Numărul 3-4 pe 2020 al revistei Neuma debutează, standard, cu tandemul editorial: Cei care dansează, de Andrea H. Hedeş, respectiv cursivul Ireparabil, irepetabil, al lui Horia Gârbea. Urmează apariţii Neuma. 8 cărţi.

Acelaşi invitst special, Gheorghe Grigurcu: Scintilaţii întâmplătoare. 

Eseu: Dramaturgia lui Dan Botta. Paradisul eleat şi stratul nostru arhaic. De Ioan Cristescu.

Dintr-un glosar de termeni: Spaţiu adiabatic. De Mircea Muthu. Excelentă explicaţie a extensebilităţii termenului aparţinând termodinamicii clasice.

Obişnuitele Istorii insolite ale lui Radu Sergiu Ruba. Cui i-a cerut capul john milton şi cine i-a salvat lui capul?

Poezia lumii. Dimana Ivanova –  Bulgaria. Wang Jiaxin – China.

Lansări de carte: La Uniunea Scriitorilor: 4 volume Neuma. La MNLR Antologia filialei Bucureşti Poezie.

Poezie, în continuare: Victor Constantin Măruţoiu.

Proză. Cătălin Răulescu. Adevărul lunii de porfir. Porcăriile.

Tineri poeţi. Serban Acasandrei. Paul Lazăr.

Din nou eseu. Amintirile pensulei, de Rodica Frenţiu. Şamanism şi mitologie nordică. De Somona Grazia Dima. Între eseuri – Reportaje. Poetul Varujan Vosganian la Cluj. Lupta pentru timp. De Ecaterina Cernei.

Răzleţe. Culoarea oximoronului. De Gelu Negrea.

Poeme în proză: Nicolae Silade.

Puncte de vedere. Liviu Capşa: Un tineret acultural? Pasagerii iadului ieri şi azi. Nişte europeni. Răzvan Nicula: Anul cărţii?!

Noi prozatori. Ildiko Şerban. Rujul albăstrui al Liei. Pia.

Din nou poezie. Ana Ardeleanu.

Avanpremieră editorială. Gabriel Garcia Márquez Jurnalist.

Colocviul Ion Hobana. Mihaela Drelciuc Nistor. Anamaria Borlan.

Eveniment editorial. Bal à Versailles. Călătoria sau Cartea mântuirii (II) Pentru mai târziu. Toate de Andrea H. Hedeş. Avântul tinerimii. De horia Gârbea. Cum se mai conturează istoriile literare. De Andrei Moldovan.

Cartea de poezie. Poezia convertirii, de Constantin Cubleşan. Domeniul umbrei în anotimpul cenuşii, de Ioan Holban.

Cartea de critică. Cifrurile din capodoperele lui Liviu Rebreanu. De Ana Dobre. Acelaşi critic semnează articolul Semnele poetului prin lume, despre volumul (Neuma) al Mihaelei Stanciu, Vremea semnelor de carte. Despre alt volum – de poezie – Neuma, Oraşul ventriloc (lansat de curând la sediul Uniunii, scrie Flavia Adam: High-tech şi lirism urban. Vasile vidican recenzează un volum al lui Mihail Gălăţanu: Văzătorii cu inima. Despre care volum, tot Neuma, s-ar mai putea citi şi în culegerea de cronici Sedus de poezie, lansată de aceeaşi editură anul trecut, la Bookfest. Publicarea, de către poeţi, a cronicilor altor volume de poezie, devenită o marcă a revistei, e ilustrată de Mihaela Stanciu: Liniile unei gări patriarhale. Pe marginea volumului (Neuma) Între linii, de Mircea Drăgănescu. Apoi Valentin Iacob – provocare şi nonconformism, de Mihaela I. Rădulescu, O poetă de excepţie, Gela Enea, de Ion Roşioru, Câmp de luptă, de înfruntare şi confesiune, de Şerba Codrin.

Memorialistică. Geografia suferinţă, de Evelyne Maria Croitoru.

Cartea de proză. Monica Grosu, sub titlul Însemnări despre moarte ale unui matinal cronic, desre romanul Moartea de după moarte (Junimea, Iaşi, 2019) de Dumitru Augustin Doman (redactor şef la revista Argeş).

Cartea de poezie. Raluca Faraon, despre volumul Poeme cu Filip, de Maria Dobrescu: Când dragostea e cuminţenia pământului.  

Cartea de critică. Literatură de ieri, lieratură de azi. Cronici literare. De Stan V. Cristea. În analiza Nicoletei Milea.

Din nou cartea de poezie. De la comunicare, la poezia autentică. Marian Nencescu, despre platofmra de comunicare şi informare publică Atitudini contemporane, a Evelynei Croitoru.  

Cartea străină. Soţia lui Oscar Wilde, de Mihaela Mudure. Apoi Un roman métatextuel: Mon hôte s’appelait Mal Waldron, de Carino Bucciarelli, de Sonia Elvireanu. Autori unguri traduşi de Marius Tabacu şi alţii – de George Volceanov.

Inedit – Logodnica de sorginte română a lui Dostoievski de Mihai Maxim.

Aniversări. Horia Bădescu la 77 ani. Nicolae Rotaru – 70.   

Rubrica de etnologie, aparţinând lui Menuţ Maximinian. Frazeologie şi cultură românească.

Colţul lui Yorik. Ultima parte a eseului Există, oare, două categorii de lideri? (III).

Educaţie. Adrian Costache: Educaţie pentru valori.

Teatru. Comentariu la cald. În paginile următoare: Există succes la Teatrul Dramaturgilor români! De Dinu Grigorescu.

Ecran literar. Mozart şi Mao, de Alexandru Jurcan.

Operă. Fascinaţia unei capodopere, de Evelyne Croitoru.

Cinemateca. Imperiul unei ideologii. De Nicolae I. Nistor.

TV, film. Viaţa… dincolo de viată. De Vlad Lungu.

Jurnal teatral, de Ion Cocora.

Rock. Revelaţii de puştan bătrân. De Dumitru Ungureanu.

Ca de obicei, spre final, fermecătoarea – şi suculenta – rubrică a Floricăi Bud: amintiri şi pohte copilăreşti.

Contre-pied. 20, 20, 2020 de Gelu Negrea.

Finalul numărului: Vitrina cu cărţi, Revista revistelor.

Cititorul va remarca prescurtarea acestui compte rendu. Să sperăm că mă voi revanşa cu ocazia numărului 5-6.  

Profesorul israelian Yuval Noah Harari, de la departamentul de istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim s-a făcut cunoscut, în ultimii 10 ani, ca figură publică. După ani de cercetări în zona medievală şi istoria războiului, circumscrise mediului universitar, a publicat în 2011 Sapiens. O scurtă istorie a umanităţii. Pe baza unui ciclu de 20 de lecţii pe care le predase. Cartea a devenit instantaneu best seller în Israel. Versiunea engleză, din 2014, a fost tradusă în 45 limbi (inclusiv româna). Paralel, în 2015 istoricul a elaborat un curs gratuit online pe baza textului cărţii care i-a conferit rapida celebritate globală.

Au urmat alte 2 cărţi care duc mai departe ideile dezvoltate în Sapiens: Homo Deus: O scurtă istorie a (zilei de) mâine, 2016 şi, deocamdată, 21 lecţii asupra secolului XXI. Apărută pe 30 august 2018.

Textul pe care-l analizăm este o versiune românească, datorată lui Călin Uioreanu a cursului online bazat pe prima carte. Sub titlul O istorie prescurtată a omenirii. . Acesta diferă, nu doar prin limbă, de versiunea online a cărţii ca atare: Yuval_Noah_Harari-Sapiens_A_Brief_Histor

Ideea fundamentală pe baza căreia Harari concepe istoria e că aceasta începe cu ceea ce el numeşte revoluţia cognitivă. Plasată cu 70,000 ani în urmă. Moment până la care umanitatea a fost subiect – evolutiv – de biologie pură. Reperele datării istoriei vieţii terestre corespund cu datele la zi ale planetologiei (termen inexistent atât la Harari, cât şi în aria ştiinţei în general dar care împrumutat din literatura fundamentală SciFi e cel puţin intuitiv) şi ale antropogenezei. Debutul vieţii e plasat cu 4 mld ani în urmă. Această datare trebuie considerată, la rândul ei, în contextul vârstei de cca 5 mld a sistemului solar, Terra y compris. Soarele însuşi, ca stea relativ tânără, având vârsta de 5.5 mld ani. Autorul consideră debutul antropogenezei la 2.5 milioane de ani. dece am spus datare la zi? Cu 15-20 ani în urmă antropogeneza era presupusă a fi debutat cu 1 milion de ani în urmă. Moment care, paleontologia acumulând date, a tot fost împins spre trecut. Cifra avansată de istoricul nostru e una care ţine seama de momentul actual în paleontologie.

Înainte de ceea ce Harari numeşte revoluţie cognitivă, pe blocul afro-euroasiatic existau mai multe specii ale genului homo. Cea mai cunoscută public este homo neanderthalensis. Care ar fi dispărut în competiţie cu homo sapiens. Dar în paralel au existat şi Homo soloensis (din insula Java), Homo floresiensis (evoluat în acelaşi arhipelag indonezian), Homo erectus (în Asia). Cea mai longevivă specie de hominizi, devenită evolută cu 1.5 milioane de ani în urmă. Au mai existat independent Homo Denisova, tot în Asia, dar diferit de neanderthalieni şi erectus. Cum Homo Denisova a fost descoperit de arheologi (cu artefacte cu tot) în 2010, autorul se întreabă câte alte specii de hominizi evoluate independent se vor mai descoperi.

Dar accentul pus de autor e asupra unui fenomen de maximă importanţă. După 70,000 de ani în urmă, în câteva mii de ani toate celelalte specii humanoide au dispărut. În defavoarea lui homo sapiens. A cărui vatră a fost estul Africii. Harari explică acest fenomen evolutiv prin ceea ce numeşte revoluţia cognitivă. Adică o resursă pe care comunitatea humanidă din estul Africii a avut-o în exclusivitate şi ca urmare a căreia a înlocuit peste tot celealte specii paralele şi independente. Până cu câteva zeci de ani în urmă nu se cunoştea decât disparitia neanderthalienilor ca urmare a contactului cu ceea ce s-a numit homo sapiens. Fără a se explica mecanismul înlocuirii.

Această specie care a scos din joc toate celelalte specii de hominizi dezvoltate independent are, ca areal comun, estul Africii şi o vechime de 2-300,000 ani.

Aceste specii, evoluate din intermediarul australopitecus, adică o primată mare din sud (nu din Australia), deşi deja în poziţie bipedă şi cu creierul mai mare decât al altor animale, ocup un loc departe de vârful ecologic al regnului animal. Un prim factor care i-a conferit un ascendent a fost controlul focului. Dar, deşi Homo neanterthalensis cunoştea focul şi începuse a vâna animale mai mari decât el, influenţa sa asupra lanţului trofic rămânea minoră.

O primă confruntare între popuaţia din estul Africii şi neanderthalienii din Orientul mijlociu a avut loc cu cca 100,000 ani în urmă. Soldată cu respingerea africanilor. Abia după 30,000 ani cei din estul Africii au început să se răspândească în toată lumea. Răspândirea, adaptarea rapidă (în termeni de câteva mii de ani la condiţii climatice foarte diferite şi dispariţia, treptată, a celorlalte specii humanoide trebuia să aibă o cauză specifică. O shimbare de amănunt, cu consecinţe majore.

Achiziţii tehnologice, precum vehiculele fluvile şi maritime, ori banalul ac, i-au ajutat chiar în timpul migraţiei. Facilităţi pe care nici o altă specie humanoidă nu le-a inventat. Dar succcesul primei ieşiri din habitatul nativ, în jurul a 70,000 ani în urmă, a fost determinat de alt factor. Acesta e creşterea rapidă a abilităţilor în comunicare, memorie şi învăţare. Ceea ce a determinat dezvoltarea pe măsură a tehnologiei. Harari numeşte acest fenomen manifestat exclusiv asupra speciei pe care o numim acum sapiens Revoluţia cognitivă. Şi consideră acceastă perioadă scurtă în termeni evolutivi ca începutul istoriei.Dezvoltarea limbajului are un rol central în viteza de progres, dintre elementele comunicării. Dar ceea ce a funcţionat exclusiv la specia sapiens nu numai dintre speciile umanoide, ci din toate speciile zoologice e apariţia şi dezvoltarea capacităţii – mentale şi de limbaj – de a comunica ceea ce nu există. Cu alte cuvinte elemente abstracte şi rezultate ale imaginaţiei. Dacă această capacitate inedită şi exclusivă a fost urmarea unei neînsemnate mutaţii care a conectat 2 structuri diferite din creier (ipoteza cea mai frecventă a cercetătorilor) sau altă modificare de amănunt din creier e mai puţin important. Important e că acest fapt a făcut, în aceşti 70,000 ani, din specia homo sapiens stăpânul macroecosistemului planetar.

Am insistat asupra acestui capitol al istoriei prescurtate, deoarece dacă nu explică irefutabil mecansimul declanşării schimbării decisive a vieţii terestre, oferă o descriere coerentă a acestei schimbări. Ceea ce constituie marca de identitate – şi de originalitate – a acestei lucrări. Până la Harari, concepţia comună despre evoluţia vieţii terestre, considerând oricum istoria umanităţii ca o parte, fie şi de vârf, a acesteia, recunoscând inevitabil contribuţia antiecologică a speciei umane, considera, implicit, evoluţia speciei de la stadiul biologic la cel actual, ca graduală. Harari stabileşte momentul declanşării unui proces care, cumva, se opune cursului naturii.

Ultimul capitol nu e, însă, pesimist. Lasă deschise destule posobilităţi de evoluţie ulterioară a speciei. Care conţin, nemărturisit, implicit, posbilităţi de reîmpăcare cu natura mamă. Cu preţul transformăriii omului în cu totul altceva

Până la acesf final (care pare a constitui, văzut prin prisma titulului, subiectul şi obiectul celei de-a doua cărti), să notăm doar marile etape ale istoriei prescurtate, aşa cum o calibrează Harari.

A doua revolutie după cea cognitivă, declanşatoare a istiriei, e cea agrară. Autorul lansează ideea originală că nu omul a domesticit animalele şi plantele, ci că acestea l-au domesticit pe el.

A treia revoluţie, descrisă începând cu lecţia a XI-a, esre revoluţia ştiinţifică. Autorul merge pe implicaţiile dezvoltării ştiinţifice în politică, societate şi economie. Ideea de bază e că ştiinţa e prima doctrină care recunoaşte ignoranţa. Lecţia următoare urmăreşte mariajul (sic) dintre ştiinţă şi imperialism.

Ultima revoluţie analizată de cea industrială. Începând cu lecţia XIV. In istorie ordinea a fost inversă, dar analiza erorilor, omisiunilor şi unilateralităţ relative a operei va urma după trecerea în revistă a textului.

Concluzia unei lucrări care concepe istoria omenirii ca fiind segmentată de marile revoluţii nu se putea încheia decât cu constatarea stării dominante de revoluţie permanentă (Lecţia XV). De semnalat ironia situaţiei. Conceptul de revoluţie permanentă era unul nodal în propaganda sistemului totalitar comunist. Ca e folosit mai mult sau mai puţin concluziv – dar mai ales argumentat – într-o lucrare originală ţine de reversibilitatea intrinsecă a discursului ca demers generalizant.

În fine, ultimele 2 lecţii pun succesiv problema definirii ştiinţifice a fericirii (XVI) şi, ca o schiţare a perspectivei deschise de istorie, aşa cum a început ea cu 70,000 ani în urmă: Lecţia XVII – Sfârşitul lui Homo sapiens. Am mai subliniat mai sus, nu e un final pesomist. Autorul sugerează implicit că am putea considera întreaga istorie a speciei homo sapiens ca o tranziţie de la condiţia doar biologică la altceva. Un altceva care ar duce mai departe suportul fizic, de natură ipotetică, al conştinţei de sine a Universului. Sigur că Harari n-o spune explicit şi mai ales n-o spune în aceşt termeni. Dar logica abordării sale de-a lungul lucrării, cu toate limitele, nu e incompatibilă cu această viziune.

Rostul prezentului raport de lectură este de a fixa locul demersului originalului istoric prin identficarea câtorva dintre minusurile sale cele mai vizibile.

Când se referă la imperii, Harari o face subliniind, conturând, exemplificând rolul acestora în mecanismul evoluţiei psiho-ecologic-sociale a speciei. Din care perspectivă e cumva justificat că ignoră complet imperiul cel mai întins din istorie, cel mongol. Dar omisiunea rămâne reproşabilă în sine unui istoric. Mai ales că e o omisiune mai completă decât doar absenţa referirii la Genghiz Khan. Primul personaj istoric căruia i s-a atribuit titulatura supremă de han al hanilor. Echivalentă ulterior cu sultan al sultanilor şi,secole mai târziu, de sah-in-şah. Trecând în revistă cultele religioase, Harari omite tengrismul, ca formă de animism, practicat o vreme pe cea mai întinsă surafaţă terestră – cea a imperiului mongol. E adevărat că imperiul britanic a fost mai întins decât cel mongol. Dar componentele sale au fost, răspândite pe 3 continente. Dar şi aici e ignorat, sau cel puţin subconsiderat ca atare, imperiul lui Carol Quintul. Primul despre care se spunea că pe teritoriul său sorele nu apune niciodată.

Comerţul cu sclavi de provenienţă africană e tratat într-o anume măsură dintr-o perspectivă înrudită cu cea a propagandei antioccidentale. Desigur descrierea faptică e corectă. Dar e ignorată o componentă esenţială a acestui fenomen. anume comerţul intern al stătuleţelor africane înainte de colonizare. Procentul de sclavi african cumpăraţi direct de la regii locali sau prin sstemul comercial african intern a fst mult mai mare decât cel al celor vânati de pe coastă. Şi nu s-a redus la coasta de vest. A existat comerţ de sclavi si pe coasta de est. Iar beneficiari au fost nu occidentalii cu lumea musulmană. Vezi articolul sintetizat dintr-o serie publicată în Magazin istoric: http://oldrimsix.info/cercetari-care-demoleaza-clisee-sedimentate/. Poate omisiunea nu e un motiv major de reproş. Dar trebuie semnalată.

Sistemul şi modelul social-economic capitalist beneficiază de un capitol tratat cu amănunţime. Ceea ce este una din multiplele calităţi ale lucrării. Dar şi aici e loc pentru a observa necesitatea a două mici amendamente. Dacă nu chiar 3. Primo – sistemul feudal bazat pe organizaţii profesionale (bresle, ghilde) funcţiona cu preţuri fixe. Odată cu dezvoltarea în Anglia de după marea ciumăa creşterii oilor şi a industriei postavului sistemul ghildelor a trebuit să fie spart. Pentru a integra această industrie în unităţi economice adaptate. Epoca manufacturilor nu era încă un mod de producţie capitalist. Dar primul mare pas spre acesta. Secundo – la capătul celălalt, producţia de serie practicată iniţial de Ford a permis, odată cu creşterea eficienţei şi ieftinirea produselor, promovarea muncitorimii industriale spre clasa mijlocie. Ceea ce a blocat proliferarea mişcărilor bolşevice în USA. Terzio – în plan teoretic, capitalismul a fost influenţat de ceea ce Max Weber, unul din întemeietorii sociologiei, numea etica protestantă a muncii. Desigur, sunt amănunte care şi-ar avea locul într-o lucrare mai amplă, dedicată exclusiv capitalismului. Iar menţionarea lor într-un capitol dintr-o lucrare sintetică precum cea pe care o comentăm ar dilua liniile mari ale lucrării. Rostul menţionării micilor amendamente e de a completa, de a contextualiza problematica lucrării pentru cititorul interesat al acesteia.

Pentru a nu încărca textul raportului de lectură dincolo de interesul cititorului, mă voi mărgini la doar încă două amendamente. nu omisii, ci erori de fond. Dacă e adevărat că evaluarea surselor primare de energie s-a dovedit ajustabilă în plus, acestea nu sunt, însă, nici pe departe principial inepuizabile, cum afirmă autorul. Sursele primare, fosile, bazate pe hidrocarburi (cărbune, ţiţei, gaze naturale) sunt, oricât vor fi reevaluate în plus, prin definiţie finite. Sursele nucleare la fel. Chiar dacă mai bogate. Sursele alternative (eoliene, hidro, mareice) nu vor putea depăşi niciodată un procent minor din cererea mereu crescândă de energie. Harari se referă, indirect şi en passant, la energia solară. Ceea ce ar trebui să formuleze ar fi creşterea tehnologică a absorbţiei, conservării şi utilizării acestei energii. Dar nu putem pretinde unui om de ştiinţă, altfel remarcabil, tributar formaţiei umaniste, să gândească în termenii unor noţiuni fizice fundamentale. Nici măcar toţi inginerii n-o fac.

Problema surselor de energie este următoarea: de-a lungul istoriei, la fiecare etapă a achiziţiei tehnologice, odată cu creşterea semnificativă a cererii de energie, o altă sursă, de randament imediat superior, a fost disponibilă spontan. Exemplul tipic e disponibilitatea zăcămintelor de cărbune odată cu achiziţia folosirii forţei aburului, în etapa consolidării revoluţiei industriale. Tipc dar nu singurul. Ei, bine, epoca prezentă remerge o viitoare criză energetică. Pe care descoperirea unor noi zăcăminte fosile nu face decât s-o amâne. Nu s-o excludă. Şi conştientizarea oricăror alte crize ecranează considerarea acesteia. Nu ne putem gândi decât fie la o tehnologie bazată pe fuziune (procesul în urma căreia se produce energia în stele, în soare y compris, fie la eficientizarea radicală a utilizării directe,efective, a energiei radiative solare. Odată mai mult, nu se pot avea pretenţii de la un profesor de istorie să stăpânească domeniul. Eroarea sa e inerentă.

