalul acest tot? Din punctul de vedere al comportamentului instrumentiştilor, amănuntul are rolu lui şi vom reveni la acest comportament. Dar spectatorul află că şi dirijorul ştie ce pune la cale generalul. Ori, el chiar n-are nici o posibilitate să afle printr-un om al său în tabăra staffului diviziei. Atunci cum ştie? Vorba unui celebru banc, prin deducţie logică. Rolul acestui schimb de metode de a obţine informaţii e, evident, acela de a sugera spectatorului superioritatea dirijorului. Ca lider de grup. Ţine sugestia de tezismul filmului? Al romanului de la baza lui? Cum nu cunosc romanul, tot ce pot face e să ţin seama de apartenenţa lui Sillitoe la curentul tinerilor furioşi. Acestia erau contestatari ai ordinii stabilite în Anglia, dar nu erau propriuzis revoluţionari. Scriind un roman cu subiect imersat în mediul războiului, autorul era întrucâtva silit la dihotomia fundamentală. Aliaţii, indiferent la ce nivel reprezentaţi, trebuiau să fie băieţii buni. Dar, atenţie. De la primele schimburi de replici, generalul interpretează cu elegantă ostentaţie poziţia, în fond corectă a dirijorului (noi nu suntem combatanţi, deci nu putem fi prizonieri) prin prisma imaginii mentalului mai degrabă german decât nazist despre americani. E firesc în contextul acţiunii. Aşa de firesc, încât e nevoie să ne aducem aminte de apartenenţa scriitorului la contestatarii sistemului de valori până la urmă occidental, pentru a înţelege că el se foloseşte de exprimarea mentalului german, care denigrează spiritul american, pentru a-şi strecura doza lui de critică a acestuia. Dece ne referim mereu la scriitor şi nu la echipa cinematgrafică scenarişti – regizor? Deoarece diferenţa de personalitate artistică şi chiar de notorietate ne lasă să presupunem că cinematografierea romanului, oricât nu-l cunoaştem, e, probabil, o traducere destul de fidelă. Iar nu o adaptare liberă, independentă artistic.

Să evenim la comportamentul membrilor orchestrei. Acesta e firesc şi chiar aşteptat la un grup de oameni supuşi presiunii existenţiale imediate. La iminenţa morţii. Ei n-au nimic eroic, oricum n-au dece. Micile laşităţi sunt inevitabile. Nu generalul ne ucide, dirijorul ne ucide, cu incăpăţânarea lui, exclamă un cumsecade intrumentist. Cu o totală lipsă de înţelegere a situaţiei. Căci generalul le cerea să-i ofere un concert, dar nu oricum, ci dirijat de dirijor. Iar refuzul programatic al dirijorului e interpetat primitiv de bieţii oameni terifiaţi. Ce nu înţelege acuzatorul încăpăţânării dirijorului, îi explică generalul obtuzului colonel. Ei nu sunt prizonieri. Deci nu suntem obligaţi să urmăm ordinul de a-i executa. Noi doar îi deţinem. Din momentul în care dirijorul conduce concertul, el îmi recunoaşte autoritatea, devine prizonier şi-i voi împuşca. E puţin tras de păr, atâta subtilă rigoare ce frizează sofismul nu e defel proprie războiului. E pură literatură. Dar susţine mecanismul naraţiunii. Iată dece dirijorul se încăpăţânează. Pentru că deduce logica sofisticată a generalului. Că nici nu vrea să cedeze, că subtilitatea logicii deghizează, de fapt, confruntarea a două orgolii supradimensionate, în cadrul reguli ad hoc, groteşti, a jocului, asta nu scapă nici cinefilului, nici cititorului de literatură. Intrumentistul revoltat face, astfel, pandant momentan cu obtuzul colonel. Diferenţa structurală între victimă şi călău dispare. Pentru un scurt moment. Recunoaştem aici spiritul celui care a scris scenariul la Singurătatea alergătorului de cursă lungă. Cinefilul care sunt se întreabă dacă intriga secundară, relaţia ambiguă în falsul-şi-adevăratul triunghi conjugal (de fapt metaconjugal) are sau nu rost. Explică sau nu ceva în plus? Demonstrează sau nu ceva în plus? Sau e pur şi simplu umplutură? Concesie de gust? Căci filmul nu poate face bani numai cu spectatorul cinefil, romanul nu se vinde doar cititorului cu aprehensiuni critice. Intriga secundară e evidenţiată chiar din prima secvenţă. În care sala plină de mlitari, cu un general aliat în fotoliu de orchestră. Când se execută Simfonia a cincea. Un fulgurant prim plan ne aduce în faţa ochilor figura rafinată a unei violonceliste. Atât. Privirea ei ambiguă, de discretă dragoste reprimată adresată dirijorului, ne anunţă implicarea intrigii secundare în naraţiune. Mi târziu, generalul, aferând ostentativă mondenitate, cere să i se prezinte orchestra. Dirijorul o prezintă ca soţia sa. Lângă ea, prim concert maestrul, care devenise, de fapt, soţul ei, e prezentat al doilea. Apoi gata. Aflăm, astfel, prin elipsă, structura triunghiului. Frumoasa violoncelistă aduce poveştii pata de culoare care ţine în sala de proiecţie publicul mediu. Cel care asigură sucesul – sau eşecul – de box office. Pentru adevăraţii amatori, intriga aceasta e aproape superfluă. Dar rolul şi rostul acestora e limitat. Prim concert maestrul este, evident, prieten cu dirijorul. Până la un punct. El încearcă să-l secondeze în meciul a cărui miză e viaţa sau moartea echipei muzicale. Până la inevitabila secvenţă prefinală, a schimbului de focuri din curtea castelului unde e cazat stafful diviziei. Spectatorul care ştie că o divizie de tancuri numără cam 16000 militari şi câteva sute de vehicule n-are decât să-şi închipuie că parcul castelului e deajuns. Plus satele din împrejurimi. Căci băştinaşii belgieni au rolul lor în angrenaj. Ţăranul aducător de cafea surogat, bănuit trădător, nu poate fi decât membru al rezistenţei într-o poveste narată din perspectivă aliată. Ca tacâmul să fie complet.
        Ce-i interesant, e că prim concert maestrul e jucat de un actor fără relief în tinereţe, devenit comic de anvergură, la vârsta a treia: Leslie Nielsen. L-am mai identificat revăzând, după ani de zile, un interesant film Sci-Fi din anii 50: Planeta interzisă (Fred Wilcox, 1956, USA). După ce savurasem tripticul comic Naked Gun.
Un amănunt tehnic articulat în angrenajul filmului. Că execuţia va fi deturnată si anume în ultimul moment, era destul de probabil. Nu numai deoarece happy end-ul e regula de fier a filmelor americane, care admite puţine excepţii. Dar însăşi logica filmelor de război, sau bazate pe război, în zona clasică, în care aliaţii sunt băieţii buni, iar teutonii sunt băieţii răi, cerea Victoria băieţilor buni. Spre cinstea liu, filmul reuşeşte să menţină cu abilitate suspansul în privinţa asta. Dar, că dirijorul va face din aparenta cedare la pretenţiile generallui şi va oferi concertul, asta era previzibil. Însuşi generalul oferă spaţiul ideal: capela castelului. Cu o acustică bună. Temele repetiţilor sunt alese în scop tactic dublu: contramomeală pentru general (a cărui cultură de castă, muzicală y compris, îl face capabil să decodifice semnificaţia unei piese sau a alteia. Pe de o parte. Iar pe de alta, pasaje fortissimo sunt sinconizate cu momente critice ale încercărilor de evadare a celor 2 militari americani prinşi odată cu orchestra. Că generalului I se va oferi Wagner la concertul final, era elementar. Dar piesa wagneriană are, la rândul ei, dublă semnificaţie. Nu era să-i cânte ceva din Gőtterdämerung, pe care generalul ar fi luat-o ca o provcare ironică. Conform coordonării cu guerilla belgiană, piesa trebuia să ţină 15 minute. E, bine, uvertura la Tanhäuser se şi armonizează ca semnificaţie şi ţine exact 15 minute.

Un ultim element care ţine de suspans. De la primul comentariu soto voce la adresa colonelului Arndt, în cea de-a treia secvenţă, când autocarul cu orchestra e condus în curtea castelului, ţi se atrage atenţia, cum spuneam mai sus, asupra tensiuni între cele două categorii arhetipale ale staffului diviziei. Spectatorul ştie să se aştepte la o sarabandă de lovituri de teatru în final. Aşa că atunci când generalul îşi împuşcă subalternul, salvând viaţa rivalului de câteva zile, surpriza e cel mult modeată.

Una peste alta, un film despre care merită să scrii. Ceea ce face diferenţa, chiar şi faţă de unul mai bun, pe care te mulţumeşti să-l savurezi. Diferenţa discriminantă (sic) vine de la subtilităţile pe care am încercat să le schiţez mai sus.

Penultima întâlnire anuală a promoţiei Fizică70 înainte de cea jubiliară, de la anul viitor avu loc vineri 20 septembrie, la COŞ. Locul cel mai frecvent din ultimii 10, de când s-a reinstituit obiceiul întâlnirilor anuale. Ca în fiecare an, câţiva dintre colegii stabiliţi în străinătate au fost prezenţi. Mereu alţii. Să sperăm că anul viitor, la întâlnirea jubiliară, vor fi toţi membrii e-grupului Fizică70.

Acum întâlnirea a integrat şi câteva evenimente personale. Milica tocmai îşi preluase tirajul celei de-a patra cărţi: Drumuri răsucite. Produs al aceleiaşi edituri prietene, Ars Docendi, a Universitaţii noastre tutelare. O sinteză… răsucită a primelor 3. Şi cum… jamais trois sans quatre… în aşteptarea unei lansări pe bune la Gaudeamus, ne bucurarăm de o minilansare intimă. Milica primi o medalie şi diploma aferentă. Conferindu-i titlul colegial Meritul Literar clasa I. Emoţia-i fu cea aşteptată.

Distincţii similare primiră colegii cu cea mai mare pondere în palmaresul promoţiei: Mircea Porumbreanu şi Nicolae Mazilu. Pentru cea de-a patra, lor carte: Devenirea Mecanicii Ondulatorii. Aceeaşi editură clujană Limes. Publicată în 2018.

Cumva cel mai important eveniment fu marcarea altui jubileu. Termenul traditional românesc e Nunta de Aur. A colegei Mariana Ivan.

Dar să revenim la cartea colegilor. A o recenza e, pentru mine, o provocare majoră. Căci senzaţia mea e că nu numai pe mine mă depăşeşte. Dar există vreun stimulent mai eficace decât provoocarea lucrurilor care te depăşesc? Îi va veni rândul cândva. Dar cum regia pregătită fu abstrasă, să nu spunem anulată, încărcătura scenaristică trebuie descărcată. Salutând inspirata vorbă a celui mai hâtru dintre coautori: Ceea ce trebuie spus se va spune. Oricum aş fi spus, aici, acum, dar e mai amuzant să spun ce aveam de spus materializând, faţă de colegii recalcitranţi în rezerva lor, tocmai dictonul pronunţat spontan de unul dintre ei.

Aşadar:

A recenza o carte şi a prezenta o carte sunt fapte asemănătoare, dar meserii diferite. Poţi fabrica o cronică de întâmpinare, la limită, şi dacă n-ai pătruns îndeajuns cartea. Dar e preferabil să-i fi sesizat esenţa. Dar o poţi prezenta şi intuitiv. Sugerând motive de a atrage cititorul. Diferenţa e cel puţin de nuanţă. Cred că o cale către a le diferenţia, cel puţin cu privire la cartea colegilor, e o trecere în revistă a unei alte meserii. Popularizarea ştiinţifică. Termenul anglo-saxon e vulgarizare. Sensul cuvântului se apropie de cel care defineşte prima traducere a bibliei, cunoscută ca vulgata. Ediţie populară. Sau pentru popor. Nimic din sensul pejorativ achiziţionat în termeni seculari de cuvântul vulgarizare.

Cei 2 mari corifei ai popularizării ştiinţifice au ceva comun: sunt, prin definiţie, oameni de ştiinţă. Dar maiales sunt americani de origine ruso-evreiască. George Gamow şi Isaac Asimov. Primul a lăsat rezutate importante în fizica de vârf a generaţiei sale şi în astrofizică. Spre cosmologie. A elaborat unul din primele modele ale nucleului atomic şi a lansat conceptul de Big Bang. Dar foarte multă lume îl cunoaşte mai ales pentru excelenta carte 1,2,3… infinit. La fel de importantă e „Treizeci de ani care au zguduit fizica”, ilustrată cu propriile-i desene. A cărei traducere românească a apărut în timpul studenţiei promoţiei noastre şi ne-a fost una din cărţile de căpătâi. Formula caracterizantă a componentei de popularizare a lui Gamow e non multa, sed multum.

Asimov n-a fost decât biochimist. Cu  doctorat. Toată lumea îl cunoaşte ca pe unul din cei 3 mari corifei SciFi. Dar Ben Bova îl numeşte Isaac cel nemetalic. Referindu-se la faptul că cca 400 din cele 500 de cărţi publicate sunt nonficţiune şi cele mai multe dintre acestea sunt popularizări.

Nu pot să nu  mă întreb ce-ar fi scris cei 2 despre cărţil colegilor Mircea şi Nicolae. Pe asimv sigur l-ar fi tentat cărţi precum Principiile evanghelice ale filosofiei naturale şi Ştiinţa ca păcat. Primele lor 2 cărţi. Tot de Limes produse. În 2009 şi 2008. Când cei 2 au cotot-o decis(iv) către fizică (Devenirea mecanicii cuantice, 2011, aceasta din urmă acum) ar fi putut fi recenzate/prezentate de Gamow.

Dar nasc şi în România scriitori de popularizare! Începând cu altfel romancierul Max Solomon (vezi La 90, editura LiterNet.ro, 2004), care şi-a scris cărţile de gen în anii 50, sub inevitabilă influenţă sovietizantă. Deloc de mirare, autoarea pe care o apreciez cel mai mult este fiziciana Anca Iordănescu. Nici pe departe deoarece mi-a fost colegă de promoţie. Ci pentru cartea Fuziunea termonucleară controlată. Editura Albatros, colecţia Lyceum, 1982. Ceva mai mult decât un op de popularizare. Aş fi extrem de încântat să citesc, ca fizician profan, o reeditare la distanţă de 37-40 de ani integrând problematicile progrese în materie.

La lansarea, în 2012, la Bookfest, a rmanului de debut al Milicăi – Lixandra – m-a impresionat cuvântul ei. Se vedea scriitorul. Cu ochiul liber. Nu doar scriitorul ştiintific, sau de popularizare ştiinţifică. Scriitorul. De atunci îmi doresc să citesc o nuvelă scrisă de ea. La fel la lansarea celui de-al doilea roman, Făgăduiala, al aceleiaşi Milica. Tot la Bookfest.

Ei, bne, Anca ar putea scrie o cronică aplicată a Devenirii mecanicii ondulatorii.  

Mai sper că cei câţiva colegi care s-au mutat într-o lume presupusă mai bună, întâi de toate Ion Corcoţoi (colegul de secţie al lui nick Mazilu, între altele, dar mult mai mult decât atât), Dan Galeriu, dar nu numai ei, să binecuvânteze prin lectură simbolică opul colegilor noştri.

Până a veni vremea încercării de a răspunde provocării de a scrie depre această carte pretenţioasă, deocamdată doar două vorbe.

Ce este cartea colegilor? Să vedem ce nu este. Nu este un manual universitar. Nu are limpezimea de cristal şi puterea sintetică a cursului lui Gavrilă. Nici harul de a se adresa bobocilor a cursului lui Ţiţeica. Nu ştiu cum s-o raportez la cursul aceluiaş Ţiţeica pentru secţia de Fizică Teoretică pentru anu V. este atunci un tratat? Da şi nu. căci întinderea e invers proporţională cu domeniul. E un compendiu? Nici vorbă. Căci musteşte de originalitate şi de personalitate. Accentuată. În sensul lui Karl Leonhard, desigur. E o reverie? Categric da. E raportul unui excurs aproape iniţiatic? Greu de contrazis. Ce e, categric, e o elaborare reflectată în timp real, o explicitare prin citate meşteşugit alese a raţionamentelor lor de-a lungul… devenirii. Şi dincolo de toate, dar îmreună cu precedenta, e un discret, decent şi oportun omagiu profesorului I. Stroie. De la care am preluat, cu toţii, dar mai ales grupa care l-a dat pe Mircea, sensul dialiectic al cuvântului devenire.

