O provocare… provocatoare (sic) acest al doilea volum e proză ultimul an al scriitoarei Andrea H. Hedeş: O întâlnire pe strada Hazard. Editura Neuma, Cluj, 2020. Dacă precedentul, Povestiri de pe malul celălalt (aceeaşi editură, 2019), deşi împărţit în 10 piese autonome, avea o unitate stilistică şi simbolică manifeste, în numele fantasticului bine temperat, cel de faţă îşi plasează naraţiunea într-o zonă crepusculară, în care fantasticul joacă rolul  de acoperire pentru oniric. Mai mult decât precedentul volum (dece ne simţim atraşi de punere în relaţie între aceste două volume, dacă nu chiar de cmparaţia între ele?), lectura acestuia ne determină să nu uităm că autoarea a debutat cu poezie şi că structura sa literară păstrează o componentă poetică perenă.

Deja  uzuala avertizare auctorială asupra caracterului întâmplător al unor similituini de nume, personaje, evenimente şi locuri provoacă cititorul înainte de a citi prima frază. Îl provoacă la a recunoaşte posibilele false coincienţe. Sau cel puţin a paria pe eventuale recunoaşteri. Şi ocazia se prezintă din primele pagini. O stradă care porneşte de la gară spre centru şi traverează un râu pe un pod. La prima vedere o structură banală. Probabil sunt destule oraşe în ţară (tutuşi nu în alta) unde există aşa ceva. Ba chiar presupusul paralelism dintre calea ferată şi apa curgătoare ce traversează oraşul ţine de uzual. La fel situarea excentrică a gării. Dar sună imeiat un clopoţel. Cititorul e atenţionat. Strada cu pricina se numeşte… Hazard. Element principal al titlului romanului. Gara îşi încheie rolul. Nu se va mai întâmpla nimic în jurul gării. Dar se vor întâmpla multe pe pod. Numit Podul de fier. Majoritatea în întâmplări repetitive, bănuite după prima intre ele a fi vis, de către chiar eroină. Şi toate fiind confirmate a fi vise înainte e final.

Prima mea bănuială, mai mult o intuiţie, s-a bazat pe faptul că oraşul ascuns îl mai întâlnisem, mai explicit, mai recognscibil, alte 2 romane ale altui scriitor clujan. Căci am urmat de maimulte ori, e-a lungul anilor, strada care uce de la gara acelui oraş spre centru. Marcată de podul peste cursul e apă. Identificarea oraşului, lispsită de semnificaţie majoră în contextul narativ, părea a fi doar un joc auctorial generat de eticheta avertizatoare plasată între motto şi text. O parte a atenţiei de/ca cititor a urmărit alte eventuale detalii care să completeze recunoaşterea. Autoarea plasează, cu subtilă abilitate, un singur amănunt. Trecutul oraşului a fost imperial. În alte cuvinte, a făcut parte, odată, dintr-un imperiu. E mai puţin vag decât pare. Căci presupunerea implicită că oraşul face parte din ţara noastră, un singur imperiu poate fi vizat. Iar dintre oraşele provinciei care a făcut parte din acel imperiu, unul singue e marcat de structura gară-stradă spre centru-pod peste un curs de apă. Cum acelaşi oraş fusese identificabil pe baza mai multor amănunte în cele 2 romane al căror autor practicase acelaşi joc, nu putem să nu apreciem rafinamentul jocului quasiomoloh al autoarei noastre.

Ar jocul de-a recunoaşterea nu e gratuit. E esenţial. Strada cu pricina, fiind numită Hazard, iar coperta romanului anunţându-i importanţa, jocul provocator al recunoaşterii face parte din conddiţia definitorie a algoritmului sugerat de lectură. E mai puţin spre deloc care e numele real al străzii numită Hazard. Să-l lăsăm pe cititor (atât al romanului cât şi al exerciţiului prezent e lectură) să-l recunoască. Dar încă mai interesant e numele cursului e apă. Decce nu i-am spus banal râu? Deoarece în toponimia reală e numit canal. Deşi face parte din cursul unui râu identitar. Curs e apă e termenul adecvat. Dar numele conferitde autoare e altă provocare. Axion. Ceea ce este o specie definită de cântec bisericesc. Fără nici o legătură cu rostul pe care cursul de apă îl are în roman. Interesant, acest rost/rol funcţionează exclusiv în secvenţele onirice. Dar acolo e învâltorat, furios, cu valuri negre. Traversabil cu o gondolă. Mânată de un gondolier. Tabloul trimite la legenarul Styx. Luntrea căruia devine gondolă, iar luntraşul Charon devine gondolier anonim. Dacă numele Axion trimite, la rândul său, prin ceea ce înseamnă, la ceva anume, cunoştinţele ecleziastice lipsesc petru a face presupuneri. Poate că demirezoanţa acustică e de ajuns.

Dar să nu uităm că traversarea Axionului, cu tot cu aspectul lui cumva înfricoşător, se petrece exclusiv în visul repetitiv. Iar dincolo de teritoriul pe care se află podul e fier, malul celălalt (concept deja familiar autoarei) n-are nimic comun cu Hades. Dimpotrivă. Pe acest mal se află palatele unde se desfăşoară balurile la care eroina e învitată şi participă – în vis.

Dar care e întâlnirea ce are loc pe strada Hazard? De fapt sunt două. La începutul şi la finele naraţiunii. Eroina e abordată de un domn foarte politios, care o invită la o cafea. Straniu, cele 2 cafele rămân neatinse. Dar acesta e tocmai cel care o invită la balurile nocturne. Pe care le prezidează. Numele său e la fel e artificial precum al eroinei şi al micii e  lumi: o fiică e şcoală şi o pisică. Prin ce (sunt) artificiale, numele? Personajul auctorial (pe care nu-l confundăm cu autoarea însăşi ne anunţă că, pe teritoriul naraţiunii, pe eroină o vom denumi Cleopatra. Doar deoareceşi poartă părul precum regina egipteană antică. Pe fiica ei o vom denumi (noi, comunitatea formată din narator şi cititori) Sara. Doar deoarece în ochii mamei sale e o prinţesă. Iar pisica poartă un nume neobişnuit: Rândunica. În secvenţele visate, pisica devine o (altă) fetiţă, căreia eroina îi lasă propria fetiţă în grijă. Să-i păzească somnul. Oar domnul pe care visele Cleopatrei (să-i spunem şi noi aşa) îl învestesc cu funcţia e prezident al balurilor succesive se prezintă singur ca Basil. Deloc fără noimă. Basileu însemna rege la grecii antici. Iar rolul său e înterpretat cu eleganţă şi prestanţă regală.

Suita regală, participantă la baluri, amestecă personaje de curte cu altele, de conjunctură, specifice palatelor (al măcelarului etc).

De fapt dialogurile purtate la fiecare bal sunt reflexe ale meditaţiilor interioare ale eroinei. Pe teme legate e fiecare palat. Nu uităm că înainte e a primi, prin balcon, vizita unui cerb de diamant, care o duce până la podul e fier, ea adoarme cu capul pe mâini, la masa din bucătărie. Contrastul între blocul mizer, cenuşiu, unde nu merge liftul, iar eroina şi fiica ei locuiesc la al unsprezecelea etaj şi decorul de basm al viselor e definitoriu pentru condiţia celor două eroine cu o pisică. Oraşul, cât e traversat de la bloc la şcoală şi podul de fier, e, la rândul lui, un mozaic. Magazine şi homeleşi. În zilele naraţiunii în oraş e un carnaval. Care justifică atmosfera de spectacol. Micşorând cumva distanţa dintre planul realităţii şi cel al visului.

Dacă amănuntul cu trecutul imperial e diseminat cu rol precis, e recunoaştere, referirea la cei aşa zişi două mii e ani pe care-i înregistrează nu e decât un poncif ironic al limbajului oficial.

Dar ce-o face pe eroină semnificativă? Ce o scoate din anonimat? Cleopatra e compozitoare. Nu ni se spune nimic despre poziţia sa de pe urma exercitării pretenţioasei profesii. Dar ni se spune că trudeşte la scrierea unei simfonii. Cu un titlu evocator. O altă oră albastră. Trimiterea discretă, delicată chiar, la Orele aspre, volumul de poezie al autoarei, nu scapă urecchii exersate de cititor. Iar acest proiect e nu numai ceea ce individualizeză eroina pe plan uman. Cu justifică dialogurile onirice din cele câteva baluri. Dialoguri în care, precum se obişnuieşte în vis, se amestecă replici plate, banale, cu gânduri adânci. Astfel visele îşi exercită rolul de reflecţii existenţiale ale truditoarei din faţa portativelor.   

Vine vremea să descifrăm rostul structurilor narative multirepetitive. Cercuri în cercuri lângă alte cercuri. Artificii stilistice rezonante cu condiţia de creator al unei simfonii. Căci textul reprezintă o dezvoltare simfonică transparentă. Dincolo e rafinamentul spiritualizat al celor două eroine. A căror relaţie e sugerată de complicitatea – şi ea repetitivă – a dialogului cu humor dozat. Am mai citit romane cu structură muzicală. Dar niciunde altundeva ezvoltarea simfonică a textului nu e mai fericit rezonantă cu tema condiţiei esenţiale a unei eroine cel puţin interesante.

Un roman semnat de Emil Lungeanu e un hibrid savuros între o prăjitură şi o bijuterie. Mărturisesc că nu auzisem de editura Hoffman, dar văd că în colecţia Jurnalul cărţilor esenţiale, în care e încadrat romanul Jocul (2020) găsim, până acum, 105 titluri. Romanul prezent ocupă poziţia 90. Scriitori români. Centrul de greutate în zona interbelică.

În interviul acordat cotidinului Jurnalul, cu o zi înainte de disponibilitatea romanului (vândut odată cu ziarul, înainte de a intra în librării), scriitorul mărturiseşte că prima versiune a romanului o scrisese între 1999 şi 2001. Ceea ce explică unele trimiteri. Dar mai ales accentuează aspectul central – nocivitatea jocurilor pe calculator. Căci dacă efectul alienant a unui asemenea joc e văzut la nivelul la care e văzut pentru vremea respectivei versiuni nepublicate, e lesne de imaginat cum viziunea auctorială l-ar putea extrapola la prezentul publicării. Căci pentru evoluţia tehnologică 20 de ani sunt secole.

Este, oare, terifiant, efectul Jocului asupra eroului? Da şi nu. În 1856, când Dostoievski publică Jucătorul nimeni pe lume nu se gândea la calculatoare. Şi nu avea să se gândească încă multe zeci de ani. Iar când ideea de calcul electronic apare într-un roman SciFi celebru, un secol mai târziu, nimeni nu se gândea la această tehnologie ca la una de suport al Jocului. Dar tensiunea şi intensitatea dramatică pe care demonul pariului, genial descrisă de marele scriitor rus, e un facor alienant de aceeaşi natură.

Ce diferă, în plan psiho-mental, între eroul lui Dostoievski şi cel al lui Lungeanu? Amploarea fenomenului. Nebunia autodistructivă declanşată de drogul jocului cu cartonaşe marcate cu figuri şi numere atinge doar un segment îngust de la vârful scării sociale. Chiar dacă diferite variante, sub diferite nume, erau şi atunci practicate de cea mai mare parte a populaţiei. Dar… la nivel relativ benign. Marea nebunie nu era de întâlnit decât în sfera celor avantajaţi. Nenumăraţii sinucigaşi decavaţi la cazinoul de la Monte Carlo nu era şi nu putea fi compusă din ţărani, nici din mici meşteşugari. Pe când acelaşi drog, pe suportul tehnologiei informaţiei, e, prin definiţie, accesibil oricui. Sigur, eroul lui Lungeanu e singular. Dar e emblematic şi reprezentativ. Scriitorul însuşi îşi exemplifică abordarea prin cazul unul adolescent chinez care s-ar fi aruncat pe fereastră după ce jucase World of Warcrafts fără întrerupere timp de o zi şi jumătate. 

Întrebarea pe care mi-o pun, ca cititor, este dacă riscul alienării sub influenţa Jocului e denunţat de scriitor, sau e doar un pretext pentru a-şi desfăşura neobişnuitele-i resurse. Altfel spus, în ce măsură romanul are un fond moral, sau e o abilă propunere de Joc? Nu cred că e o problemă de alegere. Cititorul generic n-are decât să-şi materiaizeze propriile preferinţe. Cu totul alta e condiţia cititorului lui Emil Lungeanu. Acesta nu se poate prevala de inocenţă. El va fi nevoit să refuze să aleagă. Atunci, dece mi-o pun (întrebarea)? Ca simplu artificiu cronicăresc. Nu am insolenţa de a spune critic. Pentru a sublinia prezenţa simultană a ambelor laturi. Care laturi sunt, de fapt, prezente simultan în mai toată opera remarcabil (dacă aş spune uluitor n-aş greşi, dar evit abuzul de termeni exaltaţi) de bogată stilistic a scriitorului.

Întrebat de reporterul ziarului Jurnalul dece acţiunea romanului se petrece în Irlanda, scriitorul a dat un răspuns care mi se pare şugubăţ. Deoarece pe noi, cei din extrema răsăriteană a continentului european ne leagă, de acest satelit al periferiei occidentale poduri celtice străvechi. Nu intrăm acum în istoria răspândirii europene a celţilor încă din epoca fierului. Reţinem doar sintagma originală satelit al periferiei occidentale. Din cele 3 ţări britanice în care ethosul celtic a supravieţuit, 2 sunt plasate pe insula Marii Britanii, Irlanda fiind nu numai singura care domină a doua mare insulă, Verdele Erin, dar elementul celtic e, acolo şi cel mai specific. Druizii, dispăruţi din Galia, dar şi din Wales, din Scoţia şi chiar din Anglia post romană, mai fac parte din memoria ancestrală a vorbitorilor de gaelică. Scriitorul a găsit un mediu cu prevalenţă fantastă e propice pentru a descrie maladia Jocului. Sigur, lucrurile se puteau întâmpla şi într-un mediu saxon, sau într-unul iberic. Dar în Irlanda ele au o semnificaţie de adâncime.

Eroul este membru al unei companii care oferă servicii genealogice. Deci istoric de meserie. Aflând de joc, îl încearcă, mai mult sau mai puţin într-o doară. Pentru a-şi adjudeca premiul de 10,000 lire. Aici e o licenţă conceptuală. Moneda Irlandei este euro. Ca membră a UE. E adevârat, la data primei versiuni, euro încă nu fusese lansat. A nu fi adus textul la zi acum, cu ocazia publicării, nu e un capăt de ţară. revenind, eroul nu dă dovadă nici de lăcomie şi nu e, aprioric, nici gambler. Are nevoie de bani pentru a cumpăra o monedă rară. Pe care o deţinea cu împrumut, contra 25 lire/zi. El nu e numismat, nu are cunoştinte specifice. Pare momit de actualul proprietar. Un oarecare. Care-l lasă să înţeleagă că moneda e o raritate ce-ar merita investiţia. El consultă un specialist de la British Museum. Şi află istoria insolită a monedei. Care ar avea pe avers efigia lui Nicola Ursu, zis Horea, liderul răscoalei antinemeşeşti (antinobiliare maghiare adică) din 1784. Acesta îi prezintă o istorie a răscoalei, din care rezultă o oarecare conivenţă între împăratul Iosif al II-lea de Habsburg şi Horea. Iar falsa emisiune monetară ar fi fost inventată pentru a-l monta pe împărat împotriva emulului său. Acesta a întors roata şi l-a executat. Cu roata, cum ştie cititorul român. Aşadar, probabil moneda ar fi una ascunsă de meşterul aurar. Care, evident, trebuia ucis. Aşa ar fi străbătut artefactul cele mai bine de 2 secole.

Aici e nevoie de de o precizare. Cultura enciclopedică a scriitorului ne pune încă o întrebare. Scenariul oferit de specialistul de la British Museum diferă in esenţă de adevărata istorie a evenimentului de la 1784. Din care e reţinută doar relaţia temporară dintre împărat şi liderul răsculaţilor. Versiunea literară se potriveşte perfect dinamicii narative. Aşa cum îl cunosc pe scriitor, pare mai probabil că acesta fusese documentat. Mai toată istoria e la îndemână pe net. Care, în cazuri ca acesta, funcţionează ca aide memoire. Dacă ar cunoaşte istoria reală, de altfel total diferită de cea care se preda la şcoală – când se preda, atunci a modificat-o cât să se potrivească dinamicii narative.

Teoria spune ca un erou literar trebuie să evolueze. Iar autorul trebuie să-l determine să opteze. Să decidă asupra soartei lui. Oricât de flamboyantă e naraţiunea, oricât ilustrează aceasta originalitatea şi multilateralitatea talentului scriitoricesc al autorului, principiile teoretice sunt respectate. În sens negativ. Condiţia iniţială a eroului e cât se poate de avantajoasă. Clientela companiei al cărei salariat e se selectează din categoria celor care dispun de posubilităţi. Mai e şi prieten apropiat al unui politician de prim plan, senator al Irlandei. Aflat în campanie electorală. Deci posesor a ceea ce am putea numi un capital relaţional important. Comparat cu eroul lui Dostoievski, se află în relaţii amiabile cu mediul social. Aflând de Joc, îl abordează iniţial cu luciditate. Investighează chiar eventualitatea ca muzica Jocului să aibă componente ascunse, cu efecte psihedelice. Ceea ce nu-l împiedică să contracteze maladia dependenţei. Care progresează. Mediul prin care se mişcă constată pasiv degradarea comportamentului său. Fără a sesiza cauza degradării. Incapacitatea de diagnoză a mediului social, al apropiaţilor Jucătorului, fie ei de conjunctură sau tradiţionali, vorbeşte, la o analiză atentă, despre egoismul societăţii. Nu explicit irlandeze. Iar acest egoism subiacent vorbeşte, literar, despre ce? Despre nimic altceva decât despre alienarea acestei lumi. Alienarea maladivă a eroului sucombat sub dependenţa Jocului nu e, în plan literar, decât un revelator al fenomenului alienării sociale în această lume supertehnologizată, debilizată de nenumărate dependenţe cu aparenţe benigne. Iar eşecul dramatic din final e mai amar decât eşecul eroului dostoievkian.

Istoria spune că Dostoievski a câştigat pariul descriind pariul pierdut de eroul său bolnav de patima pariurilor instituţionale. Reuşind să termine romanul în 26 de zile. Pentru a-şi onora datoriile. Emil Lungeanu (toutes proportions gardées) mărturiseşte a-şi fi scris romanul său în două etape. Reporterul care i-a luat interviul a ratat ocazia de a-l întreba, provocator, în cât timp va fi scris romanul său. Indiferent în care din versiuni.

În fine, finalul, formal retezat, dar ineluctabil sugestiv, trimite la teoria poveştii bis a lui D. I. Suchianu. Nu contează că aceasta din urmă fuese elaborată pentru cinema. Cu deosebirea că spaţiul de continuare a poveştii bis de către cititorul generic e îngust. Aparent nu există o continuare logică în mintea cititorului. Ce era de spus e spus, odată cu ultima frază. Maladia jocului e letală. Cumva dublu letală. Civil şi moral.

Dar… cu atât mai mult eternul cititor e provocat. La un joc al imaginaţiei. Care să fie premiul paticipării la acest joc de creaţie sui generis? De construcţie a unei poveşti bis de talia romanului însuşi. E, oare, această întrebare, o încercare de reabilitării ideii de joc? O speranţă că nu orice invenţie comercială ucide?

Şi o ultimă întrebare. Ar putea imagina cititorul, tot generic, al acestei cronici, vreo legătură a insolitului roman cu nuvela lui Julio Cortazar, Sfârşitul jocului?

Să scrii o cronică a unui volum de proză, fiind prozator şi cu oarecari abilităţi analitice nu-i greu. Să scrii una despre o plachetă de poezie nu e imposibil, deşi e preferabil să ai o anume afinitate cu acea poezie. Dar să scrii o cronică a unui volum de critică e aproape imposibil, dacă nu ai în spate calificarea profesională stricto sensu. În particular e aproape imposibil pentru mine, ca amator. Care am învăţat să valorific avantajul neofitului. După cum observa Horia Gârbea în prefaţa unui volum de cronici. Când nu cunoşti nici poezia despre care scrie autorul volumului asupra căruia eşti în ipstaza de a te pronunţa, ce-ai mai avea de făcut? Până şi tema căutării unei pisici negre într-o cameră complet întunecată poate fi mai fezabil.

Poeta Raluca Faraon, doctor în litere şi profesoară, publică relativ curent cronică de poezie în reviste de gen. În 2019 a adunat o colecţie de cronici în volumul Flash (itinerar critic prin poezia românească de azi). Produs de editura Rafet şi premiat la Festivalul International de creaţie literară Titel Constantinescu, ediţia XII – 2019.

Primul din ce 13 poeţi radiografiaţi e polivalentul Darie Lăzărescu, ilustrat şi ca artist plastic. Acesta a focalizat atenţia criticului în 3 articole: Despre contrarii care se atrag, Recordando şi Un aristocrat al cuvântului. Referindu-se la câteva volume ale poetului, ultimul fiind chiar o antologie de autor, grupajul s-ar situa între portret literar şi eboşa unui studiu de caz. În ambele ipostaze, materia primă e sesizarea structurii sensibilităţii poetice de către ochiul critic la fel de sensibil. Amploarea universului liric al poetului argumentează utilitatea grupării celor 3 cronici la debutul unui volum.

Autoarea foloseşte termenul la modă vintage pentru o etichetă-diagnostic de ansamblu a acestui univers poetic. Nu e deloc incorect. Doar aş fi preferat nuanţarea retro. Fără conotaţia oarecum restrictivă. Reţin dintre referirile poetului la personaje care populează istoria culturală inspirata expresie ciungul de la Lepanto. Înrudirea de departe cu personajul acestuia, cavaler al tristei figuri, îi permite poetului exprimarea familiară. Căci cine-şi găseşte afinităţi cu poezia acestuia, ca cititor, cunoaşte episodul participării lui Cervantes la celebra bătălie navală. E un mod al poetului de-ai face cititorului cu ochiul. Nu contează că subtila expresie apare într-o notă de subsol.  

Despre poetul Geo Galetaru (Un scâncet ontologic – sau pasărea care amână apocalipsa) autoarea scrie chiar în revista păstorită de acesta: Sintagme literare. O cronică a volumului Fotografia unei duminici amânate (Editura timişoreană Eurostampa, 2018). Care porneşte de la interpetarea analitică a titlului acestui volum. Diagnosticul sună deductiv: Geo Galetaru e un constructor abil de hărţi în teritoriul imaginarului său poetic. Până să înţelegi care este arhitectura complicată a edificiului liric, domnia sa trasează coduri de înţelegere anticipativă a întregului. Autoarea subliniază finalurile de mare efect şi conchide că volumul analizat e un tratat sui generis despre timp.