O eroare la fel de inteligibilă, de care istoricul nu poate fi acuzat din acelasi motive de limitare naturală a cunoştinţelor, dar mult mai mare în sine, e exlicarea funcţionării centralelor nucleare pe baza formulei fundamentale a lui Einstein. E = mc². În centralele nucleare se degajă cu multe ordine de mărime mai multă energie per unitate de masă a combustibilului, e adevărat. Dar e energia eliberată în procesul de fisiune nucleară. Daca am controla procesul de fuziune (converirea protonilor în nuclee de heliu) am obţine o energie per unitate de masă (de hidrogen) cu alte ordine de mărime mai mare. Dar dacă, deocamdată prin absurd, întreaga energie echivaentă cu masa oricărei substanţe de lucru ar deveni disponibilă, aceasta ar fi cu si mai mute ordine de mărime mai mare. Citarea formulei lui Einstein à propos de un proces nuclear anume e o eroare tipică pentru oricine afară de cei de formaţie tehnică (nu neapărat exclusiv fizicieni). Un profesor de istorie, autor al unei remarcabile şi originale lucrări care ne schimbă perspectiva asupra conditiei speciei e perfect scuzabil.

Două ultime considerente apreciative. În genere, istoria nu se poate preda liniar. Strict cronologic. Căci istoria, desi în linii mari un fluviu, are nenumărate turbioane. Profesorul Harari foloseşte cu abilitate şi eficienţă educativă structura conceptuală a capitolelor. Calitatea lucrării întrece cu mult inerentele lipsuri, omisiuni şi erori. Obiectivitatea cu care reuşeşte să trateze noţiuni şi chiar prejudecăţi dă o notă bună lucrării. La nivel epidermic, însă. Formal. Cititorul atent spre foarte atent sesizează nuanţele subtextului. Pe care nu le voi comenta. Inclusiv cele determinate, aproape insesizabil, de conditia personală de gay şi vegan. Nu voi da exemplul altfel perfect argumentat în sine. Dar în lectura căruia se simte freamătul unei discrete tensiuni.

Una peste alta, o lucrare admirailă. Chiar dacă raportul de lectură se referă doar la versiunea românească a cursului online pe baza volumului tipărit. Recomand, deşi încă n-am citit-o, versiunea românească a întregii trilogii, editată de Polirom în 2018.

Profesorul hunedorean Mihai Petre a lansat, în noiembrie 2019, romanul Birtul parcului. Doctor în filologie din 1983 şi dascăl de limba şi lieratura română, a publicat o serie de lucrări de specialitate. Din 2016 dă publicităţii câte un roman în fiecare an: Cretă color, 2016, Corvin Caffe –  un psedudoroman cu un oltean, 2017 şi Tăieri în alb, 2018. Primul şi al treilea pe baza experenţei didactice.

Eroul romanului prezent, Dumitru Popa, este oltean. Şi prima parte a acţiunii romanului redă nuanţat atmosfera satelor olteneşti. Cu un realism şi o minuţie profesioniste. Graiul oltenesc e nu numai reprodus cu autenticitate, ci şi particularităţile numelor proprii. Ioanei, soacrea lui Mitrel, cel de peste Olt, i se spune în sat Noane. Părinţii lui Mitrel îi spun suroriii acestuia Ghiţa. Care Ghiţa i se adresează viitoarei cumnate, Măria, cu regionalismul rar dodă. Cu prilejul unei vizite de peţit între două familii, aflate pe maluri diferite ale Oltului şi nu tocmai sărăntoace, câteva bune pagini sunt dedicate amintirilor din război, pe ambele fronturi, ale băietilor celor două familii. Pagini mai impresionante decât cele din Delirul monşerului Preda, fie acesta odihnit. Ne întâlnim cu prima măsură a talentului scriitoricesc al profesorului hunedorean.

Noua familie a urmărită în peregrinările fireşti. Mitrel, ca plutonier major, genist, îşi face meseria în lucrări civile. Necazurile (auctor dixit, abandnând firesc tonul neutral) încep cu interogatoriile, la înceut blânde, ale unui locotenent de Contrainformaţii. Care-l tentează cu trimiterea la şcoala de ofitl tentează cu trimiterea la şcoala de ofiţeri, timp de 3 luni. Dacă se înscrie în partidul Comunist. Era vremea aşa zişilor ofiţeri pe puncte. Numărul celor care cunosc jargonul vremii din experienţă directă e pe cale de dispariţie. Că autorul îl foloseşte implicit nu-i de mirare, fresca sa socială o cere. Iar cronicarul  ţinut să sublinieze. Să expliciteze. Eroul, acum numit oficial Dumitru Popa, e reformat din armată. E vorba de epurarea din 48. Necazurile se mută în sat. Unde tânăra familie se retrage. Astfel e implicată şi prigoana la care sunt supuşi ţăranii mijlocaşi de către noul regim.

Fostul plutonier major de geniu Dumitru Popa ajunge primar satul natal şi construieşte un pod de beton peste râul local şi un nou local pentru primărie. Moment în care atorul devine narator direct, făcând referire la o monigrafie fantezistă editată în 2014, cu ocazia comemorării a 500 de ani de la atestarea documentară a satului. Informaţia despre erou fiind pusă pe seama amintirilor orale ale primarului actual. Pecetea autenticitaţii e dată de documente de arhivă, cercetate de autor.

Inevitabilele încurcături sentimentale aduc familia în criză. Primarul e înlocuit din funcţie şi făcut vânzător la cooperativa din sat. Măria, cu copil mic, se întreabă dacă să se despartă sau nu. suratele o sfătuiesc s-o facă. Numai Noane dă glas codului moral ancestral: ce-a legat Dumnezeu, omul n-are voie să dezlege.  Dar omul, pentru care Măria mulţumise lui Dumnezeu, ieşind de la altar, nu mai era acelaşi.

Chiar postul de vânzător trebuia oferit unu membru de partid. Şi ce era cel mai la îndemână mijloc de a-l înlocui pe fostul primar? Un control de gestiune care sa-l scoată neapărat delapidator. L-ar fi terminat. A cerut, un subofiţer de geniu epurat din fosta armată regală nnu era analfabet. După încă un control făcut de contabili din alt judeţ e scos cu un minus minor. Organele de anchetă cer un supracontrol. Intimidează contabilii şi pretinsele pagube pot fi acoperite. Dar familia, oricum oropsită de aventura bărbatului, intră în sărăcie.

Viaţa satului se derulează pe coordonatele cunoscute. Şurubul se strânge pe nesimţite, lumea se întoarce cu dosu-n sus. Scăpat de o capcană pregătită de noii stăpâni, eroul se aruncă în a doua mare etapă a vieţii lui. Ajunge, întâmplător, la Hunedoara. Unde are noric de un inginer cu războiul făcut pe ambele fronturi. Pe care-l ajută la proiectare. Era, totuşi, în punctele esenţiale, nevoie şi de specialişti. Prilej pentru autor să descrie viaţa de şantier. Cu mai puţin fior plastic decât cea a satului. Care-i pare mai familiară. Cu o nuanţă de ton de proces verbal. Dar autentică, şi asta.

Astfel luăm cunoştinţă cu ziarul local, dar mai ales cu Birtul porcului, cârciuma de succes, numită aşa fiind apropiată de târgul de animale unde se zicea că se va construi un parc. Cronicarul recunoaşte, din juneţea petrecută nu departe de Hunedoara, un nume care scrie la ziar. Nicuţă Tănase. Ceea ce accentuează parfumul presei de atunci…

Sigur că necazurile nu-l pot ocoli. E implicat într-o cercetare stupidă a Securităţii. Obsedată de duşmani ai poporului. Mai ales de legionari. Locotenentul de Securitate care conducea cercetarea, care aparent îl urmărea pe inginerul ce-i fusese şef în prima fază a proiectării ariei combinatului care va fi siderurgic, e recunoscut e Mitrel de la primul contact. Le ţinuse muncitorilor o, să-i zicem conferinţă. Despre sionism. Cuvânt pe care cu toţii îl auzeau prima dată. Desigur, şi Mitrel. Dar nu i-o va spune. Nu i-o va spune acum. Peste ani, îl întâlneşte întâmplător, într-un tren. Ajunsese maior de Securitate. Pensionat. Cu întreaga familie, urma să facă Allyah. Dar poate că nici autorul nu cunoaşte cuvântul. Pleca, adică, în… Israel. Şi nu-l chema Botezan, ci Friedman. Se recunosc reciproc. Abia acum fu momentul ca Mitrel să-i amintească de primul lor contact. Când cu sionismul. Prilej de ironică simulare a naivităţii.

Acuma sigur că dacă identitatea fostului locotenent de Securitate ar fi fost dezvăluită abia în finalul romanului, ar fi fost banal. Dezvăluirea are loc la timp. Ca tu, cititorule, să urmăreşti colaborarea forţată în cercetarea arhivistică stupidă (pentru care locotenentul primea salariu) fiind informat. O găselniţă narativă de efect.

Capitolul, totuşi uşor forţat, al silabisirii (greu de folosit alt cuvânt mai sugestiv) arhivei din câteva lăzi confiscate de Securitate, e un bun prile pentru autor de a oferi cititorului rezultatul propriilor cercetări arhivtisice ale autorului. Oportunitatea literară a acestei inserţii destul de lungi e totuşi discutabilă în plan literar. Notele de subsol presărate de-a lungul celor 200 de pagini sunt şi ele rezultatul acestor cercetări personale. Nu e problema cronicarului să aprecieze dacă valorificarea literară a cercetărilor profesorului Mihai Petre e cea mai fericită sau nu. Ca cititor, am, totuşi, unele rezerve. Dinamica narativă se cam rupe de-a lungul celor câteva zeci de pagini de documente de arhivă. Pe care, în context, eroul le răsfoieşte în luna de sistematizare a dosarelor pe care i se ceruse să la organizeze. Sigur că textul arhivistic în sine da o imagine preţioasă a vieţii hunedorene în epocă. Dar cumva în defavoarea rotunjimii literare.

De altfel chiar capitolele din viaţa rurală a perosnajelor au lungimi.  Conversaţia celor 2 viitori cumnaţi, care-şi povestesc experienţele de război este, cum spuneam, o asemenea lungime. Menţin senzaţia că paginile impresionează mai mult decât cele similare din Delirul lui Marin Preda, dar sper că viitorul roman va fi mai coerent dpdv literar. Acesta se ciţeşte totuşi pe nerăsuflate. Chiar paginile de arhivă curg firesc.

Tema romanului are 3 planuri. Oferă cu acuitate, acurateţe şi har un tablou al epocii instalării regimului comunist într-o vreme când majoritatea publicului e lipsită de destule mărturii literare. Valorifică o cercetare documentară a zonei hunedorene, făcută cu acribie. Şi conturează un destin semnificant. 

E al treilea articol despre haiku, dar mă socot tot outsider în materie. Primul a fost folosit ca prefaţă de poetul Vasi Cojocaru Vulcan la volumul său de poezie în forme fixe japoneze Pe calea răsăritului şi inserat, drept cronică, în volumul Sedus de poezie (Neuma, 2019): http://oldrimsix.info/argument/. Al doilea s-a referit la unul din volumele din seria Prispa cu greieri, coordonată de Corneliu Traian Atanasiu, rezervată subgenului. La Editura Pim. Cu prilejul participării la lansarea respectivului volum: http://oldrimsix.info/de-la-poezia-minimalista-la-haiku-liber/.

În fine, cel actual are ca subiect nr. 16 din serie şi-l are ca autor pe coordonatului colecţiei, sufletul acestei ramuri a mişcării haiku din România. Titlul este Căutând tonul. Un titlu sugestiv. Subliniat de un poem cules pe coperta a patra:

Tăcerea mierlei

Pe braţul macaralei –

Cautând tonul.

Volumul e o colecţie de texte dificil de clasificat. Microproze, pagini de jurnal, reflecţii aforistice… în ansamblu un soi de manual sui generis. Asupra cărui lipsă de pretenţii autorul insistă. Fiecare astfel de element structural e aglutinat de – sau ilustrat cu – câte un haiku.

27 asemenea microsioane, adevărate bijuterii japoneze din perle de cultură. Discursul se încheie cu o promisiune, intitulată în curând. Din care merită citat ultimul alineat: Promit în curând o prezentare a celor mai obişnuite şi flagrante erori ale celor care scriu haiku fără cea mai mică exigenţă. Mânaţi de dorinţe obscure şi total nepotrivite genului.

Singurul mod adecvat de a prezenta un volum de haiku e unul telegrafic. Evident, la fel când e vorba de o atare colecţie utilă practicanţilor. Care, pentru a-şi materializa rostul, va fi completat cu lista volumelor din colecţia pe care le posed.

Nu ştiu dacă formatul de buzunar al colectiei a fost inventat de autorul nostru, nici dacă titlul colecţiei e 100% original. Microcronica de faţă nu e, nu poate fi şi n-are sens să fie exhaustivă. Să se raporteze, adică, la întregul arbore cu ramuri mutiple şi independente ale mişcării poeziei japoneze din România. Oricum lista trebuie începută cu un volum al aceluiaş Corneliu Traian Ungureanu: De un bob zăbavă. Apoi, în ordinea numerelor:

1. Florin Golban – Hotel 5 stele; (vezi al doilea link)
2. Lucreţia Horvath – Popas de-o clipă;
3. Petru-Ioan Gârda – Frunzele toamnei;
4. Rodica P. Calotă – Cerul din fântână;
5. Grigore Chitul – Umbra peste ape;
6. Claudia Ramona Codău – Gutuia din geam;
7. Bia Hurmuz – Parfum de frezii;
8. Manuela Dragomorescu – Întâia brumă;
9. Mihai Pascaru – Boabe de rouă;
10. Mihai Talaşman – Licurici aprinşi;
11. Argentina Stanciu – Cărarea spre lumniş;
12. Ioana Bud – Cântec murmurat;
13. – lipseste
14. Carmen Mariana Nanu – Tăceri sonore;
15. Vasile Conioşi-Mesteşanu – Frunze de dafin;
16. Corneliu Traian Atanasiu – Căutând tonul;

Iată că după 27 de ani de carieră literară, Horia Gârbea oferă quasisimultan 2 volume cu structuri similare: culegeri de texte. Ambele produse de Editura Neuma, ambele în 2020: antologia auctorială Ceasornicarul – 10 ani de poezie şi Ore astrale, critică. Simultaneitatea nu oate să nu aibă o anume semnificaţie, asupra căreia nu mă grăbesc să insist. Dacă mai publicase 3 volume de critică (2 titluri, primul în 2 volume), antologia de poezie e o premieră. Ambele cer precizări. Cumva conex culegerilor de artocole critice –  de fapt cronici, majoritatea de întâmpinre, ar trebui considerat volumul de eseuri critice Trecute vieţi de fanţi şi de birlici – Viaţa şi, uneori, opera personajelor (Cartea românească, 2008, ed II adăugită eLiteratura, 2014). Cât despre poezie, dacă lista bibliografică inserată în fişa signaletică din Wikipedia e completă (şi nu e), atunci primele 3 volume de gen nu sunt cuprinse în antologie. Nu pot decât specula. Primele 2 au apărut în 1996, al treilea în 2003. Iar ponderea poeziei în aceşti ultimi 10 ani e majoră. 6 volume. Dintre care Cântecele lui Huppy (poezie pentru copii), apărut tot la Neuma, nu e cuprins în antologie. Iar 10 e un număr rotund.

Dar să răsfoim antologia. 14 poeme din Pantera sus, pe clavecin (2011). Primul se intitulează logic la început. Iar ultimul, casa lui basho, aruncă o protuberanţă lirică spre fenomenul haiku. Urmează 13 din Trecutul e o sărbătoare (2012).

Cele mai puţine poeme selectate provin din volumul Celălalt ţărm. Despre care am scris în http://oldrimsix.info/optimism-fara-festivism/.

15 poeme din volumul următor, Poeme cu înger. Recenzat în http://oldrimsix.info/bis-in-idem/. În fine, cel mai recent volum din aceşti 10 ani, Pisica din Kavala, cuprinzând contribuţia autorului la cele 2 turnire poetice, Alexandroupolis (2018) şi Alicante (2019), e recenzat în http://oldrimsix.info/cronica-unor-turnire-poetice/. Ar fi, prin urmare, întrucâtva redundant a analiza selecţiile asumate de autor din aceste volume. Să ne limităm la a observa că ultimele poeme din Celălalt ţărm – Necunoscutul şi, mai ales, Ceasornicarul, nu puteau lipsi. Acesta din urmă e cel mai potrivit ca titlul al antologiei. Dece? Pe de o parte humorul tipic are, aici, un moment de-a dreptul negru. Pe de alta, e o raritate prosodică. Autorul scrie rar spre foarte rar rimat. Poemul e, într-un fel, un exemplu de contre emplois. A-l alege ca ambasador literar al unei antologii cu întindere de 10 ani face parte din humorul autorului.

Prezentând, ca moderator, cu 3 zile în urmă, un volum de impresii de călătorie montană eseizante, tocmai lansat, autorul mărturisea afinitata sa cu mediul greco-mediteranean. Lectura celui mai recent volum o dvedeşte din plin. Impresia e accentuată de diferenţa – observată în cronica citată, dintre prestaţiile sale la cele 2 turnire poetice. Nimic mai potrivit, în această sincronia lecturii antologiei, decât această mărturisire personală.

Al doilea volum e, prin definiţie, mai consistent şi cere un plus de focalizare. Cum spuneam la început, e al patrulea volum strict de cronici literare. Dar separat de primele 2-3 de 15 ani.

Am citit, la vremea sa, doar volumul de cronici Vacanţă în infern (2003). Era conceput ca un prim volul dedicat poeţilor. Mi-a scăpat vol. II, dedicat probabil prozatorilor. Cred că a adinat în volum doar o mică parte din cronicile publicate în presă. Cu ani în urmă, când Luceafărul avea format săptămânal, rubrica lui conţinea 5-7 cronici de carte.

Volumul tocmai apărut conţine cronici grupate pe genuri Poezie, Proză, Critică/Eseu. deigur, nu toate sunt scrise ieri. Dar diferenţa faţă de volumul din urmă cu 17 ani e vizibilă cu ochiul liber. Perspicacitatea o avea şi atunci.  Mobilitatea spiritului idem. Altfel n-ar fi continuat să scrie şi să publice. Dar experienţa acumulatăfu valorificată nu doar în maturitatea scriiturii, ci mai ales în construcţia unei scheme, a unui concept. A unui model de abirdare. Ce rămâne neschimbat de-a lungul anilor e vivacitatea şi vioiciunea.

Despre sensul titlului şi alte amănunte mai la vale.

Cronicarul (cum să-i spun altfel?) baletează cu graţie, mai mult sau mai puţn sinusoidal, între două ipostaze. În unele cronici accentul e pus asupra autorului recenzat (cel puţin în capitolul Poezie). Altele se referă la volumul ţinta. Cu variante intermediare nuanţate. Mai mult, autorul e privit din diferite unghiuri. Iar în subteran distanţa, afinitatea faţă de un autor sau altul devin sesizabile. Dacă tu, cititor al sumei cronicilor, te laşi conectat la vibraţia subtilă, discretă, a fiinţei emţionale a cronicarului.

Dar nu e vorba numai de afinităţile elective ale acestuia. Un poet precum Nicolae Prelipceanu nu putea fi portretizat altfel. Firea acestuia, cunoscută în lumea literară, impune maniera cronicii portretizante. Schema e, la rigoare, aplicată pe dos. Admiraţia pentru o poetă dezosată (sic) deghizată în discret ironizat ofiţer al legiunii de onoare e exprimată prin simularea groazei pe care Linda Maria Baros ar inspira-o. Iar simpatia fă echivoc pentru junimistul optezecist Lucian Vasiliu prin ironie amicală.

Deşi nu pierde nici o ocazie să-şi afişeze, nu fără argumente, modestia, socotindu-se cronicar, iar nu critic, autorul îşi valorifică versatilitatea când comentează o antologie poetică a unui scriitor de anvergura lui Gabriel Chifu. Comentariul său e act critic stricto sensu. Dar humorul ubicuu, subtil, îl face să-şi încheie cronica cu o sentinţă ce sună banal, dar care e argumentată cu asupră de măsură pe parcursul analizei. Sentinţă căreia îi conferă statutul de medalie: Gabriel Chifu e un poet al luminii, dar şi al luminilor minţii… dar, cronicar sau critic, autorul recunoaşte implicit că Gabriel Chifu nu poate fi cuprins într-un singur articol. Adaugă imediat încă unul, în care, sub pretextul încadrării scriitorului în curentul dominant, plasează portretul acestuia în decorul optzecist.

Desigur, portretul literar ar fi fst incomplet fără cronica prozei scriitorului. Cu cele 2 texte dedicate romanelor, Gabriel Chifu beneficiază de 4 articole în această frescă literară mozaicată. Cum? Nu există aşa ceva? Fresca e una, mozaicul alta? Şi? Dacă asta-i impresia pe care mai ales selecţia scriitorilor portretizaţi in cronici punctuale, dece nu mi-aş asuma o atare erezie plastic-arhitectonică?

Numai despre Nicolae Manolescu putem citi 4 articole. Evident, 3 în capitolul Critică/Eseu. Dar magicianul pictor pretextează atenţia acordată unui singular volum de proză-jurnal, Poveşti pentru oameni mari (Editura Maşina de scris, 2011) pentru a schiţa o a patra versiune de portret a Criticului din perspectiva rememorării relaţiei personale cu acesta. Inserarea acestui articol în selecţia mărtrisită despre volum nu înseamnă neapărat că fără minuscula doză de proză opera Criticului ar fi fost incompletă. Ci mai ales pentru a oferi o bază concluziei lipsite de echivoc. Şi imposibil de contrazis. … ce să mai vorbim, ai noştri critici când scriu proză dau dovadă de excelenţă. Trecând peste citarea, într-o succintă lista de exemple, a celor 2 volume de proză SciFi autentică numite oarecum neglijent frumoasele istorii insolite ale lui Crohmălniceanu (inginer contructor la bază, precum însuşi H.G.), nu pot să nu aplaud autoironia subţire cu care cronicarul îşi încheie recenzia pretextuală.