Bref, cartea colegilor e un Tractatum logico-philosoficum… sui generis.

Sigur ca ma interesează orice feed-back asupra acestei telegrafice analize spectrale. Dar mai ales mă interesează cele a 3 colegi: autorii înşişi şi nu în ultimul rând al celei mai calificate istoriceşte cititoare a mea: Ani. Ex Murtaza, ex Erhan etc.  

Numărul 7-8 (iulie-august)/2019 al revistei Neuma începe, ca de obicei, cu editoriale: Arbori şi reviste, de Andrea H. Hedeş. şi, sub titlul Cursiv, Revistele şi canonul, de Horia Gârbea. Cronica de întâmpinare – avanpostul revistei literare, revistele literare sunt portavocea scriitorului în cetate, argumentează directorul Neumei.

Invitatul special: din noi Gheorghe Grigurcu: Un declin al conceptului de înţelepciune? Spicuim: Inteligenţa în sine, un factor egotic. Ioan Cristescu: Prelucrările dramatice ale lui Picu Pătruţ şi modele europene. Despre călugărul pe care N. Cartojan îl numeşte un Anton Pann al Ardealului. Arian Leka (Albania): Imigranţi şi combatanţi. În traducere prin intermediul englezei de Ana-Maroa Florea.

Cultură şi civilizaţie: Oul şi Clepsidra, de Mircea Muthu.

La rubrica Eveniment, îmlinirea a 5 ani de la debutul editurii Neuma. după o succintă schiţă portretistică, urmează fişele autorilor Neuma premiaţi. Tot la rubrica eveniment, versuri de Vojislav Karanović, în talmăcirea lui Horia Gârbea. În aceeasi pagină, Laureaţii Festivalului Internaţional Tudor Arghezi.

Poezia lumii: Laura Caravaglia. În aceeaşi traducere. Maria Elena Blanco. Idem traducere. Volkan Hacioğlu (tradus. Desigur, de specialista în turcă Niculina Oprea). Idem Metin Turan.

Eveniment: FestLit Cluj, ediţia a şasea, 9-11 iunie 2019. Sub aceeaşi rubrică, Oraşul şi poetul, apoi premiile literare maji Naaman pe 2019, între care 3 autri Neuma premiaţi: Andrea H. Hedeş – premiu de merit şi poeţii Sonia elvireanu, Valentin Iacob.

Centrul de greutate al ediţiei – Interviu cu Alexander Hausvater, realizat de Horia Gârbea.

Din nou poezie: evelyne Maria Croitoru, Daniela Paraschivescu.

Proză: Şerban Tomşa.

Răzleţe: La concurenţă cu dinozaurii, de Gelu Negrea.

În continuarea publicării lucrărilor prezentate la Colocviul Filialei Bucureşti critică-eseu a Uniunii Scriitorilor, 30 martie 2019, Miron Radu Paraschivescu – adezune, opoziţie, dizidentă, rezistenţă, de Ana Dobre. Autenticitate şi valori morale în poezia carcerală, de Marian Nencescu. Rezistenţa prin distopie, de Iulian Băicuş.

Serialul Iui Radu Sergiu Ruba – Istorii insolite: Destine de scriitori. Dreptatea ghicitoarei (despre Hans Christian Andersen), Vrăjitoarea lui Kuprin

Cărţi Neuma: Stradă tristă, luminată puternic, de Clara Târcă, Plăcinte cu ighemonicon şi Istorii cu Vlad Ţepeş, de Horia Gârbea, Cerberul din clepsidră, de Carmen Tania Grigore, Timpul, un zid, de Maria matei, Povestiri de pe malul celălalt, de Andrea H. Hedeş. Despre ultima, vezi http://oldrimsix.info/o-provocare-platoniciana/

Anchetă – Lecturi de vacanţă

Tineri poeţi: Deea State. Cornelius Drăgan.

Eveniment editorial: Valori absolute, de Andrea H. Hedeş –  despre Cartea Numerilor, de Florina Ilis. Sofismul strămoşilor, de Horia Gârbea, despre aceeaşi carte. Tot Horia Gârbea, cu Trecute vremi de doamne şi duduci (titlu tipic pentru autor), despre Doamnele domnului Caragiale, de Gelu Negrea. Critic care-şi face din marele dramaturg un punct focal al nenumaratelor cărţi şi articole. Şi un critic consacrat, Andrei Moldovan, despre aceeaşi carte: Revizuindu-l pe Caragiale, of course.

Andrea H. Hedeş scrie despre romanul guantanamo, de Radu Sergiu Ruba.

Cartea de poezie: Realitatea – heterotopie a spaţiului. Poezia – capcană cu fereastră deschisă, de Raluca Faraon. Alte 2 volume de poezie, recenzate de horia Gârbea: Un păhăruţ cu poeţii (despre La margine de nici o apă, de Marian Drăghici. Apoi despre Prozatorul poet Adrian Costache. Câtă poezie încape prin gaura cheii? Se întreabă poeta Flavia Adam, referitor la volumul La opt, gaura cheii şi alte patimi, al lui Ovidiu Genaru (nom de guerre pentru băcăuanul octogenar Ovidiu Bibire, care se ilustrase, prin anii 80 şi în proza Sci-Fi). Monica grosi prezintă volumul de poezie Formalităţi al poetului din Chişinău Grigore Ghiper. După intercalarea de mai jos, iaraşi carte de poezie: Ineluctabila opoziţie dintre spirit și materie. Vasile Vidican, despre volumul Pisica de lemn pictat, de Simona Grazia Dima.

Un Macbeth poliţist. Sakesperaologul George Volceanov, despre unul din cele şase rescrieri ale pieselor lui Shakespeare, în cdrul unui proiect initiat în 2016. Autorul – Jo Nesbø, regele noir-ului scandinav. 

Romanul unei psihoze: Christian Tămaş, Un nume pe nisip, în lectura aplcată a Soniei Elvireanu.

Din nou carte de poezie. Valentin Talpalaru: 35 poeme în cautarea unui titlu. Recenzie de Anton Holban. Mai încolo, Nebănuite arcane ale poeziei, de Nicoleta Milea. Pe marginea volumului O cafea cu tine, de Evelyne Maria Croitoru. Aceeaşi autoare semnează o analiză a volumului critic Memoriile memorabililor oferit de Constantin Cubleşan. Sub titlul Un ghid de lectură necesar.

Cartea de etnologie. Menuţ Maximinian: Portul popular, de la cusutul tradiţional la kitsch-ul din magazine sau sufletul meşterilor versus maşinări.

Veteranul politic şi publicist, Neagu Udroiu, pare cel mai potrivit recenzent al volumului Floricăi Bud, Măturătorii cerului.

Febră de origine necunoscută. Titlul acestui străvechi roman al lui Leonida Neamţu e ales în Colţul lui Yorik ca simbl al unui remember al scriitorului. Care-şi aşteaptă încă cercetătorul literar.imediat, Sandu Jurcan îşi face numărul la rubrica sa cinematografică. Nicolae Nistor, prezintă Premiile UNITER la Cluj.

Despre educaţie, din păcate, nu se poate scrie decât critic. O face Adrian Costache: Recapitulare. Un altfel de atelier. Nicolae Nistor, din nou  la rubrica Teatru. Apoi Mihai Gligan: Teatrul în societatea românească. Un remember, ca Jurnal teatral, al lui Ion Cocora. Un poet interzis, Ion Pillat, publicat într-un ziar de partid, o farsă a lui Manea care s-a lăsat cu o retrogradare, o aventură teatrală epuizantă, cu multe reprezentaţii cenușii, asortate cu momente de footbal, dar și cu versuri din „Ulise” de Lucian Blaga.

Dumitru ungureanu îşi susţine rubrica de rock, cu Cele 100 de tituri.Acelaşi Gelu Negrea lansazea o vivace provocare, sub titlul Gaudeamus, igitur! Dar… iata un autor care ştie foarte bine că regizorul Corneliu Porumboiu are un finanţator sincer: Adrian Porumboiu. Luat neostentativ în balon şi fostul arbitru. Continuă adorabilul şi pitorescul serial al Floricăi Bud: Amintiri şi pohte copilăreşti.

Ultimele pagini: obişnuitele rubrici de final: Vitrina cu cărţi (despre Sisifa am şi scris), Revista revistelor şi, mai nou, Poşta redactiei.

Cine mai citeşte azi romane de capă şi spadă? Răspunsul se subsumează întrebării cine mai citeşte azi? Aria întrebării e mult prea vastă pentru a nu ne limita din capul locului la limba română. E adevărat că lectura pe suport digital (utilizând ca instrumente de la e-reader kindle la smart phone) manifestă o pondere crescândă accelerat. Probabil România prezintă un anume decalaj faţă de ţările cele mai dezvoltate, dar e probabil ca decalajul să fie în scădere. Librării mai există, încă, în toată lumea. Iar cu 7 ani în urmă am vizitat un anticariat într-un sat olandez (sic). În România funcţionează un soi de anticariat online. De fapt un dispecerat care face legătura între amatori de cărţi vechi şi posesri dispuşi să renunţe la ele. Dar poţi citi cărţi vechi şi online. Bref, cartea, ca produs, cartea veche în particular, e disponibilă azi într-o măsură mult mai mare decât în vremea când se mai citeau romane de capă şi spadă.

Subgenul este în majoritate reprezentat de scriitori francezi, iar tema generală e romanţarea şi popularizarea istoriei Franţei. Dar nu se adresează exclusiv cititorului francez. Acesta păstrează convingerea intimă că nu există cultură cu excluderea celei franceze. Epoca reflectată de literatura subgenului e între secolele XVI-XVIII. Cu centrul de greutate pe prima jumătate a intervalului.

Să aruncăm o scurtă privire asupra clasicilor de gen. Lista acestora acoperă aproximativ un secol. De la Cinc mars, de Alfred de Vigny (1826) la Scaramouche, de Rafael Sabatini (1921). E adevărat că acest din urmă scriitor e mai cunoscut ca autor al romanului Odiseea căpitanului Blood (1922). Care este şi nu este roman de capă şi spadă. Este, deoarece în acţiunea aventuroasă se foloseşte conjunctural, spada, dar nu este, deoarece eroul e silit de împrejurări să devină, pentru o vreme, pirat. Alfred-Victor, conte de Vigny, contează în istoria literaturii ca poet şi dramaturg. Romanul citat e socotit de majoritatea criticii franceze ca primul roman istoric. Actiunea se petrece la ceva mai bine de un deceniu după momentul descris în Cei 3 muşchetari al lui Dumas père (1844), prototipul şi cel mai popular dintre romanele categoriei.

Eugène Sue, mai cunoscut pentru Misterele Parisului (1843), e inserat în listă pentru romanul Lautréaumont (1837), fără legătură cu poetul omonim, care a trăit mai târziu. Fără îndoială, corifeul subgenului a fost Alexandre Dumas père. Care a oferit publicului cele mai multe romane de capă şi spadă. Cunoscut în toată lumea şi tradus în zeci de limbi.

Dacă fiul creatorului muşchetarilor, Dumas fils, s-a ilustrat într-o zonă literară diferită, o altă dinastie mai mult sau mai puţin contemporană este cea a lui Paul Féval tatăl şi fiul. Primul şi-a câştigat popularitatea dincolo de hotarele Franţei cu romanul Cocoşatul, a cărui acţiune se petrece la începutul secolului XVIII, pe timpul regenţei care acoperea minoratul lui Ludovoc al V-lea. Fiul s-a ilustrat în sequels ale romanelor de mare popularitate, introdcând în scenă personaje precum Fiul lui Lagardère, fiul lui D’Artagnan, ba chiar îi asociază pe acesta cu Cyrano de Bergerac. Un valorificator sui generis al materiei prime literare de primă mână.

Théophile Gautier e inserat în lista clasicilor romanului de capă şi spadă pentru o singură operă, Căpitanul Fracasse (1863), mai cunoscut pentru numeroasele ecranizări (cea mai notorie, la distanţă de aproape un secol, cu Jean Marais în rolul baronului de Sigognac). În rest scriitorul ilustrându-se în poezie, dramaturgie şi teorie literară (promotor al artei pentru artă).

La începutul secolului XX apare Michel Zévaco, originar din Corsica. Subgenul de care ne ocupăm ocupă ponderea majoră în bibliografia sa. În fine, anglo-italianul Rafael Sabatini, cunoscut mai ales pentru romanul Căpitanul Blood (1922), urmat de alte 2 (1931, 1936) care ar putea fi considerate sequels, în care eropul nu mai apare, epoca fiind îl linii mari aceeaşi). Scaramouche (1921) este cel mai sofisticat roman clasic de capă şi spadă, eroul fiind… un avocat, implicat în evenimentele revoluţei franceze. Romanul a cunoscut multe ecranizări (1923, 1952, 1956, 1963 – cu Gérard Barray – , 1965 – cu Domenico Modugno! -, 1972, 1973).

Din aceeaşi categorie ar putea face parte şi unele romane ale lui sir Walter Scott (Ivanhoe, dar mai ales Quentin Durward (1823), acesta din urmă fiind brodat pe canavaua domniei lui Ludovic al XI-lea). Elementele definitorii ale subgenului fiind prezente. Eroul, romantic, arcaş scotian din garda regelui francez. Păstrând proporţiile, naraţiunile cu samurai ar face parte din aceeaşi categorie.

Cum Dumas père e maestrul de necontestat al subgenului, chiar dacă a folosit negri în producţie, iar dintre autorii citaţi Michel Zévaco e cel mai productiv, o comparaţie dintre cei doi se impune de la sine. Dumas père a publicat câteva zeci de romane. Multe iniţial în foileton. Plătit la numărul de semne grafice, a folosit intensiv dialogul, cu replici scurte. Chiar dacă atmosfera generală a romanelor e subsecventă tematicii istorice, doar o minoritate dintre acestea sunt tehnic apartenente subgenului. Cele mai populare două romane sunt Cei trei muşchetari (1844) şi Contele de Monte Cristo (1845). Ambele valorificând vechi documente. Primul, aproape un remake (concept care nu exista în epocă) a unei lucrări publicate în 1700 la Köln şi împrumutate din biblioteca publică din Marsilia. Numele eroului e preluat tale-quale din acea lucrare documentară. Scriitorul a lansat ulterior versiunea că s-ar fi inspirat din documente descoperite în biblioteca naţională. Al doilea valorifică documente din arhive ale poliţiei. Geneza romanului e relatată de… în cartea… Dacă, dincolo de extrema popularitate, cele 2 romane au elemente comune, al doilea nu e deloc încadrabil în subgenul discutat. În schimb, anul în care e publicat, apare un prim sequel al muşchetarilor (După douăzeci de ani), iar în 1848 al doilea şi ultimul (Vicontele de Bragelonne). Tripticul e tipic pentru subgen. Tot în 1845 apare Regina Margot, un reuşit roman de dragoste, pe fondul intrigilor din timpul Nopţii Sfântulu Bartolomeu (1572). 3 romane publicate în acelaşi an dau o idee asupra tehnicii de scris a autorului. Cumva asemănător, Doamna de Monsoreau 1846), mai dramatic chiar, plasat în aceeaşi agitată epocă de domnie a fiilor lui Henric al II-lea şi ai Caterinei de Medicis. Ultimul roman a cărui acţiune se petrece spre finele acestei epoci (ultimul rege Valois, Henric al III-lea, înainte de a fi asasinat), este Cei 45 (1847-47). E vorba de corpul nobiliar de gardă personală a regelui. Eroul este pitorescul Chicot, fost bufon regal. Un spadasin din familia definitorie a subgenului. Scriitorul valorifică, de-a lungul romanului, romanticul personaj al Dianei de Monsoreau, dându-i un aer subtil de mister. Ea se răzbună în final pe fiul cel mai mic al lui Henric al II-lea, François d’Alençon, apoi de Anjou. Singurul care n-a ajuns rege. Referirea la finalul dramatic al precedentului roman închide cercul.  

Dacă cele 6 romane încadrabile formal în subgen i-au luat lui Dumas père 5 ani, numai ciclul Pardaillan (10 romane) al lui Michel Zévaco s-a derulat pe parcursula 14 ani. in aceeaşi categorie ar mai fi încadrabil ciclul Căpitanul, cu 6 romane. Primul fu ecranizat, cu Jean Marais, în rolul personajului François de Capestang, unul din spadasinii justiţiari. La finele romanului/filmului personajul Concino Concini, ajuns mareşal d’Ancre şi prim ministru, favorit al reginei mame Maria de Medicis, regenta Franţei, este executat (24 aprilie 1617 în realitate).   