Cu poetul Florin Dochia autoarea are multimple afinităţi. Nu deoarece revistele editate de acesta îi publică frecvent cronicile şi eseurile. De fapt tocmai aceste fapte sunt consecinţa afinităţilor. Poetul beneficiază de un set tot de 3 articole: Spaţiul ondulatoriu al visării (publicat în Tecuciul literar-artstic, în 2019), Jocurile seducţiei (publicat parţial în revista Argeş, în 2019) şi Realitatea – heterotopie a spaţiului. Poezia – capcană cu fereastra deschisă. Poezia lui Florin Dochia are o geografie de mare diversitate şi personalitate. Autoarea volumului discutat nu e singurul critic care a studiat această geografie. Dar Raluca Faraon e unul di cei mai meritorii. Acest al doilea grupaj se apropie şi mai mult de ceea ce se înţelege prin studiu de caz. Aş rezuma remarcabilele pagini oferite distinsului poet citând diagnosticul: De fapt, lui Florin Dochia nu-i surâd antinomiile, pare mai degrabă atras de logica lui şi-şi, a contrastelor care se atrag, răsturnând, abil, percepţia comună a antitezelor consacrate. E greu a rezuma mai exact poezia omului de cultură câmpinean.

Urmează un poet de manifestă originalitate, Paul Vinicius. Tot Tecuciul literar-artistic fu gazda cronicii intitulată O confesiune cromatic-sonoră a voalării realităţii. Autoarea observă, cu acuitate, că Umorul echilibrează balansul (câteodată buimăcitor) dintre denotaţie şi conotaţie. Fără a intra în amănunte, iată incă un rezumat ideal al ofertei poetului. Altă cronică, Tandreţe şi fluierături de clochard completează portretul literar. Vinicius nu poate fi imitat/repetat, nici măcar de către sine. Nimeni n-ar putea-o contrazice. Cu un plan subţire, autoarea îl denunţă (discret admirativ) pe poet ca rebel.

Al treilea grupaj de 3 articole este despre un poet pe care nu-l cunosc deloc: Gabriel Gherbăluţă. Sunt analizate volumele Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit (editura Rovimed Publishers, Bacău, 2014), Sonete II ale luminii (Editura Minela, Bucureşti, 2018) şi Bestiarium vocabulum (Tracus arte, 2016). Cu ocazia cronicii acestuia din urmă, autoarea aruncă o privire asupra celor 13 volume ale poetului. Remarcând reprezentativitatea sonetului în mijloacele sale de expresie lirică. Avantajat de igonrarea, până la lectura excursului critic, constat că acesta din urmă mi-l face atractiv. Dacă nu tocmai familiar.

Coincidenţa face ca următoarea poetă analizată să fie tot gălăţeancă: Luminiţa Potîrniche. Şi, la fel, n-am citit nimic. De curând şi-a lansat prima carte de proză. Cu un titlu ludic şi promiţător: Tanti Clara, Madam Sand şi alte câteva femei. Volumul – de poezie – analizat de autoare este Războiul de marţi (Editura Vinea, 2018). În lectura – şi viziunea – autoarei, poeta adânceşte sensul războiului, până la ipostaza de realitate metafizică. Iarăşi încerc să valorific avantajul străinului de text, observând că a opera cu tema războiului cere curaj. În ultimii ani, mai mulţi decât numărul dintre două volume de poezie care-mi parvin, am întâlnit tema într-un singur volum. De proză. Ludic. Semnat de Liviu Antonesei. Cred că am şi scris despre el. Bine, dar curajul acestuia de a aborda cu dezinvoltură tematici puţin frecventate ede notorietate. Titlul poetei e de ajuns ca să mă facă curios. Deocamdată nu-l pot întrevedea decât prin grila criticului. O bănui pe aceasta din urmă, precum şi pe poetă, ca ambele privesc nu doar războiul, ci mai ales realitatea militară per se, la modul abstract. Oricum, criticului nu-i scapa ocazia de a-şi manifesta sagacitatea: poezia visând câinele pare o artă poetică involuntară.

Nu pot să nu citez in extenso concluzia cronicii: Războiul de marţi este unul din volumele de poezie care lasă urme adânci, ca un roman de Franz Kafka, ca un film de Emir Kusturica, în părţle sale grav-meditative. Scris la maturitate, cu seriozitate, cu nerv, cu inteligenţă, este dovada că pentru artist, azi, mai mult ca oricând, poezia este arta care trasează misterios neliniştile universului şi ale sufletului, deopotrivă.   

Ei, şi acuma spuneţi-mi, ce cititor de poezie, de literatură în general, care nu cunoaşte volumul Luminiţei Potîrniche şi citeşte acest diagnostic, nu devine nu doar curios, ci şi atras.

Dacă n-am citit-o pe Luminiţa Potîrniche, pe Adela Efrim n-am citit-o nici atât. Iar pe Corina Daşoveanu n-am citit-o deloc. Prima e recomandată ca oferind o poezie citadină, aparenţă ispititoare în traseul analitic  (Limonagiului din mahalaua salcâmului galben, Editura craioveană Aius, 2018). A doua beneficiază de două articole: Je m’en fiche, gracieusement, bien sur, referitor la volumul de debut, Îmi iau pantofii. sufletul. rujul. dispar. Editura Rafet. Premiat cu premiul Victor Frunză la Festivalul Internaţional de creaţie literară Titel Constantinescu, ediţia X, Râmnicu sărat. Şi Femeia care deşurubează mitul. Pe marginea volumului antifericire cu aripi (Editura Eurostampa, Timişoara, 2018).

Descoperind în Corina Daşoveanu o feministă, autoarea îşi structurează volumul în secvenţe tandem. Cronica dedicată următoarei poete, Violeta Pintea, se intitulează Polifonia unei voci feminine/feministe. Cum ea însăşi scăpa, în cronica precedentă, fraza cum nu sunt neapărat de acord cu fronda feministă, autorul acestor stângace rânduri îşi poate şi el permite să mărturisească începutul spargerii unei convingeri vechi şi solide. Că feminitatea e antinomică cu feminismul. Eu mă pot înşela. Dar autoarea, vorbind ca ce e, critic literar, reuşeşte să armonizeze cele două contrarii. Să ne amintim de vorba lui Niels Bohr? Contraria non contradictoria, sed compelementaria sunt. Şi dacă acesta e un subterfugiu stilistic, mi-l asum.

Nu ştiu dacă efortul de a descifra, din ultimele cronici, natura ultimilor 4 poeţi, merită făcut. Rezultatul s-ar apropia de caraghios. Mă voi limita la a nota tabla de materii. Despre Mariana Cornea şi volumul acesteia, neomenesc de alb (2018) autoarea adaugă în titlul cronicii doar sintagma îmblânzirea abstractului. De la primirea volumului la încercarea de redactare a acestui exerciţiu de lectură am mai cunoscut, departe de nivelul profunzimii, doar o poetă. Carmen Secere. Autoarea se trădează (pentru a doua oară de-a lungul colecţiei de cronici) ca cinefil şi-şi exprimă aprecierea pentru delicateţea poeziei prin titlul perifrastic Poezia ca ultim ţărm al emoţiei. Dece şi prin ce spun că se trădează? Printr-o simplă perifrază? Ei, bine, perifraza din titlu e decodabilă, totuşi, de o minoritate de cititori. Familiarizaţi sau nu cu literatura.

O nouă cronică antepublicată în revista Sintagme literare (şi almanahul aferent: Oraşul negru opac. Aparţinând poetului Mihai Marian.

În fine, ultima piesă avertizează cititorul: A se citi de patrzeci şi unu de ori. Referitor la volumul Patruzeci şi unu. Eu, surdo-mutul, de Romeo Aurelian Ilie. Autoarea dă un test de forţă de penetraţie, dacă nu de tenacitate. Mărturisind că-şi făcuse o idee după primele 4-5 poezii, pentru a lupta, ccitind mai departe, în căutarea unui sens. Dincolo de prima impresie. Într-un fel această din urmă cronică, deloc întâmplător plasată ultima, e nu doar cea mai realizată, ci o ars critica suo generis, dacă pseudotermenul ar fi acceptabil.

Vine aşadar momentul de a încerca să conturez o impresie generală de lectură. Prin forţa lucururilor, în ultimii deja nu puţini ani, am avut prilejul să citesc zeci de cronici literare, câteva adunate în volume. Îndeajuns de a seiza diferenţe şi identităţi stilistice. Evident, mă voi feri să dau aici nume. Modul de a mă raporta la un volum, fie el de poezie, de proză (care-mi sunt mai familiare) ori, mai rar, de critică (dece n-am avut ocazia de a citit un volum de dramaturgie?) a pornit, nu odată, de la o premisă artefactică. Incercarea de a găsi ceva de spus dincolo de cartuşul signaletic de pe coperta a patra. Iata că aici chiar îmi pot asuma un fragment din acest text girant, semnat de Theodor Codreanu: autoarea nu scrie o critică ocazional-impresionistă, urmărind, deopotrivă şi evoluţia actanţilor creatori, demers în care etalează o scriitură alertă, fundată deja pe un limbaj critic specializat, c o lrgă deschidere livrescă, făcând-o cu o naturaleţe cuceritoare. Subscriu, dar e foarte puţin. Ca cititor de critică, am autori de care sunt îndrăgostit (a căror scriitură e proză curată, cu intarsii poetice), am autori pe care spiritul analitic căruia formaţia mea îi e tributară, am şi autori care frizează banalul. Şi mai am şansa de a fi asimilat, cât de cât, conceptul de literatură de gradul trei, inventat de Emil Lungeanu. Doar doi dintre autorii de critică îmi dau senzaţia că fac parte, cumva malgré leur (în sensul domnului Jourdain), din această subspecie critică. Raluca Farain e unul dintre aceştia. În fond n-am spus altceva decât spune, oarecum sec, girantul de pe coperta a patra. Am spus-o, însă, accentuînd.

Regretatul medic constănţean Victor Loghin a avut o activitate literară remarcabilă o bună parte din biografie. Mai ales ca ferment al vieţii cenaclistice din oraşul său. A debutat în volum tipărit în 1996, cu romanul Dedublarea (Editura Leda). Scris între decembrie 1994 şi februarie 1995. Pe coperta a patra autorul precizează că Întâmplările, personajele şi locurile sunt, în cea mare parte, reale. Numele acelora aflate în viaţă la data publicării au fost modificate. Cum cele importante sunt urmărite pe 3 generaţii, iar naraţiunea se încheie cu moartea celui principal e de presupus că cele la care precizarea auctorială se referă sunt fiul acestuia şi familia sa. Plus nepotul fostei ordonanţe a eroului. De altfel numele real de familie al eroului – şi al tatălui său, generalul mort într-o închisoare comunistă – nici nu sunt date în naraţiune.

La data apariţiei acestui volum de debut mirarea cititorului era şi nu era justificată. În primii ani după 89, zăgazurile rupte prilejuiseră o revărsare de texte publicate din toate domeniile. Inclusiv traduceri fără autorizare legală. O generaţie spontanee de edituri efemere valorificaseră foamea unui public care în anii 80 ajunsese să-şi procure şi cărţile pe sub mână.

Este şi nu este cazul cu editura constănţeană Leda, care a produs volumul. Cât priveşte romanul, două aspecte sunt inseparabile, dar diferite. Recuperarea literară a instaurării stalinismului de ocupaţie, epocă prelungită în trecutl ei şi în viitor, fără a fi avut o mare bogăţie de romane, ţine de aşteptările fireşti. Dar dimensiunea particulară de mică istorie punctuală a mişcării legionare, care leagă destinele eroilor, e cu totul altceva. Mai mult sau mai puţin posibilă la jumătatea anilor 90, ar fi extrem de greu spre imposibil de conceput azi. Legionarii schematici din aşa numitul obsedant deceniu rimau cu literatura proletcultistă. Acopereau o nişă definită. Iar un Titus Popovici a fost un scriitor de reală forţă. A cărui valoare literară a girat comanda literară. Dar un erou, militar de carieră, care cochetase cu legionarismul în plină perioadă de ascensiune a acestuia, pentru a urma, prudent, sfaturile tatălui său, general care va deveni victima regimului, pentru a se încadra apoi decis în rezistenţa armată, reprezintă, până la acest punct, un martor realist al istoriei clamate de autor. Dacă destinul său s-ar fi rezolvat prin fuga din ţară după naţionalizare, ar fi rămas plauzibil. Dar şi-ar fi pierdut valoarea umană semnificantă. Cum şi-au pierdut-o nu puţini români concreţi.

Precizarea autorului, asuprea realităţii majoritare a întregii naraţiuni, e întrucâtva derutantă. Căci originalitatea soluţiei existenţiale care i se impune din exterior eroului, la momentul oportun pentru a-i deturna fuga, îi pare cititorului o invenţie inteligentă. Ar fi meritat să fi demontat, de-a fir a păr, geneza romanului. Ar fi fost datoria mea, ca martor al vremurilor trăite şi recuperate. Ar fi fost un gest elementar de respect pentru autor, consecinţă firească a faptului de a-mi fi dăruit, la scurtă vreme după ce l-am întâlnit pe potecile e-grupurilor, cele 3 cărţi ale ale. Mai ales că a fost mereu prezent în spaţiul conexiunilor internautice. Până deunăzi, la tragica dispariţie. Plasat în situaţia de a face cu puţin mai cunoscut romanul, mă văd faţa unor întrebări aproape insolubile. Sau cel puţin mutual contradictorii. Supravieţuirea unui ofiţer care alesese lupta fără speranţă împotriva regimului de ocupaţie, după arestarea tatălui său, generalul,  plauzibilă, la limită. Dar modul rocambolesc în care ajunge să se integreze în sistem pare ficţiune. Nota autorului, cea de pe coperta a patra, ne obligă să admitem că viaţa reală poate lua cele mai fanteziste forme de manifestare.

Două elemente, plasate simetric, sunt derutante. Pe coperta întâia însuşi titlul. Iar pe cea de-a patra nu atât precizarea realităţii tabloului narat, cât primele cuvinte ale notei care face această precizare: Acest roman se doreşte un avertisment. Cine nu înţelege istoria, riscă să-i repete greşelile. Care să fie sensul repetării acestui binecunoscut proverb? Fac parte dintre aceia, proabil puţini, care consideră că partea de istorie în cadrul căreia se petrece acţiunea romanului, a avut o componentă ineluctabilă. Chiar dacă, sau tocmai deoarece a fost juxtapunerea unor dictaturi consecutive. Dar au fost acestea greşeli ale istoriei? Poate doar prima. Şi doar în anumită măsură: Faza dictatorială a lui Carol al doilea. Celelalte au decurs una din alta. Dece nu mai  departe? Un cunoscător al istoriei, cum se dovedeşte autorul (punctual şi prin inserţiile sub formula nota autorului) n-avea cum să-şi facă iluzii asupra regimului instalat în decembrie 89. Dar viaţa eroului său se isprăveşte în 1990. Iar romanul e scris în 1994-95. N-am o bază petru a identific rostul citării dictonului şi am ratat, timp 18 ani, ocazia de a afla direct de la autor. Nu-mi rămâne decât să consider nota de pe copertă un mister. Nu înainte de a face minime ipoteze. În prima parte e descrisă implicarea în armată a mişcării legionare. În anii 30. Eroul, ofiţer tânăr, ascultă cu prudenţă sfaturile tatalui său, general, de a se ţine deoparte. Cititorul care ajunge aici va privi din nou nota de pe coperta a patra şi se va gândi că episodul legionar, până la înfrângerea rebeliunii legionare din ianuarie 41, e greşeala istorică la care nota se referă. Dar urmarea naraţiunii, extinsă pe aproape 50 de ani, ar exclude alternativa. Afară doar dacă, ţinând seama de derularea acţiunii, nota nu joacă, cumva, rolul de acoperire pentru cititorul, profesionist sau nu, al anilor 90.

Am decis că nota nu merită întreaga atenţie, ca cititor. Câtă i-am acordat până acum e de ajuns.

Al doilea element derutant e însuşi titlul. Dedublare înseamnă o asumare dubla de identitate a unui personaj. Dar soluţia de supravieţuire a eroului, soluţie care o calchiază pe cea a mentorului său, fost camarad legionar şi prieten de nădejde, nu e deloc o atare dedublare. Ci pur şi simplu construirea, cu migală, unei false identităţi perfect acoperite şi abandonarea completă a celei originare. Ofiţerul armatei regale, devenit guerillero fără speranţă în primii ani de instaurare a regimului bolşevic de import, e, oficial, mort. Riscul demascării de către regimul impus nu e cu totul nul. Dar e redus la un minimum minimorum impecabil. Eroul şi mentorul său reuşesc să se plaseze într-o zona extrem de avantajoasă. Numai binecuvâtata generaţie postbelică, ce va fi auzit, în copilărie, bancuri cu şeful cadrelor, înţelege în profunzime, natura acestor avantaje. Regimul de import instalat de către ocupant s-a bazat o vreme pe cadre la limita analfabetismului. Iar un fost legionar intelectual şi un fost ofiţer intelectual îşi puteau găsi mai lesne căi de avansare în sistem. Şi le-au găsit. Şi-au găsit şi soluţii de viaţă. Familii. Partenere inocente, cu solide instincte pragmatice şi bun simţ ţărănesc. Care n-au cunoscut identitatea primară a lor.

Cei măturaţi de regimul importat şi-au găsit soluţii de supravieţuire diverse. Cunosc un caz limită. Un ofiţer care a făcut ambele fronturi, a ajuns comandant de batalion în Tatra, unde a fost decorat. A fost epurat din armată în 48. Şomer, a făcut facultatea de ştiinte. Apoi restul vieţii a urmat o decentă carieră de profesor de matematică şi fizică. A trăit cu câţiva ani mai mult decât eroul romanului despre care scriu. Dar fostul ofiţer nu fusese decât militar. Pentru legionari a existat o altă gamă de opţiuni. Nu discutăm de barbarii recrutaţi iniţial de serviciile nazi, apoi recuperaţi de regimul roşu. Oferind material pentru butadele metaforice cu pătlăgica roşie ce-a fost mai întâi verde. Cunosc alt caz care a ajuns director de minister în perioada Dej. Pe calitatea sa profesională. Dar soluţia mentorului legionar al eroului nostru e la extremitatea extremelor. Nu doar în sine, cuibărit în sistem. Dar identificând destui foşti legionari. Unii chiar recrutabili prin aceeasi metodă folosită la recrutarea eroului. Alţii doar făcuţi conştienţi că cineva le poartă, discret, de grijă. Structura este celulară. Bazată pe grupuri de câte 5. Unul sngur având contact cu o altă grupă. Liderul fiind singurul care cunoaşte totul despre toţi. La moartea lui, eroul moşteneşte registrul ţinut la zi. Treptat, structura se reînnoieşte. Fiind promovaţii fii membrilor. Eroul are inteligenţă de a-si orienta fiul către şcoala de securitate. Care-i dă şi pregătire juridică. La momentul potrivit fostul ofiţer îşi dezvăluie fiului identitatea. Primeşte, aşa cum spera, integrarea fiului în structură. Ajuns colonel, tremură câteva zile în decembrie 89. Până se lămureşte. La moartea tatălui, preia registrul şi răspunde unei invitaţii în Canada. La alţi supravieţuitori.

Autorul e îndeajuns de inteligent ca să nu crediteze personajele, cu structura celulară cu tot, cu credinţa în viitorul legiunii. Dar comportamentul ca şicum ar crede rămâne formula existenţială optimă. Această ambiguitate subtilă dovedeşte că romanul se adresează unui cerc de cititori care au cunoscut istoria şi o înţeleg. Aici am putea găsi o altă şi poate cea reală semnificaţie a notei de pe coperta a patra. Astfel romanul nu e doar unul istoric. Ci unul al supravieţuirii. Fără contaminare. Fără aderare de fond la sistem.

Secretele Otiliei, Ana Ddobre-Pelin, Editura Hoffman, bucureşti, 2019

În juneţea inevitabil şi prin definiţie naivă mă întrebam ce reţetă adoptă criticii când scriu proză. Fără să observ neapărat deosebiri stilistice care să sară în ochi. Ciudat, nu-mi puneam întrebarea la poezie. De altfel singurul romancier de care auzisem era Călinescu şi, dece să n-o mărturisesc, nu citisem nimic din critică. Operam cu un model imaginativ.

În ultimii ani, la fel de inevitabila experienţă (de naivitate nu cred să fi scăpat cu totul vreodată), mi-a conferit o anume distanţare. Ajungând, printr-o anume forţă a lucrurilor, să fabric cronici de întâmpinare, iar materia primă fiind majoritar poetică, am observat că un procent important dintre poetesele despre care am scris se împarte între actul poetic şi cel critic. Şi nu neapărat doar cele de formaţie literară. Fără a da nume, lumea literară ştie că există poetese cu volume de cronici de întâmpinare care sunt de formatie… inginerească. Pe neobservate am luat realitatea ca atare, fără a simţi nevoia să-mi pun întrebări.

Am întâlnit târziu proza unui critic literar care atrage atenţia nici pe departe doar prin frecvenţa aparţiei. Atât în revista teleormăneană Caligraf, dar mai ales în Neuma. Un comentariu căruia i-aş zice oarecum impresionist, de n-ar avea o bază teoretică impecabilă. Am avut şansa participării la un eveniment literar de remarcabilă densitate şi reprezentativitate. Pe 21 decembrie 2019, la MNLR. Moderat de scriitorul George Roşu, în numele editurii Betta şi a revistei Arena Literară. Cu titlul modest, de multipl lansare de carte. Printre cărţile lansate, Secretele Otiliei, semnat Ana Dobre-Pelin. Premiul special Constantin Stan la ediţia a III-a a concursului de proză scurtă Nicolae Velea. (vezi https://flacaraluivladimir.blogspot.com/2019/12/lansari-de-carte-la-mlrbucuresti.html). Autoarea semnează articolele critice ca Ana Dobre. Dacă aş fi întâlnit cartea fără să am habar de cine-i scrisă mi-ar fi atras oricum atenţia. Dece? Dintre toate cele lansate, a stârnit nu doar cele mai multe comentarii (şi erau prezenţi destui critici), ci, mai ales, comentariile cele mai diverse. Iar cel mai sensibil termen folosit a aparţinut lui Emil Lungeanu, inventatorul unei modalităţi critice originale, pe care a numit-o literatură de gradul 3: scriitoarea e expusă unei boli profesionale numită proză. 