Câte două articole sunt dedicate altor critic remarcabili: Răzvan Voncu şi Daniel Cristea-Enache. Cu cel puţin o nuanţă apreciativă la adresa ultimului. Tot de câte două articole beneficiază poeta teleormăneancă Nicoleta Milea. Dacă profesoara de română, doctor în literatură, şi-ar fi adunat cronicile precise şi sagace într-in volum, e probabil că i-ar fi dedicat un articol care ar fi meritat selectat. Şi romancierul analist politic Bogdan Teodorescu, multilateralui Eugen Uricarul şi, desigur, orbitorul Cărtarescu. Cel mai amuzant articol se intitulează Horia Gârbea despre Alex Ştefănescu. O parabolă, simultan pastişă după o schiţă garagialescă. Şi o mănuşă întinsă simţului humorului al criticului. Ex aequo la categoria articol amuzant e portretul lui Radu Sergiu Ruba. Cumva convins că epitetele sunt oarecum superflue, autorul consumă mai tot spaţiul aşa zise cronici relatării unei anecdote autentice. Poetul/prozatorul citind în braille la cenaclul conds de Mircea Martin după ce cerberul de serviciu stinsese lumina.

Să nu omitem a adăuga câteva nume din areopagul subiecţilor cronicarului: poeţii Traian T. Coşovei, Mihai Gălăţanu, preotul eugen Barz. Prozatorii Dănuţ Ungureanu, Marta Petreu, Florina Ilis, Varujan Vozganian, Gabriela Adameşteanu, Şerban Tomşa, criticii Gelu Negrea, Ion Simuţ, Domniţa Neaga, Ana Dobre. Şi, dece nu, Horia Roman Patapievici. Fizician şi filosof la bază. De fapt un om de cultură cu spectru larg.

În fine, un punct esenţial. Citind titlul culegerii pe copertă, deşi sintagma e de mare spre foarte mare circulaţie (poate cel mai mult ne aminteşte de Ştefan Zweig cu ale sale ore astrale ale omenirii), reflexul meu mental m-a trimis în cu totul altă parte. La volumul de poezie Orele aspre. Ei, bine, n-a avut nici o surpriză întâlnind cronica volumului semnat Andrea H. Hedeş sb titlul întregului volum. Reflexul meu mental căpăta valoare de intuiţie. Ei, bine, volumul de proză al scriitoarei-editor-publicist e recenzat în secţiunea firească. Basme de pe alt ţărm. Volumul se intitulează Povestiri de pe malul celălalt. În fine, la sectiunea critică, citim articolul Mărul împăcării. Referitor la volmul Celei mai frumoase – 7 ani de recenzii, al aceleiaşi autoare. Că cele 3 volume recente au fost produse de editura Neuma ar fi superfluu de precizat. Ce-i de subliniat e că, dincolo de faptul că textele ca atare sunt meritorii la modul intrinsec, autorul tabloului literar mozaicat (sau fresca) consideră că locul colaboratoarei sale e natural în acest tablou. De altfel el precizează că i-a urmărit evoluţia literară de la volumul de debut (2008), premiat acela. Încorporarea autoarei în selecţie se conjugă firesc cu tandemul editorial din revista Neuma. nu mai vorbim de colaborarea în activitatea editurii.

Aici e momentul să mă întreb daca îmi pot permite sau nu să adaug o precizare. Dacă n-o fac, anonimizez gratuit – şi păgubos – o realitate oricât de minoră. Deci mint prin omisiune. Daca o fac, atunc risc să sune precum comica replică a unui băieţel care, asistând la rememorarea faptelor de arme ale lui Tom Sawyer de către ciracii săi să adauge: şi mie mi-a tras odată Tom Sawyer o bătaie. Nu cer aprobarea cititorilor. Îmi asum riscul. Aşadar, despre toate cele 3 volume am scris, la rândul meu. Pe blog, imediat după apariţii. Cel puţin una din cronici a fost apoi acceptată de bimestrialul junimist Scriptor.  

Revenind la volumul lui H.G., socot cheia lecturii sale în textul introductiv Despre acest volum. A selecta din peste 800 cronici cele câteva zeci etalate va fi însemnat alegerea potrivită a pietricelelor din grămadă, necesare pentru a contura tabloul. Pentru mine, ca cititor de meserie^* volumul e o telegrafică dar sugestivă şi selectivă istorie literară contemporană. Fie şi post-post modernă.

Arhitectul francez de origine română Cindrel Lupe recidivează. După Micul şi Marele Testament, Baladele, Jargonul şi Flecăreala măiestrului Villon, tălmăcite în româneşte de Cindrel Lupe (semnalat în http://oldrimsix.info/villon-bilingv/ pe 8 aprilie 2019, iată un alt volum bilingv: Le livre blanc des poètes de la Pleiade. Versiunea românească aparţinându-i, evident la fel, autorului.

La fel ca în volumul precedent, avem de-a face cu un complex artistic armonic. Grafica fiind semnată de autor. Concepţia coperţii y compris. Grupul poetic cunoscut ca Pleiada e portretizat în toge romane, în ordine: Etienne Jodelle, Jean Dorat, Guillaume Des Autelz (în medalion), Pontus du Tyard, Pierre de Ronsard, Rémy Belleau, Joachim du Bellay, Antoine de Baïf, Jaques Peletier du Mans, Jean Bastier de la Peruse (în medalion). În interior, fiecare poet are un portret cap de expresie. Realizate fiecare în maniere grafice diferite. Nuanţările contribuind la conturarea profilului, poetic şi chiar uman, al fiecăruia.

Volumul debutează cu o prezentare a Pleiadei: Un grup constituit în 1456, de 9 poeţi care au răspuns apelului latinistului Jean Dorat, sub egida Margaretei de Valois, fiica regelui Francisc I. grupul a fost iniţial autointitulat Brigada. Apoi redenumit cu numele consacrat secolul XIX. Când a şi fost redus la 7. Cei mai cunoscuţi şi/sau activi, de-a lungul secolelor. Pentru a nu repeta numele lor, să reţinem doar pe cei 3 al căror nume a fost retras de posteritate: Guillome des Autelz, Jean Bastier de la Peruse şi însuşi Jean Dorat.

Am păstrat informaţia din volum ca atare. Faţă de care am datoria unor precizări. 1456 e o evidentă scăpare, sub titlul unei greşeli de tipar. Căci toţi membrii grupului au trăit în secolul XVI. E vorba de 1556. Care e anul în care cel mai reliefat, Ronsard, a anunţat, într-un poem, că Brigada devine Pleiada. Dar termenul n-a fost preluat atunci termenul, referitor la ei înşişi.

Revenind la prezentarea pe care autorul volumului o face mişcării/grupului, acesta subliniază ideea-forţă (omisă în documentaţia internautică referitoare) că scopul le-a fost novator şi ameliorator al limbii franceze. Într-o epocă renascentistă, în care centralizarea statului era în curs de finalizare şi o anume omogenizare a limbii naţionale devenise necesară. Sigur, din perspectiva extrapoetică, limbile meridionale (provensala, occitana) există si azi, pe când unicul post TV în bretonă (limbă celtică) s-a închis din lipsă de public.

Munca traducătorului a avut o mărturisită esenţă programatică. A selectat şi tradus opere corespunzând programului grupului. Iar Finis corona opus a reprezentat retraducerea traducerii în franceză a operei lui Horaţiu Ars poetica, a lui Jaques Peletier du Mans. Pe care autorul îl consideră, pe bună dreptate, un manifest literar excepţional. 

Toţi cei 10 beneficiază de câte un capitol. Care începe cu o minifişă portretistică. Tradusă şi aceasta. Gentilul ellenist Rémy Belleau a tradus din greacă Odele lui Anacreon, dar şi capitolele biblice Ecclesiastul şi Cântarea cântărilor. Fu primul care oferi vorbitorilor de franceză acest poem. Autorul a selectat poezii de dragoste.

Jean – Antoine du Baïf se numeşte pe sine doctus, doctior, doctissimus. A experimentat versificaţia în metrică greco-latină şi creaţii teatrale proto clasice. A tradus autori clasici greco-latini: Sofocle, Terenţiu şi Plaut. A creat o academie de Muzică şi Poezie.

Autorul a selectat doar 4 poeme ale acestui elev al lui Jean Dorat (ca şi Ronsard). Între care un epitaf scris după Sfântul Bartolomeu.

Jean Bastier de la Péruse. Numit de poetul teolog Charles de Sainte-Marthe un Euripide francez. Dramaturg, actor şi poet, decedat la numai 25 de ani.

Prezent în antologie cu 4 poeme, dintre care 3 sonete. Celui de-al patrulea îî lipseşte una din terţinele finale. Dar tocmai acesta e dedicat de-a dreptul Venerei.

Vine rândul celui mai reprezentativ şi notoriu, Pierre de Ronsard. Autorul nu omite a selecta şi adăuga celor 4 sonete poemul epistolar cu fond biografic dedicat lui Pierre de Pascal, din Ţara de Jos a Languedocului. Indicând scrupulos sursa textului. Dincolo de reprezentativitate în sine, acest autoportret e mai important pentru cititorul român decât pentru oricare alt european, dacă nu pentru oricare alt pământean francofon. Punctul focal este mărturisirea originii poetului in ţara cea divină. Rădăcina spiţei sale se numea, în limba neamului său, Banul Mărăcine. Transcris de poet în limba accesibilă a cărei creator apărător a fost: Marquis de Ronsard. El se referă la un semilegendar cavaler pornind de la Dunăre şi ajungând să lupte în slujba regelui francez, în războiul de o sută de ani. revendicat, acesta şi de istorici bulgari. Tema a avut rezonanţă şi în literatura română. Vezi poemul Banul Mărăcină de Vasile Alecsandri. Care are şi o versiune muzicală folclorică. Aici intervine o ambiguitate. Numele românesc a fost purtat de un boier român, nepot al lui Neagoe Basarab (deci văr cu Teodosie, urmaşul acestuia), ban al Olteniei: Barbu Craioveanu, cunoscut şi ca Mărăcine sau Basarab. Contemporan cu poetul, acesta din urmă. Să mai adăugăm că unii biografi ai poetului i-au atribuit acestuia origini morave şi chiar germane. Pentru publicul Pleiadei important e ce se considera poetul.

Autorul antologiei trece delicat peste aceste inerente neclarităţi istorice, misiunea sa e de a oferi publicului o fermecătoare versiune românească a acestui grup de poeţi. Inserarea acestui minim de informaţii e de datoria cronicarului. Faţă de filiaţia posibilă a unui pot important, ce-şi asumă o trăsătură de unire cu universul românesc.

Pontus de Tyard. Iată cum îl vede Paul Valéry: Acest poet fuse astronom, acest astronom episcop, funcţionar Regal şi a sa pană e mereu polemică. Lya, mitra, astrolabul, ar putea figura pe stela sa funerară.

Mereu 4 poeme. Cu încărcătură filosofică, acestea.

Guillaume des Autelz. Prezentarea se reduce la ideea că se ştiu prea puţne despre el. Poet, scriitor, romanist, reformator al ortografiei. Cele deja uzuale 4 sonete sunt poeme de dragoste.

Jean Dorat preceptor al lui De Baïf, poet de curte, slăvindu-l pe regele Carol al IX-lea. Iniţiatorul grupului numit iniţial Brigada. Cele 2 sonete cu care e ilustrat fac parte din poezia sa dinastică.

Joachim du Bellay a rămas cunoscut pentru poemul Fericit cel care ca Ulise… primul din cele 4 sonete selectate. În care freamătă preferinţa pentru peisajul francez faţă de cel italian. Trăire indusă de călătoria la Roma, ca membru a unei ambasade.

Etienne Jodelle. Poet şi dramaturg, ajunge dizgraţiat în urma unui manifest-memento al masacrului din noaptea sfântului Bartolomeu. Prezent cu 6 sonete. Unele poetizând vulgarul. Altele spre erotic. Cu savoare.

În fine, ultimul, Jaques Peletier du Mans. Umanist, matematician (cu operă), medic şi, desigur, poet. A oferit publicului o traducere în franceza secolului XVI a instrumentului teoretic Ars Poetica lui Horaţiu. Într-un fel, retraducerea în româna actuală a acestei traduceri a pus probleme mai complexe autorului acestei antologii decât sonetele celorlalţi poeţi ai Pleiadei.

Dacă poemul quasibiografic al lui Ronsard e un punct nodal de interes pentru cititorul român, valorificarea in beneficiul contemporanilor a artei poetice horaţiene e centrul de greutate al antologiei. De altfel textul acestui capitol acoperă cam jumătate din cel al volumului.

Două vorbe cu privire la traducere. Din capul locului, îmi declin orice competenţă asupra artei traducerii poeziei în general. Dacă am recenzat nu puţine volume de poezie, dacă am încercat să prezint precedenta bijuterie a autorului – adresa cronicii fiind inserată mai sus, mai e necesară cunoaşterea profundă a limbii originale. Deşi franceza lui Villon e cu un secol anterioară celei a Pleiadei, ambele etape lingvisitce pun probleme românului de rând. Cu aceste precauţii, nu pot aprecia traducerea decât aşa cum apreciez multe piese muzicale. Ca lipsit de cultură şî edicaţie muzicală, dar posesor de ureche şi instinct. Astfel, aprecierea e aproape de superlativ. Nu e cazul să notez cele 2-3 puncte unde aş fi putut prefera, poate, altă soluţie, pe baza paralelismului bilingv al textului.

Poeţii Pleiadei n-au beneficiat de numeroasele traduceri al lui Jules Verne ori Dumas père. Dar imaginea lor literară în spaţiul românesc s-ar situa intre elită şi dictonul latin non multa, sed multum. Le-am făcut cunoştinţa în juneţe, cu prilejul unei antologii – apărută atunci – în traducerea academică a lui Romulus Vulpescu. Îndeajuns pentru a-i fixa în geografia mea literară. După lectura încântată a versiunii autorului, mi-am făcut datoria de a căuta cel puţin un acelaşi sonet în viziunea rafinatului medievalist român. M-am oprit la Cu-acest inel şi forma sa rotundă, de Pontus de Tyard. Desigur, nu e cazul să subliniez decât diferenţa de stil între traducători. Ambele versiuni reprezentându-l sugestiv pe poetul renascentist.

Interesul volumului antologic pentru spaţiul cultural românesc depăşeşte, fără îndoială, dimensiunea limitată a ediţiei. N-am găsit pe teritoriul cărţii vreo referire explicită la copy right. Dar se poate presupune, fie ş implcit, că aparţine autorului. Concluzia cronicarului e fără echivoc. A merita o reeditare la o editură românească de calitate, la un tiraj ceva mai mare decât confidenţial. Idem cu privire la Vollon bilingv. Spre a face accesibil un demers cultural şi altor amatori (tot pe principiul non multa, sed multum) dincolo de prietenii autorului. Pe care-l felicit pentru ambele proiecte

• Omul din boxa de sticlă, Arthur Hiller, 1975 –

Actorul vienez Maximilian Schell e specializat în roluri de ofiţer german din al doilea război mondial. Când nu e ofiţer, de cele mai multe ori oricum joacă un personaj german. Soldat în filmul de debut (1955), locotenent anul următor, căpitan după încă 2 ani. în fine, general (nu oarecare, ci comandant al unei divizii de tancuri) după încă 10 ani. da în acelaşi an, din nou căpitan. Dar unul aliat. (caz rar în filmografia sa). În 1977 joacă din nou un căpitan german, dar şi un general locotenent în ecranizarea Un pod prea îndepărtat, după Cornelius Ryan. Colonel în 1985 şi în 1993. Nu mai pomenim personaje istorice pe care le-a jucat, cele de ofiţer german sunt contextul adecvat personajului oarecum paradoxal din filmul despre care vorbim. Dar trebuie să cităm rolul avocatului acuzaţilor în procesul de la Nürnberg. Şi să nu omitem rolul de compoziţie din Sechestratul din Altona. Unde e, cumva, fost ofiţer nazist. Menţiunt în recluziune de familie după război. Ascuns.

Dece spun că personajul din Omul din cuşca de sticlă e întrucâtva paradoxal? Industriaş evreu de succes, în USA, manipulează un commando de agenţi Mossad, specializaţi în vânătoarea postbelică de criminali de război nazişti. Care-l răpesc pentru a fi judecat la Iersusalim, sub identitatea falsă de colonel nazist. Când vezi prima dată filmul există o şansă să te laşi păcălit. Peroraţiile eroului cu privire la respectivul colonel, de care se arată obsedat, coroborate cu presupusele dovezi pe baza cărora vânătorii Mossad l-ar fi identificat, sugerează un anume grad de credibilitate. Ceva totuşi te pune pe gânduri. Inteligenţa ascuţită şi mai ales humorul tipic evreiesc sună prea puţin teuton. Dar n-ai timp să reflectezi. Dialogul se derulează năvalnic şi te obligă să-i urmăreşti firul.

Fişa IMDB a filmului observă o gafă. Aşa numita soluţie finală, iniţiată în primăvara lui 42, a fost administrată de SS, sub comanda lui Heinrich Himmer. Nu de Wehrmacht, armata germană. Care administra exclusiv lagărele de prizonieri proveniţi din armatele aliate. Gradele în SS diferă. Echivalentul colonelului din armată se numeşte standarten führer. Iar uniformele SS poartă insemne specifice. Cel mai vizibil pe guler.

Dar, reflectând, nu sunt convins că e o gafă. Filmul are o precizie de filigran. Profilul eroului în ipostaza de ofiţer nazist e mult prea subtil. Fostul lui secretar, adus ca martor la proces, aduce un argument forte. Acest om nu e german. E evreu. Nici un goy n-ar putea avea un asemenea humor. Nici un goy n-ar putea vorbi yddish cu aşa o acurateţe. La un asemenea nivel de subtilitate a falsului portret ar fi fost o gafă care să sară în ochi ca omul să ceară o uniformă de colonel  în locul uneia de standarten führer. E adevărat că cei care-l păzesc şi care-i administrează procesul ar trebui să ştie. Ca israelieni şi ca evrei. Dar, cântărind amănuntul cu cântarul farmaceutic (nu e vorba de obiceiul cronicarului, filmul însuşi o cere), apreciez că mai degrabă gazdelor israeliene le-a scăpat amănuntul decât că neatenţia aparţine producătorilor filmului. Întregul spectacol dat în cuşca de sticlă dă de înţeles, pot factum, că Arthur Goldman avea de gând să-şi dezvăluie în final identitatea. Micul amănunt fals al uniformei nazi, impresionantă în sine, generator oricum de reflexe emoţionale puternice într-un tribunal israelian.

Abia revăzând filmul remarci că, arzându-şi cu 2 lumânări înfipte într-o menorah, aflat într-un soi de sanctuar secret cu obiecte din lagărul de la Mauthausen, zona interioară a braţului, îi face pe agenţii Mossad care-l răpeau să creadă că-şi arsese tatuajul cu sigla SS. Procuroarea care, pregătind procesul, încheie un ciudat pact cu presupusul ofiţer nazist, prin care-i permite portul uniformei, ştie bine, cum ştiu şi agenţii de teren care-l răpiseră că SS fusese respondabil de crimele împotriva evreilor, se lasă păcălită, contribuind inconştient la farsă. La prima vizionare nu dăm atenţie amănuntului edificatr că patronul îi cere secretarului să telefoneze celor 2 medii care vor fi folosiţi ca martori pentru identificare, pentru a le aminti să… schimbe radiografiile.

Spectacolul straniu al despărţirii de lume, printr-o cină funebră, e luat de participante ca o ciudăţenie a unui om cu capricii. Discutând cu persoanele din intimitate (secretarul, medicul şi responsabilul cu securitatea personală, el repetă obsesiv, de zeci de ori, formula Arbeit macht frei. Aceştia nu ştiu ce înseamnă. Spectatorul ştie. E, astfel, pregătit să audă, o singură dată, citarea, cu acelaşi ton parodic obişnuit în conversaţia personajulu, a unei alte replici celebre: I shall return. Filmul se adresează spectatorului care ştie că replica fusese pronunţată de generalul american Douglas Macarthur, când fusese silit de ofensiva japoneză să părăsească Filipinele. E cea mai fină aluzie la planul său de mistificare.

Care poate fi logica personajului? Supravieţuitor al Holocaustului, el ajunge un om se succes. Care-şi pune amprenta asupra peisajului american postbelic. Dar pe care e departe de-al admira. Cum nu admiră deloc poncifele lumii americane. Vezi reacţiile la meciul de fotbal (american) transmis la TV. Nu sunt detalii nesemnificative. Omul a acumulat o cultură pe lângă care locuitorii zgâire norilor, dintre care pe unii i-a construit au rămas cowboys. Iar decorul rafinat al locuinţei sale tip penthouse rimează cu nivelul de cultură. Filmul narează derularea planului său de a vorbi evreilor din care provine ca acuzat de false crime de război. Dece? Nu găsim argumente pe teritoriul filmului. Fie şi discrete precum telefoanele date, de secretarul său, celor 2 medici care urmau să mistifice radiografiile. Zero argumente. Poate unul singur, cu bătaie lungă. În primele cadre ale primei secvenţe, personajul crăţă de praf urna cu cenuşa soţiei sale. Instalată, neobişnuit, pe terasa penthouse-lui. Grotescul spectacol al cinei de despărţire nu poate justfica, în  sine, farsa pe care o pregăteşte. Decât dacă el ştie că urmează să moară. Logica personajului cere ca el să ştie că e, biologic, pe moarte şi se aranjează ca tribunalul israelian să condamne la moarte criminalul de război în care se deghizează. Demascat în plin proces, scos din  propriul scenariu aşa de atent pregătit, suferă un şoc. Recuperându-şi destinul.