Fără îndoială, notorietatea lui Dumas père e incomparabilă cu cea a lui Zévaco. Acelaşi raport în ce priveşte personajele emblematice din aria subgenului la care ne referim. Există un singur dezavantaj relativ al lui D’Artagnan. Pe ecran a fost întruchipat într-un secol de ecranizări de actori cu notorietate relativă. Poate cel mai reprezentativ a fost Michael York (1973). Celebritatea personajului rămâne tributară lecturii. În schimb, cavalerul Pardaillan a fost interpretat, în doar 2 lung metraje (1962-64, neglijăm serialele TV) de un actor pară anume născut pentru roluri de capă şi spadă: Gérard Barray. Care, de altfel, l-a jucat şi pe D’Artagnan(1961, sub bagheta aceluiaş regizor, Bernard Borderie). Cel puţin la noi în ţară personajul e cunoscut (în anumite medii…) pe filiera filmelor. Pe alt plan, ştim – şi am precizat mai sus – că dacă Duma i-a conferit persnajului D’Artagnan celebritatea e efectul tehnicii sale scriitoriceşti. Prelucrării unei lucrări quasidocumentare. Cavalerul Pardaillan e, însă, în întregime creaţia scriitorului corsican. Şi nu doar atât. Literar, personajul lui Zévaco e mult mai dezvoltat, în cele 10 romane. E adevărat, pe de altă parte, că fără celebritatea istoriceşte stabilită a lui D’Artagnan nu putem garanta că ar fi existat motivaţia fabricării lui Pardaillan. Întâi de toate deoarece în 1900 autorul a abandonat brusc jurnalismul politic, optând pentru literatura de ficţiune istorică.

D’Artagnan apare, la Paris, în 1626. Iar acţiunea ultimului roman al trilogiei se petrece în 1658. 32 de ani de istorie a Franţei. Nu există sequels în care să apară vreun fiu al personajului. O fiică (jucată de Sophie Marceau) apare numai într-un film, făcut în 1994. În schimb numele Pardaillan apare la 4 generaţii. Eroul major e fiul ostaşului iniţial personaj negativ. El traversează toate cele 10 romane. La un moment dat apare Jehan, fiul lui. Iar fiica acestuia, răpită, e regăsită la finele saga-lei. Perioada istorică acoperită este 1553 – 1613. 60 de ani. D’Artagnan a avut, în primul volum al trilogiei, un dversar feminin de anvergură, agent al cardinalului Richelieu, Milady de Winter. Pardaillan are un adversar feminin de mult mai mare anvergură, prinţesa Fausta. O intrigantă de mare calibru, extrem de bogată. Acţionând oarecum în favoarea regalitaţii spaniole. De fapt servindu-se de aceasta în propriul interes. Învinsă sistematic de Pardaillan. Dar, amănunt extrem de picant, este mama fiului lui Pardaillan. Jehan. Pierdut şi regăsit. Adevăratul învingător al saga-lei. Fausta dispare fără echivoc la finele celui de-al 10-lea roman. Concomitent cu adversarul ei de-o viaţă. A cărui dispariţie, logica în plan epic, e înveşmântată în mister. O bilă albă pentru autor. Greu de inventat un final mai logic şi mai subtil pentru un ciclu de 10 romane. Totuşi, acest ciclu e cunoscut doar de o sferă mai degrabă restrânsă de amatori de gen. Pe când despre D’Artagnan, cu tot cu cei trei muşchetari, prietenii săi, nu la fel de realizaţi literar, vor fi auzit şi şcolarii de dinainte de smart phones şi reţele de socializare. De fapt între cele 2 construcţii literare există o complementaritate apropiată de perfecţiune.

În ce priveşte fondul istoric, să mai observăm un element deloc neimportant. Dramatismul epic, la nivelul întregului subgen capă şi spadă îşi atinge maximum în epocile de regenţă. Deşi După douăzeci de ani,  e, tehnic, un sequel, ceea ce presupune o scădere a dramatismului, autorul isi poartă personajele din Fronda franceză la execuţia lui Carol I al Angliei. Iar introducerea fiului lui Milady accentuează, de fapt, tensiunea. Utilizator abil al istoriei (în ciuda diagnosticului lui Marx, care strâmbă din nas, manifestzndu-şi odată mai mult obtuzitatea), Dumas pére termina acţiunea înainte de Pacea Westfalică. Evitând ratarea romanului. Avem pe teritoriul capei şi spadei 3 astfel de interregnuri. Mazarin, prim ministru şi soţ al Anei de Austria, pe timpul regenţei, e descris realist, ca epigon inferior marelui Richelieu. A cărui magnanimitate e subtil pusă în valoare tocmai de rolul negativ. Jucat în primul episod. Paul Féval redă mediocritatea regentului Philippe d’Orléans (pe timpul minoratului lui Louis XV), ca personaj secundar în Cocosatul. Dar Concino Concini, favorit al Mariei de Medicis, regentă pe timpul minoratului lui Louis XIII (pe timpul căruia începe ascensiunea lui Richelieu) e chiar personaj principal al ultimelor romane din ciclul Pardaillan. Cuplul cu soţia sa, Leonora Galigai are o decentă acoperire istorică. De altfel prezenţi, ambii, şi în Le Capitan (1907).

N-ar trebui încheiat acest periplu cumva arheologic fără a cristaliza prototipul eroului? El este urmaşul cavalerului medieval idealizat. Calibrat la segmentul istoric definit an initio. Strămoş al lui James Bond. Nu orice spadasin e un cavaler justiţiar. În toate romanele subgenului, el e suporterul necondiţionat al regelui. Adversarii lui sunt adversarii regelui. Fie acesta  viitorul rege bearnez, apoi rege legitim, fie al fiului minor al acestuia, fie al următoului rege matur. În fine, al viitorului Louis XIV. Chiar în afara sferei autorilor francezi, un Quentin Durward, deşi mercenar, îl serveşte leal pe Louis XI. În termenii de azi, am spune că romanele de capă şi spadă sunt… corecte politic. Dumas pére şi-a scris cele 6 romane de capă şi spadă propriuzise în ultimii ani ai monarhiei din iulie, în pragul revoluţiei de la 1848 şi celei de-a doua republici. Când regele burghez nu mai avea nici o aură de regalitate. Scriitorul a avut fler. De altfel precursorii, de Vigny şi Eugène Sue, au conturat subgenul cu intuitie. Regalitatea era definitiv revolută în primii ani ai secolului XX, când Michel Zévaco îşi scrie ciclul Pardaillan. Dar arhetipul subgenului era definit. O forma în care scritorul, convertit de la jurnalismul contestatar, şi-a turnat, cu talent, propriul model.

Ca ultimă observaţie, în ecranizările subgenului, indiferent de actorul protagonist, peristă un acelaşi actor în rolul principal negativ. Mercenarul adversarilor regelui. Posesor al unui facies perfect pentru astfel de personaj. Numele lui: Guy Delorme.

Şcoala de scrimă, din epoca medievală până dincolo de Renaştere, îşi are originile în Italia. Dar valorificarea literară a eroului spadasin a revenit preponderent scriitorilor francezi. Posibil, acest erou de literatură arhipopulară îşi trage rădăcinile din celebrul Bayard, le chevalier sans peur et sans reproche.

După volumul anterior (Sisifa, Mihaela Aionesei, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2018), premiat la ediţia XI-a – 2018 – a festivalului internaţional Titel Contantinescu, iată un volum produs de aceeaşi editură şi premiat la următoarea ediţie, a XII-a – 2019 – a aceluiaşi festival. Pentru că existase, cândva, un om. De Silvia Bitere.

Autoarea face, la fel ca cea precedentă si la fel ca mulţi alţii, din peisajul literar al ultimilor ani. Debutandă cu volum în 2012 – De-a Coraline, Gditura Grinta, Cluj. Publica apoi Gri Kamikaze, poezie, 2013 şi Povestiri cu scaun la cap, proză scurtă, 2014, la Editura Eurostampa, Timişoara, S-Via del Mar, poezie, iarăşi Editura Grinta. Frecvenţa volumelor publicate în aceşti primi ani te face să presupui că până la cel prezent vor mai fi apărut si altele. Dar nu le-am găsit. Deşi activitatea literară intensă e reflectată în destule surse. Prezentă în numerase antologii – 9 numai în primul an după debutul volum – şi în numeroase reviste liiterare pe o arie largă, premiată şi menţionată de-a lungul anilor, autoarea acestui interesant volum e un punct efervescent în mişcarea literară a celui de-al doilea deceniu.

Ponderea volumului în universul autoarei e subliniată şi de dedicaţia acordată fiicei sale. Care, interesant, e autoarea coperţii. Volumul e pus în valoare de prefaţa poetei Angela Nache Mamier. care spicuieste din consideratiile poetului şi animatorului vieţii culturale câmpinene Florin Dochia. Scrisul devine dialog cu Dumnezeu, actul scrisului este credinţa, conchide prefaţatorul.

Începutul şi sfârşitul celor 58 poeme spun mult:

Când toţi aşteptau o minune

Când în Biserică

Nu mai avea cine să tragă clopotul

s-a dus mama mea

şi a tras clopotul.

De atunci

Sunt mândră.  

Peste tot ce-am scris se va depune un strat gros de praf

Nimeni nu va auzi de nimeni

Nutresc însă speranţa

Că un extraterestru

Mă va decoperi şi citit peste mii de ani.

Fără a-l contrazice pe Florin Dochia, cred ca abia montând astfel cele 2 poeme decantăm esenţa discursului poetic. Dialogul cu un Dumnezeu personal este, pe lângă paralelismul editorial, încă un element comun al celor 2 volume prezentate consecutiv. Dumnezeul Silviei Bitere e uneori crud, alteori poet (12)… doar doar niciodată / Dumnezeul mamei mele (14). Ba chiar la un moment dat (22) poeta se cam ia de piept cu Arghezi însuşi: … şi atunci să spun că tu nu exişti? Un soi de concluzie a provocării Dumnezeulu ei întâlnim în poemul 31:

Nu-l căuta pe Dumnexeu printre icoane

Nu-l vei gasi acolo

Dacă simţi că inima îţi bate cu putere

El este acolo, în viul tău

Şi vei prinde nopţi şi zile liniştite

Şi vei dormi casa Domnului

Cum nu se doarme în nici o bserică.

Dar mai importante, ca personaje, ca repere, ca simboluri, decât acest Dumnezeu, sunt tata şi mama. Şi chiar mai frecvente. Impresionant e poemul 40:

Am auzit că iubirea de mamă e sacră.

Eu nu am studiat iubirea de mamă.

Dar cum as putea să cred vreodată că o mamă

Cu mâinile e ar putea lua un lemn

Să-l ducă la sân şi el să plângă.

Poezia Silviei Bitere e aşa de plină de substanţă, că ar merita comentat fiecare din cele 58 de poeme. Ea poate fi interpretată în cheia credinţei, propusă de Florin Dochia, cum ar putea fi interpretată şi în alte chei. Personal prefer s-o interpretez în cheia unei introspectii lipsite de îngăduinţă. Dar lispită şi de furie. Aş fi luat poezia ca atare. Ca o meditaţie responsabilă, lucidă şi esenţializată. Dacă nu i-aş fi citit volumul de debut. Căci e o cale lungă de la giumbuslukurile ludice şi vag infantile, dar scrise cu talent la această interogare de sine. O cale lungă spre maturizare. Artistică şi identitară.

Când am primit volumul poetei covăsnene Mihaela Aionesei (Sisifa, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2018) primul reflex a fost de a căuta acest feminin pretenţios şi oarecum forţat. Desigur, nu frecvenţa termenului e punctul de interes, ci impresia de lectură. Sisifa ar putea fi însăşi poeta, opintindu-se sub greutatea unei lumi vii. Pagina tehnică precizează că volumul a fost premiat la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat, ediţia XI, 2018.

A debutat în volum cu Cerşetori de stele, Editura Art book, Bacău, 2011. A adunat, până la finele lui 2016, 7 volume (dincolo de care n-am găsit date), e prezentă în 22 antologii. E onorată cu numeroase premii şi menţiuni, înainte de premiul citat mai sus. Dar să e focalizăm privirea pe acest cel mai recent volum.

Prima lectură a celor aproximativ 100 de poeme confirmă informaţiile de resortul CV preluate din sursa https://www.adrianatirnoveanu.ro/2016/12/06/mihaela-aionesei-iubind-se-poate-la-multi-ani/. textul liric e al unui poet constituit, ajuns la o maturitate creatoare manifestă. Care-şi asumă inclusiv limitele.

Suntem informaţi de la primul poem (Eu scriu) asupra intenţiei. Reţinem, dintre entităţile pentru care scrie, luna ce cade ca o ghilotină (inedit!) în fiecare seară când mi-e dor. Curiozitatea stârnită de titlul insolit ne duce direct la poemul cu acelasi titlu (pg. 21). Sisifa e, într-adevăr, un alter ego, sau mai degrabă o versiune a personajului mitologic. Greutatea pe care o cară e un balon ce disimulează o planetă roz. Unde… ea, Sisifa, nu are loc. Bănuiala identitară ni se confirmă.

Poeta pune şi îşi pune, cu măsură, întrebări fundamentale: Unde începe şi unde se sfârşeşte inima (Inima); Când aţi sădit ultima oară un pom? (Apele); Cine-i, cine-o poetul? (Cine-o poetul?); Unde, Doamne, să mă duc, lacrima să mi-o usuc? (Viata îmi ţine calea sub un tei).

Eul poetic este asumat conştient şi raportat la un univers viu. Dar paradoxal. El caută o vacanţă de vis, dar nimereste în atmosfera de piatră a nuvelei lui Agârbiceanu. El închină un poem întunericului. Se îndieşte de propria memorie, ca simbol al unei lucide îndoieli de sine. Descoperă cu aceeaşi luciditate că viaţa-i e o Golgotă prăbuşindu-se în sine. Şi nenumărate alte dovezi de zbatere lucidă, dureroasă, tristă şi demnă.

Mediul în care poeta se mişcă e unul natural. Chiar cu o nuanţă tradiţională pe alocuri. Deloc suprinzător, chiar un poem cu titlul, totuşi uşor ambiguu, Rugăciune de Valentune’s Day, operează cu elemente deloc de import cultural. Rugăciunea e adresată Nădejdii, nu unui Dumnezeu totuşi prezent. Ca punct focal al firescului invocat. În cuplu simbolic cu iubirea. Poemul e vârful aglutinat al micilor gesturi de denunţare blândă a alienării, difuzate discret dar hotărât într-o serie de poeme. Acest mediu e câmpun rezonant al unei sănătăţi sufleteşti fundamentale, exprimate într-o amplă meditaţie poetică.

Nimic mai firesc decât prezenţa mamei, ca principiu unificator (Când ai o măicuţă tăcută sub cruce). Dar nu oricând. Ci după integrarea, tot firească, a morţilor î nuniversul poetic existenţial.

Dumnezeu nu lipseşte din acest univers. Interesant, e unul deloc demiurgic, e o componentă mai mult sau mai puţin oarecare a acesti univers. Uneori partener de dialog, faţă de care tonul e mai degrabă unul familiar decât de invocare a autorităţii supreme. În fond calchiind atitudinea tradiţional populară. Al cărei reprezentant e asumat, in acest volum, de poetă. De altfel, acest Dumnezeu mai rătăceşte, uneori, chiar drumul spre fericire (Mâinile). Mult mai prezentă e ploaia. Rolul acesteia e de interstiţiu vital fundamental. Cu aceste observaţii ajungem să definim poziţia poetei: vocea populară asumată.

Un scriitor buzoian, în cronica la alt volum al poetei (Surâsul dintr-o lacrimă), consideră poezia acesteia drept… suprarealistă. Cum n-am citit respectivul volum nu pot comenta. Dar lectura acestuia mă determină să presupun o anume omogenitate a celor cel puţin 8 volume. Iar în cel asupra căruia fac un raport de lectură risc să apreciez că n-am găsit elemente de suprarealism. Dimpotrivă. Aş situa poezia Mihaelei Aionesei cum nu se poate mai departe atât de curentele moderniste ale secolului XX, cât şi de fracturismul post douămiist.

Două vorbe despre scriitură. Cu tot tonul natural, aceasta e mai sofisticată decât te-ai aştepta. Refuză net versificarea clasică, dar inserează fragmente ritmate de cel mult 2-3 rânduri, care accentuează muzicalitatea textului. Fără rime. Alteori câte un poem construit din versuri scurte, conturează imagini la fel de fluente. Bref, poeta stăpâneşte tehnica prosodică, pe care o adaptează scopului tematic.