Am luat, cum spuneam, de-abia zilele astea contact cu cartea. Care mă făcuse curios. Mai ales ca la acel eveniment mai toţi vorbitorii se adunase multă greutate literară acolo) se referiseră, dincolo de diagnistice observaţionale specifice, la o anume dimensiune biografică.

Atunci când se întâmplă să scriu despre o carte a cărei conotaţie biografică îmi e, conjunctural, accesibilă, una din grijile principale îmi e s-o privesc din perspectiva eventuaului cititor neozeelandez. Sau lapon. Care n-ar avea cum sesiza latura personală, ar citi ca pe o ficţiune abstractă. Şi să-i subliniez calitatea literară intrinsecă. În cazul Secretelor Otiliei am avantajul (sic) de a-mi fi cu totul inaccesibilă presupusa latură clamată de atâţia vorbitori de areopag.

Dar, din capul locului, titlul sună nu neapărat parodic, cât aluziv. Aluziv la ce? Pot face batăr o ipoteză înainte de lectura piesei respective? Cea mai facilă, dar deloc criticabilă ar fi subtextul nu tocmi ascuns nasc şi în Moldova… Dar sunt sigur voi mai descoperi.

Din capul locului, textul intitulat Exerciţiu de (im)personalizare, cu statut decuvânt al autorului şi care e un memento asumat, o mărturisire vocală, simultan un dialog provocator cu cititorul, e seducător. Datat cu doar 9 zile înaintea lansării publice de la care am plecat.

Titlul primului text, Psihografii, totuşi uşor pretenţios, e sugestiv. 4 femei precum piese din aceeaşi trusă (o fată bătrână, o divorţată, una în curs de divorţ si o văduvă, sunt utilizate de un regizor într-o improvizaţie sui generis. Reuşita capitolului e diferenţierea personajelor. Tabloul trimite, simultan şi parodic, la Decameronul pe dos (mai degrabă decât la Povestirile din Canterbury) şi la 6 personaje în căutarea unui autor.Poate că utilizarea exerciţiului oniric al primeia e oarecum artificioasă, căci mecanica visului e decelabil mai fragmentată. În ansamblul prozelor, aceasta lasă impresia că reprezintă momentul anterior luptei efective, când piesele se aşează pe tablă la locurile lor.

Secretele Otiliei e piesa de rezistenţă a cculegerii. Ridiccarea titlului ei la ranfl de ambasador al volumului e justificată. Eroina, dincolo de accidentele biografice, reprezintă, totuşi, un caz banal. Nu tipic, dar banal în excepţionalitatea lui lovită de soartă. Nu tragică. Soartă a cărei finalitate se ghiceşte de la început. Finalitate precizată abil, exprimată cu un ton la limita procesului verbal. Conexiunea cu personajul marelui critic e făcută cu îndrăzneală cu parfum insolent. O prietenă a eroinei o compară pe aceasta cu personajul eponim. Prilej aleroinei de a contrazice decis asemănarea. Autodefinindu-se limpede. Ori, ccca procedeu stilistic, autodefinirea prin negarea asemănării cu un personaj literar identic numit sugerează, cu fineţe, acceptarea propriului destin ingrat. Destin ca o pedeapsă nedreaptă. Entru o vină care nu-i a ei. Specificul narativ al piesei e schimbul quasipermanent de ştafetă între personaje. Care preiau persoana întâia unul de la altul. Dincolo de acestea, scriitura elaborată avertizează cititorul care a început lectura cu piesa ce dă titlul volumului. Atenţie! Proză mare!

Doi regi este o meditaţie deghizată. Un ţăran marcat de ghinionul de a se numi Carol Caraiman şi regele Mihai. Doi oropsiţi ai soartei, doi învinşi învingători. Autorităţile de conjunctură ştiau că numele respectiv, frecvent în acel sat, fusese adoptat de regele playboy, tatăl lui Mihai, când renunţase la tron. Aşa că ţăranul aproape congener cu regele expatriat trage ponoasele. Dar rămâne, în propria cconştiinţă, rege pe gospodăria lui. E a doua proză conseccutivă care se încheie cu o moarte. Moartea regelui ţăran în oglindă cu cea a regelui ultim. Construcţia paralelă e a doua dovadă că proza Anei Dobre-Pelin se adresează unui public avizat. Cei care cunosc numele celor 5 ani sub care a trăit Carol al II-lea sunt chiar mai rari decât cei care au auzit de Sfântul Augustin, necum cei care l-ai şi citit.

Prezentul trecutului e o reuşită tehnică. Text în text. O schiţă pe schema înainte şi după 89. Dar nivelul majorităţii pieselor e mai personal, mai eseizant, mai rafinat. Aceasta pare, mai degrabă, o proză cerută si oferită pentru un concurs su pentru o antologie. Rolul ei în context e, credd, de a oferi un reper faţă de care majoritatea sunt puse în valoare.

Chiar în mai mare măsură este Poveste. Eterna prostie cu alţi proşti. Har cerului ca cititorul e avertizat. E un Remake. În valoare absolută denunţă, suficient de pitoresc, ce are de denunţat. Dar un remake după Ion Creangă e riscant. Nu ne întrebăm dece si-l asumă autoarea. Îl luăm ca atare. Fără a ne declara dezamăgiţi. Dar piesa are un punct strălucitor. Volumul, cum precizam, e împănat cu referiri  literare. De fapt culturale. Aici referirea e la o frază de mare rezonanţă a lui Friedrch Schiller: Împotriva prostiei, zeii înşişi luptă în zadar. Am preferat să citez versiunea originală.

Soarele de la miezul nopţii e, într-adevăr, un dar de Crăciun oferit cititorului. Vezi data scrierii. Eseu meditativ înnobilat de citarea tripticului lui Lucian Blaga (Trei feţe). Orice comentariu analitic ar strica efectul.

La fuite en avant e, cu atât mai mult, un eseu parabolă. Scris seducător şi imaginativ. Sunt puşi in paralel Zenon şi Zhou Zhang. Fiecare cu paradoxul lui. Paradoxuri pe care autoarea reuşeşte performanţa de a le articula.

Incognito este un alt recurs, de data asta ludic, la izata formulă pirandelliană. Pe contul lui Cărtărescu şi Hans Christian Andersen. Cheia e misterul artificial al identităţii creatorului. Personajul naratorul îşi asumă, fie şi în cheie onirică, condiţia de scriitor.

Album de familie e un memento cu rafinat – şi autentic – aer de secol XIX. Deşi povesteşte despre o lume pre şi postbelică.

Un fapt divers, la limita banalului, plasat în anii 80 cu conditiile lor specifice, e narat cu farmec indicibil. În piesa Căprioara din vis. O construcţie bazată pe o găselniţă ingenioasă. O femeie oarecare (faptul de a fi profesoara rămâne irelevant, dar subtil semnificativ) visează o căprioară care caută un loc pentru a-şi naşte iedul. E folosită deliberat forma verbală umană, în locul celei zoologicce. Iar asta se întâmplă în preziua în care află că e îsărcinată. Ceea ce induce pe loc tensiunea generată de epocă. Finalul nu e un banal happy end, ci un simbol triumfător. Piesa e scrisă aproape simultan cu Soarele de la miezul nopţii.

Frumoasa şi bestia. Aventura unui cuplu rural din Moldova (tată şi fiică) în Bucureştiul post cutremur. După ratarea aşteptată – şi acceptată – la admiterea la teatru, Alina se îndârjeşte. Va lupta fără preget şi ştim că va învinge. E saga a mii şi mii de tineri provinciali. Povestită cu aplicaţie, dar cam atât.

Captivitate în rol. În aşteptarea inevitabilei morti, o eroină cu nimic excepţional reflectează.

În fine, ultima piesă, Aşteptările lui Candid Toma, oferă autoarei – sau autoarea ne oferă prin ea – ocazia de a-şi asuma explicit condiţia de scriitor. Cu trăirile uzuale ce urmează ultimului punct pus după cel mai recent text scris. Cu procesarea primelor feed backs. Deşi cu gradul inerent de standardizare, de rutină sitiaţională, mi s-a părut cea mai vie din cele similare. E, de fapt, un prilej de a etala întrebarea fundamentală, mereu repetată, a scriitorului generic. Şi, până la urmă, pentru cine scrie scriitorul? Poate că find pusă la finele celui de-abia al doilea volum de proză din 10 volume de critică si eseu, piesa finală, mai mult decât toate celelalte, păstrează prospeţimea inerentă quasi/semi/debutului. Sunt curios cât din această prospeţime va fi resimţită de cititor la finele celui de-al 10-lea roman.

Dar dincolo de rezonanţa globală, această ultimă piesă conţine cel mai şugubăţ dublu joc de cuvinte. Citarea inventatului Gloria Hârbu. Identitatea reală a celui iluzionat prin acest prim joc de cuvinte e transparentă. Iar hazul e că frecvenţa cronicilor autoarei în revista pe care literatul real o conduce în tandem cu creatoarea şi directoarea acesteia dovedesc aprecierea literatului pentru autoarea care glumeşte astfel. Dar nu se rezumă la gluma onomastică. Ci o foloseşte ca pregătire pentru reflexia finală. În fond jocul de cvinte secund. Cui îi mai pasă de Gloria? Personal apreciez humorul finalului, cu atât mai mult cu cât volumul excelează prin seriozitate. A nu se confinda cu lipsa de humor!

Nu e singurul volum de ficţiune dintre cele întzlnite şi despre care am scris care se încheie cu referinţe critice. N-am de gând să mă întreb publicc dacă accest adagio serveşte sau nu autoarei. Şi nici să comentez această structură editorială. Punctual, mie unuia mi-a fost de folos. Dar notorietatea şi personalitatea autoarei sunt oricum elocvente în sine. Totuşu, aceste capitole tehnice rotunjescc volumul.

Cu observatia finală că modificarea formulei auctoriale, care diferenţiază între bibliografia personală din zona critică-eseistică^* şi recentele volume de proză se dovedeşte o idee subtilă şi utilă.

Nota bene: ^* Autoarea e mebră a filialei Bucureşti de Critică, Esesistică şi Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor

Am mai scris despre Rugul aprins cu cel puţin un an în urmă. Singura publicaţie care tratează consecvent subiectul este mensualul Magazin istoric. Nici o altă publicaţi istorică nu i-a dat atentie. Oricum nu sunt multe.

Dece e important subiectul? Rugul aprins n-a fost o structură dizidentă. Cu atât mai puţin una militantă. Poate una de rezistenţă. Dar sigur una discretă. Semnificaţia ei rezidă atât în calitatea participantilor, dar mai ales prin faptul că a atras atentia regimului colonial de import. Care regimi a fist, prin definiţie, nu atât ateu, cât anticreştin. Rugul aprins n-a adunat dar feţe bisericeşti. A adunat paricipanţi de ţinută intelectuală, morală şi spirituală.

De la primul articol, care mi-a prilejiut prima referire la această mişcare, aproape n-a fost număr al Magazinului istoric care să nu insereze un articol dedicat Rugului aprins. N-am de gând să reiau întrega serie de articole, mă voi mărgini la cele mai recente 4 numere. Pentru banalul motiv că-mi stau acum la îndemână.

În nr. 12 pe 2019 e evocat Paul Constantinescu. Unul din cei mai mari compozitori români din secolul XX. Depre participarea sa la întâlnirile de la mânăstirea Antim a relatat doar Vasile Vaislache, stareţul mânăstirii. A compus muzica bizantină, Oratoriul de naşterea Domnului şi oratoriul Patimile şi învierea Domnului. Ambele premiate de mânăstirea Antim.

Paul Constantinescu a fost urmărit şi de serviciile mareşalului Antonescu, pe baza bănuielii fără bază de legionarism. Dar mai ales de aparatul coercitiv al regimului stalinist. A scapat la limită de arestare. 

Numărul următor e dedicat arhitectului George Văsâi. Trecut prin mai multe aşezăminte spirituale, e arestat în 1958. După o vreme a clacat, eşuînd în manifestări respinse de ortodoxie. De pildă spiritism.

Acelaşi Marius Vasileanu, publică în numărul pe februarie articolul Sfatul scriitoricesc de la Putna şi rugul aprins. Reia tema retragerii duhovniceşti de la Cernăuţi, 1-7 august 1943, la care participaseră feţe bisericeşti şi mireni. Constantin Noica între aceştia din urmă. Această coagulare spirituală, cu participare culturală bucovineană importantă, va deveni, cu contribuţia unor scriitori de notorietate (Rebreanu, Sadoveanu), o etapă premergătoare a cercului de la Mânăstirea Antim, începând din 1944. Leagănul rugului aprins.

Personalitatea publică de cea mai mare anvergură care, ca sudent, a participat la adunările rugului arins a fost academicianul Virgil Cândea. Căruia îi e dedicat articolul din numărul pe martie al Magazinului istoric. Abolvent al facultăţii de Ştiinţe juridice (1949), filosofie (1950) şi teologie (1955). Doctor în filosofie în 1970, cu o teză despre Dimitrie Cantemir. Membru al Academiei Române din1993. Deşi a participat la o singură conferinţă a rugului aprins, la întâlnirile de la Mânăstirea Antim, în anii 40, mai târziu, ca teolog, a fost apropiat de figuri cunoscute precum Ilie Cleopa, Dumitru Stăniloaie, părintele Galeriu, sau Petroniu Tănase, care avea să ajungă stareţ la schitul Prodrimu de la Muntele Athos.

Poate numerele următare ale revistei, serialul va continua. Închei aici succinta trecere în revistă, cu un citat din părintele Andrei Scrima: Drumul cel mai scurt între două inimi trece prin stele.

În completare, iată o serie de cărţi dedicate Rugului Aprins, într-o colecţie a editurii Eikon, intitulată Arhiva Rugului Aprins:

Ştefan Todiraşcu – Comentarii la Evanghelia după Ioan

Paul Sterian – Răsboiul nevăzut al lui Paisie cel Mare

Vasile Vasilachi – De la Antim la Pocrov

Sandu Tudor – Universalism românesc

Alexandru Mironescu – Admirabila tăcere – jurnal

Ştefan Todiraşcu – cimentarii la poemele filocalice

Haralambie Vasilache – Altarul spiritualităţii româneşti

Alexandru Mironescu – Floarea de foc.

De asemenea, editura Agaton, specializată în carte busericească, are o colecţie Rugul Aprins de 21 cărţi.

Numărul 3-4 pe 2020 al revistei Neuma debutează, standard, cu tandemul editorial: Cei care dansează, de Andrea H. Hedeş, respectiv cursivul Ireparabil, irepetabil, al lui Horia Gârbea. Urmează apariţii Neuma. 8 cărţi.

Acelaşi invitst special, Gheorghe Grigurcu: Scintilaţii întâmplătoare. 

Eseu: Dramaturgia lui Dan Botta. Paradisul eleat şi stratul nostru arhaic. De Ioan Cristescu.

Dintr-un glosar de termeni: Spaţiu adiabatic. De Mircea Muthu. Excelentă explicaţie a extensebilităţii termenului aparţinând termodinamicii clasice.

Obişnuitele Istorii insolite ale lui Radu Sergiu Ruba. Cui i-a cerut capul john milton şi cine i-a salvat lui capul?

Poezia lumii. Dimana Ivanova –  Bulgaria. Wang Jiaxin – China.

Lansări de carte: La Uniunea Scriitorilor: 4 volume Neuma. La MNLR Antologia filialei Bucureşti Poezie.

Poezie, în continuare: Victor Constantin Măruţoiu.

Proză. Cătălin Răulescu. Adevărul lunii de porfir. Porcăriile.

Tineri poeţi. Serban Acasandrei. Paul Lazăr.

Din nou eseu. Amintirile pensulei, de Rodica Frenţiu. Şamanism şi mitologie nordică. De Somona Grazia Dima. Între eseuri – Reportaje. Poetul Varujan Vosganian la Cluj. Lupta pentru timp. De Ecaterina Cernei.

Răzleţe. Culoarea oximoronului. De Gelu Negrea.

Poeme în proză: Nicolae Silade.

Puncte de vedere. Liviu Capşa: Un tineret acultural? Pasagerii iadului ieri şi azi. Nişte europeni. Răzvan Nicula: Anul cărţii?!

Noi prozatori. Ildiko Şerban. Rujul albăstrui al Liei. Pia.

Din nou poezie. Ana Ardeleanu.

Avanpremieră editorială. Gabriel Garcia Márquez Jurnalist.

Colocviul Ion Hobana. Mihaela Drelciuc Nistor. Anamaria Borlan.

Eveniment editorial. Bal à Versailles. Călătoria sau Cartea mântuirii (II) Pentru mai târziu. Toate de Andrea H. Hedeş. Avântul tinerimii. De horia Gârbea. Cum se mai conturează istoriile literare. De Andrei Moldovan.

Cartea de poezie. Poezia convertirii, de Constantin Cubleşan. Domeniul umbrei în anotimpul cenuşii, de Ioan Holban.

Cartea de critică. Cifrurile din capodoperele lui Liviu Rebreanu. De Ana Dobre. Acelaşi critic semnează articolul Semnele poetului prin lume, despre volumul (Neuma) al Mihaelei Stanciu, Vremea semnelor de carte. Despre alt volum – de poezie – Neuma, Oraşul ventriloc (lansat de curând la sediul Uniunii, scrie Flavia Adam: High-tech şi lirism urban. Vasile vidican recenzează un volum al lui Mihail Gălăţanu: Văzătorii cu inima. Despre care volum, tot Neuma, s-ar mai putea citi şi în culegerea de cronici Sedus de poezie, lansată de aceeaşi editură anul trecut, la Bookfest. Publicarea, de către poeţi, a cronicilor altor volume de poezie, devenită o marcă a revistei, e ilustrată de Mihaela Stanciu: Liniile unei gări patriarhale. Pe marginea volumului (Neuma) Între linii, de Mircea Drăgănescu. Apoi Valentin Iacob – provocare şi nonconformism, de Mihaela I. Rădulescu, O poetă de excepţie, Gela Enea, de Ion Roşioru, Câmp de luptă, de înfruntare şi confesiune, de Şerba Codrin.

Memorialistică. Geografia suferinţă, de Evelyne Maria Croitoru.

Cartea de proză. Monica Grosu, sub titlul Însemnări despre moarte ale unui matinal cronic, desre romanul Moartea de după moarte (Junimea, Iaşi, 2019) de Dumitru Augustin Doman (redactor şef la revista Argeş).

Cartea de poezie. Raluca Faraon, despre volumul Poeme cu Filip, de Maria Dobrescu: Când dragostea e cuminţenia pământului.  

Cartea de critică. Literatură de ieri, lieratură de azi. Cronici literare. De Stan V. Cristea. În analiza Nicoletei Milea.

Din nou cartea de poezie. De la comunicare, la poezia autentică. Marian Nencescu, despre platofmra de comunicare şi informare publică Atitudini contemporane, a Evelynei Croitoru.  

Cartea străină. Soţia lui Oscar Wilde, de Mihaela Mudure. Apoi Un roman métatextuel: Mon hôte s’appelait Mal Waldron, de Carino Bucciarelli, de Sonia Elvireanu. Autori unguri traduşi de Marius Tabacu şi alţii – de George Volceanov.

Inedit – Logodnica de sorginte română a lui Dostoievski de Mihai Maxim.

Aniversări. Horia Bădescu la 77 ani. Nicolae Rotaru – 70.   

Rubrica de etnologie, aparţinând lui Menuţ Maximinian. Frazeologie şi cultură românească.

Colţul lui Yorik. Ultima parte a eseului Există, oare, două categorii de lideri? (III).

Educaţie. Adrian Costache: Educaţie pentru valori.

Teatru. Comentariu la cald. În paginile următoare: Există succes la Teatrul Dramaturgilor români! De Dinu Grigorescu.

Ecran literar. Mozart şi Mao, de Alexandru Jurcan.

Operă. Fascinaţia unei capodopere, de Evelyne Croitoru.

Cinemateca. Imperiul unei ideologii. De Nicolae I. Nistor.

TV, film. Viaţa… dincolo de viată. De Vlad Lungu.

Jurnal teatral, de Ion Cocora.

Rock. Revelaţii de puştan bătrân. De Dumitru Ungureanu.

Ca de obicei, spre final, fermecătoarea – şi suculenta – rubrică a Floricăi Bud: amintiri şi pohte copilăreşti.

Contre-pied. 20, 20, 2020 de Gelu Negrea.

Finalul numărului: Vitrina cu cărţi, Revista revistelor.

Cititorul va remarca prescurtarea acestui compte rendu. Să sperăm că mă voi revanşa cu ocazia numărului 5-6.  

Profesorul israelian Yuval Noah Harari, de la departamentul de istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim s-a făcut cunoscut, în ultimii 10 ani, ca figură publică. După ani de cercetări în zona medievală şi istoria războiului, circumscrise mediului universitar, a publicat în 2011 Sapiens. O scurtă istorie a umanităţii. Pe baza unui ciclu de 20 de lecţii pe care le predase. Cartea a devenit instantaneu best seller în Israel. Versiunea engleză, din 2014, a fost tradusă în 45 limbi (inclusiv româna). Paralel, în 2015 istoricul a elaborat un curs gratuit online pe baza textului cărţii care i-a conferit rapida celebritate globală.

Au urmat alte 2 cărţi care duc mai departe ideile dezvoltate în Sapiens: Homo Deus: O scurtă istorie a (zilei de) mâine, 2016 şi, deocamdată, 21 lecţii asupra secolului XXI. Apărută pe 30 august 2018.

Textul pe care-l analizăm este o versiune românească, datorată lui Călin Uioreanu a cursului online bazat pe prima carte. Sub titlul O istorie prescurtată a omenirii. . Acesta diferă, nu doar prin limbă, de versiunea online a cărţii ca atare: Yuval_Noah_Harari-Sapiens_A_Brief_Histor

Ideea fundamentală pe baza căreia Harari concepe istoria e că aceasta începe cu ceea ce el numeşte revoluţia cognitivă. Plasată cu 70,000 ani în urmă. Moment până la care umanitatea a fost subiect – evolutiv – de biologie pură. Reperele datării istoriei vieţii terestre corespund cu datele la zi ale planetologiei (termen inexistent atât la Harari, cât şi în aria ştiinţei în general dar care împrumutat din literatura fundamentală SciFi e cel puţin intuitiv) şi ale antropogenezei. Debutul vieţii e plasat cu 4 mld ani în urmă. Această datare trebuie considerată, la rândul ei, în contextul vârstei de cca 5 mld a sistemului solar, Terra y compris. Soarele însuşi, ca stea relativ tânără, având vârsta de 5.5 mld ani. Autorul consideră debutul antropogenezei la 2.5 milioane de ani. dece am spus datare la zi? Cu 15-20 ani în urmă antropogeneza era presupusă a fi debutat cu 1 milion de ani în urmă. Moment care, paleontologia acumulând date, a tot fost împins spre trecut. Cifra avansată de istoricul nostru e una care ţine seama de momentul actual în paleontologie.