Să adăstăm o clipă asupra argumentului secretarului său, un simplu evreu american, fără relief. Acest om este evreu. Căci nici un goy n-ar putea avea un asemenea humor. Observaţia are efect nul asupra judecătorului. Dar declanşează reacţia de sinceritate a unuia dintre medicii martori. Care, mărturisind că e evreu, admite că nu poate minţi. Lanţul restabilirii adevărului îşi urmează cursul. Dar spectatorul, apartinând speciei de cinefil căreia filmul se adresează, continuă să reflecteze. Humorul evreului simulant e, într-adevăr, specific. Dar, rememorând manifestările verbale ale acestui humor, spectatorul vizat trage concluzia că intensitatea, dacă nu chiar violenţa acestui humor exprimă o stare interioară de tensiune majoră. Se dovedeşte, chiar în ultimul cadru, că nu e un supravieţuitor oarecare. Ci unul care n-a uitat. Care a fost torturat de fondul sonor al manifestărilor criminalilor nazi. N-a uitat, dar, păstrând cu religiozitate micul său sanctuar secret, s-a străduit să nu uite. Nu cumva tocmai asta e responsabilitatea supravieţuitorului? Nu cumva întregul montaj v fi fost programat să valorifice posibilul sfârşit natural al personajului, în favoarea unei şocante mărturii? Spectatorul e liber să decidă pentru sine. Cumva e un exemplu inconştient de teorie a poveştii bis. Pe care creatorii filmului n-aveau cum s-o cunoască.

Dincolo de gramatica impecabila a filmului, două vorbe despre actori. Specializat în roluri de ofiţer german, interpretate cu temperament accentuat, Maximilian Schell face aici poate cel mai consistent rol al său. Nu l-am văzut în nici unul din rolurile unor mari personalităţi (Einstein, Lenin, Frederich cel Mare, Petru cel Mare, Simon Bolivar). Dar astfel de roluri presupun, de regulă, o anume doză de conventional. Al doilea nume pe generic, Lois Nettleton, în rolul procurorului israelian, îşi valorifică subtilitatea interpretării în prim planuri de efect. Dar e departe de rolul flamboyant al protagonistului. La fel Luther Adler, în rolul secundar al judecătorului. O mai bgată gamă de nuanţe oferă Lawrence Pressman, redând mediocritatea personajului secretarului. Oricum nici un persnaj nu se apropie – şi nici nu e conceput a se apropia – de relieful celui principal.

La 5 ani după singulara ecranizare după singularul roman al profesorului de limbi clasice Erich Segal, care-l scisese din anonimat, Arthur Hiller face aici muncă de meseriaş. Dar senzaţia e că filmul însuşi îl conduce pe el.

Ultimul aspect relevant: ce procent din categriile umane implicate de film îl vor fi apreciat şi gustat? Mi-e teamă că pentru a o fi putu face e nevoie de o anume distanţă.

Primul număr dublu – 1-2 pe 2020 – al revistei Neuma debutează firesc cu primul editorial semnat de Andrea H. Hedeş: Divinităţi periferice. Scriitorul este scriitor pentru că nu poate fi altceva – conchide autoarea. Urmează, conform formatului, cursivul lui Horia Gârbea: Planuri, previziuni, proiecte.

9 cărţi Neuma- începând cu noua antologie a Filialei Bucureşti Poezie. Despre unele am scris deja.

Gheorghe Grigurcu continuă să fie invitat special. De data asta cu 2 pagini de poezie. Ştefan borbely din nou invitat special: Egiptul ficţional. Apoi, un invitat special inedit. Poeta Hanna Bota. Care a oferit lui Emil Lungeanu materia primă pentru capitolul 2 (Critica teatralizată) a volumului Manifestul ludic.

Poezia lumii: Nguyen Hua Ky. Grupaj tradus din vietnameză în engleză de Tran Manh Tien şi J J Khanh, iar din engleză în română de Andrea H. Hedeş şi Horia Gârbea. La care se adaugă o minusculă notă biografică. Apoi albaneza Entela Tabaku, tradusă de Adrian-Christian Kuciuk. Emilio Paz (Peru) – prezentat şi tradus de Horia Gârbea. Michel Herland: Poeme din volumul Tropiques. Traducere de Sonia Elvireanu. Norman Chad (Canada). Traducere de Andrea H. Hedeş şi Horia Gârbea.

Aceeaşi Andrea H. Hedeş informează despre premiile revistei şi Asociaţiei Culturale Luceafărul de Dimineaţă. Dsa a primit premiul pentru proză.

Din nou Gheorghe Grigurcu: În această clipă nu am nevoie de un spaţiu amplu. Sub egida paginii Jurnal.

Estetică: Profesorul Mircea Muthu oferă un Glosar de termeni FORMĂ/FOND.

Un nou şi, posibil, ultimul, referitor la anivesarea lui Nicolae Manolescu. Semnat de Adrian Lesenciuc.

Participare Neuma: Cărţi pentru cei mai tineri cititori. Cătălina Dibre, directoarea bibliotecii din Răcari, despre donaţia de carte a editurii Neuma.

Radu Sergiu Ruba îşi continuă istoriile insolite. Scriitori în faţa propriilor mituri.

Avanpremieră editorială: Liviu Ioan Stoiciu şi Valentin Iacob.

Eseu: Ardian-Christian Kuciuk. În dulcele stim infantil.

Nostalgia sonetului. Adrian Munteanu.

Dulcele stil clasic. Costin Duţu.

Răzleţe. De la perplexitate la himerism – de Gelu Negrea.

Horia Gârbea îi ia un suculent interviu lui Bogdan Theodorescu. Nu sunt un om optimist, deoarece am citit şi citesc multă istorie, declară scriitorul.

Fantasy. Miruna Drăghici: Fabrica „Destin”.

Avanpremieră edotorială: Flavia Adam.

Tineri poeţi: George Paul Volceanov.

Horia Gârbea semnează un medalion aniversar: Gelu Negrea la 75. În aceeaşi pagină, lansări Neuma la Muzeul Maţional al Literaturii române şi la Gaudeamus. Dupa o pagină de comunicate ale Uniunii, un extins reportaj de la coloviul şi premiile Ion Hobana, ediţia a X-a. Centrul de greutate al acestui prim număr al anului.

Eveniment editorial: Cinci secole şi încă in pic. Horia Gârbea despre ediţia a doua a monumentalei Istorii critice a literaturi române a lui Nicolae Manolescu. Sub aceeaşi egidă a evenimentului editorial, Andrea H. Hedeş despre noul roman al lui Gabriel Chifu, În drum spre Ikaria. Sub titlul Călătoria sau Cartea mântuirii (I). va urma în numărul următor. Romanul e văzut în tandem de Horia Gârbea. În studiul intitulat Insula dumnezeiescului urcuş. Tot ca eveniment editorial, H.G. îl salută pe Daniel Cristea-Enache: Urmaşul şi linia sa. Despre aceeaşi carte – Linia de contur –  scrie aplicat şi Andrea H. Hedeş. sub titlul Viaţa în mişcare. Rubrica se încheie cu o cronica amplă a volumului de proză Povestiri de pe malul celălalt, de Andrea H. Hedeş, semnată de criticul Andrei Moldovan: Drumul spre Ithaca.

Cartea de proză. Când tata avea tată, de Mălina Aniţoaiei, în viznea Nicoetei Milea.

Volume Neuma. Tot Nicoleta Milea despre Armura de gală, de Niculna Oprea. Vasile Vidican recenzează mai vechiul roman Comisarul şi blestemul sângelui, de Sergiu Someşan, sub titlul Blesteme în şatră şi conspiraţii interneţionale. Poezie născută din proza zilnică. Dinu Grigorescu despre volumul Vremea semnelor de carte, de Mihaela Stanciu. Ana Dobre citeşte atent volumul de proză al lui Florin Burtan, Răni călătoare. Acelaşi volum în lectura lui Nicolae Dina: Universul riral, între real şi fantastic.

Jocuri postmoderne. Horia Gârbea, despre policierul Luciei Verona, Vacanţele unei dive (editura Tritonic).

Cartea de poezie. Poeme pentru o eternitate incertă. Zgomotul liniştii, de Rodica Braga. Aşa cum vede volumul Monica Grosu. Din noi volume Neuma. O rafinată invenţie literară. Cartea recentă, de Emil Lungeanu. O mostră de ceea ce scriitorul numeşte literatură de gradul trei. Apoi, din nou Cartea de poezie. Jedi de provincie. De Radu Andriescu, în viziunea lui Ioan Holban. După care, Constantin Cubleşan reflectează pe marginea volumului Poeme abandonate în cuvinte, de Ioan F. Pop. Balans între iubire, solitudine si moarte. Aşa vede Gelu Negrea volumul Melaniei Angi Cristea, Giaggioli flori de iris – ediţie bilingvă.  Iar în volumul Maladiile lămpilor, de George Vulturescu, Flavia adam vede Maladii fericite, poeme înalte. Pe acoperişul fierbinte al lumii… poezia se poate ascunde în trupul unei pisici de lemn – descoperă Ana Dobre citind volumul Simonei-Grazia Dima: Pisica de lemn pictat.

Cartea de proză. Sonia Elvireanu analizează la microscop rescrierea miturilor livreşti, de către Răzvan Nicula în volumul Diagramele unor vieţi risipite.

Cartea străină. O teorie a traducerii şi o carte bine tradusă. Despre feluritele metode de traducere, de Friederich Daniel Ernst Schleiermacher (ediţie bilingvă). Sub semnătra lui George Volceanov (traducător al lui Shakespeare). În continuarea articolului, despre romanul lui Colson Whitehead (premiat Pulitzer în 2017): Intuiţioonsta.

Evocări. Mihai Maxim, un recuperator al „timpului pierdut”, de Constantin Călin. Apoi Ion Lazu – 80. Un fragment din Pasărea din zid – o rememorare din ani 60.

Etnologie. Sarea şi piperul cuvintelor din bucătărie – de Menuţ Maximinian.

Colţul lui Yorik. A doua parte a articolului Există, oare, două categorii de lideri? În continuare despre Genghiz Khan, apoi, despre Ivan cel Groznic.

Alexandru Jurcan dezvoltă, în rubrica Ecran literar, tema camerei stilou. Pe baza nuvelei lui Vasili Şukşin, Călina roşie, convertită de al însuşi în film. Sub titlul elocvent Egor şi mestecenii.

Educaţie. Un anuar altfel, de Adrian Costache.

Teatru. Livada cu mistere a domnului Arion, de Vlad Lungu.

Cinemateca. O comedie mai greu de înţeles. De Nicolae I. Nistor. Pe marginea filmului Pulp fiction, al lui Quentin Tarantino.

Teatru. Trei surori si fratele Putin. Dinu Grigorescu oferă câteva concluzii despre scenariul-spectacol (ne)firesc de liber după Cehov.

Festival. Tot Nicolae I. Nistor construieşte, sub formă de reportaj, un tablou al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru pentru Tineri şi Copii, Timişoara, 28 noiembrie – 3 decembrie 2019. Iar ca Jurnal teatral, Ion Cocora rememorează zilele din decembrie 89, până la finele anilor 90.

Rock. Biografia unui băiat cuminte (Bono), de Dumitru Ungureanu.

Contre pied. Ca românul imparţial, de Gelu Negrea. Textul ne aminteşte de un deja antic articol al lui… Camil Petrescu: Falimentul fotbalului.

Spre finele revistei, Florica Bud descreţeşte surâzând frunţile cu obişnuitul serial amintiri şi pohte copilăreşti. În fine, Vitrina cu cărţi, Poşta redacţiei, Revista revistelor încheie numărul.

Cu exact un an în urmă (diferenţa de o zi e calendaristiă, articolele se împrosătează, de regulă, lunea pe blog) scriam despre Tom Clancy şi seria lui de romane de ficţiune politică (numite de critica americană thrillere politice), cu oarece accent pe roanele ecranizate şi filmele aferente. Eseu publicat de poetul Florin Dochia în Revista nouă. Câteva dintre aceste romane sunt acum disponibile în limba română. Singurul roman al autorului american pe care l-am citit este Cardinalul de la Kremlin (RAO, 2010, 2014, ediţia iniţială fiind din 1988). Este a treia carte publicată de părintele literar al personajului Jack Ryan şi a doua din seria aferentă. Mai mult, e un sequel al romanului Vânătoarea lui Octombrie roşu (1984), primul din serie şi primul ecranizat (1990).

Nu pot corela informaţii între 4 ecranizări ale unor cărţi pe care nu le-am citit şi una citită, neecranizată. Din primele 5 apărute în ordine cronologică. Pentru a da sens conexiunilor între personaje, sunt nevoit să admit ipoteza – probabil incomplet adevărată – identităţii dintre textul carţilor ecranizate şi scenariul filmelor aferente.

Ecranizarea primului roman, făcută în 1990 şi văzută după 2000, dacă nu cumva după 2010, m-a făcut să mă întreb când anume se petrece acţiunea. Târziu, după ce descoperisem săpând pe net universul lui Tom Clancy. Şi mă lămurisem că, deşi ficţiune politică, gradul de deviere de la istoria reală, cel puţin în cazul primelor cărţi, e între minim şi oricum redus. Condiţie care dă sens analizei corelative.

Totuşi cronologia conţinutului romanelor admite neliniarităţi. Materialul documentar al seriei al cărei erou e Jack Ryan notează că romanul Cardinalul de la Kremlin, este un sequel al primului, Vânătoarea lui Octombrie roşu. Fiind al treilea publicat. Între ele apare Jocuri Patriotice, iar după, al patrulea şi al cincilea, apar Pericol limpede şi prezent, apoi Suma tuturor fricilor. Cu care se încheie seria romanelor ecranizate.

Cardinalul… e un sequel deoarece cadrul e acelaşi cu cel din Octombrie… interacţiune sovieto-americană. Parte a răzbiului rece. Primul roman nedatabil, al doilea databil relativ. Ulterior. În primul, eroul ce va fu urmărit de-a lungul carierei, Jack Ryan, nu e tocmai agent CIA. Doar scrie cărţi pentru CIA. Iar acţunea impinge în mijlocul ei. Are o fetiţă de 5 ani. În al doilea e agent de-a binelea. Implicat în mecanismul de urmărire a tratativelor pentru reducerea forţelor strategice ofensive ale celor două superputeri. Mărturiseşte că nu prea se înţelege cu fiul său. Care în primul roman nu se născuse. Înainte de a corela informaţii despre personaje şi context, să urmărim, exclusiv pe baza filmelor, traseul eroului între momentele suprinse de cele 2 cărţi. În Jocuri patriotice (1987) soţia eroului e deja medic oftalmolog şi are un prenume, Cathy. Iar fiica are. Probabil, către 10 ani. la finele filmului famiia il aşteaptă pe fiu. Viitorul John, eroul unor romane a căror acţiune se va petrece peste mulţi ani. vor fi trecut cam 5 ani de la acţiunea din Octombrie... în Pericol limpede şi prezent eroul a avansat într-un post mai înalt în CIA şi reapar personaje din Cardinalul: Bob Ritter, director adjunct al Diviziei Operaţii a CIA şi, mai ales, John Clark. Personaj de cursă lungă al romanelor ulterioare. Cum amiralul Greer, şeful lui Ryan, e, aici, pe moarte, e de presupus că acţiunea se petrece ulterior celei din Cardinalul… revenind la acest sequel de care ne ocupăm, regăsim, alături de Ritter, personaje de pe submarinul Dallas. Cu rol impotant în Vânătoarea lui Octombrie roşu: comandantul Mancuso şi inteligentul sonarist Jones. Plecat de pe submarin în intervalul dintre cele două acţiuni şi revenit în misiune, în timp ce-şi desăvârşea studiile militare. Acum e consultant tehnic. Ceea ce talentul lui, dovedit în romanul de debut, îl îndrituia a deveni. Alături de care îl reîntâlnim pe Marko Ramius, comandantul defectr al submarinului Octombrie roşu.  In două scurte, dar pitoreşti episoade.

Avem astfel o bază pentru datarea actiunii din sequel-ul nostru. Un număr considerabil de amănunte pentru a plasa acţiunea în anii lui Gorbaciov. Model fără echivoc pentru personajul lui Narumov, secretar general al partidului şi lider al Biroului Politic. Numeroase detalii argumentează identitificarea modelului real al liderului sovietic. Cum nu cunosc anturajul establishmentului imperial, la nici un moment al acestuia, nu pot face presupuneri asupra eventualelor modele de personaje. Plec de la premisa că, afară de Gorbaciov, restul personajelor de vârf sunt artefacte. Fabricate pentru a determina dinamica intrigii. Subsumată pentru a pune în valoare personajul Jack Ryan. În contextul unui tablou coerent, credibil, al celor două puteri aflate în prudent echilibru al confruntării. Preşedintele american e, însă, artefact. Nimic din Ronald Reagan. Îşi începuse cariera ca avocat, apoi procuror. Intervine rar, dar decisiv în acţiune. Idem directorul CIA. Anturajul de la vârf al acestuia e format din personaje reîntâlnite în seria de romane. Cu am precizat mai sus. Membrii Biroului politic al PCUS poate vor fi având unele srse în figuri reale, dar lipsa de informaţie împiedică orce presupunere. Mai degrabă personajele sunt artificiale, subsumate logicii acţiunii. Ideea fortării liderului KGB de a defecta în final e fantezistă, dar în aceeaşi logică a intrigii.

Datarea acţiunii, construită pe criteriul unui optim de plauzibilitte (element de seriozitate în ficţiunea politică) se bazează pe ceu 6 ani ai funcţionării lui Gorbaciov. Dacă ideea folosirii unui submarin nuclear cu propulsie silenţioasă, bazată pe tehnologie magnetohidrodonamică (MHD), pentru o primă lovitură nucleară decisivă asupra USA (Octombrie…) era imposibil de conceput sub perestroika gorbaciovită, aceasta nu e, ca ficţiune, principial incompatibilă cu lideri sovietici anteriori. Referiri cronologice punctuale în Cardinalul... ne fac să nu mergem până la Brejnev. Acel prim roman publicat în 1984 s-ar fi putut referi implicit la finele epocii Brejnev. Mqi ales că gestaţia romanului  fost relativ lungă.

4 ani diferenţă între primul roman şi acest sequel, al treilea ordine cronologică, devin vizibili în planul concepţiei. Primul nu are o structură progarmatică. Amestecă elemente de SciFi (propulsia MHD) cu elemente de ficţiune politică (proximitatea primei lovituri nucleare). Dar succesul lui creează premisa iniţierii unei serii stricto sensu. Cardinalul… e, de fapt, prototipul acestei serii.

Un aspect intersant e tehnologia. În spionaj s-a folosit cam un secol microfotografia. Tehnică extinsă şi în afara sferei intelligence. De pildă în cercetarea ştiinţifică. În anii 60 deja puteai primi cópii microfilmate ale unor documente necesare de la biblioteca Lenin. Utilizabile prin mărire fotografică. Spionul controlat de CIA filmează documente secrete, transmite filmele pe filiera convenită, iar agenţii acoperiţi din ambasada americană developează filmele şi trimit documentele reconstituite la centrală, prin metode uzuale. Spionul activa, la momentul actiunii, de 30 de ani. cifră care se repetă de-a lungul naraţiunii. Ceea ce ar însemna că şi-ar fi început activitatea cu câţiva ani, poate 3-4, înainte de criza rachetelor din Cuba. Să nu fi progresat tehnica de transmitere a documentelor? După ce fusese devoalat Philby? Nu mai vorbim de dispozitivul care furase tehnologia armei nucleare în anii de după război? Poate e o slăbiciune de concepţie, care va fu servit descoperirii, de către KGB, a filierei ce va duce la arestarea spionului. Ce rezultă din roman, în materie de spionaj, e că în epocă spionajul KGB în USA era atât mai gospodăreşte organizat (Exista un rezident la Washington DC), cât şi mi eficace. Beneficiind de permeabilitatea graniţei mexicane. De unde orice document ajungea lesne în Cuba.

Dar amănuntul tehnolog interesant e altul. Fotografiile agenţlor KGB ucişi cu prilejul recuperării savantului american care era inima cercetării milittare în materie de laseri, savant răpit de un commando KGB dirijat de un agent care coordona oricum spionajul militar, sunt trimise la ambasada americană din Moskova via… poşta electronică. Termen iniţial, care, după generalizarea internet, avea să devină banal. Exista poştă electronică intercontinentală în 86-88? Desigur. Primul e-mail fusese trimis şi receptat în 1971, între două computere conectate, iar în anii 80 reţeaua de reţele era în plină dezvoltare. Iar telecomunicarea via satelit premersese comunicarea între reţelele de calculatoare. Amănuntul e la locul lui.

Una dintre ideile interesante, trecută en passant cu vederea în dinamica acţiunii, dar oricum subliniată, e explicaţia pe care şi-o dau fizicienii aericani pentru avansul tehnologic rusesc în ce priveşte cursa înarmării. La vremea actiunii deja exista ceea ce Reagan numise SDI. Cel puţin ca conceptie. Probabil nu aveau nimic instalat pe orbite. Dar aveau un concept. Ruşii nu-l aveau sau îl ascundeau. Dar fizicianul pe a cărui inteligenţă se bazau cercetările strategice de vârf le atrage şefilor atenţia că premiul Nobel pentru laser şi maser fusese luat de Basov şi Prohorov. Cititorul de atare literatură că aceştia împărţiseră premiul cu americanul Charles Townes (l-am urmărit conferenţiind la Măgurele), scriitorul ştie şi el, dar omite detaliul pentru a sublinia motivarea avansului rusesc. Simetric, liderii proiectului strategic rusesc explică respectivul avans pe baza cercetărilor preseverente si temeinic finanţate asupra fuziunii controlate. Ale cărui domeniu de cercetare e capabil de a produce rezultate de etapă aplicabile la laseri de mare energie. Remarcabile, în această zonă, cunoştinţele dobândite de scriitor. Interesante şi denumirile proiectelor strategice ale celor două puteri: Steaua Strălucitoare, localizat în munţii de lângă Duşanbe, respectiv Tea Clipper. Doza slavă de emfază şi humorul american polisemantic. Sigur că acum, chiar la câţiva ani după momentul acţiunii, Tadjikustanul nu mai aparţine URSS, dar, comparativ, Federaţia rusă foloseşte facilităţile de la Semipalatinsk, din Kazahstan. Proababil respectivele facilităţi descrise în roman, dacă ar f fist reale, ar fu fist şi ele acum folosite de aceeaşi maică Rossia.