O notă pozitivă coperţii, semnate de Antonio Mora. O sugestie plastică de efect.

Una peste alta, o poetă care merită descoperită. Chiar după multe volume cu care s-a făcut cunoscută. Şi premiată.

Că o carte semnată Andrea H. Hedeş e o promisiune de savoare literară e, de peste un deceniu, o axiomă. Nu discutăm de premiile care i-au onorat volumele de poezii. Nici de afirmaţia pe care mi-o asumasem, scriind despre volumul de cronici de întâmpinare, că textul critic are, la autoare, valenţe literare intrinseci. Dar putem discuta de un efect întrucâtva paradoxal. Pornind de la propria experienţă de lectură. Experienţă cristalizată bibliografic.

Am afirmat, nu odată, că citesc greu poezie. Fără a explicita că mă refeream, tacit, la cea postbelică. Afinitatea spontană cu Marin Sorescu era rezistenţa opusă de textul geniului Nichita. Desigur, de o factură total diferită, poezia autoarei straniilor Povestiri de pe malul celălalt (Neuma, Cluj, 2019) e una din cele care vădesc aceeaşi afinitate, aceeaşi transparenţă. La fel funcţionează relaţia cititor-text în ce priveşte cronicile de întâmpinare, componenta majoritară a scrisului autoarei. Dece atâtea detalieri contextuale? Pentru a sublinia senzaţia paradoxală a dificultăţii de lectură a acestor povestiri. Ceea ce mi se întâmplă rarissim spre deloc când citesc proză.

Profesorul Mircea Muthu, în prefaţă, schiţează, folosind citate bine alese, un tablou coerent al celor 10 microtexte. Nu-mi permit să mă inserez în modelul profesorului, raportul meu de lectură n-ar avea justificare. Cu atât mi puţin aş putea încerca să propun o interpretare alternativă. Quod licet Jovi…

Ce-mi rămâne de spus?

Profesorul Mircea Muthu consideră povestirile nişte parabole. Cu irizări de epos oriental. Diagnostic imbatabil. Personal mi-au sunat a eboşe de basm. Prelucrat până la quintesenţă. În alte cuvinte distilat. Mai mult, simbolizant. La modul încifrat. Ajuns aici am identificat unul din motivele (căci sunt, fără îndoială, mai multe) dificultăţii de lectură. Una din constantele scrisului autoarei, prezentă mai ales în croniciile literare, inerent mai rar în poezie, e ca cere precunoaşterea, de către cititor, a unor elemente literare referite sau vag aluzionate. Elementele sunt, în cronici, fie identificate prin note de subsol, fie lăsate cititorului, care e cooptat ca partener. Ei, bine, în aceste povestiri sui generis, backgroundul referenţial e mai puţin decât o umbră. Deloc de mirare că literatul de nivel înalt recunoaşte cel putin atmosfera acestui background (cu irizări de epos oriental). Deşi eu cred că recunoaşte efectiv piese anume (ciclul maghrebian Kitab-al Mathalib, pg. 8). Ceea ce mie-mi lipseşte. Că sensul povestirii nu depinde, la urma urmei, de cunoaşterea precisă a vasului cu mir al Sulamitei e evident. Dar dedesuptul vocii narative se află un sistem de repere asupra căruia cunoaşterea mea e precară. Mă aflu, ca cititor, păstrând absolut toate proporţiile, în ipostaza celui care citeşte Il nome della rosa. Referirile din roman nu sunt accesibile decât unui număr extrem de mic de cititori. Care au cunoştinţe de extremă adâncime asupra epocii medievale. Şi nu doar medievale. Pentru marele public rămâne, altfel, un provocator policier.

Dar Povestirile de pe malul celălalt nu au o epidermă coerentă trivială. Sunt scrise – şi asta e meritul lor major – pentru cititorul cult şi rafinat. Înainte de a intra în zona comentariilor pe care le pot face, am obligaţia de a recunoaşte că titlul primului meu volum de cronici, produsde aceeaşi editură Neuma, cu 3 ani în urmă, nu se mai justifică. Meseria de cititor? Haida-de! Dar ar fi o prostie să-l reneg. Şi n-am de gând să comit prostia. Îmi voi asuma, deci, evidenţa definirii unei limite ale stăpânirii meseriei.

În locul unei analize pe text, voi nota unele conexiuni ale textului – in universul meu de cititor. Povestirile mă trimit la o nuvelă distopică a italianului Lino Aldani, matematician ca formaţie, scrisă cu cel puţin 70-80 de ani în urmă. Prin atmosferă. Fără îndoială, povestirile autoarei au o dominantă distopică. Mai crudă decât literatura sci-fi occidentală a anilor 50. Desigur, povestirile noastre nu au nimic comun cu domeniul sci-fi. Dar nici basm nu e. căci basmul înseamnă confruntarea dihotomică dintre principiile binelui şi ale răului. Westernul e un basm sui generis. La fel ca unele filme de acţiune, altele de capă şi spadă. Elementele de basm ale povestirilor se cantonează în mecanisme stilistice. Cel mai evident e tripticul repetitiv din cele mai multe texte.

Povestirile nu sunt, deci, distopii sci-fi, dar au o dominantă distopică. Deloc tristă, deloc cinică. Nici chiar pesimistă. Obiectivă. Cruzimea unor finaluri (Visele, Frica) accentuează diagnosticul.

Dacă titlul volumului trimite la nuvela lui Lino Aldani, el mai trimite şi la una din noţiunile basmului: malul celălalt ar putea fi celălat tărâm. E unul din elementele care schiţează senzaţia, totuşi vagă, de basm. Dar cum am demonstrat că nu poate fi basm, continuăm a ne întreba ce este. Căci categorisirea profesorului Mircea Muthu – parabole cu irizări de epos oriental – deşi acoperită de text, nu e, totuşi completă. Câtă vreme identificăm şi elemente de distopie cu iradieri în zona altfel străină sci-fi şi chiar amănunte responsabile pentru senzaţia, tot străină, de basm. Cheia încercărilor taxonomice cred că şade în ambiguitatea dintre alteritatea la care trimite titlul (malul celălalt) şi ţinutul pe cât de straniu, pe atât de singular şi de original, aflat între lumi. Spre care tind mişcările personajelor, de fapt ale lumii acestora. Sau care se află ab initio acolo.

Ce poate reprezenta acest spaţiu interstiţial, între lumi? Prefer să renunţ la ipoteze. Dacă autoarea va fi avut o intenţie precisă, a avut simultan rafinamentul de a sugera, implicit, că lasă interpretarea la libertatea cititorului. În basme, tranziţia spre tărâmul celălalt şi înapoi se face instantaneu. Andrea H. Hedeş propune o soluţie de continuitate. Dar faptul că acest între lumi există, în convenţia narativă, nu doar permite, cere chiar întrebarea ce e pe malul celălalt? Originalitatea povestirilor permite, daca nu nenumărate, oricum numeroase interpretări simbolice. Şi dacă ceva îi e clar cititorulu care sunt e că destule-mi vor fi scăpat. Precum, păstrând absolut toate proporţiile, îmi vor fi scăpat cele mai multe dintre trimiterile lui Eco, din Numele trandafirului.

Lumea reală, în care trăim, e bolnavă. Sau cel puţin nu mai e cu totul sănătoasă. Strania lume între lumi, conturată de povestirile de pe malul celălalt tocmai asta spun, în ultimă instanţă. Dar mai spun ceva. Lumea dintre lumi te face să te gândeşti la un purgatoriu sui generis. Iar atuci nenumitul mal celălalt e un la fel de îndrăzneţ sugerat Hades.

Să revenim la primul text, înainte de a comenta finalul. Să ne imaginăm că am citit restul povestirilor după o pauză conjuncturală. În care presupunera că peştera dincolo de care zboară îngerii e peştera alegorică a lui Platon s-a diluat. Am citit 8 povestiri mai mult sau mai puţin ca pe un tot independent. Ne-a frapat dominanta distopică (iată dece tonul iniţial al raportului de lectură, cronica fiind mult spus, se plasează în această izolată ipostază). Apoi ne-a frapat antidistopia (cuvântul merită inventat, el exprimă senzaţia finalului povestirii finale). Deşi cumva o aşteptam. Bolovanii, descrişi insistent, cu simbolul lor nonviu (alt cuvânt inventat, pentru a separa sensul de mort, care n-are ce căuta aici) îşi descoperă utilitatea. Femeile satului, cu viaţa lor chinuită, convertesc piatra în pâine. Sigur că nici asta nu e o surpriză, oamenii satului oferă bolovani străinilor castelani în schimbul unir pâini cât o roată de car. Metafora e curajoasă. Nu te poţi gândi decât la forta vitală a puterii de a scoate apă din piatră seacă. Dar tehnologia convertirii pietrei în pâine duce mult mai departe. Nu pot înţelege acest final decât în sensul că pe malul celălalt, dincolo de purgatoriul lumilor dintre lumi, e un antihades. De la poemul lui Arghezi n-am mai întâlnit un imn, altfel contorsionat, închinat mai fără echivoc Omului. Omului inspirat de stolurile de îngeri zburători, dincolo de peştera lui Platon.

Această cronică n-a fost publicata la vremea ei. Publicarea ei acum e motivată de hiatusul vacanţei. In speranţa că înainte de următoarea vacanţă va fi disponibilă o cronică mai actuală.

SEMNIFICAŢA ADÂNCĂ A PEDEPSEI DE SINE

Inginerul tulcean George Naumov propune, sub pseudonimul abil ales Geo Naum (trimitere perifrastică la un mare poet) un roman a cărui primă ediţie şi-o asumase, în 2009, editura Eminescu, iar în acest an editura Limes găzduieşte o a doua.

Biografia eroului amestecă, cu artă culinară, elemente ale biografiei autorului, ceea ce e destul de obişnuit. Desigur, aventura existenţială a repectivului erou e o construcţie artefactică solidă, expresie a unei forte creative remarcabile. Cumva e ca şi cum folosind cărămizile din care e alcătuită propria casă contruieşti o cu totul alta, cu altă arhitectură.

Eroul e lipovean. El poartă prenumele unui strămoş, de care auzise în copilărie, Evsei. De care e legat un anume loc din delta: gârla lui Evsei. Produs de calitate al epocii, Evsei devine inginer şi ajunge cercetător în domeniul navalistic. Are o familie pe măsura lui, o soţie pe potrivă şi un băiat. Stă prost doar cu locuinţa, împarte o casă moştenită de soţie cu nişte rude abuzive. Are şi buletin de Tulcea, oraşul natal, iar în anii 80 oraşele mari sunt închise. Se luptă pentru a primi repartiţie de la primăria locală, care atunci se numea Consiliu Popular, pe locuinţa care aparţinea de drept soţiei. Îşî foloseşte toate resursele relaţionale. Reuşeşte, după destulăbătaie de cap. Cititorii trecuţi de o anumită vârstă recunosc aceste realităţi.

Profesional se afirmă, participând cu bune rezultate la o invenţie românească în materie navală. Ceea ce-l aduce în situaţia de a colabora cu cercetători sovietici de profil. Aceiaşi cititori, care-şi mai aduc aminte de poncifele literaturii proletcultiste, cu invenţii româneşti vânate se spionii occidentului putred, surâd subţire.

Dar aceste elemente de biografie întrucâtva tipică sunt oferite cititorului în doze farmaceutice, abil gestionate. Căci cee ace am schiţat până acum este extras progresiv din memoria eroului, în timpul aventurii sale existenţiale. O serie de flash-backuri care străpung prezentul tensionat al acţiunii. Totul dezvăluit într-o impletire de planuri temporale, care dau măsura tehnicii narrative a autorului.

O biografie aproape banală ajunge brutal la momentul conflictului existential. Organele de partid decid să se ofere colaboratorilor sovietici dat falsificate ale proiectului invenţiei româneşti, în cadrul schimbului tehnologic convenit. Dar omologul sovietic miroase cacealmaua şi-l roagă, collegial, pe Evsei să-i dea, în secret, proiectul real. Ceea ce el chiar face. Unul din prietenii apropiaţi îl avertizează că Securitatea e pe urmele lui şi urmează să-l aresteze, pentru a fi judecat ca trădăor de ţară şi sabotor al economiei naţionale. Şi, mai mult ca sigur, condamnat. Dispaaaaari! Acum! Zbiară prietenul.

Şi Evsei dispare. Fuge în deltă, pe care o cunoaşte ca pe curtea casei. Când rememorarea momentului critic ne face să revenim la primele pagini. Care narează tocmai un moment semnificativ din această fugă. Descoprim că omul se dezmeticea dintr-o stare aproape neconştientizată, un soi de dedublare ce-l diviza in 2 personalităţi izolate mutual. Aflăm, nu mult mai târziu, din rememorări, că reacţia sa fulgurantă la avertizarea prietenului nu fusese, totusi, una bezmetică. Ci nu doar gospodărită, ci rezultat al unui raţionament căruia nu i se potriveşte nici un adjectiv. Luînd în serios avertismentul, se judecă şi se condamnă la 12 ani. Atât aprecia el că ar fi primit. Fuga nu e rezultatul fricii pentru sine, ci aşa înţelege el să-şi protejeze familia de mizeriile consecutive condamnării lui. Un soţ şi un tată dispărut e, în ochii lui, un rău mai mic decât un soţ şi un tată condamnat ca trădător de ţară. Naivitatea lui abisală îl face sănici nu-şi pună problema că, dispărând, îşi va piedre inexorabil familia. Adică universul intim al oricărui om normal.

Ca cititor de meserie apreciez că înzestrarea eroului cu diferite calităţi dincolo de banalul standard, de serie, cum părea a fi, în biografia adunată din fragmente mnemonice, e un procedeu ingineresc. Începând cu strania dedublare, continuâd cu experienţele extrasenzoriale, duse până la călătoria în afara corpului. Acest procedeu e soluţia cea mai convenabilă de a derula datele experienţei limită de recluziune inversă în mijlocul deltei. De pildă respectivele experienţe extracorporale semnifică nevoia sa organică nu numai de a afla ce-I face familia, ci chiar s-o ajute cumva. Prin gânduri transmise printr-o telepatie sui generis, gânduri pe care destinatarii lor le cred proprii. O ficţiune bine sturdiată de autor, ca mecanism posibil, la fel de bine narată, joacă rolul caracterizării personajului în latura sa umană. Fără a fi apelat la această ficţiune (câtă vreme, prudenţi, o considerăm ca atare, iar cititorii care chiar cred în fenmene EPS iau descrierea de bună), autorul ar fi fost nevoit să ţeasă o cnstrucţie sofisticată, astfel ca elementele de caracterizare să rezulte, distilat, din mult mai multe momente narative. Tehnică literară pentru care autorul nu era neapărat experimentat. Cumva aceste prcedee sunt tipice pentru un talent literar nativ, cultivat autodidact, de formaţie nonliterară. Rezultatul epic e o reuşită.

Cu timpul autoexilatul se gospodăreşte pe un grind, alcătindu-şi un habitat, din resurse locale. Pe care ediul le oferă, în cea mai mare măsură, dar şi valorificând, prin scurte expediţi cu  lotcă pierdută de cineva, mai ales pietre semifasonate, cu care-şi alcătuieşte o vatră şi o lejancă, un soi de culcuş alăturat vetrei, aşa cum îşi aminteşte că auzise în copilărie. De la un moment dat capătă un suflet de companie, salvând un pui de câine. Spre finele perioadei asumate găseşte întâmplător un ziar care zburase de pe o şalupă şi aşa află de schimbările postdecembriste. Căci Aventura lui începuse în noiembrie 89. Bun pretext pentru autor de a portretiza anii 80.

Evsei mai rămâne şi după scurgerea celor 12 ani, penrru că nu e pregătit. Nici a-şi părasi habitatul, pe care-l adusese la o stare convenabilă, în conditiile date, n-ar fi fost prudent. Când pleacă, o face în etape. Ajunge în Tulcea natală. Unde umblă cu fereală. Ajunge la un vechi amor din vremea liceului, pe care are şansa s-o găsească singură. Mă rog, autonomă. Cu banii pe care-I acceptă sub rezerva unui împrumut, ajunge la Bucureşti. Evident, fosta familie îl rejectează net. Soţia se căsătorise cu un prieten comun de dinainte de dispariţie. O primă uşă a vieţii anterioare, cea mai importantă, i se închide firesc. Dar firescul atitudinii îi dă de bănuit că decizia pedepsei de sine fusese greşită. Îşi găseşte unul din cei doi prieteni, care-şi trăieşte ultimele zile. Află că avertismentul celuilalt fusese un fals. O mare cacealma. Celălalt prieten mizase pe reacţia lui şi câştigase. Ce anume? Locul într-o lungă călătorie navală, une el ar fi avut o temă de cercetare itinerant. În noiembrie 89 o atare ocazie era o şansă. Itinerar naval din care poltronul evadează spre lumea largă în tumultosul an 1990.