Înainte de ceea ce Harari numeşte revoluţie cognitivă, pe blocul afro-euroasiatic existau mai multe specii ale genului homo. Cea mai cunoscută public este homo neanderthalensis. Care ar fi dispărut în competiţie cu homo sapiens. Dar în paralel au existat şi Homo soloensis (din insula Java), Homo floresiensis (evoluat în acelaşi arhipelag indonezian), Homo erectus (în Asia). Cea mai longevivă specie de hominizi, devenită evolută cu 1.5 milioane de ani în urmă. Au mai existat independent Homo Denisova, tot în Asia, dar diferit de neanderthalieni şi erectus. Cum Homo Denisova a fost descoperit de arheologi (cu artefacte cu tot) în 2010, autorul se întreabă câte alte specii de hominizi evoluate independent se vor mai descoperi.

Dar accentul pus de autor e asupra unui fenomen de maximă importanţă. După 70,000 de ani în urmă, în câteva mii de ani toate celelalte specii humanoide au dispărut. În defavoarea lui homo sapiens. A cărui vatră a fost estul Africii. Harari explică acest fenomen evolutiv prin ceea ce numeşte revoluţia cognitivă. Adică o resursă pe care comunitatea humanidă din estul Africii a avut-o în exclusivitate şi ca urmare a căreia a înlocuit peste tot celealte specii paralele şi independente. Până cu câteva zeci de ani în urmă nu se cunoştea decât disparitia neanderthalienilor ca urmare a contactului cu ceea ce s-a numit homo sapiens. Fără a se explica mecanismul înlocuirii.

Această specie care a scos din joc toate celelalte specii de hominizi dezvoltate independent are, ca areal comun, estul Africii şi o vechime de 2-300,000 ani.

Aceste specii, evoluate din intermediarul australopitecus, adică o primată mare din sud (nu din Australia), deşi deja în poziţie bipedă şi cu creierul mai mare decât al altor animale, ocup un loc departe de vârful ecologic al regnului animal. Un prim factor care i-a conferit un ascendent a fost controlul focului. Dar, deşi Homo neanterthalensis cunoştea focul şi începuse a vâna animale mai mari decât el, influenţa sa asupra lanţului trofic rămânea minoră.

O primă confruntare între popuaţia din estul Africii şi neanderthalienii din Orientul mijlociu a avut loc cu cca 100,000 ani în urmă. Soldată cu respingerea africanilor. Abia după 30,000 ani cei din estul Africii au început să se răspândească în toată lumea. Răspândirea, adaptarea rapidă (în termeni de câteva mii de ani la condiţii climatice foarte diferite şi dispariţia, treptată, a celorlalte specii humanoide trebuia să aibă o cauză specifică. O shimbare de amănunt, cu consecinţe majore.

Achiziţii tehnologice, precum vehiculele fluvile şi maritime, ori banalul ac, i-au ajutat chiar în timpul migraţiei. Facilităţi pe care nici o altă specie humanoidă nu le-a inventat. Dar succcesul primei ieşiri din habitatul nativ, în jurul a 70,000 ani în urmă, a fost determinat de alt factor. Acesta e creşterea rapidă a abilităţilor în comunicare, memorie şi învăţare. Ceea ce a determinat dezvoltarea pe măsură a tehnologiei. Harari numeşte acest fenomen manifestat exclusiv asupra speciei pe care o numim acum sapiens Revoluţia cognitivă. Şi consideră acceastă perioadă scurtă în termeni evolutivi ca începutul istoriei.Dezvoltarea limbajului are un rol central în viteza de progres, dintre elementele comunicării. Dar ceea ce a funcţionat exclusiv la specia sapiens nu numai dintre speciile umanoide, ci din toate speciile zoologice e apariţia şi dezvoltarea capacităţii – mentale şi de limbaj – de a comunica ceea ce nu există. Cu alte cuvinte elemente abstracte şi rezultate ale imaginaţiei. Dacă această capacitate inedită şi exclusivă a fost urmarea unei neînsemnate mutaţii care a conectat 2 structuri diferite din creier (ipoteza cea mai frecventă a cercetătorilor) sau altă modificare de amănunt din creier e mai puţin important. Important e că acest fapt a făcut, în aceşti 70,000 ani, din specia homo sapiens stăpânul macroecosistemului planetar.

Am insistat asupra acestui capitol al istoriei prescurtate, deoarece dacă nu explică irefutabil mecansimul declanşării schimbării decisive a vieţii terestre, oferă o descriere coerentă a acestei schimbări. Ceea ce constituie marca de identitate – şi de originalitate – a acestei lucrări. Până la Harari, concepţia comună despre evoluţia vieţii terestre, considerând oricum istoria umanităţii ca o parte, fie şi de vârf, a acesteia, recunoscând inevitabil contribuţia antiecologică a speciei umane, considera, implicit, evoluţia speciei de la stadiul biologic la cel actual, ca graduală. Harari stabileşte momentul declanşării unui proces care, cumva, se opune cursului naturii.

Ultimul capitol nu e, însă, pesimist. Lasă deschise destule posobilităţi de evoluţie ulterioară a speciei. Care conţin, nemărturisit, implicit, posbilităţi de reîmpăcare cu natura mamă. Cu preţul transformăriii omului în cu totul altceva

Până la acesf final (care pare a constitui, văzut prin prisma titulului, subiectul şi obiectul celei de-a doua cărti), să notăm doar marile etape ale istoriei prescurtate, aşa cum o calibrează Harari.

A doua revolutie după cea cognitivă, declanşatoare a istiriei, e cea agrară. Autorul lansează ideea originală că nu omul a domesticit animalele şi plantele, ci că acestea l-au domesticit pe el.

A treia revoluţie, descrisă începând cu lecţia a XI-a, esre revoluţia ştiinţifică. Autorul merge pe implicaţiile dezvoltării ştiinţifice în politică, societate şi economie. Ideea de bază e că ştiinţa e prima doctrină care recunoaşte ignoranţa. Lecţia următoare urmăreşte mariajul (sic) dintre ştiinţă şi imperialism.

Ultima revoluţie analizată de cea industrială. Începând cu lecţia XIV. In istorie ordinea a fost inversă, dar analiza erorilor, omisiunilor şi unilateralităţ relative a operei va urma după trecerea în revistă a textului.

Concluzia unei lucrări care concepe istoria omenirii ca fiind segmentată de marile revoluţii nu se putea încheia decât cu constatarea stării dominante de revoluţie permanentă (Lecţia XV). De semnalat ironia situaţiei. Conceptul de revoluţie permanentă era unul nodal în propaganda sistemului totalitar comunist. Ca e folosit mai mult sau mai puţin concluziv – dar mai ales argumentat – într-o lucrare originală ţine de reversibilitatea intrinsecă a discursului ca demers generalizant.

În fine, ultimele 2 lecţii pun succesiv problema definirii ştiinţifice a fericirii (XVI) şi, ca o schiţare a perspectivei deschise de istorie, aşa cum a început ea cu 70,000 ani în urmă: Lecţia XVII – Sfârşitul lui Homo sapiens. Am mai subliniat mai sus, nu e un final pesomist. Autorul sugerează implicit că am putea considera întreaga istorie a speciei homo sapiens ca o tranziţie de la condiţia doar biologică la altceva. Un altceva care ar duce mai departe suportul fizic, de natură ipotetică, al conştinţei de sine a Universului. Sigur că Harari n-o spune explicit şi mai ales n-o spune în aceşt termeni. Dar logica abordării sale de-a lungul lucrării, cu toate limitele, nu e incompatibilă cu această viziune.

Rostul prezentului raport de lectură este de a fixa locul demersului originalului istoric prin identficarea câtorva dintre minusurile sale cele mai vizibile.

Când se referă la imperii, Harari o face subliniind, conturând, exemplificând rolul acestora în mecanismul evoluţiei psiho-ecologic-sociale a speciei. Din care perspectivă e cumva justificat că ignoră complet imperiul cel mai întins din istorie, cel mongol. Dar omisiunea rămâne reproşabilă în sine unui istoric. Mai ales că e o omisiune mai completă decât doar absenţa referirii la Genghiz Khan. Primul personaj istoric căruia i s-a atribuit titulatura supremă de han al hanilor. Echivalentă ulterior cu sultan al sultanilor şi,secole mai târziu, de sah-in-şah. Trecând în revistă cultele religioase, Harari omite tengrismul, ca formă de animism, practicat o vreme pe cea mai întinsă surafaţă terestră – cea a imperiului mongol. E adevărat că imperiul britanic a fost mai întins decât cel mongol. Dar componentele sale au fost, răspândite pe 3 continente. Dar şi aici e ignorat, sau cel puţin subconsiderat ca atare, imperiul lui Carol Quintul. Primul despre care se spunea că pe teritoriul său sorele nu apune niciodată.

Comerţul cu sclavi de provenienţă africană e tratat într-o anume măsură dintr-o perspectivă înrudită cu cea a propagandei antioccidentale. Desigur descrierea faptică e corectă. Dar e ignorată o componentă esenţială a acestui fenomen. anume comerţul intern al stătuleţelor africane înainte de colonizare. Procentul de sclavi african cumpăraţi direct de la regii locali sau prin sstemul comercial african intern a fst mult mai mare decât cel al celor vânati de pe coastă. Şi nu s-a redus la coasta de vest. A existat comerţ de sclavi si pe coasta de est. Iar beneficiari au fost nu occidentalii cu lumea musulmană. Vezi articolul sintetizat dintr-o serie publicată în Magazin istoric: http://oldrimsix.info/cercetari-care-demoleaza-clisee-sedimentate/. Poate omisiunea nu e un motiv major de reproş. Dar trebuie semnalată.

Sistemul şi modelul social-economic capitalist beneficiază de un capitol tratat cu amănunţime. Ceea ce este una din multiplele calităţi ale lucrării. Dar şi aici e loc pentru a observa necesitatea a două mici amendamente. Dacă nu chiar 3. Primo – sistemul feudal bazat pe organizaţii profesionale (bresle, ghilde) funcţiona cu preţuri fixe. Odată cu dezvoltarea în Anglia de după marea ciumăa creşterii oilor şi a industriei postavului sistemul ghildelor a trebuit să fie spart. Pentru a integra această industrie în unităţi economice adaptate. Epoca manufacturilor nu era încă un mod de producţie capitalist. Dar primul mare pas spre acesta. Secundo – la capătul celălalt, producţia de serie practicată iniţial de Ford a permis, odată cu creşterea eficienţei şi ieftinirea produselor, promovarea muncitorimii industriale spre clasa mijlocie. Ceea ce a blocat proliferarea mişcărilor bolşevice în USA. Terzio – în plan teoretic, capitalismul a fost influenţat de ceea ce Max Weber, unul din întemeietorii sociologiei, numea etica protestantă a muncii. Desigur, sunt amănunte care şi-ar avea locul într-o lucrare mai amplă, dedicată exclusiv capitalismului. Iar menţionarea lor într-un capitol dintr-o lucrare sintetică precum cea pe care o comentăm ar dilua liniile mari ale lucrării. Rostul menţionării micilor amendamente e de a completa, de a contextualiza problematica lucrării pentru cititorul interesat al acesteia.

Pentru a nu încărca textul raportului de lectură dincolo de interesul cititorului, mă voi mărgini la doar încă două amendamente. nu omisii, ci erori de fond. Dacă e adevărat că evaluarea surselor primare de energie s-a dovedit ajustabilă în plus, acestea nu sunt, însă, nici pe departe principial inepuizabile, cum afirmă autorul. Sursele primare, fosile, bazate pe hidrocarburi (cărbune, ţiţei, gaze naturale) sunt, oricât vor fi reevaluate în plus, prin definiţie finite. Sursele nucleare la fel. Chiar dacă mai bogate. Sursele alternative (eoliene, hidro, mareice) nu vor putea depăşi niciodată un procent minor din cererea mereu crescândă de energie. Harari se referă, indirect şi en passant, la energia solară. Ceea ce ar trebui să formuleze ar fi creşterea tehnologică a absorbţiei, conservării şi utilizării acestei energii. Dar nu putem pretinde unui om de ştiinţă, altfel remarcabil, tributar formaţiei umaniste, să gândească în termenii unor noţiuni fizice fundamentale. Nici măcar toţi inginerii n-o fac.

Problema surselor de energie este următoarea: de-a lungul istoriei, la fiecare etapă a achiziţiei tehnologice, odată cu creşterea semnificativă a cererii de energie, o altă sursă, de randament imediat superior, a fost disponibilă spontan. Exemplul tipic e disponibilitatea zăcămintelor de cărbune odată cu achiziţia folosirii forţei aburului, în etapa consolidării revoluţiei industriale. Tipc dar nu singurul. Ei, bine, epoca prezentă remerge o viitoare criză energetică. Pe care descoperirea unor noi zăcăminte fosile nu face decât s-o amâne. Nu s-o excludă. Şi conştientizarea oricăror alte crize ecranează considerarea acesteia. Nu ne putem gândi decât fie la o tehnologie bazată pe fuziune (procesul în urma căreia se produce energia în stele, în soare y compris, fie la eficientizarea radicală a utilizării directe,efective, a energiei radiative solare. Odată mai mult, nu se pot avea pretenţii de la un profesor de istorie să stăpânească domeniul. Eroarea sa e inerentă.

O eroare la fel de inteligibilă, de care istoricul nu poate fi acuzat din acelasi motive de limitare naturală a cunoştinţelor, dar mult mai mare în sine, e exlicarea funcţionării centralelor nucleare pe baza formulei fundamentale a lui Einstein. E = mc². În centralele nucleare se degajă cu multe ordine de mărime mai multă energie per unitate de masă a combustibilului, e adevărat. Dar e energia eliberată în procesul de fisiune nucleară. Daca am controla procesul de fuziune (converirea protonilor în nuclee de heliu) am obţine o energie per unitate de masă (de hidrogen) cu alte ordine de mărime mai mare. Dar dacă, deocamdată prin absurd, întreaga energie echivaentă cu masa oricărei substanţe de lucru ar deveni disponibilă, aceasta ar fi cu si mai mute ordine de mărime mai mare. Citarea formulei lui Einstein à propos de un proces nuclear anume e o eroare tipică pentru oricine afară de cei de formaţie tehnică (nu neapărat exclusiv fizicieni). Un profesor de istorie, autor al unei remarcabile şi originale lucrări care ne schimbă perspectiva asupra conditiei speciei e perfect scuzabil.

Două ultime considerente apreciative. În genere, istoria nu se poate preda liniar. Strict cronologic. Căci istoria, desi în linii mari un fluviu, are nenumărate turbioane. Profesorul Harari foloseşte cu abilitate şi eficienţă educativă structura conceptuală a capitolelor. Calitatea lucrării întrece cu mult inerentele lipsuri, omisiuni şi erori. Obiectivitatea cu care reuşeşte să trateze noţiuni şi chiar prejudecăţi dă o notă bună lucrării. La nivel epidermic, însă. Formal. Cititorul atent spre foarte atent sesizează nuanţele subtextului. Pe care nu le voi comenta. Inclusiv cele determinate, aproape insesizabil, de conditia personală de gay şi vegan. Nu voi da exemplul altfel perfect argumentat în sine. Dar în lectura căruia se simte freamătul unei discrete tensiuni.

Una peste alta, o lucrare admirailă. Chiar dacă raportul de lectură se referă doar la versiunea românească a cursului online pe baza volumului tipărit. Recomand, deşi încă n-am citit-o, versiunea românească a întregii trilogii, editată de Polirom în 2018.

Profesorul hunedorean Mihai Petre a lansat, în noiembrie 2019, romanul Birtul parcului. Doctor în filologie din 1983 şi dascăl de limba şi lieratura română, a publicat o serie de lucrări de specialitate. Din 2016 dă publicităţii câte un roman în fiecare an: Cretă color, 2016, Corvin Caffe –  un psedudoroman cu un oltean, 2017 şi Tăieri în alb, 2018. Primul şi al treilea pe baza experenţei didactice.

Eroul romanului prezent, Dumitru Popa, este oltean. Şi prima parte a acţiunii romanului redă nuanţat atmosfera satelor olteneşti. Cu un realism şi o minuţie profesioniste. Graiul oltenesc e nu numai reprodus cu autenticitate, ci şi particularităţile numelor proprii. Ioanei, soacrea lui Mitrel, cel de peste Olt, i se spune în sat Noane. Părinţii lui Mitrel îi spun suroriii acestuia Ghiţa. Care Ghiţa i se adresează viitoarei cumnate, Măria, cu regionalismul rar dodă. Cu prilejul unei vizite de peţit între două familii, aflate pe maluri diferite ale Oltului şi nu tocmai sărăntoace, câteva bune pagini sunt dedicate amintirilor din război, pe ambele fronturi, ale băietilor celor două familii. Pagini mai impresionante decât cele din Delirul monşerului Preda, fie acesta odihnit. Ne întâlnim cu prima măsură a talentului scriitoricesc al profesorului hunedorean.

Noua familie a urmărită în peregrinările fireşti. Mitrel, ca plutonier major, genist, îşi face meseria în lucrări civile. Necazurile (auctor dixit, abandnând firesc tonul neutral) încep cu interogatoriile, la înceut blânde, ale unui locotenent de Contrainformaţii. Care-l tentează cu trimiterea la şcoala de ofitl tentează cu trimiterea la şcoala de ofiţeri, timp de 3 luni. Dacă se înscrie în partidul Comunist. Era vremea aşa zişilor ofiţeri pe puncte. Numărul celor care cunosc jargonul vremii din experienţă directă e pe cale de dispariţie. Că autorul îl foloseşte implicit nu-i de mirare, fresca sa socială o cere. Iar cronicarul  ţinut să sublinieze. Să expliciteze. Eroul, acum numit oficial Dumitru Popa, e reformat din armată. E vorba de epurarea din 48. Necazurile se mută în sat. Unde tânăra familie se retrage. Astfel e implicată şi prigoana la care sunt supuşi ţăranii mijlocaşi de către noul regim.

Fostul plutonier major de geniu Dumitru Popa ajunge primar satul natal şi construieşte un pod de beton peste râul local şi un nou local pentru primărie. Moment în care atorul devine narator direct, făcând referire la o monigrafie fantezistă editată în 2014, cu ocazia comemorării a 500 de ani de la atestarea documentară a satului. Informaţia despre erou fiind pusă pe seama amintirilor orale ale primarului actual. Pecetea autenticitaţii e dată de documente de arhivă, cercetate de autor.

Inevitabilele încurcături sentimentale aduc familia în criză. Primarul e înlocuit din funcţie şi făcut vânzător la cooperativa din sat. Măria, cu copil mic, se întreabă dacă să se despartă sau nu. suratele o sfătuiesc s-o facă. Numai Noane dă glas codului moral ancestral: ce-a legat Dumnezeu, omul n-are voie să dezlege.  Dar omul, pentru care Măria mulţumise lui Dumnezeu, ieşind de la altar, nu mai era acelaşi.

Chiar postul de vânzător trebuia oferit unu membru de partid. Şi ce era cel mai la îndemână mijloc de a-l înlocui pe fostul primar? Un control de gestiune care sa-l scoată neapărat delapidator. L-ar fi terminat. A cerut, un subofiţer de geniu epurat din fosta armată regală nnu era analfabet. După încă un control făcut de contabili din alt judeţ e scos cu un minus minor. Organele de anchetă cer un supracontrol. Intimidează contabilii şi pretinsele pagube pot fi acoperite. Dar familia, oricum oropsită de aventura bărbatului, intră în sărăcie.

Viaţa satului se derulează pe coordonatele cunoscute. Şurubul se strânge pe nesimţite, lumea se întoarce cu dosu-n sus. Scăpat de o capcană pregătită de noii stăpâni, eroul se aruncă în a doua mare etapă a vieţii lui. Ajunge, întâmplător, la Hunedoara. Unde are noric de un inginer cu războiul făcut pe ambele fronturi. Pe care-l ajută la proiectare. Era, totuşi, în punctele esenţiale, nevoie şi de specialişti. Prilej pentru autor să descrie viaţa de şantier. Cu mai puţin fior plastic decât cea a satului. Care-i pare mai familiară. Cu o nuanţă de ton de proces verbal. Dar autentică, şi asta.

Astfel luăm cunoştinţă cu ziarul local, dar mai ales cu Birtul porcului, cârciuma de succes, numită aşa fiind apropiată de târgul de animale unde se zicea că se va construi un parc. Cronicarul recunoaşte, din juneţea petrecută nu departe de Hunedoara, un nume care scrie la ziar. Nicuţă Tănase. Ceea ce accentuează parfumul presei de atunci…

Sigur că necazurile nu-l pot ocoli. E implicat într-o cercetare stupidă a Securităţii. Obsedată de duşmani ai poporului. Mai ales de legionari. Locotenentul de Securitate care conducea cercetarea, care aparent îl urmărea pe inginerul ce-i fusese şef în prima fază a proiectării ariei combinatului care va fi siderurgic, e recunoscut e Mitrel de la primul contact. Le ţinuse muncitorilor o, să-i zicem conferinţă. Despre sionism. Cuvânt pe care cu toţii îl auzeau prima dată. Desigur, şi Mitrel. Dar nu i-o va spune. Nu i-o va spune acum. Peste ani, îl întâlneşte întâmplător, într-un tren. Ajunsese maior de Securitate. Pensionat. Cu întreaga familie, urma să facă Allyah. Dar poate că nici autorul nu cunoaşte cuvântul. Pleca, adică, în… Israel. Şi nu-l chema Botezan, ci Friedman. Se recunosc reciproc. Abia acum fu momentul ca Mitrel să-i amintească de primul lor contact. Când cu sionismul. Prilej de ironică simulare a naivităţii.

Acuma sigur că dacă identitatea fostului locotenent de Securitate ar fi fost dezvăluită abia în finalul romanului, ar fi fost banal. Dezvăluirea are loc la timp. Ca tu, cititorule, să urmăreşti colaborarea forţată în cercetarea arhivistică stupidă (pentru care locotenentul primea salariu) fiind informat. O găselniţă narativă de efect.