Elementul cel mai implauzibil, temeinic forţat, pe care se bazează întregul tablou, altfel realist în mare măsură – ceea ce-l face un potrivit pretext pentru zugrăvirea acesti tablou, e însusi spionul. Ofiţer de tancuri, veteran de război, de trei ori erou al Uniunii Sovietice, rămas la gradul de colonel, aghiotant al celor mai recenţi doi miniştri de război, supravieţuitor al propriei familii. Soţie şi doi fii. Factor activ al dezvoltării complexului militaro-industrial (termen totuşi eludat de scriitor). Cultivând o stranie dedublare. Manifestată prin transmiterea, timp de 30 de ani, toate îmbunătăţirile aduse personal sistemului militar al ţării sale. Încorporate în pachetele de informaţii militare trimise permanent duşmanului militar asimilat ca atare de doctrina militară a ţării pentru apărarea căreia luptase eroic.

Un om cu asemenea experienţă combativă şi tehnică e de presupus a-şi fi format o minte organizată. Care putea să fi fost motivaţia atitudinii şi acţiunii sale dramatic contradictorii. Anchetatorii KGB, profesionişti, dar deloc stupizi se întreabă şi ei. Nu prea mult, sunt concentraţi asupra eficacităţii şi efcienţei anchetei. El însuşi nu oferă decât o explocaţie. A luptat pentru patria sa, dar cekiştii sunt duşmanii săi. Implicit ai patrie sale. Patria sa, Rodina, la fel de sfântă precum orice rus adevărat, nu e cu adevărat patria sa sub mâinile cekiştilor. N-o spune, poate nici n-o gândeşte, poate nici n-o bănuie, dar patrua sa e la fel de inautentică şub mâinile partidului. pe acest moloh nenumit, întrevâut primitiv, cumva ţărăneşte, îl face vinvat de moartea celor din familia sa. Rămâne ca cititorul să aprecieze dacă acceptă această motivaţie ca motor al paradoxalului său comportament. Sau să-l considere prea artificios.

Din straniul portret al cardinalului (deloc întâmplător cod, bine ales ca titlu de roman) se detaşează un amănunt esenţial. Decelabil, însă, doar de către cititorii senecti. Colonelul Filitov este de trei ori erou al Uniunii Sovietice. Am întâlnit cu multe zeci de ani în urmă, un alt militar sovietic cu aceeaşi rarissimă consacrare militară: eroul unei cărţi din cele care au invadat copilăria generaţiei mele: A. S. Pokrîşkin  Aripi de vânător. Pilot de vânătoare în război. Înainte de terminarea căruia parvenise a prii acest titlu extrem de onrant şi rescunoscător de la Rodina. De trei ori erou al Uniunii Sovietice. Ei, bine, acesta a ajuns mareşal de aviaţie şi a murit în 1985. Cu puţin înainte ca personajul calchiat după el să-şi joace rolul de comandant al proiectului Steaua Strălucitoare. O documentare mai amănunţită asupra biografiei eroului ar fi putut, cine ştie, să ofere mai multe amănunte comune cu personajul secundar al romanului. Dar am considerat suficiente cele relevate la prima lectură. Oricum o reîntâlnire literară de atare calibru valorează… cât o medalie ca cititor. Dacă gluma e acceptabilă.

În încheiere sper ca până la începutul lui februarie viitor să mai citesc un roman important din seria Jack Ryan. Oricum tom Clancy e de acum adoptat în sfera mea de preferinţe.

Filiala Bucureşti Poezie  a Uniunii scritorior e deosebit de activă (în curând va aparea cea de-a treia antologie). A participat la traditionalul proiect al Uniunii, turnirul de poezie. Cele mai recente ediţii s-au desfăşurat Între 4 şi 9 septembrie 2018 la Alexabdroupolis (Grecia) şi la Alicante (Spania), pe 30 septembrie 2019.

Horia Gârbea, preşedintele filialei, a făcut parte din echipa acesteia la cele 2 ediţii ale Turnirului. La primul a primit Premiul publicului, pentru ciclul Pisica din Kavala. Editura Neuma s-a aplecat asupra acestor tradiţionale evenimente poetice, publicând volumul cu utitlul de mai sus. Care cuprinde contribuţiile autorului la ambele turnire. Cel de al doiea grupaj se intitulează Costa Blanca.

Strctura poemelor din primul grupaj – care dă şi titlul volumului – nu e inedită. Dar parcă mai accentuată decât in alte volume de poezii marca Horia Gârbea. Poemele sale au personaje în sens propriu. Mai mult, discursul celor mai multe e narativ. Că, totuşi, nu e proză, nu e nevoie de demonstrat. Dar foloseşte cu abilitate elemente împrumutate din proză. Iată, poetul povesteşte, iar figurile despre care povesteşte sunt în bună măsură personaje. Pitoreşti. Spaţiul grec e plin de cârciumari. Ioan, Vasile (cu al cărui chip îi apare eului poetic povestitor însuşi Poseidon), Valamakis… iar în tavernele cărora grecii vorbesc repede între ei, preocupaţi de valuta care tot creşte şi n-au avut timp să fi auzit de Ovidiu. Care asculta, tăcut, cu spatele la mare, larma negustorilor greci. Eminescu nu doar că stă invers, cu faţa la mare, dar are şi insolenţade-al ignora pe Ovidiu.

Poetul alege just, preferându-l pe Epaminonda lui Pelopida şi omitând să pomenească cele doă fiice ale eroului teban – Leucra şi Mantineea. Nu pentru a evita să facă abuz de nume mítice. Ci deoarece toţi cretanii sunt mincinoşi.

Oricât de plină de pitoresc, lumea grecească nu-i ajunge poetului. El aminteşte cititoruluică-i oferise, nu de foarte mult, poeme cu înger. De care lumea extinstă, e la fel de plină precum cea egeeană de cârciumari depozitari de mituri. Ba cumva şi mai plină.

Deloc neobişnuit, poezia lui Gârbea se adresează cititorului… citit. Am dat deja exemple. Dar farmecul i-l aduc inserţiile aluzive. Într-un singur poem se adună referiri glumeţe la personajele homerice, adagiul fericit cel ca Ulise, pomenirea invers ironică la oraşul turnirului poetic (utopie  comunicaţiilor), pentru a sfârşi cu schiţa tremurătoare de tablou egeean în briza arşiţei apusului:

Şi noi am fost în Arcadia

Îşi spun

Miroase fabulos a brânză de capră

Şi Orfeu cânta

În toate tavernele. 

La capitolul valorificarea referinţelor culturale, aici poetul se depăşeşte pe sine.

Dar aluziile culturale nu sunt de ajuns. Cititorul trebuie provocat. Îi împrumută sinelui său poetic vârsta de 10 ani, la care el, poetul ar fi putut vedea un film de care 4/5 din cititorii săi actuali nici n-au auzit. Şi puţini din cei mai în vârstă decât el îşi mai aduc aminte: Ziua în care vin peştii. O raritate în chiar universul horiagârbian. Poetul declarându-se noncinefil. Am făcut precizarea pentru a remarca abilitatea poetului. Care, dincolo de titlu şi o frază aruncată en passant (nu era tocmai rău) are altă ţintă. Filmul înlocuise un western, mult dorit de copii, deoarece unui conducător nu-i plăceau morţii care şi-au dat sufletul împuşcaţi. De data asta aluzia nu e culturală. Dar transparentă. Completată cu versurile omul căruia nu-i plăceau gloanţele murise demult împuşcat. Iar finalul dovedeşte fără echivoc că poetul ştia bine despre mesajul filmului.

Dar provocarea cititorului trebuie să mai facă un pas mai departe. Dacă cititorul standard căruia poetul se adresează se simte confortabil considerat implicit ca fericit precum Ulise şi peregrinat prin Arcadia, el e nevoit să caute în dicţionar un pictor chinez din secolul VII. Yan Liben. Pe care-l promovează într-o trimitate alături de zei şi de Împărat. Două principii fundamentale ale lumii.

Deloc de mirare că, apelând la îngeri, poetul desenează o trăsătură de unire între pisica simbolică din Kavala şi cel puţin unul din volumele sale anterioare. Prin care integrează acest nou volum în opera sa poetică recentă. Dar alături de îngeri, o altă specie, nu mai puţin nobilă, populează discursul său de menestrel în cinstea turnirului: poeţii. Cărora le meneşte, ironic, drept comandant de pluton un Yorik oarecum saltimbanc, ce dă spectacole în fiecare benzinărie. 

Horia Gârbea nu scrie poezie versificată. Dar când o face, rareori, tu, cititor, eşti răsfăţat. Început, ca de multe ori, cu o perifrază tipică sie-şi, poemul Balena se învârte în jurul balenei lui Prévert. Dincolo de şarmul muzical al poemului, în ton de cântecel de copii, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu ne aflăm în faţa unei replici glumeţe la propria sa traducere a poemului La pescuit balene, publicată pe propriul blog, pe 28 febrarie 2015. E improbabil să nu existe o legătură, la urma urmei.

Dintre poncifurile greceşti putea lipsi Marathonul? Legenda acestuia presupune un singur soldat. Poetul inventează un şir de soldaţi, care, pe măsură ce mărşăluiesc spre Atena, veştile pe care le dic despre bătălie sunt, progresiv, mai optimiste.

O lecţie de anatomie. E libertatea cititorului să considere expresia ca o perifrază sau s-o ia ca atare. Oricum poemul e un prilej de etalare a ceea ce poetul numeşte diade:

Pe masa de operaţie

A marii literaturi

Se întâlnesc toate

Diadele glorioase:

Turcul şi pistolul,

Baba şi mitraliera,

Boul şi viţelul, leul şi cârnatul,

Capra şi varza,

Războiul şi pacea,

Roşul şi negrul,

Lira şi spada.

Pare un joc gratuit. Dar e o premieră. Cheia căreia şade în epitetul ironic glorioase. Asemenea structuri complementare, de la nobile la demifolclorice, sunt cu toatele mici organe ale marii literaturi. Termen la fel de ironic.

După provocarea cu Yan Liben, poetul merge mai departe pe linia personajelor chineze din secolul VII. Aşa afli de călugărul budist Xuanzang.

        Diferenţa dintre cele două turniruri e mai mică decât ce au comun. Echipa Filialei Bucureşti Poezie a câştigat ambele turniruri. Ca cititor al ambelor cicluri prezentate de autor, devenite capitole ale volumului în discuţie, mă întreb dece primul capitol a primit, la Alexandroupolis premiul public, nu şi la Alicante. Singura diferenţă pe care o văd e că spatiul grecesc oferă mai multe repere la intersecţia culturalului cu tradiţionalul. Deci mai multe prilejuri pentru autor de a-şi manifesta spectaculozitatea cu care criticul Emil Lungeanu îl creditează. Ce-i drept, analizând un la fel de proaspăt volum de proză.

Doza de poezie din capitolul Costa blanca nu e, în nici un caz, mai mică decât cea din Pisica din Kavala. Ba chiar, lipsidu-i pigmentarea, e mai lesne de absorbit. Sigur că în Alicante mai pluteşte umbra lui Prévert, dar jocul cu acesta fu deja epuizat în primul capitol. Mai pluteşte şi umbra poeziei arabe de dinainte de finele Reconquistei. Dar n-o găsim în poezia lui Gârbea. Nu e o lipsă, e rezultatul unor alegeri personale. Oarecum straniu, finalul poemului Lângă Alicante vorbeşte despre pretinsa preferinţă a fiului poetului (fiu care poate fi un artificiu de compoziţie) pentru… Kalaşnikov. Nu putem să nu ne amintim că autorul însuşi se recomandase, cu ani în urmă, ca fiind… fratele mai deştept al celebrului creator al celei mai populare arme individuale.

Mai întâlnim şi poeme cu peşti. Două chiar. Numite, pentru a sublinia integralitatea volumului, al doilea şi al treilea. Dar din unul dintre ele poetul ne surâde hâtru. Inventând găselniţa furtlui, de către peşti, a speranţelor oamenilor.

De altfel acest final de tip witz (nu banc!), tipic pentru poezia autorului, îl întâlnim în capitolul al doilea cu frecvenţă ceva mai mare decât în medie în întreaga lui poezie. Finluri după care recunoşti un poem de Horia Gârbea mai abutur decât unul al lui Marin Sorescu.

Şi totuşi e greu să scrii despre seducătoarea poezie a multilateralului scriitor. Dece? Tocmai deoarece personalitatea poetică şi densitatea efectelor te-ar îndemna să comentezi cel putin 80% din poeme. Ceea ce ar plictisi iremediabil cititorul şi ai rata, astfel, cronica. Iar a selecta 10-15% e efectiv greu.

După excelentul volum de proză – Răni călătoare, Edtitura Neuma, 2019 – Florin Burtan revine la poezie. Cu volumul Tărâmul pierdut – poeme de odinioară, produs de aceeaşi editură, lansat la recenta ediţie Gaudeamus.  

Cum n-am citit decât aceste cele mai recente 3 volume ale autorului, toate produse de Neuma, n-am o baza de interpretare a subtitlului recent poeme de odinioară. Nu ştiu de când anume datează. Se ştie (diferenţa gramaticală a folosrii verbului e la locul ei) doar că în 2008 a publicat volumul Poeme de odinioară. Din volumul actual are publicate poeme în România Literară. Cum unele dintre acestea au mai fost publicate în 2007, pe un website literar – https://ziureldeziua.blogspot.com/2007/12/ – rezultă că respectivul volum e anterior celui actual. Aşadar subtitlul acestuia din urmă e justificat. Şi semnificant.

Cu aceste clarificări, totuşi relative, putem plasa în relaţie materia poetică însăşi. Ce au comun cele 2 volume de poezie din ultimii 3 ani e prosodia clasică. Putem aprecia, pe baza materialului accesibil, că, cel puţinde la in moment dat încoace, această modalitate de expresie îi e caracteristică autorului. Dar, pe de o parte, o parte din poemele din primul capitol (intitulat Ultimul poştalion) al acestui recent volum, au o rimă incompletă:

Nu s-au tocit veşmintele, ne dor,

Şi zilele nu s-au împuţinat,

Rătacitori pe valuri de-ntuneric,

Pe umeri cu un cer  înstrăinat.

Interesant, pe parcursul aceluiaş prim poem, alte strofe au rimă încrucişată. Cum sunt area majoritate a strofelor din cele 2 volume. De altfel, acest joc prosodic se încheie după primele câteva pagini. Poemul care poartă titlul primului capitol, are nu numai aceeaşi versificaţie, dar e şi cel mai reuşit.

Şi aici ajungem la diferenţa esenţială, pe baza căreia se poate presupune. Alături de celelalte argumente, ordinea cronologică a volumelor. Tonul celui publicat în 2017 e decelabil mai plin, mai armonic, mai rezonant. Citindu-le pe ambele, ai impresia că Tren printre zodii e produsul finit. Fără, totuşi, ca Tărâmul pierdut să fie receptat ca o eboşă. Diferenţa de ton e subtilă. diar subtitlul, de fapt, te îndeamnă să faci săpături. Căutând ventuale dovezi de antepublicare parţială. Şi, surpriză sau nu, iată, găsind.

Dar acest eşafodaj e torpilat de o constatare. Primul volum publicat recent – şi rămân la impresia că e cel mai realizat – are acelaşi subtitlu. Poeme de odinioară. Nu e singurul joc al titlurilor practicat de scriitor. Iată, imediat precedentul volum de proză, intitulat Răni călătoare trimite la volumul de debut, Flaut pe răni, publicat de Cartea românească. În urmă cu… 40 de ani. Ştefan Stan, în notele de lectură pe marginea acesti volum de proză (https://www.infotr.ro/note-de-lectura-rani-calatoare-de-florin-burtan/), are inspiraţia să citeze câteva versuri din volumul de debut:

Sunt punţi pe care nu poţi iar să treci 

Decât înveşmântat în propia ta zare. 

Pe umeri de vei ţine falduri reci,

Amurgul va fi gata de plecare.

Dincolo de formatul versificaţiei, versurile par scrise acum. Iată că matricea poetică are o mare vechime. Să notăm că titlul unei antologii de autor, publicată în 2014, este Flaut pe răni – cele mai frumoase elegii.Sintagma capătă rol nodal din perspectiva auctorială. Ceea ce oferă un plus de semnificaţie versurilor citate. Poate selectate întâmplător de recenzentul citat al volumulu de proză. Dar nu aleator. E mai probabil că acesta din urmă fa fi fost marcat de perenitatea structurală. Cum Dsa se referă la scriitor cu termenul prietenul meu se poate presupune că-i cunoaşte opera.

Doménikos Theotokópoulos, AKA El Greco, are, în Toledo, un mare tablou (2/3 metri) care conţine, într-un colţ, propriul său portret. Nu e singurul pictor care s-a plasat discret în propriile-i opere, e doar primul exemplu la îndemână. În primul capitol al volumulu în discuţie, ultima strofă a poemului Călător spre niciunde, întâlnim acelaşi procedeu artistic. Un microportret, nu prea lesne de recunoscut, al autorului însuşi:

Cel pedepsit să se-mbrace-n tristeţe,

Va primi chipul meu, îmi spuneai,

Îi va fi hărăzit să ardă pe rug,

În rana în care, cândva, m-aşteptai.

Unii dintre recenzenţii volumului recent de proză subliniau conotaţia şi chiar aburul poetic al acesteia. E. g. Nicoleta Milea, ea însăşşi poetă. Care-şi intitulează cronica (nr. 210, noiembrie 2019, al revistei Caligraf), O poetică a prozei. Am spus unii şi nu e cazul să mă refer la propria cronică – inserată în aceeaşi pagină de revistă, în care n-am făcut aceeaşi remarcă. Dar pot opera cu diagnosticul unor critici. Pentru a observa un efect complementar. La fel de discret precum întreg scrisul lui Florin Burtan. Poezia sa, pregnant lirică, uzitează, pe alocuri, elemente de proză. Nu în registrul narativ. Ci deoarece unele expresii denominative au cel puţin nuanţe de personaj. Nici acest procedeu nu e singular. L-am întâlnit făcând parte din registrul altor poeţi care stăpânesc egal mai multe genuri. Fără a exagera prin repetare, dar de ajuns pentru a fi remarcat de cititorul atent. Exemplul citabil în acest volum e cuceritoarea expresie înger bătrân. Care trimite cumva reflex a celebra povestire a lui Márquez, Un domn foarte bătrân cu nişte aripi enorme. Dincolo de care reflex asociativ te izbeşte descoperirea că, deşi îngerii populază, în diferite ipostaze, lumea poeziei, n-ai mai întâlnit, sau cel puţin vei fi întâlnit foarte rar, îngeri bătrâni. Tocmai ceea ce-i conferă expresiei caracterul – şi natura – de personaj. Căci fie ei ei simboluri, fie fiinţe ezoterice, fie elemente ale disciplinei numită fermecător angelologie, îngerii sunt imaginabili fără vârstă. Deoarece aparţin unui spaţiu extralumesc. Dar mai ales lipsa vârstei le redă (nu le conferă!) caracterul etern. Un înger bătrân nu e neapărat un element de realitate. E tot un simbol. Dar un simbol cu un abur de condiţie umană. Ridicat la rang poetic.

Am început pron a spune că m-a impresionat mai mult Tren printre zodii. Pe care-l consider mai realizat. Eram la prima lectură a volumului cel nou. Când l-am reluat, la bani mărunti, fără să-mi schimb impresia generală, conexiunile au început să cântărască. În sensul că profunzimea acestui recent volum, densitatea, pledează pntru omogenitatea nu doar formala a poeziei autorului.

Dar asta e valabil pentru primele 2 capitole, scrise în versificaţia descrisă, păstrată aşa de multă vreme. Cu totul altceva e al treilea şi ultimul capitol. Intitulat învocaţii. Care cuprinde 22 asemenea texte.  

Ele diferă în formă. Fiecare invocaţie e structurată dintr-un număr variabil de distihuri rimate. Rimele sunt de la banale la căutate: uşor/dor, goi/noi, vânt/blând – dar şi veac/dezbrac, rană/capcană, sânii/păgânii. Cele 150-200 de rime construiesc un joc bogat al diversităţii. Cele teoretic perfecte (din 2 silabe accentuate cu aceeaşi sonoritate, cum ar fi foc/joc) sunt, de obicei, banale. Dar unele, precum alinţi/părinţi, ori sfântă/nuntă, sunt rezonante ca sens. Există şi câteva rime forţate (crâng/ajung). Care nu strică ansamblul.

Dar, dincolo de rime (cu ceva mai importante în sine la distihuri ddecât la catrene, cu toate variantele), invocaţiil se disting prin metrică. Nici aceaa integral şi riguros respectată de-a lungul acestor recente volume de poezie. Dar respectată în mai mare măsură în primele 2 capitole. Nu mai vorbim de Tren printre zodii. Chiar dacă numărul silabelor e egal sau cel puţin în raport potrivit la majoritatea distihurilor, ritmul, cezura, accentele sonore suferă pe alocuri. Iată un singur exemplu:

Braţele mele te-aşteaptă… Mi-e drag

Să îţi aştern flaute line pe prag.

O modificare minoră, contragerea Să-ţi la începutul celui de-al doilea vers, arfi recuperat metrica.

Dar cât de importante sunt, de fapt, aceste remarci? Privite din perspectiva plenitudinii discursului liric, pus în valoare de formatul invocaţiilor, sunt, pur ş simplu, chiţibuşării. Nu cred să existe vreun cititor, fie acesta habituat cu poezia lui Florin Burtan, fie care-l descoperă acum, dar citeşte poezie în general, care să creadă, sedus de farmecul liric, că autorul ar fi avut de lucrat la perfecţionarea formală a invocaţiilor. Mai ales că cele mai multe din ruperile de ritm respectă o metrică personală, mai profundă. Cu unităţi sonore mai mari, dar armonice în felul lor.  

Dacă prosodia folosită de autor în, iată, cel puţin în 2 volume de poezie de dragoste, dacă nu cumva de-a lungul creatiei sale poetice, ar fi fost perfectă, cărţile ar fi suferit. Paradoxal. Cititorul mai puţin atent ar fi riscat să socotească poeia de dragoste a autorului drept pastişă după… Eminescu. E adevărat, riscul acesta e exclus la Emil Brumaru, a cărui prosodie e percetă. Dar al cărui eros liric e extrem de personal. Inconfundbil. Una peste alta, lucrurile s-au aşezat peste tot în mod fericit.