A pierdut acest om totul? Experienţa limită pe care o trăise, dincolo de a fi dovedit puterea de supravieţuire a fiinţei umane şi evitarea alienării în singurătate, convertase, şi asta e concluzia majorăa romanului, un ateu, produs tipic al regimului, într-un om care-l găsise, în nesfârşitele meditaţii solitare, pe Dumnezeu.

Un roman oarecum atipic, dar dens, consistent şi uman, a cerut o recentie atipică. Dar a-I fi povestit acţiunea cere tragerea cortinei înaintea finalului. Trebuie să-I rămână şi cititorului ceva. Dar tocmai această ocultare sugerează că, deşi soluţie unică, mutare forţată în limbaj şahist, tocmai acest final lasă o impresie, una evensecentă dar de neevitat, de lipit. Nu de artificial. Cumva o mărturie indirectă a incapacităţii de a realiza unul de mare romancier şi de mare roman. Pe care acest roman insolit l-ar fi meritat.            

Cititorul care întâlneşte, în vitrina unei librării, cartea Vând parcele în Rai. Preţ negociabil editura Sedcom Libris, Iaşi, 2016 e tentat, la prima vedere, să presupună că autoarea, Luminiţa Manole, face parte din generaţia juniorilor. După ce o răsfoieşte, realizează că prima impresie e derutantă. Pe coperta interioară, titlul e străjuit de o formulă apoftegmatică ce-i mai mult decât un motto. Căci locul unui motto, anunţat sau nu, e oricum dincolo de titlu. Formula(rea) ar putea străjui, la limită, orice op: Cartea este o pasiune / iar pasiunea se împarte… Ultimul cuvânt e important. Căci ne ajută să stabilim locul autoarei în spaţiul literar. Dece? În limbajul să zicem uzual ai zice se împărtăşeşte. Sigur că cei mai mulţi cititori înţeleg ce spune autoarea. Cei avizaţi sunt, însă, trimişi discret pe o anume pistă. Spre un anume mediu. Pe care-l recunoaştem pe măsură ce numărătoarea celor 33 proze scurte, mai mult fantastice^* progresează.

Ce mesaj dă şi această sintagmă? Unul evident. Autoarea îşi asumă conştiinţa de sine ca scritor. Şi chiar o anume subtilitate. Naivitatea tipică spaţiului spre care eram trimişi ab initio, e exclusă. În alte cuvinte, autoarea ştie precis cine este şi ce vrea. Şi cum aflăm, din pagina tehnică, proprietatea graficii, adăstăm mai mult de o clipă asupra schiţei de portret de pe contracopertă. Nu e chipul unei junioare. Ci a unei femei mature. +care se iubeste pe sine. Şi se şi respectă.

Dar care e spaţiul literar de care vorbim? În percepţia mea, ar fi una din nu puţinele ramuri ale nexusului aşa zis spiritualist. Nu e obiectul acestei succinte recenzii o descriere exhaustivă a fenomenului. Mă voi mărgini la un simplu raport de lectură. Dumnezeu apare ca personaj. Nu doar antropomorfizat, ci întrucâtva consangvin modelului vehiculat la periferia curentului numit. Complet străin atât de Dumnezeul creştin ortodox (ar fi prea mult), cât şi de modelul raţional din perspectiva ştintei (n-ar fi avut cum). La prima lectură e un dumnezeu infantil, dar deloc naiv. De fapt e un  succedaneu rafinat (sic) al aspiraţiei spre iubire. Cu o şi mai rafinată compoentă senzuală. Nu erotică. E, în fond, un mod idilic de a repeta sintagma Dumnezeu este iubire.

Citim cu plăcere un soi de parodie terestru-diafană  Luceafărului (Marea iubire), apoi un soi de polemică glumeaţă a Genezei (La început a fost...). Dar îngerul care se luptă cu demonul, mereu în paradigma idilic-senzual-simbolică par mai degrabă fantoşe într-un discutabil spectacol de teatru pentru copii, original cu orice preţ. N-o să înşir toate cele 33 piese. Cititorului trebuie să-i laşi teren de manifestare a propriei lecturi.

Cea mai consistentă proză e, desigur deloc întâmplător, cea care dă titlul volumului. E o fabulă. Cu morală de bun simţ. Un om de afaceri, personaj cu o anume reprezentativitate în lumea de azi (şi de ieri, şi de mâine) îşi cumpără o parcelă în Rai. Plătind-o cu o faptă bună. Concretă. În favoarea unei familii de oameni necăjiţi. E cartezian. Şi bine scris. Îndeajuns să nu ne legăm de micile inadvertenţe. De pildă curătenia sufletească. În termeni realişti, e o idealizare. Dar întreaga lume idilică a autoarei e idealizată. Asta e convenţia scenică, dacă termenul împrumutat din genul dramatic e acceptabil. C’est à prendre ou à laisser. Sau, altfel spus, de gustibus. Cronicarul nu implica deloc propria opţiune. Nici n-are voie. Rolul lui e să fie cât mai neutru. Mai descriptiv.

Două vorbe despre ilustraţii. nu neapărat deoarece sunt ale autoarei. Trebuiau comentate oricum. Dar ele completează impresia p care cititorul şio face. Scrisul, care ne satisface sau nu gustul personal, e oricum conturat. Cu personalitate conturată. Ei, bine, desenele dezvăluie chiar un spor de personalitate. Iarăşi depinzând de gustul cititorului. Dacă personajele tablourilor grafice sunt, în bună măsură, tipice lumii idilice pe care am conturat-o, am definit-o ab initio, personalitatea grafică se manifestă mai ales prin fond. Contururile fondului lasă dubla impresie de traforaj şi fractali. Cu o remarcabilă paletă de nuanţe grafice.

Una peste alta, dacă aş fi primit cartea fără a şti absolut nimic despre autoare, aş fi parat în rezervă şi ipoteza că un scriitor oarecum matur şi definit încearcă un experiment. O incursiune într-o zonă inedită. Experiment care n-are cum să evite o uşoară umbră parodică. Dar pe autoare o cunosc de peste 20 de ani. Şi pot depune mărturie că aparţinea tocmai lumii în care proza ei se mişcă. Trăieşte. Evoluează. Concluzia e fără echivoc. Fără a ieşi, de fapt, din această lume, autoarea a găsit, în timp, descoperindu-şi bruma de talent – nici eclatant, nici subdezvoltat, o cae de a înnobila, în felul ei, această lume. Ceea ce nu-i puţin lucru. Dacă nu e tocmai o detaşare, e cel puţin o benefică emancipare.   

Mâine 16 e ziua aniversară a sursei unuia dincele mai dragi personaje ale mele. Poate că re-publicarea cronicii unui film special, inserat într-un volum de cinema apărut acum 3 ani, ar putea fi un dar cel puţin pasabil. La multi ani, Ariel…

ŞTIINŢA CA RĂZBOI

Einstein and Eddington, Philip Martin, 2008, UK, USA

Originalitatea acesti film constă în faptul că subiectul e bazat pe un eveniment ştiinţific, pe cât de neinteligibil pentru imensa majoritate a populaţiei, pe atât de mediatizat,  la nivelul de atunci al tehnologiei de mediatizare. E vorba de o eclipsă de soare din anul 1919, a cărei zonă de totalitate trecea prin Africa de vest. Ocazia fu folosită de fizicianul şi astronomul engez Arthur Eddington pentru a verifica teoria cea mai neînţeleasă a vremii: cea a relativităţii generalizate. 10 ani i-au trebuit lui Albert Einstein să străbată drumul de la propria teorie a relativităţii restrânse, subiectul unuia din cele 4 articole din revista germană Annalen der Physik, în 1905, care revoluţionaseră fizica. Ideea de bază a teoriei extinse era şi este că acumularea de masă modifică geometria locală. Conform acesteia, o rază de lumină venită de la o stea îndepărtată se curbează trecând prin proximitatea soarelui. Invizibilă din cauza luminii intense a acestuia, devine vizibilă când soarele e ocultat de umbra lunii, cu prilejul unei eclipse totale. Cum ochiul şi aparatul fotografic “văd” un obiect luminos pe cer în prelungirea razei absorbite, există un interval scurt de timp în care imaginea unei anumite stele, a cărei poziţie pe cer e cunoscută, să apară puţin deviată. Dacă teoria lui Einstein e adevărată. Iar Eddington a reuşit să mobilizeze resurse materiale pentru a putea face respectivele fotografii. Faptul că măsurătorile sale l-au confirmat pe Einstein rămâne un moment crucial din istoria fizicii, din istoria ştiinţei în general, din istoria cunaşterii umane. Chiar dacă faptul fizic pe care l-a confirmat rămâne necunoscut şi neînţeles pentru un procent covârşitor din omenire, la, iată, aproape un secol de la expediţia africană a lui Eddington.

            Să admitem că gradul mediu de instruire a segmentului cinefil din populaţia globului e, aforţiori, superior gradului mediu de instruire a întregii populaţii. Dar teoria relativităţii, în ambele sale etape rămâne necunscută unui procent greu de neglijat din naţiunea cinefililor. Neînţeleasă pentru cei mai mulţi dintre aceştia. Iar faptul confirmării ei faptice… nu mai discutăm. De Einstein au auzit mulţi sau foarte mulţi, mai ales cei care nu ştiu cu ce se mănâcă. Şi care vehiculează senin, pe net, citate apocrife în numele lui. De Eddington au auzit doar pasionaţii ştiinţei. Iată cadrul filmului. Să faci un film despre Einstein şi Eddington, focalizat, pe ce altceva, pe expediţia celui din urmă pe urmele devierii infinitezimale, dar măsurabile, ale unei raze de la o stea îndepărtată, e o aventură mai riscantă decât să faci un film după o carte intitulată Forrest Gump. Să-l faci excelent, la înălţimea, aşteptată de cinefili, a filmului britanic, e cu atât mai remarcabil. Cum altfel decât cu elaborata digresiune ştiinţifică am putea sugera măsura acestei reuşite cinematografice?

            Cum se face că aproape un secol mai nimeni dintre cei care învăţau, sau numai citeau, despre teoria relativităţii generalizate nu s-au gâdit că a fost comunicată şi apoi publicată în plin război mondial? Chiar cei care nu ignorau nici istoria, nici fizica, nici istoria fizicii? Filmul lui Philip Martin (regizor) şi Peter Moffat (scenarist) pedalează pe această realitate istorică, plasează evenimentele ştiinţifice în contextul anilor 1914-19, dar nu contextualizarea e miza lui. Tema, limpede şi mereu explicitată, e condiţia ştiinţei şi a omului de ştiinţă. De altfel cei doi cineaşti făcuseră, cu 4 ani înainte, împreună, un film intitulat Hawking. O biografie artistică a celebrului fizician. Care, posibil, nu l-o fi satisfăcut pe acesta, de vreme ce a scris, în 2013, împreună cu regizorul Stephen Finnigan, alt film despre el însuşi, în care şi-a jucat propriul rol.

            Când spunem condiţia omului de ştiinţă trebuie să precizăm că e complet evitat calul de bătaie al responsabilităţii sociale a acestuia. Filmul priveşte omul de ştiinţă ca erou al cunoaşteii omeneşti, dincolo de orice considerente existenţiale. Einstein şi Eddington, ca personaje, nu sunt atât pasionaţi, cât damnaţi conştienţi de rostul lor pe lume. Responsabilitatea omului de ştiinţă, temă de care literatura şi cinematograful sunt saturate  cu opere pe un foarte larg spectru al calităţii, nu poate fi, totuşi, cu totul ignorată. Ea e abordată tangential, cu simţ al măsurii, cu subtilitate polemică. Primul universitar pe care Einstein îl întâlneşte sosind la Berlin, e Fritz Haber, preocupat de studiul gazelor de luptă. Contribuţia sa la război e subliniată prin ecoul pe care atacul cu gaze de la Ypres îl decanşează în stafful Universităţii din Cambridge.

            Întreaga desfăşurare e concepută dual, în fin montaj paralel. Simetrie punctată de o doză farmaceutică de antisimetrie. Protagoniştii se prezintă, de la un punct încolo, în cupluri, iar actriţele care joacă partenerele lor au o foarte vagă asemănare somatică. Diferă, firesc, ca expresie şi mai ales ca rol. Sora lui Eddington şi verişoara lui Einstein. E momentul să observăm libertăţile inerente pe care scenariul şi le-a luat faţă de istorie. Nu vom plictisi cititorul enumerându-le, cine vede filmul şi e curios o poate întreba pe mătuşa Wiki. Un exemplu: cei mai mult sau mai puţin la curent cu biografia lui Einstein ştiu că fusese căsătorit cu o fostă colegă de facutate, mai în vârstă ca el, croata (evident catolică) Mileva Maric. După divorţul de aceasta, s-a căsătorit, în Germania fiind, cu verişoara sa Elsa. Tot mai în vârstă ca el. Dar Elsa din film e abia ieşită din adolescenţă şi între cei doi se înfiripă o idilă. Îndepărtarea de Mileva e argumentată în film de frustrarea acesteia la constatarea că fostul coleg, student mediocru, nu mai discută fizică cu ea. Dece, ne întrebăm? Răspunsul e implicit. Sugestia e că Einstein avansase, în 1914, la 9 ani după publicarea celor 4 articole (multă lume vorbeşte doar de 3 dintre ele), mult dincolo de nivelul soţiei sale. Ca să evite a o umili, prefera, probabil, să evite, să facă abstracţie de calitatea ei de fizician. Scenariul are abilitatea să nici nu citeze celebrele articole. Cine cunoaşte istoria, gustă, cine nu, n-are nevoie. Paralelismul, dualitatea narativă continuă. Pe fondul războiului, se conturează o rivalitate între lumea ştiinţei germane şi cea a ştiinţei engleze. Comunităţile ştiinţifice din cele două ţări sunt reprezentate, în film, de consiliile universităţilor din Berlin, unde lucra Einstein (chemat de Max Planck) şi din Cambridge, unde sir Oliver Lodge îl numise pe Eddington, liderul specialiştilor englezi în materie de măsurători, într-un post de suprafaţă. De fapt, director al Observatorului Cambridge, precizează biografia lui oficială. Fiul lui Max Planck avea să fie ucis în război, fapt istoric. Pentru simetrie, fiul lui sir Oliver avea să piară în atacul cu gaze de luptă de la Ypres. Odată cu prietenul cel mai bun a lui Eddington. În paranteză, filmul nu face nici o aluzie că acesta urma să fie înnobilat. Omisiune inteligentă şi oportună, amănuntele istorice din afara firului roşu narativ fiind cântărite cu parcimonie. Cei doi corifei se singularizează, la rândul lor, fiecare în mediul propriu. Einstein refuză să semneze un apel al savanţilor germani în favoarea armatei germane, în urma cărui gest e dat afară din universitate (unde, de fapt, avea să funcţioneze până în 1933), iar loialitatea patriotică a lui Eddington e pusă în discuţie deoarece, fiind quacker, convingerile de cult îi interziceau să participle la războaie. Dar suspiciunile în materie vin, în consiliul universităţii şi pe stradă, abia după ce luase sub protecţia sa o familie germană şi după Ypres. E conturat astfel, un paralelism între lunecarea către fundamentalism a ambelor tabere, simbolizat de contaminarea vârfurilor ştiinţei. Faţă de care protagoniştii din titlul filmului sunt imuni.

            Acuma, pacifismul lui Einstein e cunoscut şi peren. Şi, mai ales, manifestat oarecum proporţional cu notorietatea câştigată. Cât despre Eddington, o anumită influenţă quacker asupra lui a existat. Ba chiar a obţinut, în vara lui 1918, o amânare a exercitării stagiului militar, cu condiţia să continue munca în astronomie. Războiul s-a sfârşit înainte ca amânarea să ajunga la termen. Odată mai mult e de apreciat maniera cu care scenariul deviază subtil de la faptele istorice, pentru a susţine coerent tema filmului. Faţă de alte intervenţii brutale în fapte, în atâtea filme mai mult au mai puţin bazate pe istorie, cele biografice y compris, pe care, în volumul anterior le-am calificat ca minciună artistică, acest exemplu de subtilitate, care se apropie de o anume artă a povestitului, e cu atât mai remarcabil.