Capitolul, totuşi uşor forţat, al silabisirii (greu de folosit alt cuvânt mai sugestiv) arhivei din câteva lăzi confiscate de Securitate, e un bun prile pentru autor de a oferi cititorului rezultatul propriilor cercetări arhivtisice ale autorului. Oportunitatea literară a acestei inserţii destul de lungi e totuşi discutabilă în plan literar. Notele de subsol presărate de-a lungul celor 200 de pagini sunt şi ele rezultatul acestor cercetări personale. Nu e problema cronicarului să aprecieze dacă valorificarea literară a cercetărilor profesorului Mihai Petre e cea mai fericită sau nu. Ca cititor, am, totuşi, unele rezerve. Dinamica narativă se cam rupe de-a lungul celor câteva zeci de pagini de documente de arhivă. Pe care, în context, eroul le răsfoieşte în luna de sistematizare a dosarelor pe care i se ceruse să la organizeze. Sigur că textul arhivistic în sine da o imagine preţioasă a vieţii hunedorene în epocă. Dar cumva în defavoarea rotunjimii literare.

De altfel chiar capitolele din viaţa rurală a perosnajelor au lungimi.  Conversaţia celor 2 viitori cumnaţi, care-şi povestesc experienţele de război este, cum spuneam, o asemenea lungime. Menţin senzaţia că paginile impresionează mai mult decât cele similare din Delirul lui Marin Preda, dar sper că viitorul roman va fi mai coerent dpdv literar. Acesta se ciţeşte totuşi pe nerăsuflate. Chiar paginile de arhivă curg firesc.

Tema romanului are 3 planuri. Oferă cu acuitate, acurateţe şi har un tablou al epocii instalării regimului comunist într-o vreme când majoritatea publicului e lipsită de destule mărturii literare. Valorifică o cercetare documentară a zonei hunedorene, făcută cu acribie. Şi conturează un destin semnificant. 

E al treilea articol despre haiku, dar mă socot tot outsider în materie. Primul a fost folosit ca prefaţă de poetul Vasi Cojocaru Vulcan la volumul său de poezie în forme fixe japoneze Pe calea răsăritului şi inserat, drept cronică, în volumul Sedus de poezie (Neuma, 2019): http://oldrimsix.info/argument/. Al doilea s-a referit la unul din volumele din seria Prispa cu greieri, coordonată de Corneliu Traian Atanasiu, rezervată subgenului. La Editura Pim. Cu prilejul participării la lansarea respectivului volum: http://oldrimsix.info/de-la-poezia-minimalista-la-haiku-liber/.

În fine, cel actual are ca subiect nr. 16 din serie şi-l are ca autor pe coordonatului colecţiei, sufletul acestei ramuri a mişcării haiku din România. Titlul este Căutând tonul. Un titlu sugestiv. Subliniat de un poem cules pe coperta a patra:

Tăcerea mierlei

Pe braţul macaralei –

Cautând tonul.

Volumul e o colecţie de texte dificil de clasificat. Microproze, pagini de jurnal, reflecţii aforistice… în ansamblu un soi de manual sui generis. Asupra cărui lipsă de pretenţii autorul insistă. Fiecare astfel de element structural e aglutinat de – sau ilustrat cu – câte un haiku.

27 asemenea microsioane, adevărate bijuterii japoneze din perle de cultură. Discursul se încheie cu o promisiune, intitulată în curând. Din care merită citat ultimul alineat: Promit în curând o prezentare a celor mai obişnuite şi flagrante erori ale celor care scriu haiku fără cea mai mică exigenţă. Mânaţi de dorinţe obscure şi total nepotrivite genului.

Singurul mod adecvat de a prezenta un volum de haiku e unul telegrafic. Evident, la fel când e vorba de o atare colecţie utilă practicanţilor. Care, pentru a-şi materializa rostul, va fi completat cu lista volumelor din colecţia pe care le posed.

Nu ştiu dacă formatul de buzunar al colectiei a fost inventat de autorul nostru, nici dacă titlul colecţiei e 100% original. Microcronica de faţă nu e, nu poate fi şi n-are sens să fie exhaustivă. Să se raporteze, adică, la întregul arbore cu ramuri mutiple şi independente ale mişcării poeziei japoneze din România. Oricum lista trebuie începută cu un volum al aceluiaş Corneliu Traian Ungureanu: De un bob zăbavă. Apoi, în ordinea numerelor:

1. Florin Golban – Hotel 5 stele; (vezi al doilea link)
2. Lucreţia Horvath – Popas de-o clipă;
3. Petru-Ioan Gârda – Frunzele toamnei;
4. Rodica P. Calotă – Cerul din fântână;
5. Grigore Chitul – Umbra peste ape;
6. Claudia Ramona Codău – Gutuia din geam;
7. Bia Hurmuz – Parfum de frezii;
8. Manuela Dragomorescu – Întâia brumă;
9. Mihai Pascaru – Boabe de rouă;
10. Mihai Talaşman – Licurici aprinşi;
11. Argentina Stanciu – Cărarea spre lumniş;
12. Ioana Bud – Cântec murmurat;
13. – lipseste
14. Carmen Mariana Nanu – Tăceri sonore;
15. Vasile Conioşi-Mesteşanu – Frunze de dafin;
16. Corneliu Traian Atanasiu – Căutând tonul;

Iată că după 27 de ani de carieră literară, Horia Gârbea oferă quasisimultan 2 volume cu structuri similare: culegeri de texte. Ambele produse de Editura Neuma, ambele în 2020: antologia auctorială Ceasornicarul – 10 ani de poezie şi Ore astrale, critică. Simultaneitatea nu oate să nu aibă o anume semnificaţie, asupra căreia nu mă grăbesc să insist. Dacă mai publicase 3 volume de critică (2 titluri, primul în 2 volume), antologia de poezie e o premieră. Ambele cer precizări. Cumva conex culegerilor de artocole critice –  de fapt cronici, majoritatea de întâmpinre, ar trebui considerat volumul de eseuri critice Trecute vieţi de fanţi şi de birlici – Viaţa şi, uneori, opera personajelor (Cartea românească, 2008, ed II adăugită eLiteratura, 2014). Cât despre poezie, dacă lista bibliografică inserată în fişa signaletică din Wikipedia e completă (şi nu e), atunci primele 3 volume de gen nu sunt cuprinse în antologie. Nu pot decât specula. Primele 2 au apărut în 1996, al treilea în 2003. Iar ponderea poeziei în aceşti ultimi 10 ani e majoră. 6 volume. Dintre care Cântecele lui Huppy (poezie pentru copii), apărut tot la Neuma, nu e cuprins în antologie. Iar 10 e un număr rotund.

Dar să răsfoim antologia. 14 poeme din Pantera sus, pe clavecin (2011). Primul se intitulează logic la început. Iar ultimul, casa lui basho, aruncă o protuberanţă lirică spre fenomenul haiku. Urmează 13 din Trecutul e o sărbătoare (2012).

Cele mai puţine poeme selectate provin din volumul Celălalt ţărm. Despre care am scris în http://oldrimsix.info/optimism-fara-festivism/.

15 poeme din volumul următor, Poeme cu înger. Recenzat în http://oldrimsix.info/bis-in-idem/. În fine, cel mai recent volum din aceşti 10 ani, Pisica din Kavala, cuprinzând contribuţia autorului la cele 2 turnire poetice, Alexandroupolis (2018) şi Alicante (2019), e recenzat în http://oldrimsix.info/cronica-unor-turnire-poetice/. Ar fi, prin urmare, întrucâtva redundant a analiza selecţiile asumate de autor din aceste volume. Să ne limităm la a observa că ultimele poeme din Celălalt ţărm – Necunoscutul şi, mai ales, Ceasornicarul, nu puteau lipsi. Acesta din urmă e cel mai potrivit ca titlul al antologiei. Dece? Pe de o parte humorul tipic are, aici, un moment de-a dreptul negru. Pe de alta, e o raritate prosodică. Autorul scrie rar spre foarte rar rimat. Poemul e, într-un fel, un exemplu de contre emplois. A-l alege ca ambasador literar al unei antologii cu întindere de 10 ani face parte din humorul autorului.

Prezentând, ca moderator, cu 3 zile în urmă, un volum de impresii de călătorie montană eseizante, tocmai lansat, autorul mărturisea afinitata sa cu mediul greco-mediteranean. Lectura celui mai recent volum o dvedeşte din plin. Impresia e accentuată de diferenţa – observată în cronica citată, dintre prestaţiile sale la cele 2 turnire poetice. Nimic mai potrivit, în această sincronia lecturii antologiei, decât această mărturisire personală.

Al doilea volum e, prin definiţie, mai consistent şi cere un plus de focalizare. Cum spuneam la început, e al patrulea volum strict de cronici literare. Dar separat de primele 2-3 de 15 ani.

Am citit, la vremea sa, doar volumul de cronici Vacanţă în infern (2003). Era conceput ca un prim volul dedicat poeţilor. Mi-a scăpat vol. II, dedicat probabil prozatorilor. Cred că a adinat în volum doar o mică parte din cronicile publicate în presă. Cu ani în urmă, când Luceafărul avea format săptămânal, rubrica lui conţinea 5-7 cronici de carte.

Volumul tocmai apărut conţine cronici grupate pe genuri Poezie, Proză, Critică/Eseu. deigur, nu toate sunt scrise ieri. Dar diferenţa faţă de volumul din urmă cu 17 ani e vizibilă cu ochiul liber. Perspicacitatea o avea şi atunci.  Mobilitatea spiritului idem. Altfel n-ar fi continuat să scrie şi să publice. Dar experienţa acumulatăfu valorificată nu doar în maturitatea scriiturii, ci mai ales în construcţia unei scheme, a unui concept. A unui model de abirdare. Ce rămâne neschimbat de-a lungul anilor e vivacitatea şi vioiciunea.

Despre sensul titlului şi alte amănunte mai la vale.

Cronicarul (cum să-i spun altfel?) baletează cu graţie, mai mult sau mai puţn sinusoidal, între două ipostaze. În unele cronici accentul e pus asupra autorului recenzat (cel puţin în capitolul Poezie). Altele se referă la volumul ţinta. Cu variante intermediare nuanţate. Mai mult, autorul e privit din diferite unghiuri. Iar în subteran distanţa, afinitatea faţă de un autor sau altul devin sesizabile. Dacă tu, cititor al sumei cronicilor, te laşi conectat la vibraţia subtilă, discretă, a fiinţei emţionale a cronicarului.

Dar nu e vorba numai de afinităţile elective ale acestuia. Un poet precum Nicolae Prelipceanu nu putea fi portretizat altfel. Firea acestuia, cunoscută în lumea literară, impune maniera cronicii portretizante. Schema e, la rigoare, aplicată pe dos. Admiraţia pentru o poetă dezosată (sic) deghizată în discret ironizat ofiţer al legiunii de onoare e exprimată prin simularea groazei pe care Linda Maria Baros ar inspira-o. Iar simpatia fă echivoc pentru junimistul optezecist Lucian Vasiliu prin ironie amicală.

Deşi nu pierde nici o ocazie să-şi afişeze, nu fără argumente, modestia, socotindu-se cronicar, iar nu critic, autorul îşi valorifică versatilitatea când comentează o antologie poetică a unui scriitor de anvergura lui Gabriel Chifu. Comentariul său e act critic stricto sensu. Dar humorul ubicuu, subtil, îl face să-şi încheie cronica cu o sentinţă ce sună banal, dar care e argumentată cu asupră de măsură pe parcursul analizei. Sentinţă căreia îi conferă statutul de medalie: Gabriel Chifu e un poet al luminii, dar şi al luminilor minţii… dar, cronicar sau critic, autorul recunoaşte implicit că Gabriel Chifu nu poate fi cuprins într-un singur articol. Adaugă imediat încă unul, în care, sub pretextul încadrării scriitorului în curentul dominant, plasează portretul acestuia în decorul optzecist.

Desigur, portretul literar ar fi fst incomplet fără cronica prozei scriitorului. Cu cele 2 texte dedicate romanelor, Gabriel Chifu beneficiază de 4 articole în această frescă literară mozaicată. Cum? Nu există aşa ceva? Fresca e una, mozaicul alta? Şi? Dacă asta-i impresia pe care mai ales selecţia scriitorilor portretizaţi in cronici punctuale, dece nu mi-aş asuma o atare erezie plastic-arhitectonică?

Numai despre Nicolae Manolescu putem citi 4 articole. Evident, 3 în capitolul Critică/Eseu. Dar magicianul pictor pretextează atenţia acordată unui singular volum de proză-jurnal, Poveşti pentru oameni mari (Editura Maşina de scris, 2011) pentru a schiţa o a patra versiune de portret a Criticului din perspectiva rememorării relaţiei personale cu acesta. Inserarea acestui articol în selecţia mărtrisită despre volum nu înseamnă neapărat că fără minuscula doză de proză opera Criticului ar fi fost incompletă. Ci mai ales pentru a oferi o bază concluziei lipsite de echivoc. Şi imposibil de contrazis. … ce să mai vorbim, ai noştri critici când scriu proză dau dovadă de excelenţă. Trecând peste citarea, într-o succintă lista de exemple, a celor 2 volume de proză SciFi autentică numite oarecum neglijent frumoasele istorii insolite ale lui Crohmălniceanu (inginer contructor la bază, precum însuşi H.G.), nu pot să nu aplaud autoironia subţire cu care cronicarul îşi încheie recenzia pretextuală.

Câte două articole sunt dedicate altor critic remarcabili: Răzvan Voncu şi Daniel Cristea-Enache. Cu cel puţin o nuanţă apreciativă la adresa ultimului. Tot de câte două articole beneficiază poeta teleormăneancă Nicoleta Milea. Dacă profesoara de română, doctor în literatură, şi-ar fi adunat cronicile precise şi sagace într-in volum, e probabil că i-ar fi dedicat un articol care ar fi meritat selectat. Şi romancierul analist politic Bogdan Teodorescu, multilateralui Eugen Uricarul şi, desigur, orbitorul Cărtarescu. Cel mai amuzant articol se intitulează Horia Gârbea despre Alex Ştefănescu. O parabolă, simultan pastişă după o schiţă garagialescă. Şi o mănuşă întinsă simţului humorului al criticului. Ex aequo la categoria articol amuzant e portretul lui Radu Sergiu Ruba. Cumva convins că epitetele sunt oarecum superflue, autorul consumă mai tot spaţiul aşa zise cronici relatării unei anecdote autentice. Poetul/prozatorul citind în braille la cenaclul conds de Mircea Martin după ce cerberul de serviciu stinsese lumina.

Să nu omitem a adăuga câteva nume din areopagul subiecţilor cronicarului: poeţii Traian T. Coşovei, Mihai Gălăţanu, preotul eugen Barz. Prozatorii Dănuţ Ungureanu, Marta Petreu, Florina Ilis, Varujan Vozganian, Gabriela Adameşteanu, Şerban Tomşa, criticii Gelu Negrea, Ion Simuţ, Domniţa Neaga, Ana Dobre. Şi, dece nu, Horia Roman Patapievici. Fizician şi filosof la bază. De fapt un om de cultură cu spectru larg.

În fine, un punct esenţial. Citind titlul culegerii pe copertă, deşi sintagma e de mare spre foarte mare circulaţie (poate cel mai mult ne aminteşte de Ştefan Zweig cu ale sale ore astrale ale omenirii), reflexul meu mental m-a trimis în cu totul altă parte. La volumul de poezie Orele aspre. Ei, bine, n-a avut nici o surpriză întâlnind cronica volumului semnat Andrea H. Hedeş sb titlul întregului volum. Reflexul meu mental căpăta valoare de intuiţie. Ei, bine, volumul de proză al scriitoarei-editor-publicist e recenzat în secţiunea firească. Basme de pe alt ţărm. Volumul se intitulează Povestiri de pe malul celălalt. În fine, la sectiunea critică, citim articolul Mărul împăcării. Referitor la volmul Celei mai frumoase – 7 ani de recenzii, al aceleiaşi autoare. Că cele 3 volume recente au fost produse de editura Neuma ar fi superfluu de precizat. Ce-i de subliniat e că, dincolo de faptul că textele ca atare sunt meritorii la modul intrinsec, autorul tabloului literar mozaicat (sau fresca) consideră că locul colaboratoarei sale e natural în acest tablou. De altfel el precizează că i-a urmărit evoluţia literară de la volumul de debut (2008), premiat acela. Încorporarea autoarei în selecţie se conjugă firesc cu tandemul editorial din revista Neuma. nu mai vorbim de colaborarea în activitatea editurii.

Aici e momentul să mă întreb daca îmi pot permite sau nu să adaug o precizare. Dacă n-o fac, anonimizez gratuit – şi păgubos – o realitate oricât de minoră. Deci mint prin omisiune. Daca o fac, atunc risc să sune precum comica replică a unui băieţel care, asistând la rememorarea faptelor de arme ale lui Tom Sawyer de către ciracii săi să adauge: şi mie mi-a tras odată Tom Sawyer o bătaie. Nu cer aprobarea cititorilor. Îmi asum riscul. Aşadar, despre toate cele 3 volume am scris, la rândul meu. Pe blog, imediat după apariţii. Cel puţin una din cronici a fost apoi acceptată de bimestrialul junimist Scriptor.  

Revenind la volumul lui H.G., socot cheia lecturii sale în textul introductiv Despre acest volum. A selecta din peste 800 cronici cele câteva zeci etalate va fi însemnat alegerea potrivită a pietricelelor din grămadă, necesare pentru a contura tabloul. Pentru mine, ca cititor de meserie^* volumul e o telegrafică dar sugestivă şi selectivă istorie literară contemporană. Fie şi post-post modernă.

Arhitectul francez de origine română Cindrel Lupe recidivează. După Micul şi Marele Testament, Baladele, Jargonul şi Flecăreala măiestrului Villon, tălmăcite în româneşte de Cindrel Lupe (semnalat în http://oldrimsix.info/villon-bilingv/ pe 8 aprilie 2019, iată un alt volum bilingv: Le livre blanc des poètes de la Pleiade. Versiunea românească aparţinându-i, evident la fel, autorului.

La fel ca în volumul precedent, avem de-a face cu un complex artistic armonic. Grafica fiind semnată de autor. Concepţia coperţii y compris. Grupul poetic cunoscut ca Pleiada e portretizat în toge romane, în ordine: Etienne Jodelle, Jean Dorat, Guillaume Des Autelz (în medalion), Pontus du Tyard, Pierre de Ronsard, Rémy Belleau, Joachim du Bellay, Antoine de Baïf, Jaques Peletier du Mans, Jean Bastier de la Peruse (în medalion). În interior, fiecare poet are un portret cap de expresie. Realizate fiecare în maniere grafice diferite. Nuanţările contribuind la conturarea profilului, poetic şi chiar uman, al fiecăruia.

Volumul debutează cu o prezentare a Pleiadei: Un grup constituit în 1456, de 9 poeţi care au răspuns apelului latinistului Jean Dorat, sub egida Margaretei de Valois, fiica regelui Francisc I. grupul a fost iniţial autointitulat Brigada. Apoi redenumit cu numele consacrat secolul XIX. Când a şi fost redus la 7. Cei mai cunoscuţi şi/sau activi, de-a lungul secolelor. Pentru a nu repeta numele lor, să reţinem doar pe cei 3 al căror nume a fost retras de posteritate: Guillome des Autelz, Jean Bastier de la Peruse şi însuşi Jean Dorat.

Am păstrat informaţia din volum ca atare. Faţă de care am datoria unor precizări. 1456 e o evidentă scăpare, sub titlul unei greşeli de tipar. Căci toţi membrii grupului au trăit în secolul XVI. E vorba de 1556. Care e anul în care cel mai reliefat, Ronsard, a anunţat, într-un poem, că Brigada devine Pleiada. Dar termenul n-a fost preluat atunci termenul, referitor la ei înşişi.

Revenind la prezentarea pe care autorul volumului o face mişcării/grupului, acesta subliniază ideea-forţă (omisă în documentaţia internautică referitoare) că scopul le-a fost novator şi ameliorator al limbii franceze. Într-o epocă renascentistă, în care centralizarea statului era în curs de finalizare şi o anume omogenizare a limbii naţionale devenise necesară. Sigur, din perspectiva extrapoetică, limbile meridionale (provensala, occitana) există si azi, pe când unicul post TV în bretonă (limbă celtică) s-a închis din lipsă de public.

Munca traducătorului a avut o mărturisită esenţă programatică. A selectat şi tradus opere corespunzând programului grupului. Iar Finis corona opus a reprezentat retraducerea traducerii în franceză a operei lui Horaţiu Ars poetica, a lui Jaques Peletier du Mans. Pe care autorul îl consideră, pe bună dreptate, un manifest literar excepţional. 

Toţi cei 10 beneficiază de câte un capitol. Care începe cu o minifişă portretistică. Tradusă şi aceasta. Gentilul ellenist Rémy Belleau a tradus din greacă Odele lui Anacreon, dar şi capitolele biblice Ecclesiastul şi Cântarea cântărilor. Fu primul care oferi vorbitorilor de franceză acest poem. Autorul a selectat poezii de dragoste.

Jean – Antoine du Baïf se numeşte pe sine doctus, doctior, doctissimus. A experimentat versificaţia în metrică greco-latină şi creaţii teatrale proto clasice. A tradus autori clasici greco-latini: Sofocle, Terenţiu şi Plaut. A creat o academie de Muzică şi Poezie.

Autorul a selectat doar 4 poeme ale acestui elev al lui Jean Dorat (ca şi Ronsard). Între care un epitaf scris după Sfântul Bartolomeu.

Jean Bastier de la Péruse. Numit de poetul teolog Charles de Sainte-Marthe un Euripide francez. Dramaturg, actor şi poet, decedat la numai 25 de ani.

Prezent în antologie cu 4 poeme, dintre care 3 sonete. Celui de-al patrulea îî lipseşte una din terţinele finale. Dar tocmai acesta e dedicat de-a dreptul Venerei.

Vine rândul celui mai reprezentativ şi notoriu, Pierre de Ronsard. Autorul nu omite a selecta şi adăuga celor 4 sonete poemul epistolar cu fond biografic dedicat lui Pierre de Pascal, din Ţara de Jos a Languedocului. Indicând scrupulos sursa textului. Dincolo de reprezentativitate în sine, acest autoportret e mai important pentru cititorul român decât pentru oricare alt european, dacă nu pentru oricare alt pământean francofon. Punctul focal este mărturisirea originii poetului in ţara cea divină. Rădăcina spiţei sale se numea, în limba neamului său, Banul Mărăcine. Transcris de poet în limba accesibilă a cărei creator apărător a fost: Marquis de Ronsard. El se referă la un semilegendar cavaler pornind de la Dunăre şi ajungând să lupte în slujba regelui francez, în războiul de o sută de ani. revendicat, acesta şi de istorici bulgari. Tema a avut rezonanţă şi în literatura română. Vezi poemul Banul Mărăcină de Vasile Alecsandri. Care are şi o versiune muzicală folclorică. Aici intervine o ambiguitate. Numele românesc a fost purtat de un boier român, nepot al lui Neagoe Basarab (deci văr cu Teodosie, urmaşul acestuia), ban al Olteniei: Barbu Craioveanu, cunoscut şi ca Mărăcine sau Basarab. Contemporan cu poetul, acesta din urmă. Să mai adăugăm că unii biografi ai poetului i-au atribuit acestuia origini morave şi chiar germane. Pentru publicul Pleiadei important e ce se considera poetul.