Şi, tot una peste alta, dacă Tren printre zodii + primele 2 capitole din Tărâmul pierdut le gustăm ca pe un tort rafinat, deloc greu, invocaţiile sunt… vişina din glazură.

Horia Gârbea însăila, într-o cronică, constatrea că se scrie foarte mult. E o realitate. Nici pozitiva, nici negativă. Daca nu cumva şi una şi. Alta. Niciodată n-am făcut referiri explicite în cronicile cu care am contribuit la pânza de păianjen a primului feed back la minuscula postaţă ce-mi parvine din ce se scrie. M-am mulţumit să decelez feed back-ul discret la feed back-ul meu. Ca un semn masonic, daca metafora e acceptabilă.

Irina Lazăr a debutat în 2016, cu volumul de poezie Fragment de joc. Produs al editurii clujene Grinta. Debut încununat cu 4 premii. Capitolul intitulat Poezii de dragoste cultivă o lirică senzualistă drapată în limbaj de o violenţă artificială. De-a lungul textului frecventa roşului creşte. Ca culoare invocată, ca obiecte/materii, e.g. sânge. Autoarea pare să-şi pregătească astfel, cumva, al doilea volum. Subliniază-mă cu roşu. Încredinţat editurii bistritene Charmides. Apariţie 2019. Volum girat de consacratul poet, tot clujan, Ion Mureşan: Irina Lazăr reuşeşte, în Subliniază-mă cu roşu, să să împace neliniştea cu limpezimea.  

Şi acest al doilea volum are tot 2 capitole: Geometrie plană şi Geometrie în spaţiu. Cumva sonul e asemănător primului volum, marca personală e definită. Dar scriitura e mai şlefuită. Poemul care dă titlul volumului e reprezentativ pentru conturarea stilului personal:

În fiecare zi îţi flutur dezmăţul meu

De molie întoarsă pe dos

Renasc şi mă ascund în codrii blasfemiei

Salivez după farfurioarele cu fructe expuse onctuos

Între două bătăi de gene

Sunt amanta ta de fiecare zi, sunt distrusă sistematic

De emoţii puerile

Noaptea când îmi strâng la piept puterile

Constat că sunt mai tari ca apa

Subliniază-mă cu rosu

Şi adu-mi capul mai aproape de spânzurătoare.

De altfel, poemul e rezumatul perfect al ambelor volume.

Ambele capitole sunt brăzdate cu poeme quasiomonime. 10 cu titlul Masochism în primul capitol respectiv 6 cu titlul Jurnal de pe Pluto într-al doilea. E nevoie de o lectură atentă pentru a aprecia măsura în care cele 10 titluri diferă, la nivel de nuanţă, în sensul unei anume acoperiri în sensul conţinutului. Aş ezita să dau un diagnostic pozitiv. Mai degrabă impresia depinde şi de bunăvoinţa cititorului. În ce priveşte cele 6 jurnale de pe Pluto limbajul şi chiar atmosfera justifică mai decelabil titlurile.

Ambele volume se ditesc cu placere. Cel recent cu mai multă. Iată dece socot că e preferabil să las libertatea maximă cititorului, economisind consideraţii punctuale. E evident să scrisul Irinei Lazăr are o peronalitate distinctă, conturată. Ce-o lipseşte totuşi e forţa. Muzica poeziei sale e scrisă în tonalitate minoră. Nu izbeşte cu pumnul în tabela de marcaj, dacă o metaforă fotbalistică e acceptabilă. Dar are, fără îndoială, un farmec lipsitde echivoc.     

Când am scris despre Cartea recentă, oferită de Emil Lungeanu editurii Neuma, o scoteam un sequel sui generis al volumului Literatura de gradul trei (Tipo Moldova, Iaşi, 2015). Pe care din urmă op, îl socoteam, datorită superficialităţii informării şi prezenţei definiţiei formulei inventate şi promvate de autor, ca model. Fac cuvenita mea culpa. Volumul care conţine, cumva loc de motto, definiţia subgenului brevetat de autor, e structurat aproape exhaustiv. Mai multe zeci de autori analizaţi, prin câte un volum reprezentativ. Iar cronicile de întâmpinare au structură – şi valoare – literară intrinsecă. Ceea ce la lectura aplicată a Cărţii recente (nu pot să nu reiterez observarea discretei ironii a formulei titlului) a putut fi analizat cu rezonabilă concreteţe.

Dar înainte de volumul mai mult sau mai puţin teoretizant, Emil Lungeanu publica, în 2013, altul, de structură complet diferită, intitulat de-a dreptul Manifestul ludic – formule extreme în critica literară. Produs de editura Betta. Instituţia portavoce a unui grup literar definit şi autonom. A cărui descriere depăşeşte aria acestui demers observaţioan dificil. 

Informaţia curent accesibilă asupra autorului e nu doar lacunară. Ci cumva invers proporţională calitativ şi cantitativ personalităţii unicat a acestuia. În lipsa unei biografii convenţionale şi mai ales a unei liste complete de lucrăi publicate – care ar fi foarte lungă -, ce-mi rămâne e de a plasa aceste 2 volume majore care ilustrează originala sa invenţie literară într-o ordine mai degrabă întâmplător consecutivă. Rostul cuvântului Manifest e decodat de prefaţatorul Ion Soare (literat aflat quasipermanent în proximitatea spirituală a autorului nostru), ca termenul logic nu neapărat consecutiv, dar cel puţin aparţinător unui şir care mai conţine quasicentenarul manifest dada, elocventul NU prin care Ionesco denunţa modul cum se scria în vremea lui şi mai puţin deţinătorul de notorietate manifest paradoxist al lui Florentin Smarandache. Însuşi acest şir e derutant, termenii săi fiind nu doar inegali ca substanţă, dar mai ales greu de încadrat într-un context coerent. Dar să nu trecem peste logica ipotetică a considerării celor 2 volume. Manifestul... se ilustrează prin 3 formule critice socotote formule extreme: Critica versificată, Critica teatralizată, Critica politizată. Primele 2 pot fi considerate ample exerciţii stilistice, cea de-a treia are, în plus, o conotaţie parodică. Prin care autorul îşi exprimă, accentuat, humorul quasiubicuu.

În matematică există 2 metode atât de a demonstra teoreme, cât şi a defini şiruri de obiecte matematice. Metoda deductivă la demonstraţii, respectiv sintetică (prin formule) la şiruri, abordări totuşi diferite. Precum şi metoda constructivă, similară în linii mari la ambele proceduri. Capitolele din Manifestul… ar exemplifica metoda constructivă a literaturii de gradul trei. Iar volumul chiar astfel intitulat ar putea fi considerat ca o colecţie exemplificatoare a formulei-motto. Această diferenţă ar fi sugerată de însuşi titlul celui de-al doilea. La care, repet cu îndrăzneală, Cartea recentă ar fi o addenda sui generis.

Tot în 2015 – şi tot sub egida editurii Betta -, inventivul autor dă, indirect, o replică indirectă pefaţatorului din 2013. Cu volumul, de dimensiunea unei plachete, impecabil încadrabil în subgenul marcă înregistrată, Gelu Vlaşin – deprimismul.ro. cu un subtitlu surâzător: Autorul Manifestului deprimist văzut de autorul Manifestului ludic.

Că subtitlul e o formă subtilă de dialog indirect cu prefaţatorul volumului precedent e lipsit de echivoc, pentru cititorul celor 2 cărţi inegale volumetric. Dar humorul inclus aici oferă cititorului celor (doar) 3 cărţi marca Lungeanu o la fel de subtilă cheie de lectură cel puţin a Manifestului… toate cele 3 capitole, dar cu precădere primul, sunt împănate cu citate informale din lumea largă a literaturii. Rolul şi rostul cărora e dublu. autorul face complice cu ochiul cititorului. Dar simultan îşi surâde, discret, în oglinda la purtător. Căci nu poartă barbă. Luînd doar câteva exemple la întâmplre, pseudoversul „nu proclamă Libertatea de a trage cu puşca” (pg. 19) e lizibil pentru majoritatea cititorilor. Dacă citeşti pe Emil Lungeanu ai auzit, cel puţin, de Geo Dumitrescu. Poate l-ai şi citit. Dar, pe aceeaşi pagină, „cu dorul lui Davidovici, icarul”, selectează totuşi cititorii. Mai puţini l-u citit pe regretatul scriitor aviator. Exemplele sunt alese nu deoarce sunt întâlnite pe aceeaşi pagină, ci deoarece ilustrează selectivismul peren al autorului. Probabil foarte puţini rezonează la toate aluziile. Oricum n-are nici un sens ca autorul acestui exercitiu de lectură (ar fi prea mult spus o cronică) să se situeze undeva anume pe hârtia acestei cromatografii sui generis. Tot ce contează e că Emil Lungeanu se dresează cititorului cu un bagaj rezonabil, dacă nu serios, de lecturi. La limită, dpdv al aluziilor, referirilor şi citatelor fără ghilimele, Emil Lungeanu scrie pentru cititorul care este. N-am spus pentru sine. Ci din dorinţa firească de a găsi un cititor precum el însuşi. Sigur ca Faulkner, Thomas Mann ori Balzac îşi propuneau cu totul alt program. Dar, atenţie la cum termină prefaţa sa Ion Soare, figură literară de maximă afinitate: Cine va scrie (Em)Iliada domnului Lungeanu, va trebui să aibă (alături de raţionalitate şi conştiiinţă în permanentă stare de veghe) talentul, erudiţia şi nonconformismul protagonistului, curajul şi stilul acestuia, precum şi un umor neistovit; însă nu unul ieftin sau gratuit, ci din categoria celui mau… serios, demn de pana unor Twain, Daninos, Alehem, Ilf-Petrov, Caragiale şi alţi câţiva, puţini la număr!   

Să adăstăm o clipă mai lunguţă în preajma acestui fragment. Trecem peste posibila dorinţă nemărturisită a exegetului de a se promova ca monografistul scriitorului critic. Îndoindu-se cu onestitate că i-ar şedea în putere. Trecem şi peste statuarea condiţiei implicite a bunului monografist: rezonanţa structurală cu subiectul. Ceea ce este cu ceva mai mult decât afinitatea. Nici punctarea prin repere a unui univers afin stilistic cu autorul nostru nu e neapărat o mare descoperire. Aş vedea cea mai adâncă şi subtilă semnificaţie rezultantă din şirul exemplificator: sugestia că dacă oricare din cei numiţi s-ar fi exersat în critica literară ar fu avut oarece premise să fi descoperit ceea ce domnul Lungeanu numeşte literatură de gradul trei. Întrebarea reflexă e dacă aceşti scriitori, descoperind literatura de gradul trei ar mai fi fost receptaţi integral ca ceea ce au fost. Răspunsul e la îndemână: Emil Lungeanu nu e mai puţin romancier, nu e mai puţin dramaturg, propunând Manifestul ludic. Doar că pe teritoriul acestui text nu ne ocupăm de romancier, ori de dramaturg. Ci, iată, pentru a doua oară, de inventatorul literaturii de gradul trei. Pornind de la recenta… Carte recentă.

Nu cumva fragmentul citat din prefaţă îmi anulează demersul? Nu. De la un simplu exerciţiu de lectură, nici măcar o recenzie aplicată (o cronică de întâmpinare la o carte apărută cu 7 ani înainte n-are sens) la o monografie e cosmică. Pentru monografie resursele personale sunt nule. Exerciţiul de lectură e motivat de afinitatea de fond, la mare distanţă.

Eventuala aplicare a ceea ce autorul numeşte formule extreme în critica literară asupra unor scriitori de mare popularitate ar fi ratat obiectivul. Modalitatea critică fiind receptată ca ostentativ exemplificată. Cumva acelaşi efect s-ar fi obţinut cu nişte scriitori în întregime anonimi. Care nci n-ar fi meritat a fi subiect de demers critic de orice natură. Fixând, astfel limitele naturale, să vedem ce înseamnă cei 3 scriitori abordaţi.

Florentin Popescu e, oare, mai mult critic sau mai mult scriitor? A publicat o monografie a lui Vasile Voiculescu şi face parte din grupul literar din jurul al cărui lider e Nicolae Roşu, din jurul editurii Betta şi al revistei Arena literară (de care Emil Lungeanu nu e străin. Ar fi, mai degrabă, memorialist (vezi Bucureşti cafenenelor literare, Editura Dominor, 2007) şi eseist. A-i dedica o epopee critică, intitulată Călător în Parnas ar fi cea mai fericită fixare metaforică în istoria literară.

Hanna Bota face parte din generatia intermediară. Licenţiată în teologie şi filologie, doctor în antropopogie culturală. Cu numeroase volume de poezie şi proză. Cele mai cunoscute: Ultimul canibal – jurnal de antropolog şi Maria din Magdala, tradus în italiană. Capitolul dedicat e intitulat Omul exotic. Spectacol critic şi mitologic. O formulă sugestivă pentru profilul scriitoarei.

Elizei Roha, scriitoare polivalentă, apropiată de acelaşi grup din jurul editurii Betta, îi e dedicat provocatorul capitol Raport la Congresul al XV-lea – rolul criticii şi autocriticii în literatura contemporană: Eliza Roha: „un Cezar Petrescu feminin” al romanului de azi.

E adevărat că invenţia Partidul Criticist Român, în jurul căreia se organizează textul critic în format parodic nu e originală. Fără nici o conexiune, idependent, Radu Ţuculescu inventează Partidul Oamenilor Cinstiţi (POC), într-o piesă de teatru, iar Mircea Daneliuc inventează, ca regizor şi scenarist, Partidul Democraţiei Originale, în filmul Patul conjugal. Dincolo de ficţiuni, scritorul Ştefan Cazimir creează efectiv, în 1990, Partidul Liber Schimbist. Dar însuşi cuvântul Partid e susceptibil de a fi baza a nenumărate sintagme parodice. Dincolo de parodierea limbajului de lemn, autorul nostru strecoară, prin adjectivul Criticist, o conotaţie insidioasă.

Dacă am asimilat, mai mult sau mai puţin forţat, Cartea recentă ca  addenda la Literatura de gradul trei, dece n-aş asimila Gelu Vlaşin – deprimismul.ro ca un soi de addenda la Manifestul ludic? Relaţia mutuală e choar în mai mare măsură organică. Nu doar deoarece e prodisă tot de editura Betta, ci, mi ales, motivat de subtitlul explicit Autorul Manifestului deprimist văzut de autorul Manifestului ludic. Că poetul stabilit demultişor în Spania (întemeietor şi preşedinte ASARS) e, dacă nu neapărat mai consistent decât cei care au oferit baza de referinţă a Manifestului ludic, oricum cu ceva mai multă notorietate.

Cum acest text nu e tocmai o recenzie, ci doar un exerciţiu de lectură, las cititorilor libertatea quasitotală de a-şi construi propria viziune asupra celor 2 volume. Dacă le-am declanşat curiozitatea. De fapt formatul exerciţiului de lectură e apropiat de ceea ce, când serveam portalul cultural LiterNet.ro, prezentarea redacţională a cărţilor din secţiunea editura a portalului, la care fusesem redactor. Cărţi cărora le adăugam prefeţe propriuzise. Prezentări care n-aveau alt rol decât de a stimula itilizatorului să deschidă, să salveze şi să citească respectiva carte.  

De la cel dintâi raport de lectură (las altora să numească aceste texte de gen – cronici de întâmpinare) – http://oldrimsix.info/poet-totodata-cronicar/, – propus cu apoape un an în urmă cu privire la Mihaela Meravei (şi publicat de poetul Florin Dochia în propria revistă Urmuz), activitatea publică a autoarei a continuat în ritm accelerat. Pe lângă volumul de cronici Anamneze poetice (Editura Rafet, 2018), semnalat în articolul citat mai sus, au apărut nu puţine cronici, precum şi medalioane poetice în diferite reviste: ExPonto, Agora, Inter Artes, Oglinda literară, Plumb, Argeş etc.

Volumul relativ recent, Cu oraşul nostru se întâmplă ceva ciudat (Editura Ex Ponto, 2019) a suscitat un ecou remarcabil. Vom cita doar cronicile aplicate ale vasluiencei Vasilica Grigoraş (http://www.logossiagape.ro/2019/08/04/vasilica-grigoras-de-ce-spune-mihaela-meravei-cu-orasul-meu-se-intampla-ceva-ciudat/) şi a lui Florin Dochia (Argeş, nr. 11, 2019, pg. 21).

Consecventă cu universul familial din antologia de autor, recenzată poeta îş dedică acest cel mai recent volum mamei sale. Şi nu oricum. Nu pur şi simplu. ci cu dragoste. Dar nu numai atât. Pe coperta a patra, în locul unui/unor cartuşe girante, ea pecetluieşte opul cu un poem reprezentativ. Intitulat mama ştie. Reprezentativ deoarece cele 30 de versuri inegale oferă o vitrină sui generis a procedeelor lirice marcă personală. Să notăm concluzia:

mama ştie doar este mamă

toate poeziile vin azi în poala ei

să mai asculte o poveste despre

cât de fericită este ea când eu iubesc.

Formula dedicaţiei devine, astfel, simbolizantă. Sintagma cu dragoste e una din cheile de lectură a volumului. Şi vom vedea, mai la vale, că structura volumului, concepută ca o carte de vizită, e subtil anticipată de această cheie.

De altfel poemul este inserat, cumva ascuns, la pagina 87.

Precedat de două poeme oarecum pregătitoare, pe tema oraşului, cel care dă titlul volumului (pg. 11) operează iniţial cu un abur vag distopic, pentru a pune un punct metaforic îndrăzneţ, pe un i rezonant,  folosit, la vremea sa şi de Marin Sorescu:

semăn tot mai mult cu bătrânul Santiago

mă zbat, ca un salao, în plasa destinului

incapabilă să renunţ la peştele cel de toate zilele

din care-mi hrănesc muza.

Alţi cronicari (citaţi mai sus) diagnostichează poezia autoarei ca demetaforizantă. Dincolo de faptul, demult admis cel puţin tacit, că materia poetică autentică lasă loc de interpretări de reală diversitate, acest poem e fericit ales să intituleze volumul. Concluzia sa e fără echivoc:

de cealaltă parte a pământului

un oraş şchioapătă

din lipsa poeziei.

Concluzia justifică, fie şi indirect, interpretarea celuilalt cronicar citat, a cuvântului ciudat din titlul poemului şi al volumului. Un simplu click ne oferă lista interetărilor, pe care autoarea cronicii le numeşte conotaţii. Ni le putem asuma sau nu, dar putem propune şi semnificaţia genuină, etimologică, a cuvântului de origine slavă: minunat. Poeta s-o fi gândit sau nu la subtilitatea asta, dar i-a lăsat cititorului libertatea să o facă. Subtilitate care nu-i e defel străină poetei. Nu doar aici.

Dece am selectat şi integrat cronicile citate? Întâi de toate nu le-am contrazis. Dimpotrivă. Le-am apreciat pe ambele. Ca să nu folosesc banalul, amorful mi-au plăcut. Tocmai pentru a da un prim contur spaţiului receptiv în care e loc şi pentru o lectură alternativă. Cele două cronici diferind şi între ele. Va viziune şi mai ales ca limbaj. Să facem un pas mai departe e această linie. Volumul se încheie, ca altele pe care le-am întâlnit, cu un capitol de Opinii critice. Ale câtorva zeci de autori, diferiţi ca notorietate. Pe exact 20 de pagini. Exclud din capul locului interpretarea acestei structuri ca simptom de veleitarism. Am întâlnit şi aşa ceva, în periplul lecturilor. Fără să semnalez explicit senzaţia. Calitatea intrinsecă a versului meraveian (sper să-mi fie scuzată invenţia, căci nu se vrea facilă) exclude, de fapt, indiferent de mine, veleitarismul. Dar să considerăm cronicile întâlnite (dintrecare cele două abia selectate ca exemplificatoare la pachet cu referirile critice selectate de autoare. Dece? Nu ca să ilustrăm diversitatea inerentă a recepţiei lecturilor. Ci pentru a sublinia o singularitate. Consangvină cu propria observaţie. Un singur critic notează şi o face en passant, dimensiunea ludică a poeziei Mihaelei Meravei. Dece toţi ceilalţi trec pe lângă această dimensiune? Elementar: deoarece toate celelalte specificităţi sunt în lumină (sic). Lumina însăşi, ca substanţă poetică. Vizibilă pentru mai toţi criticii. Ludicul poetei e foarte discret. Distribuit ca impuritatea ce face dintr-un dielectric – semiconductor. N-am ales metafra tehnicistă deoarce n-aş fi avut alta mai umanistă la îndemână. Ci pentru a reaminti, indirect, formaţia ei tehnică fundamentală, aflată sub hipoderma celei poetice.

Mi se vor cere cel puţin 2-3 exemple de ludic. Poate nici n-or fi mai multe. Dar prezenţa simultană a internetului cu Eliade (pg. 17) e, pentru cututorul care mă aflu, fără echivoc. Contestabilă dovadă, la rigoare, din majoritatea perspectivelor conturate în florilegiul critic. Bun. Şuvoiul de fractali din sufletul poetului e o imagine poetică stricto sensu. Chiar dacă nu la îndemâna cititorului care n-are noţiunea. Dar cu atenţia sensibiizată de primul exemplu te abţii greu să surâzi. Discret, desigur. Aceeaşi atenţie atrasă surâde la quasicomicul imaginii vena aceea de pe frunte pulsa sistolic / ca un Obi nărăvaş, gata să se reverse peste mine. Dar suntem la km 0 şi borna stă cu ochii-n soare?Ei, cititorii dotaţi cu această sensibilitate la ludic n-au decât să continue să caute. Vor mai găsi.

Să plasăm două spectacole (termenul trebuie luat cu toată prudenţa în sensul lui primar, de expunere publică) poetice în raport comparativ. În nici un caz de competiţie, de excluziune reciprocă. Nici de pandant. Ci doar de considerare paralelă. Într-o cronică anterioară mă refeream la ceea ce numeam ironia respectivei poete. Care poetă numea propria ironie, vizibilă cu ochiul liber pentru mine, cu nuanţată atenuare, latură ludică. Ei, bine, am citit mai multe cronici ale respectivului volum. Care era unul de debut. Cronicile treceau falnic şi fără păs pe lângă dimensiunea acelei oferte poetice. Oricum am numi-o. Dacă ce consideram vizibil nu era, de fapt, larg vizibil, doza de ludic din poezia Mihaelei Meravei e nu numai mult mai discretă, dar mai ales ecranată de toate celelalte calităţi observate de areopagul de critici. Cu care n-am, absolut deloc, de gând să polemizez. Doar am datoria să semnalez ce simt.