            Subtilitatea şi fineţea construcţiei cinematografice se exprimă plenar în distribuirea actorilor. În rolul Einstein, armeano-britanicul Andy Serkis propune o mască de clown. Nu e Einstein, dar trimite la o anume imagine publică a savantului. E, deci, recognoscibil, cu un surâs, de connaîsseurs, cu un reflex de marele public. Clown şoltic. Nu degeaba, un fulgurant, aproape subliminal gros-plan dinspre final, reproduce celebra fotografie a lui Einstein scotând limba. Dar nu e numai atât. Clownii sunt trişti, e un clişeu, încă de pe vremea lui papa Ziggy, Freud pentru cititorii care au nevoie de note de subsol. Iar prim planurile din momentele dramatice care n-aveau cum să nu apară în povestea celor 5 ani exprimă sintetic, prin grimase elocvente, trăirile personajului.

            Cumva la polul opus, David Tennant (născut David John McDonald), un scoţian pur sânge, fiu de pastor presbiterian, reuşeşte a arăta ca englez perfect. Faciesul expresiv, care aduce vag cu… Horia Patapievici (sic), pus în valoare atât de zâmbetul grimasă, cât şi de privirea aproape magnetică, e completat de ochelari – de care n-are nevoie – cu exact designul celor purtaţi de modelul personajului interpretat. Prestaţia celor doi, inspirat aleşi, nu e cea a lui Peter O’Toole şi Dick Burton în Becket (nici n-ar fi putut fi şi ar fi stricat şi filmul), dar e onestă şi filmată aplicat.

            Nici o referire la o soră a astrofizicianului în biografia lui publică. Dar, văzând filmul, personajul Winnie (Rebecca Hall) e la locul lui, o piesă de puzzle care completează ţesătura coerentă şi subtilă, cuvântul ăsta repetat e cheia redării propriei impresii de lectură cinematigrafcă, a arhitecturii filmice. În treacăt, cele mai multe fotografii accesibile în fişa imdb a actriţei o arată mai banală decât figura diafană din film. Iarăşi pare mai degrabă un efect al profesionalismului directorului de imagine (din păcate neprecizat de fişa imdb a filmului, una din lipsurile remarcabilului altfel, website). Dar care e rostul surorii lui Eddington? Numai ca suport al personajului? Cutie de rezonanţă sui generis? Spor de atractivitate, de atragere a atenţiei spectatoruljui asupra purtătorului de temă? Artificiu? Corespondent al unei Elsa tânără şi atrăgătoare? Ţinând seama de parcimonia elemenelor, a detaliilor de susţinere a temei, cel mult primele două întrebări au sens. Şi, întrucâtva, ultima. Dar nu e de ajuns să justifice prezenţa personajului. Care nici n-are nevoie de suport. E convingătr construit, convingător interpetat şI filmat. Rostul real se vădeşte într-o scurtă secvenţă prefinală, urmată de un cadru care luminează şi fixează locul personajului în canava: între 11 noiembrie 1918, când Reichul semnează armistiţiul echivalent cu acceptarea înfrângerii şi 29 mai 1919 se petrec două lucruri. Pe de o parte demersul lui Eddington, susţinut de colegul său Frank Dyson (Richard McCabe), în consiliul universităţii Cambridge, pentru a obţine finanţarea expediţiei în insula africană Principe. Pe de alta, plecarea surorii astronomului în Germania, ca membru al unei campanii de ajutorare a populaţiei. Ca quacker. Winnie nu-şi ia un rămas bun sentimental. Dimpotrivă. Aproape-I reproşează slăbiciunea credinţei. E un moment care cere întreaga atenţie a spectatorului. Secondant discret al omului de ştiinţă, până ce conduita de puritan activ îi cere să-şi facă datoria faţă de propria confesiune şi faţă de obligaţiile morale şi umanitare, Winnie îi aruncă în faţă, furioasă, fratelui ei mult mai dotat o acuză de fond: credinţa faţă de ştiinţă, faţă de adevărul acesteia, faţă de datoria celui capabil de a pune la locul ei chieia de boltă a unui monument de cunoaştere umană nu-i decât slăbire a credinţei în care exista. O slăbiciune. O clipă scurtă Eddington e sfâşiat între afecţiunea fraternă, ce depăşea, pentru aceste suflete tari, media şi propria determinare. Exercitarea răspunderii asumate faţă de partenerul îndepărtat de dialog ştiinţific, faţă de propria universitate şi chiar faţă de acel prestigiu ştiinţific englez, clamat de colegii săi de staff. Dar, dincolo de toate, faţă de adevăr. Un adevăr verificabil timp de numai 5 minute, peste câteva luni bune. Iar actorul e la înălţimea momentului. La fel operatorul. E ceea ce nemuritorul D. I. Suchianu ar fi încadrat la colecţia sa de unităţi de frumuseţe.

Confruntarea credinţelor e, totuşi, specioasă. Ţesătura filmică are nevoie de o închidere a acestui cerc. Şi aceasta vine în secvenţa, existentă sau nu în istorie, dar inevitabilă într-un film, în care Eddington anunţă public rezultatul expediţiei, când proiectează fotografiile suprapuse ale soarelui eclipsat cu cele luate către aceleaşi coordonate cereşti pe timp de noapte. Secvenţa e filmată fastuos, cu schimbări ample de perspectivă. Obiectivul o descoperă, la galerie, într-un travelling, pe Winnie. Care surâde. Eddington o vede, schimbă cu ea un semn de recunoaştere. Disputa asupra credinţelor s-a închis. Iar activista focoasă a venit, într-un gest subtil ambiguu, să recunoască: ai avut dreptate. Probabil obolul, datoria de conştiinţă, prin ajutorarea populaţiei germane, îşi luaseră partea. Dintre martorii academici ai proiecţiei fotografiilor suprapuse, plecarea lui sir Oliver e pe deplin compensată, cel puţin pentru eroul ştiintei, de prezenţa surorii sale.

            La celălalt capăt al liniei, Einstein, reintegrat în universitatea berlineză, e asaltat de ziarişti. Ştirea confirmării experimentale a teoriei pe care aproape nimeni n-o înţelegea devenise eveniment mediatic. În timp ce în jurul Parisului, la Versailles, Trianon şi alte locuri cu nume sonore, delegaţiile beligeranţilor negociau. Secvenţa e un pandant evident al celei de la Cambridge. Iar personajul omolog, Elsa-cea-tânără, care-l cam bruftuise pe Albert al ei într-un moment în care avea nevoie de susţinere, revine la matcă. Un moment comic, până la urmă, finisat cu humor, pe imaginea cu limba scoasă, dar facil ca atitudine a personajului. În sfârşit.

            Filmul e aproape un senvici între două secvenţe. De fapt, ceea ce urmează după a doua rezultă. De fapt secvenţa africană e tăiată în două, povestea celor 5 ani e strecurată la mijloc. Foarte multe filme au uzitat de acest procedeu narativ, având ca secveţă cheie câte una incomparabil mai puţin eclatantă ca expediţia în căutarea adevărului ştiinţific. N-am saluta structura asta, deloc inedită, nu dar potrivită ci chiar oarecum inevitabilă faţă de un asemenea moment narativ. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum observam la începutul acestui demers analitic, miza nu e evenimentul în sine, ci calitatea umană a drumului către el.

            Einstein apare ca personaj inclusiv în comedii iefteoare. Ba chiar în acelaşi an cu filmul pe care-l discutăm, o regizoare de mult mai mare rezonanţă, Liliana Cavani, face un film despre relaţia dintre Einstein şi prima sa soţie, Mileva Maric, cu Vicenzo Amato. Ştia, oare, cineasta italiană că la o lună după premiera ei, un film mult mai consitent şi oricum foarte bine făcut o va umbri? Dar un film biografic despre Einstein e aproape de neconceput. Tocmai datorită disproporţiei dintre imaginea publică şi ponderea în istoria ştiinţei. Un film biografic despre sir Arthur Eddington e de-a dreptul imposibil. Momentul expediţiei africane e aproape singurul de mare rezonanţă publică din biografia lui, oricum una consistentă. Moment care rămâne aproape minor, cu toată semnificaţia lui majoră, în raport cu biografia lui ştiinţifică. Cu contribuţia lui fundamentală în astrofizică. Dar cine s-ar uita la asa ceva şi, mai ales, cine ar finanţa aşa ceva? Singurul film posibil care să implice cele 2 nume, cu singurul subiect posibil, e cel discutat. Poate era posibil să fie făcut şi altfel, sigur e că modul în care l-au făcut Philip Martin şi Peter Moffat e impecabil.

            Calitatea cea mai importantă a filmului e că, desi un film tematic, reuşeşte la limită să nu eşueze în tezism. Linia pe care merge e o brână alpină subţire. Un singur pas dincolo de această linie subţire l-ar fi aruncat în trivial.

            Finalul logic al filmului e întâlnirea dintre cei doi corifei. N-are nici o importanţă dacă o atare scenă ar fi avut sau nu loc, e un final logic de film. Ce e interesant e că activitatera lui Eddington în favoarea cunoaşterii şi înţelegerii teoriei relativităţii generalizate a lui Einstein abia avea să înceapă. El şi-a publicat rezultatele măsurătorilor fotografice în minutele fazei totale a eclipsei solare anul următor. Apoi s-a angajat întro campanie explicând teoria, într-o serie de conferinţe şi de articole, adunate în cartea Mathematical Theory of Relativity, publicată în 1923. La 2 ani după aureolarea lui Einstein cu premiul Nobel, acordat pentru unul din articolele publicate în 1905, fără nici o legătură cu relativitatea şi cu gravitaţia. Einstein spunea despre carte că e cea mai buna explicare a subiectului în orice limbă. Ludwik Silberstein, un fizician care se considera expert în teoria relativităţii, i-a spus lui Eddington într-o şedinţă a Societăţii regale (6 noiembrie 1919), că-l consideră unul din cei 3 oameni din lume care înţeleg teoria. Eddington şi-a manifestat humorul britanic, răspunzând: mă întrebam cine e al treilea. Filmul nu se putea întinde dincolo de finalul său logic, dar sugerează faptul esenţial că Eddington înţelesese esenţa teoriei dintr-o scrisoare primită de la Einstein, printr-o secvenţă antologică, în care, alături de el participă Frank Dyson şi Winnie. O pâine pusă pe faţa de masa întinsă în aer o curbează firesc. Iar un măr lansat perpendicular pe curbură se roteşte în jurul pâinii. Imagine pe care o regăsim în toate cărţile de popularizare ştiinţifică, începând cu Gamow.

            De altfel în film Eddington însuşi pare a-i fi dat lui Einstein un impuls, venit tocmai când acesta se afla în impas. În încăperea unde fusese instalat la Cambrdge tronează un planetarium, care joacă un rol bine scris în derularea poveştii. Cum la prezentul epocii, deci la abia 9 ani după pblicarea teoriei relativităţii restrânse – care nu joacă nici un rol în film, din aceeaşi economie de amănunte pe care o observam la început – sistemul solar rămânea guvernat de Newton. Cu o singură fisură. Periheliul lui Mercur se deplasa cu o foarte mică diferenţă faţă de traiectoria prevăzută de ecuaţiile de mişcare newtoniene. Eddington îi scrie lui Einstein, cerându-i să explice fisura, iar cererea unui savant englez, deci dintr-o ţără cu care Germania de afla în război, pare a-l scoate pe Einstein din punctul mort. Urmează o secvenţă antologică, în care Einstein mâzgăleşte foi de hârtie împreună cu Planck. Prietenul vechi, căruia tocmai îi murise fiul pe front. Secvenţa, ca soluţie filmică, funcţionează tot ca o piesă de puzzle, realitatea istorică, diferită, nu e problema filmului. Cititorii curiosi au de ales între a se documenta pe cont propriu – ceea ce, în cazul acestor amănunte nu e prea eficient – şi a întreba. Utilizarea spaţiului comentariilor e o funcţie fundamentală a instituţiei blogului.

            Filmul accentuează latura confruntării ştiinţifice, ca parte a confruntării militare dintre cele două mari naţiuni. Din momentul în care Eddington îndeplineşte, în film, misiunea din partea lui sir Oliver, de a prezenta consiliului universităţii Cambridge, lucrările lui Einstein despre gravitaţie (departe de a fi finisate atunci), ambele foruri ştiinţifice lunecă pe panta reducţionistă a confruntării fundamentale dintre cei doi savanţi reprezentativi. Ori, aici e riscul filmului. Limitat, dar existent. Există un segment destul de precis determinat al publicului pentru care linia scenariului, cu logica ei internă, e derutantă şi contribuie la accentuarea unei confuzii. Einstein nu-l contrazice pe Newton, ci-l completează. Nu putem să nu ne întrebăm dacă n-ar fi fost posibil un final-după-final, care să nu afecteze tema majoră, dar să proiecteze pe ecran citatul din Niels Bohr: Contraria non contradictoria, sed complementaria sunt.

                Prin forţa lucrurilor, discuţia părţii ideatice a filmului fu necesară la nivelul de extindere asumat. Dar nu putem neglija latura tehnică. La care ne-am referit în trecere, dar care cere unele completări. Imaginea are o tuşă britanică inconfundabilă. N-are cum excela în exterioare, pajiştile englezeşti joacă un rol mai restrâns, e un film de interioare, dar impresia generală e fără echivoc. Iar această impresie e atât de pregnantă, încât secvenţa cu Einstein pe un lac elveţian, cu cei doi fii, dar şi exterioarele presupus germane par tot britanice. E un defect, o depăşire a unei măsuri, sau un amănunt semnificant? Lăsăm întrebările pe seama cititorului. Ar putea fi şi consecinţa faptului că filmările au fost făcute la Cambridge. Ordinea celor două nume celebre e inerentă, dar, cumva, tot subtil, eroul filmului e Eddington. Nu, nu sir Arthur. Ci Eddington al celor 5 ani. Unde se putea filma mai bine? Pote că personalitatea peisajului britanic e atât de accentuată, mai ales filmată de o echipă britanică, încât inefabilul lui se filtrează osmotic, se imprimă ca o pecete. O singură excepţie. Cadrele din secvenţa tăiată, pregenericul şi momentul eclipsei. Peisajul arată exotic, Eddington cu pălărie arată ca un explorator englez. Figură arhetipală. Altă subtilitate, de regie, de data asta. Prin extensie, sugestia e tot britanică.

   Pentru cititorii cu background  în istoria ştiinţei, precizăm că filmul lui Philip Martin nu pomeneşte nimic de a doua expediţie simultană, cu acelaşi scop ca cea din insula africană Principe, pe fâşia de totalitate a eclisei din 29 mai 1919, la Sobral, în Brazilia. Alegere firească în ecuaţia filmului, referirea la măsurătorile de la Sobral (unde se află de atunci un muzeu al eclipsei) ar fi încărcat filmul, dispersându-i întrucâtva focalizarea.

            De montajul paralel, dominant firesc în film, am mai vorbit. Trebuie subliniată partcularitatea acestuia. De la Griffits şi Eisenstein, foarfeca de montaj are stil. Ochiul de cinefil e obligat să-l surprindă şi o pate face. Există montaj dur, tăios, există, există destule nuanţe între ele. Aici, montajul e insesizabil. Cadre dintr-un mediu par continuarea fără tranziţie a celor din celălalt mediu. Face parte din marca de personalitatea filmului. Iar faţă de concepţia acestuia, stilul montajului e necesar.

            O ultimă observaţie: pacifismul lui Einstein e subliniat, în film, de comportarea personajului său de ficţiune. Dar Einstein a continuat să lucreze la Berlin încă 15 ani după sfârşitul războiului. El a emigrat, din motive fireşti, cunoscute, în Statele Unite, după instaurarea, în 1933, a regimului naţional socialist în Germania. Gestica peronajului filmului, perfect articulată concepţiei acestuia, mai are o conotaţie. Ea sugerează atitudinea publică a savantului, mai ales după realizarea proiectului Manhattan, la a cărui lansare contribuise prin celebra scrisoare adresată preşedintelui american, înainte de intrarea USA în război. Cumva e un artificiu aluziv indirect, practicat, în 1970 şi după, de M*A*S*H*, lung metraj şi apoi serial: acţiunea petrecută în războiul din Korea trimite la războiul din Viet-Nam. Regizorul are grijă ca aluzia rezultată din câteva secvenţe cu personajul Einstein să fie foarte discretă, aproape insesizabilă.