Autorul antologiei trece delicat peste aceste inerente neclarităţi istorice, misiunea sa e de a oferi publicului o fermecătoare versiune românească a acestui grup de poeţi. Inserarea acestui minim de informaţii e de datoria cronicarului. Faţă de filiaţia posibilă a unui pot important, ce-şi asumă o trăsătură de unire cu universul românesc.

Pontus de Tyard. Iată cum îl vede Paul Valéry: Acest poet fuse astronom, acest astronom episcop, funcţionar Regal şi a sa pană e mereu polemică. Lya, mitra, astrolabul, ar putea figura pe stela sa funerară.

Mereu 4 poeme. Cu încărcătură filosofică, acestea.

Guillaume des Autelz. Prezentarea se reduce la ideea că se ştiu prea puţne despre el. Poet, scriitor, romanist, reformator al ortografiei. Cele deja uzuale 4 sonete sunt poeme de dragoste.

Jean Dorat preceptor al lui De Baïf, poet de curte, slăvindu-l pe regele Carol al IX-lea. Iniţiatorul grupului numit iniţial Brigada. Cele 2 sonete cu care e ilustrat fac parte din poezia sa dinastică.

Joachim du Bellay a rămas cunoscut pentru poemul Fericit cel care ca Ulise… primul din cele 4 sonete selectate. În care freamătă preferinţa pentru peisajul francez faţă de cel italian. Trăire indusă de călătoria la Roma, ca membru a unei ambasade.

Etienne Jodelle. Poet şi dramaturg, ajunge dizgraţiat în urma unui manifest-memento al masacrului din noaptea sfântului Bartolomeu. Prezent cu 6 sonete. Unele poetizând vulgarul. Altele spre erotic. Cu savoare.

În fine, ultimul, Jaques Peletier du Mans. Umanist, matematician (cu operă), medic şi, desigur, poet. A oferit publicului o traducere în franceza secolului XVI a instrumentului teoretic Ars Poetica lui Horaţiu. Într-un fel, retraducerea în româna actuală a acestei traduceri a pus probleme mai complexe autorului acestei antologii decât sonetele celorlalţi poeţi ai Pleiadei.

Dacă poemul quasibiografic al lui Ronsard e un punct nodal de interes pentru cititorul român, valorificarea in beneficiul contemporanilor a artei poetice horaţiene e centrul de greutate al antologiei. De altfel textul acestui capitol acoperă cam jumătate din cel al volumului.

Două vorbe cu privire la traducere. Din capul locului, îmi declin orice competenţă asupra artei traducerii poeziei în general. Dacă am recenzat nu puţine volume de poezie, dacă am încercat să prezint precedenta bijuterie a autorului – adresa cronicii fiind inserată mai sus, mai e necesară cunoaşterea profundă a limbii originale. Deşi franceza lui Villon e cu un secol anterioară celei a Pleiadei, ambele etape lingvisitce pun probleme românului de rând. Cu aceste precauţii, nu pot aprecia traducerea decât aşa cum apreciez multe piese muzicale. Ca lipsit de cultură şî edicaţie muzicală, dar posesor de ureche şi instinct. Astfel, aprecierea e aproape de superlativ. Nu e cazul să notez cele 2-3 puncte unde aş fi putut prefera, poate, altă soluţie, pe baza paralelismului bilingv al textului.

Poeţii Pleiadei n-au beneficiat de numeroasele traduceri al lui Jules Verne ori Dumas père. Dar imaginea lor literară în spaţiul românesc s-ar situa intre elită şi dictonul latin non multa, sed multum. Le-am făcut cunoştinţa în juneţe, cu prilejul unei antologii – apărută atunci – în traducerea academică a lui Romulus Vulpescu. Îndeajuns pentru a-i fixa în geografia mea literară. După lectura încântată a versiunii autorului, mi-am făcut datoria de a căuta cel puţin un acelaşi sonet în viziunea rafinatului medievalist român. M-am oprit la Cu-acest inel şi forma sa rotundă, de Pontus de Tyard. Desigur, nu e cazul să subliniez decât diferenţa de stil între traducători. Ambele versiuni reprezentându-l sugestiv pe poetul renascentist.

Interesul volumului antologic pentru spaţiul cultural românesc depăşeşte, fără îndoială, dimensiunea limitată a ediţiei. N-am găsit pe teritoriul cărţii vreo referire explicită la copy right. Dar se poate presupune, fie ş implcit, că aparţine autorului. Concluzia cronicarului e fără echivoc. A merita o reeditare la o editură românească de calitate, la un tiraj ceva mai mare decât confidenţial. Idem cu privire la Vollon bilingv. Spre a face accesibil un demers cultural şi altor amatori (tot pe principiul non multa, sed multum) dincolo de prietenii autorului. Pe care-l felicit pentru ambele proiecte

• Omul din boxa de sticlă, Arthur Hiller, 1975 –

Actorul vienez Maximilian Schell e specializat în roluri de ofiţer german din al doilea război mondial. Când nu e ofiţer, de cele mai multe ori oricum joacă un personaj german. Soldat în filmul de debut (1955), locotenent anul următor, căpitan după încă 2 ani. în fine, general (nu oarecare, ci comandant al unei divizii de tancuri) după încă 10 ani. da în acelaşi an, din nou căpitan. Dar unul aliat. (caz rar în filmografia sa). În 1977 joacă din nou un căpitan german, dar şi un general locotenent în ecranizarea Un pod prea îndepărtat, după Cornelius Ryan. Colonel în 1985 şi în 1993. Nu mai pomenim personaje istorice pe care le-a jucat, cele de ofiţer german sunt contextul adecvat personajului oarecum paradoxal din filmul despre care vorbim. Dar trebuie să cităm rolul avocatului acuzaţilor în procesul de la Nürnberg. Şi să nu omitem rolul de compoziţie din Sechestratul din Altona. Unde e, cumva, fost ofiţer nazist. Menţiunt în recluziune de familie după război. Ascuns.

Dece spun că personajul din Omul din cuşca de sticlă e întrucâtva paradoxal? Industriaş evreu de succes, în USA, manipulează un commando de agenţi Mossad, specializaţi în vânătoarea postbelică de criminali de război nazişti. Care-l răpesc pentru a fi judecat la Iersusalim, sub identitatea falsă de colonel nazist. Când vezi prima dată filmul există o şansă să te laşi păcălit. Peroraţiile eroului cu privire la respectivul colonel, de care se arată obsedat, coroborate cu presupusele dovezi pe baza cărora vânătorii Mossad l-ar fi identificat, sugerează un anume grad de credibilitate. Ceva totuşi te pune pe gânduri. Inteligenţa ascuţită şi mai ales humorul tipic evreiesc sună prea puţin teuton. Dar n-ai timp să reflectezi. Dialogul se derulează năvalnic şi te obligă să-i urmăreşti firul.

Fişa IMDB a filmului observă o gafă. Aşa numita soluţie finală, iniţiată în primăvara lui 42, a fost administrată de SS, sub comanda lui Heinrich Himmer. Nu de Wehrmacht, armata germană. Care administra exclusiv lagărele de prizonieri proveniţi din armatele aliate. Gradele în SS diferă. Echivalentul colonelului din armată se numeşte standarten führer. Iar uniformele SS poartă insemne specifice. Cel mai vizibil pe guler.

Dar, reflectând, nu sunt convins că e o gafă. Filmul are o precizie de filigran. Profilul eroului în ipostaza de ofiţer nazist e mult prea subtil. Fostul lui secretar, adus ca martor la proces, aduce un argument forte. Acest om nu e german. E evreu. Nici un goy n-ar putea avea un asemenea humor. Nici un goy n-ar putea vorbi yddish cu aşa o acurateţe. La un asemenea nivel de subtilitate a falsului portret ar fi fost o gafă care să sară în ochi ca omul să ceară o uniformă de colonel  în locul uneia de standarten führer. E adevărat că cei care-l păzesc şi care-i administrează procesul ar trebui să ştie. Ca israelieni şi ca evrei. Dar, cântărind amănuntul cu cântarul farmaceutic (nu e vorba de obiceiul cronicarului, filmul însuşi o cere), apreciez că mai degrabă gazdelor israeliene le-a scăpat amănuntul decât că neatenţia aparţine producătorilor filmului. Întregul spectacol dat în cuşca de sticlă dă de înţeles, pot factum, că Arthur Goldman avea de gând să-şi dezvăluie în final identitatea. Micul amănunt fals al uniformei nazi, impresionantă în sine, generator oricum de reflexe emoţionale puternice într-un tribunal israelian.

Abia revăzând filmul remarci că, arzându-şi cu 2 lumânări înfipte într-o menorah, aflat într-un soi de sanctuar secret cu obiecte din lagărul de la Mauthausen, zona interioară a braţului, îi face pe agenţii Mossad care-l răpeau să creadă că-şi arsese tatuajul cu sigla SS. Procuroarea care, pregătind procesul, încheie un ciudat pact cu presupusul ofiţer nazist, prin care-i permite portul uniformei, ştie bine, cum ştiu şi agenţii de teren care-l răpiseră că SS fusese respondabil de crimele împotriva evreilor, se lasă păcălită, contribuind inconştient la farsă. La prima vizionare nu dăm atenţie amănuntului edificatr că patronul îi cere secretarului să telefoneze celor 2 medii care vor fi folosiţi ca martori pentru identificare, pentru a le aminti să… schimbe radiografiile.

Spectacolul straniu al despărţirii de lume, printr-o cină funebră, e luat de participante ca o ciudăţenie a unui om cu capricii. Discutând cu persoanele din intimitate (secretarul, medicul şi responsabilul cu securitatea personală, el repetă obsesiv, de zeci de ori, formula Arbeit macht frei. Aceştia nu ştiu ce înseamnă. Spectatorul ştie. E, astfel, pregătit să audă, o singură dată, citarea, cu acelaşi ton parodic obişnuit în conversaţia personajulu, a unei alte replici celebre: I shall return. Filmul se adresează spectatorului care ştie că replica fusese pronunţată de generalul american Douglas Macarthur, când fusese silit de ofensiva japoneză să părăsească Filipinele. E cea mai fină aluzie la planul său de mistificare.

Care poate fi logica personajului? Supravieţuitor al Holocaustului, el ajunge un om se succes. Care-şi pune amprenta asupra peisajului american postbelic. Dar pe care e departe de-al admira. Cum nu admiră deloc poncifele lumii americane. Vezi reacţiile la meciul de fotbal (american) transmis la TV. Nu sunt detalii nesemnificative. Omul a acumulat o cultură pe lângă care locuitorii zgâire norilor, dintre care pe unii i-a construit au rămas cowboys. Iar decorul rafinat al locuinţei sale tip penthouse rimează cu nivelul de cultură. Filmul narează derularea planului său de a vorbi evreilor din care provine ca acuzat de false crime de război. Dece? Nu găsim argumente pe teritoriul filmului. Fie şi discrete precum telefoanele date, de secretarul său, celor 2 medici care urmau să mistifice radiografiile. Zero argumente. Poate unul singur, cu bătaie lungă. În primele cadre ale primei secvenţe, personajul crăţă de praf urna cu cenuşa soţiei sale. Instalată, neobişnuit, pe terasa penthouse-lui. Grotescul spectacol al cinei de despărţire nu poate justfica, în  sine, farsa pe care o pregăteşte. Decât dacă el ştie că urmează să moară. Logica personajului cere ca el să ştie că e, biologic, pe moarte şi se aranjează ca tribunalul israelian să condamne la moarte criminalul de război în care se deghizează. Demascat în plin proces, scos din  propriul scenariu aşa de atent pregătit, suferă un şoc. Recuperându-şi destinul.

Să adăstăm o clipă asupra argumentului secretarului său, un simplu evreu american, fără relief. Acest om este evreu. Căci nici un goy n-ar putea avea un asemenea humor. Observaţia are efect nul asupra judecătorului. Dar declanşează reacţia de sinceritate a unuia dintre medicii martori. Care, mărturisind că e evreu, admite că nu poate minţi. Lanţul restabilirii adevărului îşi urmează cursul. Dar spectatorul, apartinând speciei de cinefil căreia filmul se adresează, continuă să reflecteze. Humorul evreului simulant e, într-adevăr, specific. Dar, rememorând manifestările verbale ale acestui humor, spectatorul vizat trage concluzia că intensitatea, dacă nu chiar violenţa acestui humor exprimă o stare interioară de tensiune majoră. Se dovedeşte, chiar în ultimul cadru, că nu e un supravieţuitor oarecare. Ci unul care n-a uitat. Care a fost torturat de fondul sonor al manifestărilor criminalilor nazi. N-a uitat, dar, păstrând cu religiozitate micul său sanctuar secret, s-a străduit să nu uite. Nu cumva tocmai asta e responsabilitatea supravieţuitorului? Nu cumva întregul montaj v fi fost programat să valorifice posibilul sfârşit natural al personajului, în favoarea unei şocante mărturii? Spectatorul e liber să decidă pentru sine. Cumva e un exemplu inconştient de teorie a poveştii bis. Pe care creatorii filmului n-aveau cum s-o cunoască.

Dincolo de gramatica impecabila a filmului, două vorbe despre actori. Specializat în roluri de ofiţer german, interpretate cu temperament accentuat, Maximilian Schell face aici poate cel mai consistent rol al său. Nu l-am văzut în nici unul din rolurile unor mari personalităţi (Einstein, Lenin, Frederich cel Mare, Petru cel Mare, Simon Bolivar). Dar astfel de roluri presupun, de regulă, o anume doză de conventional. Al doilea nume pe generic, Lois Nettleton, în rolul procurorului israelian, îşi valorifică subtilitatea interpretării în prim planuri de efect. Dar e departe de rolul flamboyant al protagonistului. La fel Luther Adler, în rolul secundar al judecătorului. O mai bgată gamă de nuanţe oferă Lawrence Pressman, redând mediocritatea personajului secretarului. Oricum nici un persnaj nu se apropie – şi nici nu e conceput a se apropia – de relieful celui principal.

La 5 ani după singulara ecranizare după singularul roman al profesorului de limbi clasice Erich Segal, care-l scisese din anonimat, Arthur Hiller face aici muncă de meseriaş. Dar senzaţia e că filmul însuşi îl conduce pe el.

Ultimul aspect relevant: ce procent din categriile umane implicate de film îl vor fi apreciat şi gustat? Mi-e teamă că pentru a o fi putu face e nevoie de o anume distanţă.

Primul număr dublu – 1-2 pe 2020 – al revistei Neuma debutează firesc cu primul editorial semnat de Andrea H. Hedeş: Divinităţi periferice. Scriitorul este scriitor pentru că nu poate fi altceva – conchide autoarea. Urmează, conform formatului, cursivul lui Horia Gârbea: Planuri, previziuni, proiecte.

9 cărţi Neuma- începând cu noua antologie a Filialei Bucureşti Poezie. Despre unele am scris deja.

Gheorghe Grigurcu continuă să fie invitat special. De data asta cu 2 pagini de poezie. Ştefan borbely din nou invitat special: Egiptul ficţional. Apoi, un invitat special inedit. Poeta Hanna Bota. Care a oferit lui Emil Lungeanu materia primă pentru capitolul 2 (Critica teatralizată) a volumului Manifestul ludic.

Poezia lumii: Nguyen Hua Ky. Grupaj tradus din vietnameză în engleză de Tran Manh Tien şi J J Khanh, iar din engleză în română de Andrea H. Hedeş şi Horia Gârbea. La care se adaugă o minusculă notă biografică. Apoi albaneza Entela Tabaku, tradusă de Adrian-Christian Kuciuk. Emilio Paz (Peru) – prezentat şi tradus de Horia Gârbea. Michel Herland: Poeme din volumul Tropiques. Traducere de Sonia Elvireanu. Norman Chad (Canada). Traducere de Andrea H. Hedeş şi Horia Gârbea.

Aceeaşi Andrea H. Hedeş informează despre premiile revistei şi Asociaţiei Culturale Luceafărul de Dimineaţă. Dsa a primit premiul pentru proză.

Din nou Gheorghe Grigurcu: În această clipă nu am nevoie de un spaţiu amplu. Sub egida paginii Jurnal.

Estetică: Profesorul Mircea Muthu oferă un Glosar de termeni FORMĂ/FOND.

Un nou şi, posibil, ultimul, referitor la anivesarea lui Nicolae Manolescu. Semnat de Adrian Lesenciuc.

Participare Neuma: Cărţi pentru cei mai tineri cititori. Cătălina Dibre, directoarea bibliotecii din Răcari, despre donaţia de carte a editurii Neuma.

Radu Sergiu Ruba îşi continuă istoriile insolite. Scriitori în faţa propriilor mituri.

Avanpremieră editorială: Liviu Ioan Stoiciu şi Valentin Iacob.

Eseu: Ardian-Christian Kuciuk. În dulcele stim infantil.

Nostalgia sonetului. Adrian Munteanu.

Dulcele stil clasic. Costin Duţu.

Răzleţe. De la perplexitate la himerism – de Gelu Negrea.

Horia Gârbea îi ia un suculent interviu lui Bogdan Theodorescu. Nu sunt un om optimist, deoarece am citit şi citesc multă istorie, declară scriitorul.

Fantasy. Miruna Drăghici: Fabrica „Destin”.

Avanpremieră edotorială: Flavia Adam.

Tineri poeţi: George Paul Volceanov.

Horia Gârbea semnează un medalion aniversar: Gelu Negrea la 75. În aceeaşi pagină, lansări Neuma la Muzeul Maţional al Literaturii române şi la Gaudeamus. Dupa o pagină de comunicate ale Uniunii, un extins reportaj de la coloviul şi premiile Ion Hobana, ediţia a X-a. Centrul de greutate al acestui prim număr al anului.

Eveniment editorial: Cinci secole şi încă in pic. Horia Gârbea despre ediţia a doua a monumentalei Istorii critice a literaturi române a lui Nicolae Manolescu. Sub aceeaşi egidă a evenimentului editorial, Andrea H. Hedeş despre noul roman al lui Gabriel Chifu, În drum spre Ikaria. Sub titlul Călătoria sau Cartea mântuirii (I). va urma în numărul următor. Romanul e văzut în tandem de Horia Gârbea. În studiul intitulat Insula dumnezeiescului urcuş. Tot ca eveniment editorial, H.G. îl salută pe Daniel Cristea-Enache: Urmaşul şi linia sa. Despre aceeaşi carte – Linia de contur –  scrie aplicat şi Andrea H. Hedeş. sub titlul Viaţa în mişcare. Rubrica se încheie cu o cronica amplă a volumului de proză Povestiri de pe malul celălalt, de Andrea H. Hedeş, semnată de criticul Andrei Moldovan: Drumul spre Ithaca.

Cartea de proză. Când tata avea tată, de Mălina Aniţoaiei, în viznea Nicoetei Milea.

Volume Neuma. Tot Nicoleta Milea despre Armura de gală, de Niculna Oprea. Vasile Vidican recenzează mai vechiul roman Comisarul şi blestemul sângelui, de Sergiu Someşan, sub titlul Blesteme în şatră şi conspiraţii interneţionale. Poezie născută din proza zilnică. Dinu Grigorescu despre volumul Vremea semnelor de carte, de Mihaela Stanciu. Ana Dobre citeşte atent volumul de proză al lui Florin Burtan, Răni călătoare. Acelaşi volum în lectura lui Nicolae Dina: Universul riral, între real şi fantastic.

Jocuri postmoderne. Horia Gârbea, despre policierul Luciei Verona, Vacanţele unei dive (editura Tritonic).

Cartea de poezie. Poeme pentru o eternitate incertă. Zgomotul liniştii, de Rodica Braga. Aşa cum vede volumul Monica Grosu. Din noi volume Neuma. O rafinată invenţie literară. Cartea recentă, de Emil Lungeanu. O mostră de ceea ce scriitorul numeşte literatură de gradul trei. Apoi, din nou Cartea de poezie. Jedi de provincie. De Radu Andriescu, în viziunea lui Ioan Holban. După care, Constantin Cubleşan reflectează pe marginea volumului Poeme abandonate în cuvinte, de Ioan F. Pop. Balans între iubire, solitudine si moarte. Aşa vede Gelu Negrea volumul Melaniei Angi Cristea, Giaggioli flori de iris – ediţie bilingvă.  Iar în volumul Maladiile lămpilor, de George Vulturescu, Flavia adam vede Maladii fericite, poeme înalte. Pe acoperişul fierbinte al lumii… poezia se poate ascunde în trupul unei pisici de lemn – descoperă Ana Dobre citind volumul Simonei-Grazia Dima: Pisica de lemn pictat.

Cartea de proză. Sonia Elvireanu analizează la microscop rescrierea miturilor livreşti, de către Răzvan Nicula în volumul Diagramele unor vieţi risipite.

Cartea străină. O teorie a traducerii şi o carte bine tradusă. Despre feluritele metode de traducere, de Friederich Daniel Ernst Schleiermacher (ediţie bilingvă). Sub semnătra lui George Volceanov (traducător al lui Shakespeare). În continuarea articolului, despre romanul lui Colson Whitehead (premiat Pulitzer în 2017): Intuiţioonsta.

Evocări. Mihai Maxim, un recuperator al „timpului pierdut”, de Constantin Călin. Apoi Ion Lazu – 80. Un fragment din Pasărea din zid – o rememorare din ani 60.

Etnologie. Sarea şi piperul cuvintelor din bucătărie – de Menuţ Maximinian.

Colţul lui Yorik. A doua parte a articolului Există, oare, două categorii de lideri? În continuare despre Genghiz Khan, apoi, despre Ivan cel Groznic.

Alexandru Jurcan dezvoltă, în rubrica Ecran literar, tema camerei stilou. Pe baza nuvelei lui Vasili Şukşin, Călina roşie, convertită de al însuşi în film. Sub titlul elocvent Egor şi mestecenii.

Educaţie. Un anuar altfel, de Adrian Costache.

Teatru. Livada cu mistere a domnului Arion, de Vlad Lungu.

Cinemateca. O comedie mai greu de înţeles. De Nicolae I. Nistor. Pe marginea filmului Pulp fiction, al lui Quentin Tarantino.