Ei şi ce-i interesant e că ambele poete au volume de critică publicate. Şi mai interesant e că vin din direcţii culturale diferite. Că ambele producte poetice, punctual acest proaspăt volum, se citesc nu cu plăcere, c cu savoare, devine o afirmaţie banală.

Horia Gârbea, Plăcinte cu ighemonicon, Neuma 2019

Polivalenţa… poliedrică (Emil Lungeanu dixit) lui Horia Gârbea devine vizibilă la nivelul publicului când acesta, în calitatea sa de cititor observă că scriitorul se simte confortabil în oricare dintre genurile şi subgenurile în care scrie. Această idee e un truism. Rostul ei, la începutul unei cronici, e de a face o schiţă de pas (de dans literar) mai departe. Întrebându-ne, cititor asumat cronicar şi cititiori pur şi simplu, dacă există diferenţe subtile între modurile cum tratează el diferitele domenii. Înainte de a-mi contura propria impresie, cred că e cazul de a completa minischiţa de portret datorată aceluiaş E. L. în volumul proaspăt recenzat cu o săptămână în urmă. Reiau înşiruirea: poezie, dramaturgie, critică, proză, traducerile din Shakespeare. Poate ar fi de adăugat publicistica (coeditorialele cursiv la revista Neuma, reportajele de la evenimente editoriale, dar mai ales primul volum de gen, Raţă cu portocale, Editura Liternet.ro, 2001) şi, ca o componentă a criticii, efortul editorial. Sau poate n-ar fi. Sigur ar trebuie pomenită eseistica. Publicul decide, eu am adăugat nuanţările.

Cât despre critică, n-am mai citit un volum de gen din 2005 (Arte parţiale, Editra MLR). Dar cartuşele de pe a patra copertă a celor mai multe volume Neuma nu sunt act critic? Câtă vreme astfel de texte sunt risipite de scriitori cu notorietate care girează, din perspectivă editorială volumele respective, pot fi şi sunt ignorate la inventar. Dar ca marcă identitară a editurii Neuma tind să devină o instituţie. Ergo – nu le mai putem ignora, fără a ştirbi fie şi un minimicrociob din portret.

Să revenim la ceea ce consider observaţie personală. Horia Gârbea a scris 3 romane şi, cu acesta din urmă (Plăcinte cu ighemonicon, Neuma, 2019), 6 de proză scurtă. Romanele au, parcă, mai mult humor şi dezvoltă mai mult şi destul de diferit comic. Poate de aici falsa impresie de uşurel. Uşurel irezistibil şi de efect, de altfel. Oricum o cronică de întâmpinare nu e o monografie. Dar romanele sunt dezvoltate cinematografic, în succesiuni repetitive de secvenţe  care trădează preferinţa nativă pentru proza de mică întindere. Dovadă, aş spune, că e simte mai confortabil aici. Deşi poate scrie orice.

Chiar în proza scurtă, scriitorul duce, nu odată, la consecinţa logică tehnica recompunerii naraţiunilor, altfel impecabil închegate şi coerente, din fragmente modulare. Ba chiar contribuţiile la cele 4 antologii de proză coordonate au această structură. Iar cele la cele mai recente 2 sunt preluate în acest volum (2028. Focul, 1921. Variante).

Volumele de proză scurtă îi prilejuiesc desfăşurarea unor exerciţii de stil. Spre deosebire, însă, de modelul academic-programatic al lui Romulus Vulpescu, de care ne amintim peste zeci de ani ca reper, Horia Gârbea schimbă, de la un text la altul, digitaţia fără a face paradă. Pur şi simplu selectează maniera adecvată mediului subiectului abordat. Iar această expoziţie stilistică lipsită de emfază atinge perfecţiunea exact în acest cel mai recent volum. Dacă n-ai şti că cel puţin 2 texte, cele preluate din antologii, sunt scrise nu mult mai devreme dar mai devreme, ai zice că montajul celor 9 texte conturează deliberat o frescă a mediului românesc pe mai multe generaţii şi straturi sociale.

Iată dece am renunţat la schema standard de a recenza un volum de proză scurtă înşirând două vorbe despre fiecare piesă componentă. Deşi toate respectivele volume (începând de la Imperiul generalilor târzii – Bogdan Suceavă, dublă ediţie digitală, apoi tipărită, 2002-2003) conturau tablouri-viziuni de ansamblu, prima cumva asupra acestora personalitatea povestirilor individuale. Deloc mai accentuată decât prozele din Plăcinte cu ighemonicon. Este diversitatea stilistică a acestora din urmă care mă îndeamnă să încerc a stimula la maximum curiozitatea cititorului.

Evit, pe cât posibil, mărturisiri primare (spre primitiv) de genul mi-a plăcut cutare piesă. merg (cât merg) la modul colocvial. Cu sau fără o cafea. Nu merg înre-o cronică. Aceasta poate surprinde esenţa cărţii aferente sau poate greşi flagrant. Dar trebuie să respecte cititorul. Alibiul că un cadru universitar de la litere poate afirma fără jenă ca nu i-a plăcut romanul Crime la Elsinore (în timp ce habar n-are că o proză din Fratele mai destept al lui Kalaşnikov e preluată de autor dintr-o antologie coordonata chiar de el – e inacceptabil pentru codul de conduită adoptat în cronici. Dar cum să-mi exprim decent preferinţa pentru singura piesă complet nonvioentă din volum? Deşi, de pildă, în primele 2, tensiunea e manevrată mult mai sugestiv, ilustrând duritatea. Atmosfera Sinaiei, un punct nodal al unei epoci, legând el, punctul, multe fire definotorii ale realităţii româneşti de-a lungul a mai bine de un secol, e redată exemplar printr-un seducător – şi aparent benign – joc de umbre chinezeşti. E adevărat că jocul e accesobil doar cititorului cu lecturi decente. Dar ce alt cititor îl citeşte pe Gârbea? În cazinoul sinaiot, focar social în epocă, Felix Sima, acum medic renumit, îl întâlneşte pe Stănică Raţiu, alături de… Gore Pirgu. Acesta evocă obligatoriu jocurile de la Arnoteni şo compania lui Paşadia. Sigur, cazinoul nu e un loc pentru Pena Corcoduşa. Dintr-un condei, calitatea de senator a personajului matein, trage un flit clasei politice (ca să zic aşa). Şi e în conflict cu deputatul… Gheorghidiu. Nea Spirache Necşulescu şi el implicat în politică, traversează fantomatic scena. Felix află că Otilia a divorţat de Pascalopol, după ce l-a tocat, iar acum toacă un conte hispanic. Finis coronat opus: Felix e prieten cu Grig. Iar Cazinoul surprinde scandalui acestuia cu Mona. Aventura căreia de a se regăsi pe cer alături de Alcor e abstrasă, odată recuperată dintr-un orăşel nenorocit. Pe Sebastian l-ar fi durut, de n-ar fi ajuns… huligan. Lectura acestor 7 pagini mi-a oferit un insolit exerciţiu de praxă a butadei lui Blaga: Literatura nu se citeşte. Se reciteşte. Dacă printre cititorii cronicii (a cărţii sunt certamente mult mai mulţi) se află profesori de română, le sugerez să le ofere elevilor din clasa terminlă 7 pagini xeroxate cu această adorabilă piesă.

Despre Miss Litoral 1984 şi, mai ales, de Plăcinte cu ighemonicon a vorbit îndeajuns Emil Lungeanu în Cartea recentă. Mă voi limita, acum şi aici, la diagnosticul corect asupra piesei principale, care dă titulul volumului horiagârbesc: o parodie după Pricepele lui Eugen Barbu. Personajul cheie, declanşatorul dramei, italianul principelui (se observă diferenţa de grafiere), cittorul de zodii, care-şi zicea şi alhimist trimite la messer Ottaviano. Numele dregătorilor au şi ele semnificaţii încrucişate. Piesa e tipică pentru autor, o farsă explozivă.

Specific autorului, arhaismul ighemonicon serveşte prin ironie intenţiei parodice. Dacă ne raportăm la buchetul de sensuri pe care-l redă DEX.

 Înainte de a mă opri la piesa pe care o consider cea mai impresionantă, să subliniem, deşi am mai spus-o în linii mari, că cea mai recentă antologie coordonată de autor, din care a preluat în acest volum piesa 1921. Variante e prima tematică. Marcând centenarul Marii Uniri: 1918. Ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost. Relectura piesei, altfel integrată concepţiei volumului, la interval de un an de la apariţia antologiei, propagă o rezonanţă simultan nostalgică şi plină de humor.

Dece consider piesa Poveste românească de Crăciun sau moartea şi învierea lui Moş Crăciun ca fiind cea mai impresionantă? E adevărat că Horia Gârbea impresionează prin versatilitatea stilistică. Ni-l putem închipui clăpăţind cu surâs subţire la un instrument cu mai multe claviaturi etajate. Dar întreg scrisul său are, dincolo de diferenţele stilistice, un ce comun. Spectacolul, cum observa autorul Cărţii recente. Dar un spectacol foarte personal. Cu întorsături de grand guignol. Ei, bine, piesa la care ne referim are un ton complet inedit. Confesiv. Sună mai intim decât o pagină de jurnal, nepublicabil. Sună ca o meditaţie pe marginea acelor vremi. Nu ştiu cum şi dacă resimt această dimensiune unicat cititorii din alte generaţii decât cea care a trăit vremile şi vremurile. Senzaţia pe care am încercat s-o sugerez e fără tăgadă cea indusă cititorului din acea generaţie. Ea dezvăluie un autor surprins într-un moment de adâncă sinceritate, renuntând la tehnicile savante, savuroase şi subtile pe care le foloseşte curent.

Una peste alta, ca cititor asiduu al unui procent majoritar al literaturii lui Horia Gârbea, consider Plăcintele cu ighemonicon cel mai complet, evocator şi rezonant volum al său de proză scurtă.

Pe 3 noiembrie revista Neuma a împlinit 2 ani. numărul prezent, 11-12/2019, e al 13-lea număr dublu. se deschide, suntem demult obişnuiţi cu dublul editoria. O altă oră albastră, de Andrea H. Hedeş, apoi cursivul Mode, timp şi statistici, de Horia Gârbea. Ambele subsumate dimensiunilor timpului. Din primul aflu şi ei, în premieră, că eixstă agrosilvicultură. Deşi ultimii 8 din totlul de 36 ca salariat am activat într-un domeniu conex. Din al doilea reţin un triptic semnificativ. Surprins sagace de autor: A fost cândva o modă a cititului. A existat şi o modă a scrisului. Acum există o modă a publicatului. Un reporo în pag. 4. 7 cărţi Neuma. lansate de curând. Unele chiar la Gaudeamus.

Acelaşi invitat special, Gheorghe Grigurcu, pg. 5: Fiinţa obosită e prozaică. Thanas Medi (Lacrima de pe mâna mea), Nguyen Hu’u Thinh completează rubrica invitatilor speciali.

Cum se lichidează definitiv o specie de roman? Se întreabă, în continuarea pitoreştei sale rubrici Istorii insolite Radu Sergiu Ruba (pg. 11). În completarea paginii 12, o poezie de Cezar C. Viziniuc.

Estetică: Dintr-un glosar de termeni – Act creator. De Mircea Muthu (pg.13).

Reportaj: Zilele Ion Căvănoiu la Tg. Jiu şi Festivalul Naţional de Poezie Costache Conachi la Tecuci (pg. 14).

Poezie: Niculina Opea, Alexandru Cazacu (pg. 16).

Proză: Zidul verde, de Răzvan Nicula (pg. 17).

Răzleţe: un ercutant eseu al lui Gelu Negrea: Viitorul – trecutul de care nu ne aducem aminte (pg. 22). Apoi centrul de greutate al numărului: Gheorghe Grigurcu: La un proapspăt octogenar (pg. 23). A citi, a scrie, a trăi, de Ioan Holban, Cum am ratat prima întâlnire cu Nicolae Manolescu, de George Volceanov, Eu şi Messi, de Andrei Moldovan, Seminariile de luni ale profesorului N. M., de Horia Gârbea, O întâlnire memorabilă cu Nicolae Manolescu la New York, de Gellu Dorian, Un cenaclu, o generaţie, o direcţie literară, de Şerban Tomşa, o miniatură fără titlu de Dumitru Ungureanu, Însemnările unui ziarist, de Meandrea nuţ Maximinian, Întâlniri „infidele”, de George Vulturescu, Simbol şi paradox, de Andrea H. Hedeş, Despre Nicolae Manolescu a pătrat de Liviu Capşa, alt crochiu fără titlu, de Dinu Grigorescu, Criticul de serviciu, de Ioan F. Pop, Nevoia de modele, de Ana Dobre, Pe calea scrisului, de Simona-Grazia Dima, Nicolae Manolescu, profesorul, de Adrian Costache, Credibil într-o perioadă „incredibilă”, de Olimpiu Nuşfelean, Reverenţa ucenicului întârziat, de Radu Sergiu Ruba, Aniversaria, de Florica Bud, 50 de ani de când îl cunosc pe Nicolae Manolescu, de Gabriel Burlacu, Criticul, de Vasile E. Dan, Înâlnirile de gradul doi, de Constantin Cubleşan, Rubiconul domnului Manolescu, de Valentin Iacob, Întâlnirile cu Nicolae Manolescu în cultură, de Gheorghe Lăzărescu, Utilitatea literaturii, de Răzvan Nicula, O viaţă ca la carte, de  Nicolae Bud, L-am întâlnit pe Nicolae Manolescu. Întâlnirea cu opera & întânirea simbolică. Întâlnirea cu literatura, de Nicoleta Milea. Un florilegiu reprezentativ.

Interviu cu Marius Bodochi (pg. 47).

Tineri poeţi: Andrei Velea (pg. 51).

Eveniment editorial: Dacă Micul Prinţ. Andrea H. Hedeş, despre cartea Ultima cruciadă, de Simona Antonescu (pg. 52).

O recenzie cuceritoare a volumului mon amour ma tristesse / întâmplări de viaţă în est / de Carmen Secere, semnată de Raluca Faraon (pg. 53).

Tot Eveniment editorial: Un cântec al Transilvaniei. Andrei Moldovan despre romanele Simonei Antonescu (pg. 54). Despre senectute, cu dragoste. Seniorul, de Viorel Dianu, în viziunea Anei Dobre (pg. 57).

Cel mai recent volum de poezie al Clarei Târcă (Stradă tristă, luminată puternic), lansat în primăvară, la Bookfest e analizat de poeta Flavia Adam (pg. 58). Apoi Constantin Cubleşan îşi oferă viziunea asupra volumului, tot de poezie, despre trecutul din lucruri, de Ştefan Melancu (pg. 59).

Cartea de critică: despre Fragmente critice, de Andrei Moldovan, vorbeşte Vasile Vidican: Critica literară ca formă de eleganţă (pg. 60). Monica Grosu (Povestea Agostinei), prezintă romanul Pelinul negru, de Ioana nicolaie (pg. 61). Alt volum de poezie: Timpul, un zid, de Maria Matei. Recenzat, sub titlul Reverberaţi şi cărămizi, de Nicoleta Milea (pg. 62).

Cartea străină: Pietra viva, de Léonor de Récondo în optoca Soniei Elvireanu: Sublimarea frumuseţi umane prin artă (pg. 63). Apoi George Volceanov, glosează pe marginea a două cărţi: Paravanul-iad, de Ryunosuk Akutagawa şi Winston duru’, de Paul Beatty.

Horia Gârbea revine, pentru o clipă, la cronicile-fulger din echiul format al Luceafarului, cu fotografiile instantanee a 4 titluri: Putea să nu fie, de Liviu Capşa, Omiliile toamnei, de Viorel Surdoiu, Mărturisirea şi alte povestiri, de Cristian George Brebenel, Povestiri din dealul cu ulmi, de Lazăr Popescu (pg. 66).

Cartea de critică: Eminescu, jurnalistul cultural complet. De Nicoleta Milea. Asupra volumului omonim al lui Iulian Bitoleanu (pg. 68).

Etnologul Menuţ Maximilian, în domeniul propriu: Amintiri din copilărie. I altfel de abordare, pornind de la satul bistriţeanu de acum 150 de ani  (pg. 69).

Reportaj: Poeţi bucureşteni pe strada de C’arte, lansare de carte la Cluj, Zilele culturale Poesis la Satu Mare (pg. 72).

Sandu Jurcan, susţine, constant, rubrica de cinema (pg. 73). Apoi, în pagna următoare, prima parte a articolului Există, oare, două categorii de lideri?, sub Colţul lui Yorik.  

Educaţie: Vocaţia de dascăl a unui critic. Adrian Costache despre Ale Ştefănescu (pg. 76).

O noutate: Scrisoare de peste ocean. Maria, inima României. Sub forma unei cronici a filmului care circulă. De Cătălina Novac.

Din nou proză: La umbra norilor şi Microb de spital, de Florin George Moldovan (pg. 79). Apoi Va şă zică, de Iulia Enkelana. (pg. 77).

Teatru: Un festival al speranţei, de Nicolae I. Nistor (pg. 84).

De acelaşi autor, sub rubrica Cinematecă: Gangsteri vs. Samurai (pg. 86).

Mihai Gligan, despre spectacolul lui Tompa Gabor cu Furtuna (pg. 87). Imediat, driticul Dinu Grigorescu: sadismul cămătarului şi gondola justiţiei. G. Răzvan despre Hamlet în sos picant, de Aldo Nicolaj, la teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu.

Rock: 50 de ani din viaţa unei femei superstar, de Dumitru Ungureanu (pg. 90).

Contr-pied: Poveşti cu penaltiuri ratate de Gelu Negrea (pg. 91).

Obişnuita şi suculenta rubrică gastronomică a Floricăi Bud (pg. 92).

Vitrina cu cărţi, Poşta redacţiei, Revista revistelor, încheie numărul.

Două vorbe la aniversarea primilor 2 ani: revista a căpătat un profil definit, numărul şi nivelul colaboratorilor, aceiaşi sau ocazionali, sunt onorabile. Ca cititor îi doresc continuarea succesului.

Gaudeamus 2019.

A fost o ediţie aglomerată. Miercuri 20, editura Ars Docendi, a Universităţii din Bucureşti, a onorat romanul colegei Maria Axinte Buciumi, AKA Milica, membru al grupulu Fizică70 – Drumuri răsucite, cu statutul de titlu al anului.

Joi 21la ora 12 Horia Gârbea a moderat lansarea unui grup de cărţi Neuma, la standul editurii Tracus Arte. Apoi la 16 editura Vremea a lansat cartea Ce e nou prin Bucureşti piesă importantă a presigioasei colecţii Planeta Bucureşti. Autoare: colega Silvia Şilaev Mateescu, din acelaşi grup. Din păcate n-am putut ajunge. Căci cu o oră mai târziu, MNLR lansa placheta de haiku Hotel cinci stele,  de Florin Golban. În fine, vineri 23 a trebuit să fac gimnastică Intre 2 lansări. O voi pomeni doar pe una: a doua lansare a volimului de debut în poezie Să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul, de Raluca Faraon. La editura ieşeană Junimea. Moderator delegat, poetul Florin Dochia.

Florin Golban se află, cu placheta Hotel de cinci stele (Editura Pim, Iaşi, 2019), la al treilea volum de poezie. După Pe umărul stâng (2016) şi Instagram (2017), ambele produse de editura Coresi. Membru activ al Cercului Literar de la Cluj şi contributor la antologiile (poezie şi proză) produse în coordonarea acestuia de editura Colorama (2018). A publicat intensiv în medii literare tiparite şi online, internaţionale. Printre care volumul colectiv al grupului Rokukai Numarând cocorii (aceeaşi editură Pim, 2017), Antologia poetică a Cenaclului Poetic Schenk (Editura dionysos, 2018).

Această recentă plachetă nu apare din senin. Implicarea poetului în mişcarea românească ce cultivă poezia japoneză a fost şi este sincronă cu întreaga sa activitate literară. Face parte din echipa care organizează concursul săptămânal Romanian haiku şi continuă publicarea celor zece volume anuale anterioare cu o nouă serie inaugurată de Prispa cu greieri.

Nu am contacte, dincolo de cele sporadice, cu mişcarea românească de cultivare a poeziei japoneze. Am avut şansa de a întâlni volumul Pe calea răsăritului, al lui Vasi Cojocaru Vulcan (vezi Sedus de poezie. Editura Neima, cluj, 2019). Poet participant, precum Florin Golban, la proiecte similare. Un adevărat compendiu ilustrativ al subspeciilor de poezie japoneză în formă fixă. Florin Golban ne oferă o colecţie de haiku liber. Care-i materializează sensibilitatea şi cred că-l exprimă mai plenar decât poeziile din volumele anterioare. Formula haiku liber îi permite asociaţii îndrăzneţe, de efect paradoxal:

Sfârşitul zilei –

Cântecul cucului

Scutură păpădia.

Pe acelaşi ton, o imagine impresionantă, evocatoare:

Cireş înflorit –

Doar vântul mişcă

Umbra vrabiei.

Dar farmecul poeziei lui Florin Golban vine şi din surpriză. După iteme cu parfum de pastel, brusc o imagine urbană:

Vânt de prmăvară –

Vizavi

Deschis la non Stop.

Aproape imediat, accente de actualitate:

Hoinărind pe facebook –

Floarea de cireş

Într-o altă fereastră.

Poetul ilustrează un spirit de observaţie ascuţit, punând în valoare amănuntul banal. Decupat cu fineţe din peisaj. Surprinde esenţa tabloului traversat în goana sugerată a motocicletei. Valorificând ambiguitatea plastică:

Safari –

Soarele-n amurg

Traversând zebra.

Aceeaşi ambiguitate, izvorâtă din duble semnificaţii, dau chiar titluri de capitole sui generis:

Lângă stână –

Zvârlită-n păşune

Traista ciobanului.