            Fişele imdb ale filmelor citează în general câteva întrebări ale navigatorilor. Aici întâlnim o mostră de humor aproape negru. Un websurfer întreabă dacă Eddington a fost cumva gay. Evident, omul se bazează pe suferinţa intensă a eroului la aflarea morţii în război a prietenului său cel mai bun. Rostul întrebării e la fel de evident: homsexualitatea e corectă politic. E rândul nostru să ne întrebăm cum n-a apărut, pe aceeaşi logică şi întrebarea dacă nu cumva relaţia lui Eddington cu sora sa Winnie nu era, în film, incestuoasă. Răspunsul la întrebarea noastră e şi el evident. Homosexualitartea e corectă politic, incestul nu. Sau, doamne fereşte, încă nu. Încă şi mai evident, websurferul nu e cinefil. Căci un cinefil, chiar cu mintea stâlcită de filoxera corectitudinii politice, ar privi filmul cu simţiul măsurii şi nu şi-ar pune o întrebare aberantă. Însuşi faptul că administratorii websitului imdb.com citează întrebarea sugerează că aceştia au capul pe umeri.

            E doar a doua oară când mă întâlnesc cu o poveste aşa de captivantă din lumea ştiinţei. Prima nu e cinematografică, ci publicistică, dar cu valenţe literare. Tot cu o tuşă britanică. Eroul ei e englezul Andrew Wiles, naratorul e anglo-indianul Simon Singh şi e o istorie a matematicii, scrisă ca un roman de aventuri: Marea teoremă a lui Fermat. George Gamow şi Isaac Asimov, doi corifei ai popularizatorii ştiinţei au, in memoriam, de ce să fie invidioşi.

Anunţată pentru standul APLER (Asociaţia Publicaţiilor Literare şi a Editurilor din România), lansarea cărtilor produse în 2019 de către Editura Neuma a avut loc, până la urmă, la standul Tracus Arte. Joi, 30 mai. Maestru de ceremonii, Horia Gârbea. Reprezentând simultan Editura si Revista Neuma. din cele 14 cărţi, scrise de 12 autori, au fost prezenţi

Prezentarea a început cu antologia de proză 1918 – ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost? Ieşită de sub tipar în ultima parte a anului trecut, centenar. Invenţia originală a lui Horia Gârbea. Vezi http://oldrimsix.info/a-fost/ .

Poeta Clara Târcă, debutandă la Neuma cu volumul Reluare în rai (2017, premiul pentru debut al Filialei Bucureşti Poezie, 19.11.2018), apoi Cuvinte fără veşminte (Editura Dandes Press), citeşte câteva poeme din recentul volum, Strada tristă, luminată puternic. Au fost prezentaţi şi au citit din volumele lansate, Nicoleta Stăvărache (Mireasa fără nuntă), Nicolina Oprea (Armura de gală). Care, preocupată în ultimul timp cu traducerile de poezie turcă (publicate în revista Neuma), şi-a mărturisit nevoia de a reveni la poezia proprie. Am remarcat, printre volumele prezentate, placheta de versuri Cânva în Arcadia, al Domniţei Neaga, prezenţă consacrată în portofoliul editurii. Din păcate n-a putut fi prezentă la lansare. Dar Teleormanul literar, poetic de fapt, a fost bine reprezentat. Atât prin prezenţa Nicoletei Milea, semnatarea mai multor cronici în revistă, şi a volumelor de poezie. Dar, concret şi activ, prin volumul Maxinne, aparţinând lui George Băicoianu, unul din cei 10 poeţi teleormăneni ale căror 100 de poezii au salutat centenarul României. Vezi articolul http://oldrimsix.info/centenarului-sub-privirile-marilor-romancieri/ .

Printre picături, moderatorul şi-a rezentat propria contribuţie la eveniment: Istorii cu Vlad Ţepeş. Ilustrată de Miruna Drăghici (care are şi o carte la EIKON). Am citit-o cu plăcere în drum spre casă. Acoperă zona copilăriei spre adolescenţă. În care scriitorul e demult exersat.

Am mai remarcat prezenţa altor scriitori consacraţi, Florica Bud, Anca Rotman, Lorena Stuparu

După poezie, cronică poetică. Sedus de poezie, o colecţie de cronici literare. Nu e prima dată şi nu va fi ultima în care autorul relatării se dedublează. Din ce-a spus cred că nu merită notat decât că e şi pentru el o premieră. Contributor la antologia de proză 1918 – cum ar fi fost de n-ar fi fost? Fabricant de exerciţii de lectură poetică şi deţinătorul rubricii Colţul lui Yorick la revista Neuma, al cărei număr bimestrial 5-6 pr 2019 fusese lansat.

Ultima lansare: Volumul Poetul la Stalingrad, de Valentin Iacob a beneficat de o tripla prezentare: Claudiu Târziu şi George volceaniv s-au alăturat lui Horia Gârbea.

Şi acum, obişnuitul compte rendu al revistei.

Formula primelor pagini e aceeaşi. Editorialul Realităţi prozaice, semnat de Andrea H. Hedeş e o mostră de echilibru, refuzând tonul patetic, denunţând totuşi îndoielile inerente prezentului – pg. 1. Numit Cursiv – şi cules pe măsură, articolul Iadul cotidian al lui Horia Gârbea e, tot ca de obicei, un coeditorial. Pandant armonizat.

Evenimente: Neuma prezentă la Libris şi Reuniunea literară Poesis – pg. 4.

Continuă în numărul curent microsioanele lui Gheorghe Grigurcu, şi acum invitat special. Pg. 5. Alţi invitaţi speciali: Ştefan Borbély, cu articolul Un erou american, PIGASSUS – pg. 7. Dan Stanca, Beţie şi beatitudine, pg. 9. Caleb Schrock-Hurst, în traducerea Anei-Maria Florea – pg. 10. Apoi, în pagina 12, biblioteca Neuma. 2 coperti în plus faţă de cărtile lansate la Bookfest.

Profesorul Mircea Muthu semnează, în ppg. 13, eseul Cochilia şi melcul.

Vorbeam de propensiunea Niculinei Oprea pentru traducerile din turcă. Poeta merge mai departe, oferind un interviu cu scriitorul Tarîk Günersel. – pg. 14. Apoi Radu Sergiu Ruba îşi continuă istoriile insolite: Negrii esoterici ai Europei – pg. 16. Şerban Tomşa, devenit un obişnuit al rubricilor de proză, propune schiţa Vizitatorul nocturn (pg. 17). Poezie: Petru Ioan Creţu – pg. 18. Maria Grădinaru, pg. 21. Gabriela Chiran, pg. 22. Intercalat, proză, La rome, de Cătălin Rădulescu, pg. 20, apoi Pedeapsa cerului. Alter ego, de Răzvan Nicula, pg. 24.

Gelu Negrea continuă propriul serial. La rubrica Răzlete. În Paradis nu există opoziţie –  pg. 26. Har cerului ca polemica e explicit prihibită în revistă. Oricum nu e de resortul cronicarului. Urmează o serie de grupaje din Festivalul Interneţional de Poezie Bucureşti. Albert Mestres (Spania, pg. 27), Călin-Andrei Mihăilescu – pg. 28, Elena Fanailova (Rusia, pg. 29, traducere de Diana Iepure), Guy Gofette (Franţa, tradus de Ileana Ilea, pg. 32), Usha Akella (India, traducere din engleză de Andrew & Claudia Davidson-Novosivschei, pg. 33), Karin Peschka (Austria, tradcere de Caius Dobrescu, pg. 34), Jaromír Typlt (Cehia, traducere Mircea Dan-Duţă, pg. 35).

Reportaj – pg. 36: România la London Book Fair 2019, Eveniment MBLR – Vernisajul expoziţiei Gherasim Luca, Braşov 18 aprilie – Comitetul Director al U.S.R., Iaşii în Festival, Colocviul Naţional al revistelor de cultură.

Colocviul de Critică: Rezistenţă şi literatură. Literatura rezistenţei între 1045 şi 1989 – de Radu Voinescu (pg. 38). Istoria literaturii şi literatura rezistenţei, de Mircea Anghelescu (pg. 41). Rănile spirituale nu se vindecă, de Mihai Zamfir (pg. 43). Recuperarea valorilor estetice ca formă de rezistenţă a literaturii, de Andrei Moldovan (pg. 44). Rezistenţa: fetiş, simulacru şi realitate, de Maria ana Tupan (pg. 46). Modalităţi de a înfrunta cenzura in regimul comunist. Libajul esopic, de Liliana Corobca (pg. 47). Teatrul, rezistenţă şi şopârla, de Horia Gârbea (pg. 49).

Acelasi autor deschide rubrica Eveniment cu Verigă de catifea (pg. 51). Despre ediţia a doua a unui volum de eseuri al lui Andrei Oişteanu (Polirom, 2018). Poezia trăirilor absconse. Constantin Cubleşan, despre Gheorghe Grigrcu (pg. 52). Un autentic prozator ardelean: argeşeanul Horia Bădescu – în viziunea lui Andrei Moldovan. Pe marginea romanului Joia patimilor (pg. 53). Semne din vis, o cheie etnologică. Menuţ Maximinian, despre volumul Irinei Petraş, Viaţa mea de noapte (pg. 57).

Intercalat, Cartea de poezie. Sonia Elvireanu recenzează volumul 5 din ciclul Neştiute al poetului rezident la Paris Ara Alexandru Şişmanian (pg. 56). Sub aceeaşi egidă, Ana Dobre analizează volumul poetei Ioana Greceanu Noduri, verigi şi răsuciri (pg. 59). Continuă, pe pagina următoare, demersul critic focalizat pe volumul Savianei Stănescu, cântând, ei construiau o cuşcă.

Don nou Eveniment. Deşi aceste pagini adună cronici literare. Andrea H. Hedeş pune, în stil propriu, în valoare, cel mai recent volum de poezie al lui Adrian Popescu, redactorul şef al revistei clujene Steaua: Corso (Cartea Românească, 2018). Pg. 61. După seria de articole critice, iată Cartea de critică, drept rubrică. Monica Grosu ne propune Să-l căutam pe Ştefan Augustin Doinaş în operă! Pe marginea cărţii Ştefan Aug. Doinaş. Tiparele eterne şi poetica orizontalităţii (Şcoala Ardeleană 2018). Teza de doctorat a lui George Vulturescu, la Universitatea de Nord din Baia Mare, o parte dintr-o cercetare monografică mai amplă. (pg. 62).

Ioan Holban trece în revistă tripticul romanesc al lui Grigore Ilisei. Om de radio şi scriitor între picături. Cu ocazia apariţiei celui de-al treilea roman, dincolo şi dincoace de linii (2018) (g. 63). Apoi, poeta Nicoleta Milea, care a obisnuit cititorii revistei cu cronicile-i, recenzează proaspetele volume (Neuma, 2019) ale Mariei Pal: Cealaltă faţă a umbrei şi al Nicoletei Stăvărache: Mireasa fără nuntă. Acesta din urmă prezentat în seria lansată pe 30 mai, cum am relatat la începutul articolului. De asemeni, volumul Cândva, în Arcadia, al Domniţei Neaga, prezentat la lansarea Neuma, e recenzat în pg. 69, de Nicolae Dina. Alt volum prezentat la lansare, Maxinne, de George Băicoianu, i-a revenit lui Horia Gârbea. Alături de Secretele macilor (EIKON, 2018), de Evelyne maria Croitoru.

Revenm la roman. Egoismul unui vis, de Mihai Maxim. Citit pentru cititorii revistei de Victor Muşat – pg. 72.

Din noi Eveniment: Reuniunea Doamnelor la filiala Cluj. Un minireportaj despre lansarea cărţii Poveştile Paştelui. Tradiţii vii din ţinutul Bistriţa Năsăud, de Menuţ Maximinian (pg. 74). Urmează o pagină de poezie franceză: Marlyne Bertoncini. Traducere şi prezentare de Sonia Elvireanu.

Teatru. Un buchet de 4 premiere, de Dinu Grigorescu (pg. 76).

La pg. 79, colţul lui Yorick: Historia magistra vitae.

Sandu Jurcan semnează, ca de obicei, rubrica de cinema. Lacrima exterioară şi lacrima interioară. Şi tot ca de obicei, e fermecător (pg. 81).

Educaţie. Adrian Costache. O listă trecută cu vederea. Despre o listă a prozei româneşti în secolul tocmai încheiat, din 1918 încoace.

Tineri poeţi: Dan Breaz (pg. 84).

Teatru: G. Răzvan: Peste 40 de ani. Preşul lui Băieşu.

Francofonie: O non-lansare hygelling. Mihai Gligan. Poezie bilingvă Sandu Jurcan. Profesor de franceză întâi de toate. Acelaşi autor despre teatru: Despre limbă, limbaj, ziduri. Despre un spectacol multicultural clujan.

Patru subiecte în Jurnalul teatral al lui Ion Cocora (pg. 88).

Pag. 92. La pagina de rock, Dumitru Ungureanu despre Bob Dylan.

Gelu Negrea şi fotbalul. Hm…

Dar pohta de lectură ne e redata de rubrica mustoasă a Floricăi Bud (pg. 94).

Vitrina cu cărti şi Revista revistelor încheie, tot ca de obicei, revista.

Poezia părintelui Eugen Barz cunoaşte o dezvoltare explozivă. Volumul de debut, Cinematigraful singurătaţii (Editura Neuma, 2016) valorifica, prudent şi original, un limbaj eclezastic. Să nu uităm că scrie poezie de demult, e publicat în premieră de Luceafărul de dimineaţă în 2010. Al doilea volum, Iarba din ceainic (Editura Colorama, 2017), apare la mult mai scurt interval, schimbă limbajul. Cunoaşte mai multe lansări. Prima, 7 februarie 2018 la Muzeul Naţional al Literaturii Române, următoarea pe 5 iunie, la Vâlcea.

Şi iată al treilea volum: Dintr-o altă copilarie, Editura Şcoala Ardeleană. Interesant, toate cele 3 edituri sunt clujene. O cronică la cel de-al doilea volum apare în revista, tot clujană, Tribuna, nr. 1-15 martie 2018, pg.7. preluată, alaturi de cronica volumului de debut, în volumul Sedus de poezie, Editura Neuma, 2019, pg. 33 şi 39. Am făcut precizările doar pentru a ilustra o perspectivă aproape completă asupra volumelor preotului poet.

Dacă primele două atrăgeau atenţia, fără a ieşi dintre sute de catarge, produsul poetic din acest propaspăt volum uimeşte. Începând cu coperta (Alexandra Mureşan, reproducând tabloul Învingătorul – Paul Klee, 1930). Continuînd cu microsionul semnat de Horia Gârbea, pe manşeta copertii, cu prefaţa criticului Andrei Moldovan, girul acestuia pe coperta a patra, alături de Nichita Danilov şi Adrian Popescu. În linia evolutivă, acest al treilea volum a fost deja lansat de 2 ori, la câteva zile. La Bistriţa şi Cluj. Pe 19 şi 22 mai. Dar întâi de toate cu densitatea materiei poetice. Dacă citeşti volumele în ordinea apariţiei, te frapează evoluţia, cum spuneam, explozivă. Dar ce înţelegi citindu-le în ordine inversă? Că mai ales primul ar fi un experiment de utilizare a unui limbaj specific. Dar ai fi derutat. Diferenţa calitativă, în favoarea acestuia de acum te-ar deruta. Pentru a-i fixa impresia, fie-mi permis să (p)reiau finalul cronicii la Iarba din ceainic: … socotim acest al doilea volum… ca mult mai consistent decât primul… Ceea ce ne creează, cu atât mai mult, o stare de aşteptare. (vol. Citat, pg. 42). Ei, iată aşteptarea satisfăcută cu asupră de măsură.