Teatru. Trei surori si fratele Putin. Dinu Grigorescu oferă câteva concluzii despre scenariul-spectacol (ne)firesc de liber după Cehov.

Festival. Tot Nicolae I. Nistor construieşte, sub formă de reportaj, un tablou al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru pentru Tineri şi Copii, Timişoara, 28 noiembrie – 3 decembrie 2019. Iar ca Jurnal teatral, Ion Cocora rememorează zilele din decembrie 89, până la finele anilor 90.

Rock. Biografia unui băiat cuminte (Bono), de Dumitru Ungureanu.

Contre pied. Ca românul imparţial, de Gelu Negrea. Textul ne aminteşte de un deja antic articol al lui… Camil Petrescu: Falimentul fotbalului.

Spre finele revistei, Florica Bud descreţeşte surâzând frunţile cu obişnuitul serial amintiri şi pohte copilăreşti. În fine, Vitrina cu cărţi, Poşta redacţiei, Revista revistelor încheie numărul.

Cu exact un an în urmă (diferenţa de o zi e calendaristiă, articolele se împrosătează, de regulă, lunea pe blog) scriam despre Tom Clancy şi seria lui de romane de ficţiune politică (numite de critica americană thrillere politice), cu oarece accent pe roanele ecranizate şi filmele aferente. Eseu publicat de poetul Florin Dochia în Revista nouă. Câteva dintre aceste romane sunt acum disponibile în limba română. Singurul roman al autorului american pe care l-am citit este Cardinalul de la Kremlin (RAO, 2010, 2014, ediţia iniţială fiind din 1988). Este a treia carte publicată de părintele literar al personajului Jack Ryan şi a doua din seria aferentă. Mai mult, e un sequel al romanului Vânătoarea lui Octombrie roşu (1984), primul din serie şi primul ecranizat (1990).

Nu pot corela informaţii între 4 ecranizări ale unor cărţi pe care nu le-am citit şi una citită, neecranizată. Din primele 5 apărute în ordine cronologică. Pentru a da sens conexiunilor între personaje, sunt nevoit să admit ipoteza – probabil incomplet adevărată – identităţii dintre textul carţilor ecranizate şi scenariul filmelor aferente.

Ecranizarea primului roman, făcută în 1990 şi văzută după 2000, dacă nu cumva după 2010, m-a făcut să mă întreb când anume se petrece acţiunea. Târziu, după ce descoperisem săpând pe net universul lui Tom Clancy. Şi mă lămurisem că, deşi ficţiune politică, gradul de deviere de la istoria reală, cel puţin în cazul primelor cărţi, e între minim şi oricum redus. Condiţie care dă sens analizei corelative.

Totuşi cronologia conţinutului romanelor admite neliniarităţi. Materialul documentar al seriei al cărei erou e Jack Ryan notează că romanul Cardinalul de la Kremlin, este un sequel al primului, Vânătoarea lui Octombrie roşu. Fiind al treilea publicat. Între ele apare Jocuri Patriotice, iar după, al patrulea şi al cincilea, apar Pericol limpede şi prezent, apoi Suma tuturor fricilor. Cu care se încheie seria romanelor ecranizate.

Cardinalul… e un sequel deoarece cadrul e acelaşi cu cel din Octombrie… interacţiune sovieto-americană. Parte a răzbiului rece. Primul roman nedatabil, al doilea databil relativ. Ulterior. În primul, eroul ce va fu urmărit de-a lungul carierei, Jack Ryan, nu e tocmai agent CIA. Doar scrie cărţi pentru CIA. Iar acţunea impinge în mijlocul ei. Are o fetiţă de 5 ani. În al doilea e agent de-a binelea. Implicat în mecanismul de urmărire a tratativelor pentru reducerea forţelor strategice ofensive ale celor două superputeri. Mărturiseşte că nu prea se înţelege cu fiul său. Care în primul roman nu se născuse. Înainte de a corela informaţii despre personaje şi context, să urmărim, exclusiv pe baza filmelor, traseul eroului între momentele suprinse de cele 2 cărţi. În Jocuri patriotice (1987) soţia eroului e deja medic oftalmolog şi are un prenume, Cathy. Iar fiica are. Probabil, către 10 ani. la finele filmului famiia il aşteaptă pe fiu. Viitorul John, eroul unor romane a căror acţiune se va petrece peste mulţi ani. vor fi trecut cam 5 ani de la acţiunea din Octombrie... în Pericol limpede şi prezent eroul a avansat într-un post mai înalt în CIA şi reapar personaje din Cardinalul: Bob Ritter, director adjunct al Diviziei Operaţii a CIA şi, mai ales, John Clark. Personaj de cursă lungă al romanelor ulterioare. Cum amiralul Greer, şeful lui Ryan, e, aici, pe moarte, e de presupus că acţiunea se petrece ulterior celei din Cardinalul… revenind la acest sequel de care ne ocupăm, regăsim, alături de Ritter, personaje de pe submarinul Dallas. Cu rol impotant în Vânătoarea lui Octombrie roşu: comandantul Mancuso şi inteligentul sonarist Jones. Plecat de pe submarin în intervalul dintre cele două acţiuni şi revenit în misiune, în timp ce-şi desăvârşea studiile militare. Acum e consultant tehnic. Ceea ce talentul lui, dovedit în romanul de debut, îl îndrituia a deveni. Alături de care îl reîntâlnim pe Marko Ramius, comandantul defectr al submarinului Octombrie roşu.  In două scurte, dar pitoreşti episoade.

Avem astfel o bază pentru datarea actiunii din sequel-ul nostru. Un număr considerabil de amănunte pentru a plasa acţiunea în anii lui Gorbaciov. Model fără echivoc pentru personajul lui Narumov, secretar general al partidului şi lider al Biroului Politic. Numeroase detalii argumentează identitificarea modelului real al liderului sovietic. Cum nu cunosc anturajul establishmentului imperial, la nici un moment al acestuia, nu pot face presupuneri asupra eventualelor modele de personaje. Plec de la premisa că, afară de Gorbaciov, restul personajelor de vârf sunt artefacte. Fabricate pentru a determina dinamica intrigii. Subsumată pentru a pune în valoare personajul Jack Ryan. În contextul unui tablou coerent, credibil, al celor două puteri aflate în prudent echilibru al confruntării. Preşedintele american e, însă, artefact. Nimic din Ronald Reagan. Îşi începuse cariera ca avocat, apoi procuror. Intervine rar, dar decisiv în acţiune. Idem directorul CIA. Anturajul de la vârf al acestuia e format din personaje reîntâlnite în seria de romane. Cu am precizat mai sus. Membrii Biroului politic al PCUS poate vor fi având unele srse în figuri reale, dar lipsa de informaţie împiedică orce presupunere. Mai degrabă personajele sunt artificiale, subsumate logicii acţiunii. Ideea fortării liderului KGB de a defecta în final e fantezistă, dar în aceeaşi logică a intrigii.

Datarea acţiunii, construită pe criteriul unui optim de plauzibilitte (element de seriozitate în ficţiunea politică) se bazează pe ceu 6 ani ai funcţionării lui Gorbaciov. Dacă ideea folosirii unui submarin nuclear cu propulsie silenţioasă, bazată pe tehnologie magnetohidrodonamică (MHD), pentru o primă lovitură nucleară decisivă asupra USA (Octombrie…) era imposibil de conceput sub perestroika gorbaciovită, aceasta nu e, ca ficţiune, principial incompatibilă cu lideri sovietici anteriori. Referiri cronologice punctuale în Cardinalul... ne fac să nu mergem până la Brejnev. Acel prim roman publicat în 1984 s-ar fi putut referi implicit la finele epocii Brejnev. Mqi ales că gestaţia romanului  fost relativ lungă.

4 ani diferenţă între primul roman şi acest sequel, al treilea ordine cronologică, devin vizibili în planul concepţiei. Primul nu are o structură progarmatică. Amestecă elemente de SciFi (propulsia MHD) cu elemente de ficţiune politică (proximitatea primei lovituri nucleare). Dar succesul lui creează premisa iniţierii unei serii stricto sensu. Cardinalul… e, de fapt, prototipul acestei serii.

Un aspect intersant e tehnologia. În spionaj s-a folosit cam un secol microfotografia. Tehnică extinsă şi în afara sferei intelligence. De pildă în cercetarea ştiinţifică. În anii 60 deja puteai primi cópii microfilmate ale unor documente necesare de la biblioteca Lenin. Utilizabile prin mărire fotografică. Spionul controlat de CIA filmează documente secrete, transmite filmele pe filiera convenită, iar agenţii acoperiţi din ambasada americană developează filmele şi trimit documentele reconstituite la centrală, prin metode uzuale. Spionul activa, la momentul actiunii, de 30 de ani. cifră care se repetă de-a lungul naraţiunii. Ceea ce ar însemna că şi-ar fi început activitatea cu câţiva ani, poate 3-4, înainte de criza rachetelor din Cuba. Să nu fi progresat tehnica de transmitere a documentelor? După ce fusese devoalat Philby? Nu mai vorbim de dispozitivul care furase tehnologia armei nucleare în anii de după război? Poate e o slăbiciune de concepţie, care va fu servit descoperirii, de către KGB, a filierei ce va duce la arestarea spionului. Ce rezultă din roman, în materie de spionaj, e că în epocă spionajul KGB în USA era atât mai gospodăreşte organizat (Exista un rezident la Washington DC), cât şi mi eficace. Beneficiind de permeabilitatea graniţei mexicane. De unde orice document ajungea lesne în Cuba.

Dar amănuntul tehnolog interesant e altul. Fotografiile agenţlor KGB ucişi cu prilejul recuperării savantului american care era inima cercetării milittare în materie de laseri, savant răpit de un commando KGB dirijat de un agent care coordona oricum spionajul militar, sunt trimise la ambasada americană din Moskova via… poşta electronică. Termen iniţial, care, după generalizarea internet, avea să devină banal. Exista poştă electronică intercontinentală în 86-88? Desigur. Primul e-mail fusese trimis şi receptat în 1971, între două computere conectate, iar în anii 80 reţeaua de reţele era în plină dezvoltare. Iar telecomunicarea via satelit premersese comunicarea între reţelele de calculatoare. Amănuntul e la locul lui.

Una dintre ideile interesante, trecută en passant cu vederea în dinamica acţiunii, dar oricum subliniată, e explicaţia pe care şi-o dau fizicienii aericani pentru avansul tehnologic rusesc în ce priveşte cursa înarmării. La vremea actiunii deja exista ceea ce Reagan numise SDI. Cel puţin ca conceptie. Probabil nu aveau nimic instalat pe orbite. Dar aveau un concept. Ruşii nu-l aveau sau îl ascundeau. Dar fizicianul pe a cărui inteligenţă se bazau cercetările strategice de vârf le atrage şefilor atenţia că premiul Nobel pentru laser şi maser fusese luat de Basov şi Prohorov. Cititorul de atare literatură că aceştia împărţiseră premiul cu americanul Charles Townes (l-am urmărit conferenţiind la Măgurele), scriitorul ştie şi el, dar omite detaliul pentru a sublinia motivarea avansului rusesc. Simetric, liderii proiectului strategic rusesc explică respectivul avans pe baza cercetărilor preseverente si temeinic finanţate asupra fuziunii controlate. Ale cărui domeniu de cercetare e capabil de a produce rezultate de etapă aplicabile la laseri de mare energie. Remarcabile, în această zonă, cunoştinţele dobândite de scriitor. Interesante şi denumirile proiectelor strategice ale celor două puteri: Steaua Strălucitoare, localizat în munţii de lângă Duşanbe, respectiv Tea Clipper. Doza slavă de emfază şi humorul american polisemantic. Sigur că acum, chiar la câţiva ani după momentul acţiunii, Tadjikustanul nu mai aparţine URSS, dar, comparativ, Federaţia rusă foloseşte facilităţile de la Semipalatinsk, din Kazahstan. Proababil respectivele facilităţi descrise în roman, dacă ar f fist reale, ar fu fist şi ele acum folosite de aceeaşi maică Rossia.

Elementul cel mai implauzibil, temeinic forţat, pe care se bazează întregul tablou, altfel realist în mare măsură – ceea ce-l face un potrivit pretext pentru zugrăvirea acesti tablou, e însusi spionul. Ofiţer de tancuri, veteran de război, de trei ori erou al Uniunii Sovietice, rămas la gradul de colonel, aghiotant al celor mai recenţi doi miniştri de război, supravieţuitor al propriei familii. Soţie şi doi fii. Factor activ al dezvoltării complexului militaro-industrial (termen totuşi eludat de scriitor). Cultivând o stranie dedublare. Manifestată prin transmiterea, timp de 30 de ani, toate îmbunătăţirile aduse personal sistemului militar al ţării sale. Încorporate în pachetele de informaţii militare trimise permanent duşmanului militar asimilat ca atare de doctrina militară a ţării pentru apărarea căreia luptase eroic.

Un om cu asemenea experienţă combativă şi tehnică e de presupus a-şi fi format o minte organizată. Care putea să fi fost motivaţia atitudinii şi acţiunii sale dramatic contradictorii. Anchetatorii KGB, profesionişti, dar deloc stupizi se întreabă şi ei. Nu prea mult, sunt concentraţi asupra eficacităţii şi efcienţei anchetei. El însuşi nu oferă decât o explocaţie. A luptat pentru patria sa, dar cekiştii sunt duşmanii săi. Implicit ai patrie sale. Patria sa, Rodina, la fel de sfântă precum orice rus adevărat, nu e cu adevărat patria sa sub mâinile cekiştilor. N-o spune, poate nici n-o gândeşte, poate nici n-o bănuie, dar patrua sa e la fel de inautentică şub mâinile partidului. pe acest moloh nenumit, întrevâut primitiv, cumva ţărăneşte, îl face vinvat de moartea celor din familia sa. Rămâne ca cititorul să aprecieze dacă acceptă această motivaţie ca motor al paradoxalului său comportament. Sau să-l considere prea artificios.

Din straniul portret al cardinalului (deloc întâmplător cod, bine ales ca titlu de roman) se detaşează un amănunt esenţial. Decelabil, însă, doar de către cititorii senecti. Colonelul Filitov este de trei ori erou al Uniunii Sovietice. Am întâlnit cu multe zeci de ani în urmă, un alt militar sovietic cu aceeaşi rarissimă consacrare militară: eroul unei cărţi din cele care au invadat copilăria generaţiei mele: A. S. Pokrîşkin  Aripi de vânător. Pilot de vânătoare în război. Înainte de terminarea căruia parvenise a prii acest titlu extrem de onrant şi rescunoscător de la Rodina. De trei ori erou al Uniunii Sovietice. Ei, bine, acesta a ajuns mareşal de aviaţie şi a murit în 1985. Cu puţin înainte ca personajul calchiat după el să-şi joace rolul de comandant al proiectului Steaua Strălucitoare. O documentare mai amănunţită asupra biografiei eroului ar fi putut, cine ştie, să ofere mai multe amănunte comune cu personajul secundar al romanului. Dar am considerat suficiente cele relevate la prima lectură. Oricum o reîntâlnire literară de atare calibru valorează… cât o medalie ca cititor. Dacă gluma e acceptabilă.

În încheiere sper ca până la începutul lui februarie viitor să mai citesc un roman important din seria Jack Ryan. Oricum tom Clancy e de acum adoptat în sfera mea de preferinţe.

Filiala Bucureşti Poezie  a Uniunii scritorior e deosebit de activă (în curând va aparea cea de-a treia antologie). A participat la traditionalul proiect al Uniunii, turnirul de poezie. Cele mai recente ediţii s-au desfăşurat Între 4 şi 9 septembrie 2018 la Alexabdroupolis (Grecia) şi la Alicante (Spania), pe 30 septembrie 2019.

Horia Gârbea, preşedintele filialei, a făcut parte din echipa acesteia la cele 2 ediţii ale Turnirului. La primul a primit Premiul publicului, pentru ciclul Pisica din Kavala. Editura Neuma s-a aplecat asupra acestor tradiţionale evenimente poetice, publicând volumul cu utitlul de mai sus. Care cuprinde contribuţiile autorului la ambele turnire. Cel de al doiea grupaj se intitulează Costa Blanca.

Strctura poemelor din primul grupaj – care dă şi titlul volumului – nu e inedită. Dar parcă mai accentuată decât in alte volume de poezii marca Horia Gârbea. Poemele sale au personaje în sens propriu. Mai mult, discursul celor mai multe e narativ. Că, totuşi, nu e proză, nu e nevoie de demonstrat. Dar foloseşte cu abilitate elemente împrumutate din proză. Iată, poetul povesteşte, iar figurile despre care povesteşte sunt în bună măsură personaje. Pitoreşti. Spaţiul grec e plin de cârciumari. Ioan, Vasile (cu al cărui chip îi apare eului poetic povestitor însuşi Poseidon), Valamakis… iar în tavernele cărora grecii vorbesc repede între ei, preocupaţi de valuta care tot creşte şi n-au avut timp să fi auzit de Ovidiu. Care asculta, tăcut, cu spatele la mare, larma negustorilor greci. Eminescu nu doar că stă invers, cu faţa la mare, dar are şi insolenţade-al ignora pe Ovidiu.

Poetul alege just, preferându-l pe Epaminonda lui Pelopida şi omitând să pomenească cele doă fiice ale eroului teban – Leucra şi Mantineea. Nu pentru a evita să facă abuz de nume mítice. Ci deoarece toţi cretanii sunt mincinoşi.

Oricât de plină de pitoresc, lumea grecească nu-i ajunge poetului. El aminteşte cititoruluică-i oferise, nu de foarte mult, poeme cu înger. De care lumea extinstă, e la fel de plină precum cea egeeană de cârciumari depozitari de mituri. Ba cumva şi mai plină.

Deloc neobişnuit, poezia lui Gârbea se adresează cititorului… citit. Am dat deja exemple. Dar farmecul i-l aduc inserţiile aluzive. Într-un singur poem se adună referiri glumeţe la personajele homerice, adagiul fericit cel ca Ulise, pomenirea invers ironică la oraşul turnirului poetic (utopie  comunicaţiilor), pentru a sfârşi cu schiţa tremurătoare de tablou egeean în briza arşiţei apusului:

Şi noi am fost în Arcadia

Îşi spun

Miroase fabulos a brânză de capră

Şi Orfeu cânta

În toate tavernele. 

La capitolul valorificarea referinţelor culturale, aici poetul se depăşeşte pe sine.

Dar aluziile culturale nu sunt de ajuns. Cititorul trebuie provocat. Îi împrumută sinelui său poetic vârsta de 10 ani, la care el, poetul ar fi putut vedea un film de care 4/5 din cititorii săi actuali nici n-au auzit. Şi puţini din cei mai în vârstă decât el îşi mai aduc aminte: Ziua în care vin peştii. O raritate în chiar universul horiagârbian. Poetul declarându-se noncinefil. Am făcut precizarea pentru a remarca abilitatea poetului. Care, dincolo de titlu şi o frază aruncată en passant (nu era tocmai rău) are altă ţintă. Filmul înlocuise un western, mult dorit de copii, deoarece unui conducător nu-i plăceau morţii care şi-au dat sufletul împuşcaţi. De data asta aluzia nu e culturală. Dar transparentă. Completată cu versurile omul căruia nu-i plăceau gloanţele murise demult împuşcat. Iar finalul dovedeşte fără echivoc că poetul ştia bine despre mesajul filmului.

Dar provocarea cititorului trebuie să mai facă un pas mai departe. Dacă cititorul standard căruia poetul se adresează se simte confortabil considerat implicit ca fericit precum Ulise şi peregrinat prin Arcadia, el e nevoit să caute în dicţionar un pictor chinez din secolul VII. Yan Liben. Pe care-l promovează într-o trimitate alături de zei şi de Împărat. Două principii fundamentale ale lumii.

Deloc de mirare că, apelând la îngeri, poetul desenează o trăsătură de unire între pisica simbolică din Kavala şi cel puţin unul din volumele sale anterioare. Prin care integrează acest nou volum în opera sa poetică recentă. Dar alături de îngeri, o altă specie, nu mai puţin nobilă, populează discursul său de menestrel în cinstea turnirului: poeţii. Cărora le meneşte, ironic, drept comandant de pluton un Yorik oarecum saltimbanc, ce dă spectacole în fiecare benzinărie. 

Horia Gârbea nu scrie poezie versificată. Dar când o face, rareori, tu, cititor, eşti răsfăţat. Început, ca de multe ori, cu o perifrază tipică sie-şi, poemul Balena se învârte în jurul balenei lui Prévert. Dincolo de şarmul muzical al poemului, în ton de cântecel de copii, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu ne aflăm în faţa unei replici glumeţe la propria sa traducere a poemului La pescuit balene, publicată pe propriul blog, pe 28 febrarie 2015. E improbabil să nu existe o legătură, la urma urmei.

Dintre poncifurile greceşti putea lipsi Marathonul? Legenda acestuia presupune un singur soldat. Poetul inventează un şir de soldaţi, care, pe măsură ce mărşăluiesc spre Atena, veştile pe care le dic despre bătălie sunt, progresiv, mai optimiste.

O lecţie de anatomie. E libertatea cititorului să considere expresia ca o perifrază sau s-o ia ca atare. Oricum poemul e un prilej de etalare a ceea ce poetul numeşte diade:

Pe masa de operaţie

A marii literaturi

Se întâlnesc toate

Diadele glorioase:

Turcul şi pistolul,

Baba şi mitraliera,

Boul şi viţelul, leul şi cârnatul,

Capra şi varza,

Războiul şi pacea,

Roşul şi negrul,

Lira şi spada.

Pare un joc gratuit. Dar e o premieră. Cheia căreia şade în epitetul ironic glorioase. Asemenea structuri complementare, de la nobile la demifolclorice, sunt cu toatele mici organe ale marii literaturi. Termen la fel de ironic.

După provocarea cu Yan Liben, poetul merge mai departe pe linia personajelor chineze din secolul VII. Aşa afli de călugărul budist Xuanzang.

        Diferenţa dintre cele două turniruri e mai mică decât ce au comun. Echipa Filialei Bucureşti Poezie a câştigat ambele turniruri. Ca cititor al ambelor cicluri prezentate de autor, devenite capitole ale volumului în discuţie, mă întreb dece primul capitol a primit, la Alexandroupolis premiul public, nu şi la Alicante. Singura diferenţă pe care o văd e că spatiul grecesc oferă mai multe repere la intersecţia culturalului cu tradiţionalul. Deci mai multe prilejuri pentru autor de a-şi manifesta spectaculozitatea cu care criticul Emil Lungeanu îl creditează. Ce-i drept, analizând un la fel de proaspăt volum de proză.