Saltul de imagine, ducând la extrem efectul de surprindere al celui de-al treilea vers la haiku clasiv, atinge un maxim la:

Concert urban –

Printre claxoane

Cântecul mierlei.

Acest poem mi s-a părut cel mai reprezentativ pentru stilul poetului. Totodată cel mai consistent. Impresie care trebuie luată sub beneficiu de inventar. Luaţi 10 cronici ale aceluiaşi volum de poezii. Scrise de 10 condeie diferite. Seturile de citări vor diferi. Ba chiar suma lor va acoperi o arie relativ importantă a volumului. Nimic mai firesc. Lectura e o interfaţă între 2 sensibilităţi. Care naşte o constelaţie de rezonanţe punctuale. Pe cale de consecinţă nu văd nimic mai firesc decât ca citările telegraficei posfeţe datorate coordonatorului colectiei, Cornel Traian Atanasiu.

Totuşi majoritatea poemelor valorifică natura. Cântecul cucului, legănâng barca, în căuşul palmei, amiază de vară, şcoala de vară, alungită-n hamac – o serie de microcapitole, de microcolecţii de câte o pagină, fac tranzitia spre partea a doua a colecţiei.

După furtună –

Atâtde ciopârţită

Umbra nucului.

Un poem original, surprinzător. Iar surpriza e marcă înregistrată pentru autor. Poemele adunate sub acest titlu de capitol ar merita citate toate. Aleg două. De cristal:

Cântecul cucului –

Sugrumat

În gâtul clepsidrei.

Câmpia-n amurg –

Umbra unui cocor

Însoţind caii.

Ochiul sensibil al autorului surprinde tablouri telegrafic-rezonant-impresioniste.

Un alt specific, mai rar cultivat, dar cu efect irezistibil, deja întâlnit până acum, dar aici cu efect exploziv, se bazează pe dubla semnificaţie. Prozaică directă, simultan argotică:

Târziu de toamnă –

Nepotul dogarului

Spală putina.

Sensul propriu al ultimului vers e la limita banalului. Dar sensul figurat aruncă brusc o lumină epică. Fâlfâitul unei aripi de cortină dezvăluie fulgurant o poveste. Dubla semnificaţie face din poem o bijuterie.

Fiinţele care compun tablourile din natură (cocori, cai veveriţe chiar) au cu toatele putere de evocare poetică. Şi conferă, astfel, tabloului, valoare picturală sugerată.

Spre sfârşit vine şi integrarea titlului într-un tablou rezumativ:

Hotel de cinci stele

mi-agăţhamacul

între salcâmi.

Poem care posedă valoarea semnăturii auctoriale. Dacă nu chiar inserarea portretului unui pictor în propriul tablou.

Una peste alta, ansamblul e un castel rafinat, cu o arhitectură accentuat personală.

Crucea nopţii, Menuţ Maximinian, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2018

Timişoreanul, ca origine, Menuţ Maximinian, stailit curând în Bistriţa (unde a absolvit Colegiul Naţional Liviu Rebreanu, profil matematică-fizica, apoi şcoala Postliceală de Informatică), e una din personalităţile cu spectru larg a generaţiei intermediare. Şi un corifeu al culturii şi literaturii bistriţene. A absolvit Facultatea de Litere a UBB Cluj, sectia română-etnologie, apoi masteratul în etnologie al Universităţii de Nord din Baia Mare. Este manager al cotidinaului bistriţean Răsunetul (redactor din 2002), redactor la TV Bistriţa, la Radio Renaşterea şi la mai multe săptamânale culturale. Colaborează la numeroase publicaţii şi a fost onorat cu numeroase premii. A publicat mai multe volume de etnologie, de critică literară si 4 volume de poezie. Cel mai recent, de care ne vom ocupa: Crucea nopţii – Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2018.  O apariţie elegantă grafic, beneficiind de giruri prestigioase: Prefaţă de Constantin Cubleşan, postfaţă de Andrei Moldovan. Iar pe coperta a patra, alături de recomandările celor 2 critici, un miniportret-pastilă, semnat Horia Gârbea. Care îl numeşte sintetic Poetul şi animatorul cultural impetuos de la Bistriţa.

Prefaţatorul consideră poezia lui Menuţ Maximinian ca aforistică. Şi-şi construieşte argumentele cu acribie. Respectând-i viziunea, aş înclina spre o senzaţie mai primitivă. Cititorul respiră aerul poeziei japoneze în forme fixe. Materia primă nu e, însă, doar haiku. E adevărat că există un strat de recepţie onestă – şi cunoaştere -, a acestei delicate poezii, care nu trece dincolo de haiku. Aş îndrăzni, însă, a propune un model metaforic de receptare a poeziei în discuţie: mostre din toate speciile poeziei japoneze în formă fixă – haiku, liber sau riguros, goayohka, tanka, sedoka şi katauta – sunt mojarate. Din care materie se recompun fragmente mozaicate ce păstrează parfumul originar. Iată doar două exemple:

Apus

Vuiet de luptă

Pe casa mea.

Să fie ploaia?…

Muşcta tremură

După gratii,

Focul se tânguie.

Tropot de cai

Pune stapânire pe timpan

Până la apusul lumii… (pg. 14)

N-am ales tocmai la întâmplare acest poem. Privit la microscop, e structurat ca o juxtapnere de 3 haiku libere. Cum sedoka reprezintă 2 haiku alăturate prin sudură, acest poem ar fi prototipul unei specii japoneze originale, fără nume de marcă. O performanţă rafinată a formei. Dar nu e numai atât. Rafinamentul atinge un vârf peste vârfuri cu ultimul vers. Care s-ar putea citi şi schimbând m în n. Până la apusul lunii ar fi mai japonez, la fel de integrat în poem, deci cumva încorporat virtual. E un poem cu două finaluri, unul ascuns.

Şi acum Primăvară

Pomi pierduţi în coama cailor

Copii care zboară

Pe aripi de raţe sălbatice.

Tot mai sus

Galaxii.

E o tanka în grafie latină (pg. 49)

Dar forma japoneză, cu parfumul ei, nu e decât epiderma, altfel mătăsoasă, a organismului poetic. Animatorul cultural, cum îl numeşte Horia Gârbea, nu uită că e transilvănean. Astfel, diferenţa dintre poemele Primăvară în Transilvania (pg. 18) şi Primăvară (pg. 20) e relevantă: primul reia, în limbaj propriu, teme ale marilor antecesori Coşbuc, Goga, al doilea se întoarce la formatul de inspiraţie japoneză. Interesant, e singurul demers poetic în care am înâlnit 2 iteme cu acelaşi titlu. Ambele citate mai sus. Fără a localiza neapărat, Satul meu (pg. 43) respiră aceeaşi atmosferă transilvană.

Tema credinţei (nu a religiei), atât ca dimensune spirituală, cât şi tradiţional-cutumieră, e abordată cu acelaşi echilibru: Cruci (pg. 13), De Paşti (pg. 36), Petru (pg. 44). Lunecând lin spre liricul tradiţional (Seri de iarnă, E iarnă iar (pg. 26, 27), Peisaj (pg. 34), Strămoşii (pg. 37), Ler din cer (pg. 42), Sub nuc (pg. 51).

O atenţie firească se cere acordată poemului care dă titlul volumului: Crucea nopţii (pg. 11). Emblematic pentru intregul volum:

Mireasmă de flori sălbatice

Peste valea

În care vântul îşi are culcuşul

Iisus priveşte spre cerul înstelat

Iar licuricii se ascund după lună

Acest prim capitol, care cupriinde aproximativ trei sferturi din volum, pune o problemă. Daca l-am citit fără a şti nimic despre autor, l-am aprecia ca atare. Observaţiile de mai sus sunt o modalitate posibiă de apreciere, alături de altele. Dar ştiind, putem spune că primul capitol e mai mult: e transferul viziunii etnologului în limbajul poetic. Dar surpriza vine citind al doilea capitol, mai scurt. Care am zice că e un jurnal de călătorie sui generis. Scris cu aceleaşi mijloace lirice. De la Madrid la Kuala Lumpur, apoi căutând retrăirea visului lui Columb pe avenuele New York-ului. Revenind în Malaezia, pentru un popas la Istambul, în drumul spre casă. De-a lungul periplului, adresează epistole lirice iubitei, interlocutor nelipsit din orice demers poetic. Şi iată casa:

Tu

Casa mea

Are culoarea sufletului tău

Şi e mereu cu mine.

Cu revenirea la haiku liber se închide cercul stilistic.

Să mai spunem că Menuţ Maximinian poetizează New Yorkul, fără teamă de nenumăraţii concurenţi, cu suflul admirator c care Carl Sandburg vorbeşte de Chicago. La mai mult de un secol.

Cum n-am citit celelalte 3 volume de poezie, nu mă pot referi decât la acesta. Dar coerenţa personajului animatorului cultural presupune exstenţa unor elemente care-l reprezintă şi în acele volume. Pe acesta, evident, l-am citit cu satisfacţie.

După excelentul volum de versuri Tren printre zodii (Editura Neuma, Cluj, 2017), cel proaspăt, Răni călatoare  (aceeaşi editură, 2019), este, într-o anume măsură, o surpriză. Nu deoarece e proză. Ci datorită manierei de expresie total diferite. Cu primul – l-am descoperit, în urmă cu doi ani şi jumătate. Cronica aceluia, scrisă prompt pe blog, e inserată în volumul Sedus de poezie (tot editura Neuma, 2019). Dar l-am descoperit târziu. E doar cel mai recent volum de poezie al scriitorului şi jurnalistului teleormănean. Al cincisprezecelea. Dintre care două antologii personale. Debutase în 1979, cu un volum premiat. Volumul de proză aflat acum sub lupă e al patrulea de proză.

Cele 15 piese constituie un tablou de viaţă al zonei rurale de pe Valea Călmăţuiului. Cu interferenţe urbane şi semiurbane. Zona e situată spre vestul ţinutului teleormănean. Perioada se întinde de la război spre prezent. Cu un centru de greutate median. Unele povestiri se petrec în timpul construirii Combnatului de la Turnu Măgurele. Dar accentul nu e pus pe coordonatele specifice ale fiecărei perioade. Orice ton vindicativ, care e greu de evitat în proza posdecembristă, e exclus cu blândă seninătate. Autorul pedalează pe pitorescul vieţii oamenilor simpli, care-i populează povestirile. Tabloul e mozaicat. 14 din cele 15 texte sunt scurte.  Cu o medie de 8 pagini. Penultima, intitulată Satul de ţărână, care e o sinteză, are 32 de pagini.

Ce e de remarcat la proza lui Florea Burtan, cel puţin in acest volum emblematic (nu le-am citit pe celelalte 3) seninătatea cu care se mişcă în teritoriul monşerului tutelar, Marin Preda şi chiar al lui Zaharia Stancu. Fără a avea aerul că braconează, fără a se panica. Cumva, subtil, parcă ar fi unicul literat al Teleormanului natal. Dar mai ales fără a se sumeţi. Tot ce-l interesează e să menţină vraja (da!) povestitului. Că satul său de pe Valea Călmăţuiului diferă fără ehivoc de Siliştea Gumeşti ca atmosferă, ca psihologie, ca filosofie, n-are cum fi altfel. Nu ne-am putea închipui o poiană a lui Iocan lângă satul de ţărână, nici pe hrăpăreaţa mamă ce-şi obligă fiul să se-nsoare cu fata cu zestre şi un picior mai scurt nevoită să vândă o parte din recoltă pentru a-şi plati foncirea. Oricum colectivizarea o sărăci. Dar nici dincolo de poiana lui Iocan nu ne putem închipui o fântână precum dea a alui Dedu. Monşerul povesteşte seniorial, Moromeţii lui sunt tăiaţi în piatră. Dar Florea Burtan poetizează lumea de piatră la capătul unui drum de lumină. Ţăranilor lui Zaharia Stancu li se pun botniţe, la culesul strugurilor din viile care nu le aparţin. Imagine a cărei duritate vindicativă trimite la Steinbeck. În satele pictate aproape bucolic ale povestitirului nostru bolţile de vie servesc doar pentru a acoperi mesele aer liber.

Pe coperta a patra, poeta Nicoleta Milea subliniază frumuseţea rară a povestirilor. Şi găseşte sagace termenul perfect pentru a le defini specificul: te iau martor. Sine ira et studio. Sunt cele mai lirice proze pe care le-am întâlnit în ultimii ani. Lirice dar cum nu se poate mai departe de aerul dulceag de telenovelă. Dar nu e numai atât. Autorul distribuie cu ştiinţă piese fantastice printre piese realiste, al căror ton narativ e omogen în farmec. Chiar dacă vizitele femeii Maria la bărbatul ei, aflat într-un loc despre care o vreme nu-ţi dai seama dacă nu-i închisoare, pentru a realiza că e în mormânt aduc vag aminte de nuvela fantastică a altui teleormănean, Gala Galaction, aici fantasticul e mult mai rafinat.

M-am întrebat dacă n-ar fi meritat ca Florea Burtan să-şi adune în volum toate povestirile cu iz fantastic. Răspunsul e negativ. Amestecul savant de fantastic poetizant cu realism simbolizant dă o mixtură pe care am numit-o mozaic, dar are şi efectul unui elixir.

Cu numărul 9-10 pe 2019 revista Neuma adună 2 ani de funcţionare. E, adică, al 12-lea număr dublu. Desigur, următorul, 11-12 pe 2019, cu care revista va intra în al treilea an şi care va apărea în curând, va marca aniversarea celor 2 ani de vechime.

Acest număr începe, ca de obicei, cu dublul editorial: Floarea la butonieră de Andrea H. Hedeş (pg. 1), apoi Breasla şi lumea de Horia Gârbea (pg. 3) sub rubrica Cursiv. Din primul, e de reţinut sintagma catedralele nu se ridică pe nisip şi întrebarea, consecutivă, ce să scrii ca să fii citit de publicul larg? Cursivul se constituie ca o sagace cutie de rezonanţă a analizei focalizate (nu, nu focusate!) pe întrebarea fundamentală pentru truditorii culturii. În pagina a 4-a mic florilegiu: 5 cărţi Neuma, apărute în 2019. Dintre care pe 2 le aştept cu nerăbdare.

Acelaşi invitat special, ca în numărul trecut, Gheorghe Crigurcu, cu acelaşi gen de text reflexiv. O continuare (pg 5). Tot ca invitat special, Nora Iuga: Hipodrom (pg. 7). At invitat special – Angela Baciu (pg. 11). Şi ultimii 2: Multilateralui Matei Vişniec – Despre ştergătoarele de picioare din punctul de vedere al aricilor (pg. 12), apoi Vadim Teriohin – Cartea – sărbătoare (pg. 15).

Profesorul Mircea Muthu înnobilează, şi în acest număr, paginile revistei, cu microeseul Dintr-un glosar de termeni Absolutul estetic (pg. 17). Acelasi efect îl produce serialul Istorii insolite, susţinut de Radu Sergiu Ruba. Acum Poetul şi eroul său cnfruntându-se cu propriile mituri (pg. 18).

Poezia lumii: Niels Hav (Danemarca), William Zhou (China), Kieu Bich Hau (Vietnam) (pg. 19).

Ecouri internaţionale: O seară literară cu Hans Bergel în „Haus der Heimat” din Sttutgart, de Damaschin Pop-Buia (pg. 22).

Avanpremieră editorială: Ion Bogdan Ştefănescu (pg. 24). Mihaela Stanciu (pg. 26).

Eseu: Nichita Danilov. Variaţiuni pe tema androginului. (pg. 27).

Răzleţe: Eşecul metafizic al moralei, de Gelu Negrea (pg. 30).

Eveniment: Carte şi teatru româneşti la Beijing, de Horia Gârbea (pg. 31),

Dramaturgie: Bolyai (Ştiinţa spaţiului), de Valeriu Butulescu (pg. 33).

In memoriam: Despărţirea de Alexandru Darie (pg. 36).

Literatura română în lume: Jean-Louis Courriol: Liviu REBREANU – echivalentul pentru România a(al, de fapt) lui Balzac, Zola şi Maupassant la un loc (pg. 37).

Istorii de familie: Nenea Ionel, de Horia Gârbea (pg. 39). Portret: Răzăşul de Horia Bădescu.

Poezie: Daniela Ouatu, Ioan Mărginean, George Nicoară, Vasile Menzel, Alina Jurj (pg. 41).

Proză: Întâmplări de pe planeta pătrată, de Cătălin Rădulescu (pg. 45).

Cinemateca: Portrete ale secolului 20, de Mihai Gligan (pg. 51).

Eveniment: Reportaj: Zilele prozei. Ediţia a XIII-a, Cluj-Chiuza-Maieru (pg. 53).

Eveniment editorial: Popasul pelerinului. Andrea H. Hedeş despre volumul Despre ce vorbim, de Eugen Uricaru (pg. 54). Evoluţii lirice: Trei volume noi. Horia Gârbea, despre Lumina condorului, de Radu Cange, Noţiuni elementare, de Irina-Roxana Georgescu, Să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul, de Raluca Faraon (pg. 55). Tot Horia Gârbea (pg. 56) despre Bogdan Teodorescu şi romanul acestuia, Şi vom muri cu toţii în chinuri (Polirom, 2019). Ca în pagina următoare, acelaşi roman recenat de Ana Dobre, cronicar mereu prezent în revistă.

Poezie Neuma: redactorul şef Andrei Moldovan prezintă volumul Poetul la Stalingrad, de Valentin Iacob. Volum despre care a mai fost vorba în numerele anterioare.

Spiritualitate: Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Preotul Dr. George Marius Nicoară despre cei şapte episcopi martiri ai Bisericii Greco-Catolice (pg. 60).

Poeţi contemporani: Adoraţia tragică. Constantin Cubleşan, despre tragismul liricii lui Dan Damaschin (pg. 61).

Cartea de critică Neuma: din nou criticul Ana Dobre. Despre volumul Sedus de poezie, apărut în 2019 (pg. 62). Acelaşi critic, în pagina următoare, analizează, la fel de rafinat, dedicarea altui critic, Gelu Negrea, lui Caragiale: literatură, critică şi senzaţie. Nu e prima conjugare, de către revistă, a cuplurilor de articole ale aceluiaş autor. De regulă – articole critice.

Cartea de proză Neuma: Despre livrescul acestei lumi, de Vasile Vidican. Despre volumul Plăcine cu ighemonicon, de Horia Gârbea. Iată o a doua carte a acestuia numai în ultimul timp. A treia in 2019. Socotind-o şi pe cea pentru copii, cu povestiri despre Vlad Ţepeş (pg. 64).

Cartea de proză: Când vor înflori mălinii, de Icu Craciun (Şcoala ardeleană, 2018), în viziunea Monicăi Grosu (pg. 65).

Cartea de poezie: Fereastra cu vedere spre alb, de Ioan Holban. Pe marginea volumului Genunchi pentru flori de câmp, de Maria Grădinaru (Editura Detectiv literar, 2019), prefaţat de Liviu Antonesei (pg. 66). Nicoleta Milea: Poetul în relaţie cu eternitatea. O cronică a volumului Coli de scris, de Valentin Busuioc (pg. 68)

Poezie Neuma: Cerberul din clepsidră, de Carmen Tania Grigore, în viziunea Flaviei Adam – sub titlul Şi moartea are timpul ei (g. 67).

Fantasy: tot Nicoleta Milea, în articolul Călătoria către „pragul cel de pe urmă” (pg. 69) analizează volumul Spintecătorul sorţii – cartea oamenilor al mirunei Drăghici. Autoare, între ltele, a ilustraţiei povestirilor despre Vlad Ţepeş ferite copiilor de Horia Gârbea.

Cartea străină: ficţiuni… derutante. Autori britanici lansaţi la Bookfest. Sinteză de George Volceanov. (pg. 71).

Etno-psihologie: Menuţ Maximinian, autor obişnuit la Neuma oferş studiul Comunicarea în satul românesc (pg. 73).

La o nouă lectură: Sonia Elvireanu glosează (Un roman parabolă, pg. 75) pe marginea romanului lui Horia Bădescu, zborul gâştei sălbatice. Cenzurat în 1979, publicat de Galimard, în versune franceză datorată lui Gérard Bayo, în 2000 şi republicat, în ediţie necenzurată, de Şcoala Ardeleană (2015).

Literatura turcă: Salih Bolat, Metin Celal (traduşi de Niculina Oprea) şi Guy Allix (tradus de Sonia Elvireanu) – pg. 76.

Apariţii Neuma (pg. 79).dintre cele 7, despre 2 s-a scris chiar în acest număr, altele 3 fură lansate la Bookfest – si recenzate în numere anterioare.

Educaţie: Notele mari şi colegiile de top – de Adrian Costache (pg. 80).

Colţul lui Yorik: Repere în telecomuncatii – pg. 81.

Paginile de Ecran literar şi Film: Sandu Jurcan (pg. 82): Arseniev şi Kurosawa, reportaj despre TIFF. Apoi Cinemateca: O viaţă dulce a suferinţei, de Nicolae Nistor (pg. 86).

Teatru: De-ai fi tu comunism la mal sau tratat despre femei, de Mihai Gligan (pg. 88). Ce căuta polonezul la Paris?, de G. Răzvan. Scripcarul de pe acoperiş, de Dinu Grigorescu. Jurnal teatral: ca de obicei, Ion cocora (pg. 91).

Rock: O farsă pilduitare, de Dumitru Ungreanu (pg. 96).

Contre pied: fiţi zeloşi, domnilor stejari!, de Gelu Negrea (pg. 97).

Culinare: fermecătorul serial al Floricăi Bud – Amintiri şi pohte copilăreşti (pg. 98).

Apoi rubricile de final: Vitrina cu cărţi (pg. 99), Revista revistelor (pg. 101). Şi mai noua rubrică, Poşta redacţiei. Între ele, ca Eveniment, un reportaj de la Turnirul de poezie Cununa cu lauri, de a Alicante, 2019. Nesemnat, dar identificabil autorul Horia Gârbea.

Un număr în care componenta critică, prin din cronici de întâminare, e în creştere.

Lectură plăcută.