Dincolo de scara evolutivă a valorii poetice, există o linie şi între primul şi acest al treilea volum. O sugerează Andrei Moldovan, care spune în prefaţă: Autorul înţelege că, în mod obişnuit, orice operă poetică are în ea, inevitabil, raportarea la sacru, prin componenta ei metafizică. Din această perspectivă, construcţia poetică cu material biblic (Am spus ecleziastic? Greşeam. Materia prima e biblică) poate fi considerată, a posteriori şi ca experiment. Fondul  celui de care discutăm e văzut, de criticul prefaţator, ca similar. În esenţă. Substanţa diferă vizibil. Elemante biblice, asimilate demult ariei culturale, îi prilejuiesc poetului imagini rafinate, care deghizează identificarea cu simbolul damnării: …lemnul crucii / a odrăslit / pe umerii mei. (Fără memorie, pg. 19). E nevoie să întâlnim în primele poezii mereu şerpi şi păsări, cu semnificaţii discret diferite, ca să realizăm strania simetrie dintre aceste fiinţe ale naturii cu trup de idei. În jurul cuplului de fiinţe, se construieşte un univers donturat de obiecte/cuvinte poetice. Sângele e materia intersitiţială a acestui univers. E peisajul, e decorul în care se ascund personajele simbolice. Plasate în pandant. Petru (nu sfântul, personajul e familiar) şi Sancho Panza. Apariţiile lui Petru, umbră vag fantomatică, sunt însoţite, neostentativ, de cântatul cocoşului. E o aluzie discretă la laşitatea de-o clipă a pescarului? Nu. E, aşa cred, doar un semn de recunoaştere.

Ce e remarcabil la arhitectura textului e fineţea semnificaţiilor, a referirilor. Un pas important faţă de volumul de debut, unde toate aceste conexiuni sunt cu ceva, foarte puţin, mai explicite. Poezie e şi în acel volum, chiar poezie cuceritoare. dar aici e mai rafinată.

Eigen Barz are un simţ aproape singular al titlurilor. Nu doar originale. Adevărate şarade, reverberând semnificaţii adânci. La o privire fugară, aruncată unui stand de librărie, atrag. La următoarea jumătate de privire, răsfoind grăbiţi placheta, derutează. Cu reflexul cutumier, cauţi o poezie cu titlul de pe copertă. Negăsind, eşti simultan uşor derutat şi curios. Abia după a doua lectură, acasă, după prima, în vehiculele de transport public, îţi dai ca temă descifrarea semnificaţiei titlului insolit de pe copertă. Cinematograful singurătăţii pare a nu avea legătură cu David şi Batşeba. Iar Iarba din ceainic pare a nu avea legătură cu să nu-ţi faci lietră cioplită nici în cer, nici pe pământ. Dar… ajungând la Biblioteca din Parla, perifrază mereu rafinată, te gândeşti că mediul ideal pentru percepţia poeziei părintelui e… hieratica ceremonie a ceaiului. Bun şi Dintr-o altă copilărie? Horia Gârbea, cu al său simţ acut al sesizării esenţialului, mereu manifestat, fie pe coperta a patra, de cele mai multe ori, aici în cartuşul signaletic de pe manşeta acestei coperţi, diagnostichează sagace: Frate de cruce cu apostolul Petru şi cu Sancho Panza, poetul mimează condiţia secundă şi vrea să rămână în umbra lui Isus şi a lui don Quijote, păstrând accesul la nostalgie, la puritatea copilăriei cea fără de ostentaţie şi orgoliu. Dar rolul cronicarului nu e acela de a se ascunde în umbra (sic) rezumatului ideal şi cuprinzător al volumului. Ci de a căuta, pe cuprinsul volumului, cel puţin un punct focal care să ducă la formula etichetei de pe manşetă. Iată cel puţin 2. Care susţin însăşi formula titlului:

am scris mamei

să caute

rugăciunea

din copilărie

în care învăţasem

să plâng cu Isus.

Ea crede

că am visat urât,

iar între timp

rugăciunea s-a şters. (pg. 27)

Înainte de a o cita p a doua, să nu ne lăsăm înşelaţi de tonul aparent pesimist al finalului poeziei. Cred că întregul text exprimă asumarea lucidă, nu resemnată, a curgerii ireversibile a timpului. Mai mult, a devenirii. Rugăciunea din copilărie, e, evident, metafora deschiderii ochilor spre lume. Lumea reală. Esenţa copilăriei. Expresia rugăciunea s-a şters trebuie citită oricum altfel decât resemnarea alienării, a pierderii tezaurului copilăriei erodat de viaţă. Dece cred asta? Cheia se găseşte în altă metaforă: să plâng cu Isus. Copii fiind, tot ce aflam ne şi sperie. Poate, în măsura care suntem – şi unii suntem – sensibili, chiar ne înfricoşează. Şi-l luam pe Isus, aşa cum îl vedem în copilărie, ca martir al traumei inerente. Mama, instanţă responsabilă, lucidă, ne spune că trauma nu-i decât un vis urât. Ea ne face, indirect, să-l privim pe Isus ca pe un reazem, ca pe un frate pe care, maturizându-ne, ajungem să-l descoperim. Ca pe un simbol al mântuirii. Această formă, această etapă a rugăciunii, adică a condiţionării, e ceea ce se şterge. Între timp.

Totuşi, dece această minunată formă poetică a devenirii umane filtrează o vizibilă, o sensibilă doză de nostalgie? Motivul nu e unul raţional. Pe calea reflecţiei implicite, e singurul sentiment uman şi umanizant al conştientizării, cu mijloace poetice, a traumei inerente devenirii.

Şi, iată a doua. Nostalgia ca sentiment fundamental, ca subiect per se, o regăsim in finalul poemului de la pagina 42:

Mă cheamă lătratul

câinelui din curte

şi glasul mamei

dintr-o altă copilărie.

Iată şi titlul. Şi semnificaţia lui.

În treacăt, la pagina 48 regăsim şi formula frate de cruce cu Sancho Panza…

…

Este, oare, exagerată această privire prin lupă filatelică, de nu prin microscop, a doar un poem şi jumătate? Întrebare retorică. Nucleul, nervul viu al volumului, chiar cititorul, merită o asemenea imagine radiografică. Sigur, nimic n-ar fi mai nepotrivit decât menţinerea aceleiaşi detalieri a întregului text. Nimeni n-ar citi nici o atare analiză. Cu atât mai puţin volumul. Presupun că răbdarea cititorului cronicii s-a consumat. Acestuia trebuie întotdeauna să-o laşi o postaţă de text necomentat. La dispoziţia propriului potenţiaal şi exerciţiu receptiv. Despre poemele părintelui Barz, dinacest cel mai recent volum, se poate glosa de-a lungul a mai multe pagini decât cuprinde volumul însuşi. Mă rezum, trecând peste efectele poetice punctuale, să conchid că, odată cu evidenta evoluţie a mijloacelor poetice, vilumul respiră, armonic şi o creştere a autorităţii auctoriale. A conştiinţei vocii proprii. Ezit totuşi să pun acest efect transaprent pe seama responsabilităţii pastorale. Ar fi facil. Evoluţia vocii poetice trebuie privită din perspectiva vititorului tutuor celor 3 volume, care nu stie că poetul e preot. Nici chiar că e, cum precizează criticul andrei moldovan în prefaţă, că e un membru de frunte al ASARS. Şi, paralel, un animator al vieţii culturale a zonei circummadrilene românofone. Foarte probabil, Eugen Barz va fi în curând întâmpinat cu braţele deschise în filiala clujană a Uniunii Scritorilor.

Un ultim cuvânt. De semnalat buna intuiţie a Editurii Neuma, prima care l-a valorifcat publicându-i volumul de debut.  

Cred că numărul celor care l-au citit pe Radu Ţuculescu in extenso, de la volumul de debut (Portocale şi cascadori, Dacia, Cluj, 1978) la acestă cea mai recentă carte, Uscătoria de partid – blitz proze, Şcoala ardeleană, Cluj, 2019, sunt foarte, foarte puţini. După pagina aniversară din revista Tribuna, din ianuarie, care reproducea articolul de pe blog, o cronică a unei cărţi care adună texte de gen publicate de-a lungul timpului, trebuie făcută cu prudenţă. Şi rezervă. Semnificativ e, din capul locului, că prefaţa semnată de regretatul critic Petru Poantă e datată 2010. Cum, în acel an, a apărut doar un volum de teatru (Bravul nostru Micşa), textul prefeţei trebuie să fi fost ocazionat de alt subiect. Ei, bine, regăsim aceeaşi prefaţă în volumul… da, Uscătoria de partid. Editura Cogito, Oradea, 1997. Din cuprinsul căruia sunt selectate nu puţine texte. Deocamdată notăm că diferenţa dintre cele 2 volume, separate de 22 de ani, e subtitlul celui actual. Nici o problemă cu această reluare, procedeul e şi curent şi firesc. Îmi amintesc că un un scriitor român, care se consideră de naţionalitate bucureştean şi de meserie nuvelist, a inserat aceeaşi piesă în 5 (cinci) volume. Şi, ca cititor de meserie^* pot depune mărturie că se armoniza cu fiecare. O altă similitudine între cele 2 volume ţuculesciene e inserarea blitz-prozelor (să le spunem aşa cum le-a botezat, acum, autorul) între prefaţa lui Petru Poantă şi posfeţe. Prima e semnată de distinsa profesoară Monica Spiridon şi e preluată din nr. 1/1996 al revistei Tribuna. La volumul actual suntem răsfăţaţi cu 2 postfeţe. Una semnată de criticul Adina Diniţoiu. Coiniţiatoarea unei rafinate publicaţii săptămânale online, intitulată, cu un subtil joc de cuvinte, Literomania. La care autrul nostru a colaborat permanent, în timpul primului an – 2018 – susţinând rubrica blotz-proze. Aici ne împiedicăm – nu mult -, de o primă inadvertenţă. Minoră. Autorul precizează că blitz-prozele din această culegere cumva aniversară ar fi fost comise într-un interval rotund. 1986 – 2016. Coroborând cu mărturia Adinei Diniţoiu, asupra biografiei Literomaniei, născută în 2018, ne aflăm în faţa unei alternative. Fie intervalul asumat de fix 30 de ani rămâne canonic, dar depăsit prin extindere, fie culegerea nu cuprinde nici o blitz-proză publicată de Literomania. Aşadar subtitlul asumat al culegerii ar prelua din fertila colaborare cu rafinata publicaţie doar formula genului proxim. Fals raţionament – lipsa informaţiei complete. Căci, atenţie! Postfaţa Adinei Diniţoiu e publicată pe 19 ianuarie 2019 al Literomaniei. Marcând nr. 100 al publicaţiei. Culegerea despre care vorbim fiind socotită a fi Cartea săptămânii. Aşadar Literomania datează cam de pe la începutul lui 2017. Nu e clar de când va fi început colaborarea lui Radu Ţuculescu, aşa că n-avem decât să luăm – din postfaţă, publicată ca atare în br. 100 al publicaţiei, informaţia ca atare. În chapeaul articolului ce devine postfaţă scrie că textele din volul au fost publicate în Literomania, iar colaborarea continuă. Am urmărit săptămânal această rubrică, dar aşi un martor irelevant al acestei afirmaţii. Care cere precizări când ne referim la acest volum. A relua lectura a cel puţin unui an de rubrcă, pentru a verifica afirmaţia, ar fi o muncă sisifică. Justificată într-un stdiu literar, mai puţin obligatorie într-o simplă cronică de întâmpinare. Pentru ponderea acestui subgen critic e, cred, de ajuns a mă baza pe memorie. Prin simplă impresie, cred că am întâlnit în rubrică texte inexistente în volum, sigur există în volum texte inexistente în rubrică. Fără a face Adinei Diniţoiu proces de intenţie, asemenea posibile inadvertenţe minore nu exced pretenţiile unei postfete. Nici a unei recenzii la Cartea săptămânii. Cum, nici reluarea titlului unui volum deja vechi nu e defel imputabilă,cum spuneam, autorului. Ce rămâne nerezolvat e că prefaţa lui Petru Poantă, reluată în 2019 şi datată 2010 (când nu avea sens să fie scrisă) a fost de fapt scrisă cel târziu în 1997. E problema redactorului de carte, neidentficat în pagina tehnică şi chiar a autorului. Dar e una măruntă. Mai ales că pe aceeaşi pagină tehnică e o notă acoperitoare: Ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Acum, eventualii cititori ai cronicilor mele de întâmpinare, căror cronici li s-a reproşat, nu odată, o anume lipsă de incisivitate, mai ales care cunosc vechimea prieteniei cu scriitorul, vor considera analizele de mai sus drept chitibuşării. Ei, şi?

Înapoi, aşadar, la argument. Americanii au o terminologie precisă asupra textelor de proză, după numărul de semne grafice. De la short story la novel. Care înseamnă roman. Teoria noastră literară, de inspiraţie europeană, adaugă elemente de structură. O nuvelă mai lungă se deosebeşte de un roman mai scurt după structură. Nu insist, o cronică de întâmpinare se adresează prin definiţie celor care posedă astfel de noţiuni. Proza lui Radu Ţuculescu s-ar întinde, dpdv al lungimii, pe un spectru aprape continuu. Ca structură, însă, unele piese comparabile ca lungime, diferă ca forţă de şoc, prin rezonanţă, amploare a semnificaţiilor şi, mai ales, prin forţa finalurilor. Diferenţele sunt subtile şi majoritatea criticii se concentrează mai ales asupra ceea ce e comun în proza ţuculesciană decât asupra diferenţierilor. Ei, bine, acest volum sintetic are, peste toate, meritul de a oferi material ce ilustrează tocmai diferenţierea. În sensul că, numindu-şi piesele blitz-proze, sugerează, cumva, foarte discret, că a sa culegere nu-şi propune să pună în valoare piesele cele mai explozive din cele 7 volume anterioare. Să exemplificăm. Dacă materialul (p)reluat din vechiul volum quasiomonim e perfect descris de termenul blitz-proze, selecţia se prelungeşte spre anterior, preluînd piese similare din volumul Portrete în mişcare (Albatros, 1986). Acesta e al treilea volum de proză al autorului. Ei, bine, din primele 2 – primul deja citat, al doilea, Grădina suspendată (Albatros, 1981) găsim acum o singură piesă. Minuaturală, deci formal elogibilă, dar explozivă: Jocul dea promăvara. De o factură decelabil deosebită de standardul blitz-prozelor. Se vede cu ochiul liber că e legată structural (sa nu zic emoţional, ar fi o gafă stilistică). Iar prezenţa piesei în culegere ţine de subiectivitatea auctorială, iar nu de folosirea piesei ca termen de anticomparaţie. Iar din grădina suspendată, după propriul gust la fel de subiectiv, cel mai cristalin, mai distilat volum de proză al autorului, n-a luat nimic. Nimic (sic) mai logic. Desigur, pretextul evident că n-a luat proze nonblitz, ca să zic aşa, e un alibi sui generis. Dar n-a luat nici E bine (pg. 113), care s-ar înscrie în obiectul insistenţei cu care Adina Diniţoiu în parte piesele volumului actual în pre şi potsdecembriste. Pentru a sublinia unitatea lor structurală. Şi, mai ales, n-a luat următoarea miniatură, Afară-i vopsit gardu’, de mai puţîn de 4 pagini. Dar cu o forţă de şoc nucleară! Şi, mai mult, profund ţuculesciană. Valorificând un fapt aparent divers, cu o uriaşă putere de iradiere. Valenţă, repet, tipică autorului. O marcă identitară, de fapt. De c-a luat piesa asta? Din bună intuiţie. Căci, pentru cititorul cu maximă atenţie (există şi de-ăştia) marea majoritate a volumului ar părea aproape eşuat.

Cel de-al treilea volum care oferă materia acestei culegri selective este Românul erectil (Limes, Cluj, 2010). Este valorificarea publicisticii. Respectiv strângerea într-un volum a rubricilor semnate de autor în Tribuna. Ex abrupto, Scrisori către preşedinte şi Portrete ritmate. Din primul capitol, doar câteva piese. Al doilea e preluat integral. Ultimele 56 de pagini ale culegerii, pentru 22 scrisori. De-ar fi fost mai corosive, ar fi fost un excelent final al ambelor cărţi. Pentru o astfel de culegere rememeber, autocadou aniversar, acest final funcţionează.

Dintre volumele de proză, doua nu aveau ce căuta în selecţie. De fapt ambele conţinând acelaşi text: Cuptorul cu microunde – romanului unui bloc în 10 secvenţe horror (Dacia, 1995) şi Pivniţa (eLiteratura, 2014). Deoarece cele 10 piese compinente sunt mai aproape de nuvele.

Ce-ar mai fi de spus? Rafinatul poet filosof Vasile Gogea, vechi prieten al scriitorului, autorul celei de-a doua posfeţe, nu se referă la carte, ci la însuşi autorul ei. Pe care ajunge să demonstreze că este omul fără vanităţi. Greu de găsit o punere în valoare mai exactă şi generoasă.

Nota bene: * vezi “Meseria de cititor”, Editura Neuma, Cluj, 2016