Doza de poezie din capitolul Costa blanca nu e, în nici un caz, mai mică decât cea din Pisica din Kavala. Ba chiar, lipsidu-i pigmentarea, e mai lesne de absorbit. Sigur că în Alicante mai pluteşte umbra lui Prévert, dar jocul cu acesta fu deja epuizat în primul capitol. Mai pluteşte şi umbra poeziei arabe de dinainte de finele Reconquistei. Dar n-o găsim în poezia lui Gârbea. Nu e o lipsă, e rezultatul unor alegeri personale. Oarecum straniu, finalul poemului Lângă Alicante vorbeşte despre pretinsa preferinţă a fiului poetului (fiu care poate fi un artificiu de compoziţie) pentru… Kalaşnikov. Nu putem să nu ne amintim că autorul însuşi se recomandase, cu ani în urmă, ca fiind… fratele mai deştept al celebrului creator al celei mai populare arme individuale.

Mai întâlnim şi poeme cu peşti. Două chiar. Numite, pentru a sublinia integralitatea volumului, al doilea şi al treilea. Dar din unul dintre ele poetul ne surâde hâtru. Inventând găselniţa furtlui, de către peşti, a speranţelor oamenilor.

De altfel acest final de tip witz (nu banc!), tipic pentru poezia autorului, îl întâlnim în capitolul al doilea cu frecvenţă ceva mai mare decât în medie în întreaga lui poezie. Finluri după care recunoşti un poem de Horia Gârbea mai abutur decât unul al lui Marin Sorescu.

Şi totuşi e greu să scrii despre seducătoarea poezie a multilateralului scriitor. Dece? Tocmai deoarece personalitatea poetică şi densitatea efectelor te-ar îndemna să comentezi cel putin 80% din poeme. Ceea ce ar plictisi iremediabil cititorul şi ai rata, astfel, cronica. Iar a selecta 10-15% e efectiv greu.

După excelentul volum de proză – Răni călătoare, Edtitura Neuma, 2019 – Florin Burtan revine la poezie. Cu volumul Tărâmul pierdut – poeme de odinioară, produs de aceeaşi editură, lansat la recenta ediţie Gaudeamus.  

Cum n-am citit decât aceste cele mai recente 3 volume ale autorului, toate produse de Neuma, n-am o baza de interpretare a subtitlului recent poeme de odinioară. Nu ştiu de când anume datează. Se ştie (diferenţa gramaticală a folosrii verbului e la locul ei) doar că în 2008 a publicat volumul Poeme de odinioară. Din volumul actual are publicate poeme în România Literară. Cum unele dintre acestea au mai fost publicate în 2007, pe un website literar – https://ziureldeziua.blogspot.com/2007/12/ – rezultă că respectivul volum e anterior celui actual. Aşadar subtitlul acestuia din urmă e justificat. Şi semnificant.

Cu aceste clarificări, totuşi relative, putem plasa în relaţie materia poetică însăşi. Ce au comun cele 2 volume de poezie din ultimii 3 ani e prosodia clasică. Putem aprecia, pe baza materialului accesibil, că, cel puţinde la in moment dat încoace, această modalitate de expresie îi e caracteristică autorului. Dar, pe de o parte, o parte din poemele din primul capitol (intitulat Ultimul poştalion) al acestui recent volum, au o rimă incompletă:

Nu s-au tocit veşmintele, ne dor,

Şi zilele nu s-au împuţinat,

Rătacitori pe valuri de-ntuneric,

Pe umeri cu un cer  înstrăinat.

Interesant, pe parcursul aceluiaş prim poem, alte strofe au rimă încrucişată. Cum sunt area majoritate a strofelor din cele 2 volume. De altfel, acest joc prosodic se încheie după primele câteva pagini. Poemul care poartă titlul primului capitol, are nu numai aceeaşi versificaţie, dar e şi cel mai reuşit.

Şi aici ajungem la diferenţa esenţială, pe baza căreia se poate presupune. Alături de celelalte argumente, ordinea cronologică a volumelor. Tonul celui publicat în 2017 e decelabil mai plin, mai armonic, mai rezonant. Citindu-le pe ambele, ai impresia că Tren printre zodii e produsul finit. Fără, totuşi, ca Tărâmul pierdut să fie receptat ca o eboşă. Diferenţa de ton e subtilă. diar subtitlul, de fapt, te îndeamnă să faci săpături. Căutând ventuale dovezi de antepublicare parţială. Şi, surpriză sau nu, iată, găsind.

Dar acest eşafodaj e torpilat de o constatare. Primul volum publicat recent – şi rămân la impresia că e cel mai realizat – are acelaşi subtitlu. Poeme de odinioară. Nu e singurul joc al titlurilor practicat de scriitor. Iată, imediat precedentul volum de proză, intitulat Răni călătoare trimite la volumul de debut, Flaut pe răni, publicat de Cartea românească. În urmă cu… 40 de ani. Ştefan Stan, în notele de lectură pe marginea acesti volum de proză (https://www.infotr.ro/note-de-lectura-rani-calatoare-de-florin-burtan/), are inspiraţia să citeze câteva versuri din volumul de debut:

Sunt punţi pe care nu poţi iar să treci 

Decât înveşmântat în propia ta zare. 

Pe umeri de vei ţine falduri reci,

Amurgul va fi gata de plecare.

Dincolo de formatul versificaţiei, versurile par scrise acum. Iată că matricea poetică are o mare vechime. Să notăm că titlul unei antologii de autor, publicată în 2014, este Flaut pe răni – cele mai frumoase elegii.Sintagma capătă rol nodal din perspectiva auctorială. Ceea ce oferă un plus de semnificaţie versurilor citate. Poate selectate întâmplător de recenzentul citat al volumulu de proză. Dar nu aleator. E mai probabil că acesta din urmă fa fi fost marcat de perenitatea structurală. Cum Dsa se referă la scriitor cu termenul prietenul meu se poate presupune că-i cunoaşte opera.

Doménikos Theotokópoulos, AKA El Greco, are, în Toledo, un mare tablou (2/3 metri) care conţine, într-un colţ, propriul său portret. Nu e singurul pictor care s-a plasat discret în propriile-i opere, e doar primul exemplu la îndemână. În primul capitol al volumulu în discuţie, ultima strofă a poemului Călător spre niciunde, întâlnim acelaşi procedeu artistic. Un microportret, nu prea lesne de recunoscut, al autorului însuşi:

Cel pedepsit să se-mbrace-n tristeţe,

Va primi chipul meu, îmi spuneai,

Îi va fi hărăzit să ardă pe rug,

În rana în care, cândva, m-aşteptai.

Unii dintre recenzenţii volumului recent de proză subliniau conotaţia şi chiar aburul poetic al acesteia. E. g. Nicoleta Milea, ea însăşşi poetă. Care-şi intitulează cronica (nr. 210, noiembrie 2019, al revistei Caligraf), O poetică a prozei. Am spus unii şi nu e cazul să mă refer la propria cronică – inserată în aceeaşi pagină de revistă, în care n-am făcut aceeaşi remarcă. Dar pot opera cu diagnosticul unor critici. Pentru a observa un efect complementar. La fel de discret precum întreg scrisul lui Florin Burtan. Poezia sa, pregnant lirică, uzitează, pe alocuri, elemente de proză. Nu în registrul narativ. Ci deoarece unele expresii denominative au cel puţin nuanţe de personaj. Nici acest procedeu nu e singular. L-am întâlnit făcând parte din registrul altor poeţi care stăpânesc egal mai multe genuri. Fără a exagera prin repetare, dar de ajuns pentru a fi remarcat de cititorul atent. Exemplul citabil în acest volum e cuceritoarea expresie înger bătrân. Care trimite cumva reflex a celebra povestire a lui Márquez, Un domn foarte bătrân cu nişte aripi enorme. Dincolo de care reflex asociativ te izbeşte descoperirea că, deşi îngerii populază, în diferite ipostaze, lumea poeziei, n-ai mai întâlnit, sau cel puţin vei fi întâlnit foarte rar, îngeri bătrâni. Tocmai ceea ce-i conferă expresiei caracterul – şi natura – de personaj. Căci fie ei ei simboluri, fie fiinţe ezoterice, fie elemente ale disciplinei numită fermecător angelologie, îngerii sunt imaginabili fără vârstă. Deoarece aparţin unui spaţiu extralumesc. Dar mai ales lipsa vârstei le redă (nu le conferă!) caracterul etern. Un înger bătrân nu e neapărat un element de realitate. E tot un simbol. Dar un simbol cu un abur de condiţie umană. Ridicat la rang poetic.

Am început pron a spune că m-a impresionat mai mult Tren printre zodii. Pe care-l consider mai realizat. Eram la prima lectură a volumului cel nou. Când l-am reluat, la bani mărunti, fără să-mi schimb impresia generală, conexiunile au început să cântărască. În sensul că profunzimea acestui recent volum, densitatea, pledează pntru omogenitatea nu doar formala a poeziei autorului.

Dar asta e valabil pentru primele 2 capitole, scrise în versificaţia descrisă, păstrată aşa de multă vreme. Cu totul altceva e al treilea şi ultimul capitol. Intitulat învocaţii. Care cuprinde 22 asemenea texte.  

Ele diferă în formă. Fiecare invocaţie e structurată dintr-un număr variabil de distihuri rimate. Rimele sunt de la banale la căutate: uşor/dor, goi/noi, vânt/blând – dar şi veac/dezbrac, rană/capcană, sânii/păgânii. Cele 150-200 de rime construiesc un joc bogat al diversităţii. Cele teoretic perfecte (din 2 silabe accentuate cu aceeaşi sonoritate, cum ar fi foc/joc) sunt, de obicei, banale. Dar unele, precum alinţi/părinţi, ori sfântă/nuntă, sunt rezonante ca sens. Există şi câteva rime forţate (crâng/ajung). Care nu strică ansamblul.

Dar, dincolo de rime (cu ceva mai importante în sine la distihuri ddecât la catrene, cu toate variantele), invocaţiil se disting prin metrică. Nici aceaa integral şi riguros respectată de-a lungul acestor recente volume de poezie. Dar respectată în mai mare măsură în primele 2 capitole. Nu mai vorbim de Tren printre zodii. Chiar dacă numărul silabelor e egal sau cel puţin în raport potrivit la majoritatea distihurilor, ritmul, cezura, accentele sonore suferă pe alocuri. Iată un singur exemplu:

Braţele mele te-aşteaptă… Mi-e drag

Să îţi aştern flaute line pe prag.

O modificare minoră, contragerea Să-ţi la începutul celui de-al doilea vers, arfi recuperat metrica.

Dar cât de importante sunt, de fapt, aceste remarci? Privite din perspectiva plenitudinii discursului liric, pus în valoare de formatul invocaţiilor, sunt, pur ş simplu, chiţibuşării. Nu cred să existe vreun cititor, fie acesta habituat cu poezia lui Florin Burtan, fie care-l descoperă acum, dar citeşte poezie în general, care să creadă, sedus de farmecul liric, că autorul ar fi avut de lucrat la perfecţionarea formală a invocaţiilor. Mai ales că cele mai multe din ruperile de ritm respectă o metrică personală, mai profundă. Cu unităţi sonore mai mari, dar armonice în felul lor.  

Dacă prosodia folosită de autor în, iată, cel puţin în 2 volume de poezie de dragoste, dacă nu cumva de-a lungul creatiei sale poetice, ar fi fost perfectă, cărţile ar fi suferit. Paradoxal. Cititorul mai puţin atent ar fi riscat să socotească poeia de dragoste a autorului drept pastişă după… Eminescu. E adevărat, riscul acesta e exclus la Emil Brumaru, a cărui prosodie e percetă. Dar al cărui eros liric e extrem de personal. Inconfundbil. Una peste alta, lucrurile s-au aşezat peste tot în mod fericit.

Şi, tot una peste alta, dacă Tren printre zodii + primele 2 capitole din Tărâmul pierdut le gustăm ca pe un tort rafinat, deloc greu, invocaţiile sunt… vişina din glazură.

Horia Gârbea însăila, într-o cronică, constatrea că se scrie foarte mult. E o realitate. Nici pozitiva, nici negativă. Daca nu cumva şi una şi. Alta. Niciodată n-am făcut referiri explicite în cronicile cu care am contribuit la pânza de păianjen a primului feed back la minuscula postaţă ce-mi parvine din ce se scrie. M-am mulţumit să decelez feed back-ul discret la feed back-ul meu. Ca un semn masonic, daca metafora e acceptabilă.

Irina Lazăr a debutat în 2016, cu volumul de poezie Fragment de joc. Produs al editurii clujene Grinta. Debut încununat cu 4 premii. Capitolul intitulat Poezii de dragoste cultivă o lirică senzualistă drapată în limbaj de o violenţă artificială. De-a lungul textului frecventa roşului creşte. Ca culoare invocată, ca obiecte/materii, e.g. sânge. Autoarea pare să-şi pregătească astfel, cumva, al doilea volum. Subliniază-mă cu roşu. Încredinţat editurii bistritene Charmides. Apariţie 2019. Volum girat de consacratul poet, tot clujan, Ion Mureşan: Irina Lazăr reuşeşte, în Subliniază-mă cu roşu, să să împace neliniştea cu limpezimea.  

Şi acest al doilea volum are tot 2 capitole: Geometrie plană şi Geometrie în spaţiu. Cumva sonul e asemănător primului volum, marca personală e definită. Dar scriitura e mai şlefuită. Poemul care dă titlul volumului e reprezentativ pentru conturarea stilului personal:

În fiecare zi îţi flutur dezmăţul meu

De molie întoarsă pe dos

Renasc şi mă ascund în codrii blasfemiei

Salivez după farfurioarele cu fructe expuse onctuos

Între două bătăi de gene

Sunt amanta ta de fiecare zi, sunt distrusă sistematic

De emoţii puerile

Noaptea când îmi strâng la piept puterile

Constat că sunt mai tari ca apa

Subliniază-mă cu rosu

Şi adu-mi capul mai aproape de spânzurătoare.

De altfel, poemul e rezumatul perfect al ambelor volume.

Ambele capitole sunt brăzdate cu poeme quasiomonime. 10 cu titlul Masochism în primul capitol respectiv 6 cu titlul Jurnal de pe Pluto într-al doilea. E nevoie de o lectură atentă pentru a aprecia măsura în care cele 10 titluri diferă, la nivel de nuanţă, în sensul unei anume acoperiri în sensul conţinutului. Aş ezita să dau un diagnostic pozitiv. Mai degrabă impresia depinde şi de bunăvoinţa cititorului. În ce priveşte cele 6 jurnale de pe Pluto limbajul şi chiar atmosfera justifică mai decelabil titlurile.

Ambele volume se ditesc cu placere. Cel recent cu mai multă. Iată dece socot că e preferabil să las libertatea maximă cititorului, economisind consideraţii punctuale. E evident să scrisul Irinei Lazăr are o peronalitate distinctă, conturată. Ce-o lipseşte totuşi e forţa. Muzica poeziei sale e scrisă în tonalitate minoră. Nu izbeşte cu pumnul în tabela de marcaj, dacă o metaforă fotbalistică e acceptabilă. Dar are, fără îndoială, un farmec lipsitde echivoc.     

Când am scris despre Cartea recentă, oferită de Emil Lungeanu editurii Neuma, o scoteam un sequel sui generis al volumului Literatura de gradul trei (Tipo Moldova, Iaşi, 2015). Pe care din urmă op, îl socoteam, datorită superficialităţii informării şi prezenţei definiţiei formulei inventate şi promvate de autor, ca model. Fac cuvenita mea culpa. Volumul care conţine, cumva loc de motto, definiţia subgenului brevetat de autor, e structurat aproape exhaustiv. Mai multe zeci de autori analizaţi, prin câte un volum reprezentativ. Iar cronicile de întâmpinare au structură – şi valoare – literară intrinsecă. Ceea ce la lectura aplicată a Cărţii recente (nu pot să nu reiterez observarea discretei ironii a formulei titlului) a putut fi analizat cu rezonabilă concreteţe.

Dar înainte de volumul mai mult sau mai puţin teoretizant, Emil Lungeanu publica, în 2013, altul, de structură complet diferită, intitulat de-a dreptul Manifestul ludic – formule extreme în critica literară. Produs de editura Betta. Instituţia portavoce a unui grup literar definit şi autonom. A cărui descriere depăşeşte aria acestui demers observaţioan dificil. 

Informaţia curent accesibilă asupra autorului e nu doar lacunară. Ci cumva invers proporţională calitativ şi cantitativ personalităţii unicat a acestuia. În lipsa unei biografii convenţionale şi mai ales a unei liste complete de lucrăi publicate – care ar fi foarte lungă -, ce-mi rămâne e de a plasa aceste 2 volume majore care ilustrează originala sa invenţie literară într-o ordine mai degrabă întâmplător consecutivă. Rostul cuvântului Manifest e decodat de prefaţatorul Ion Soare (literat aflat quasipermanent în proximitatea spirituală a autorului nostru), ca termenul logic nu neapărat consecutiv, dar cel puţin aparţinător unui şir care mai conţine quasicentenarul manifest dada, elocventul NU prin care Ionesco denunţa modul cum se scria în vremea lui şi mai puţin deţinătorul de notorietate manifest paradoxist al lui Florentin Smarandache. Însuşi acest şir e derutant, termenii săi fiind nu doar inegali ca substanţă, dar mai ales greu de încadrat într-un context coerent. Dar să nu trecem peste logica ipotetică a considerării celor 2 volume. Manifestul... se ilustrează prin 3 formule critice socotote formule extreme: Critica versificată, Critica teatralizată, Critica politizată. Primele 2 pot fi considerate ample exerciţii stilistice, cea de-a treia are, în plus, o conotaţie parodică. Prin care autorul îşi exprimă, accentuat, humorul quasiubicuu.

În matematică există 2 metode atât de a demonstra teoreme, cât şi a defini şiruri de obiecte matematice. Metoda deductivă la demonstraţii, respectiv sintetică (prin formule) la şiruri, abordări totuşi diferite. Precum şi metoda constructivă, similară în linii mari la ambele proceduri. Capitolele din Manifestul… ar exemplifica metoda constructivă a literaturii de gradul trei. Iar volumul chiar astfel intitulat ar putea fi considerat ca o colecţie exemplificatoare a formulei-motto. Această diferenţă ar fi sugerată de însuşi titlul celui de-al doilea. La care, repet cu îndrăzneală, Cartea recentă ar fi o addenda sui generis.

Tot în 2015 – şi tot sub egida editurii Betta -, inventivul autor dă, indirect, o replică indirectă pefaţatorului din 2013. Cu volumul, de dimensiunea unei plachete, impecabil încadrabil în subgenul marcă înregistrată, Gelu Vlaşin – deprimismul.ro. cu un subtitlu surâzător: Autorul Manifestului deprimist văzut de autorul Manifestului ludic.

Că subtitlul e o formă subtilă de dialog indirect cu prefaţatorul volumului precedent e lipsit de echivoc, pentru cititorul celor 2 cărţi inegale volumetric. Dar humorul inclus aici oferă cititorului celor (doar) 3 cărţi marca Lungeanu o la fel de subtilă cheie de lectură cel puţin a Manifestului… toate cele 3 capitole, dar cu precădere primul, sunt împănate cu citate informale din lumea largă a literaturii. Rolul şi rostul cărora e dublu. autorul face complice cu ochiul cititorului. Dar simultan îşi surâde, discret, în oglinda la purtător. Căci nu poartă barbă. Luînd doar câteva exemple la întâmplre, pseudoversul „nu proclamă Libertatea de a trage cu puşca” (pg. 19) e lizibil pentru majoritatea cititorilor. Dacă citeşti pe Emil Lungeanu ai auzit, cel puţin, de Geo Dumitrescu. Poate l-ai şi citit. Dar, pe aceeaşi pagină, „cu dorul lui Davidovici, icarul”, selectează totuşi cititorii. Mai puţini l-u citit pe regretatul scriitor aviator. Exemplele sunt alese nu deoarce sunt întâlnite pe aceeaşi pagină, ci deoarece ilustrează selectivismul peren al autorului. Probabil foarte puţini rezonează la toate aluziile. Oricum n-are nici un sens ca autorul acestui exercitiu de lectură (ar fi prea mult spus o cronică) să se situeze undeva anume pe hârtia acestei cromatografii sui generis. Tot ce contează e că Emil Lungeanu se dresează cititorului cu un bagaj rezonabil, dacă nu serios, de lecturi. La limită, dpdv al aluziilor, referirilor şi citatelor fără ghilimele, Emil Lungeanu scrie pentru cititorul care este. N-am spus pentru sine. Ci din dorinţa firească de a găsi un cititor precum el însuşi. Sigur ca Faulkner, Thomas Mann ori Balzac îşi propuneau cu totul alt program. Dar, atenţie la cum termină prefaţa sa Ion Soare, figură literară de maximă afinitate: Cine va scrie (Em)Iliada domnului Lungeanu, va trebui să aibă (alături de raţionalitate şi conştiiinţă în permanentă stare de veghe) talentul, erudiţia şi nonconformismul protagonistului, curajul şi stilul acestuia, precum şi un umor neistovit; însă nu unul ieftin sau gratuit, ci din categoria celui mau… serios, demn de pana unor Twain, Daninos, Alehem, Ilf-Petrov, Caragiale şi alţi câţiva, puţini la număr!   

Să adăstăm o clipă mai lunguţă în preajma acestui fragment. Trecem peste posibila dorinţă nemărturisită a exegetului de a se promova ca monografistul scriitorului critic. Îndoindu-se cu onestitate că i-ar şedea în putere. Trecem şi peste statuarea condiţiei implicite a bunului monografist: rezonanţa structurală cu subiectul. Ceea ce este cu ceva mai mult decât afinitatea. Nici punctarea prin repere a unui univers afin stilistic cu autorul nostru nu e neapărat o mare descoperire. Aş vedea cea mai adâncă şi subtilă semnificaţie rezultantă din şirul exemplificator: sugestia că dacă oricare din cei numiţi s-ar fi exersat în critica literară ar fu avut oarece premise să fi descoperit ceea ce domnul Lungeanu numeşte literatură de gradul trei. Întrebarea reflexă e dacă aceşti scriitori, descoperind literatura de gradul trei ar mai fi fost receptaţi integral ca ceea ce au fost. Răspunsul e la îndemână: Emil Lungeanu nu e mai puţin romancier, nu e mai puţin dramaturg, propunând Manifestul ludic. Doar că pe teritoriul acestui text nu ne ocupăm de romancier, ori de dramaturg. Ci, iată, pentru a doua oară, de inventatorul literaturii de gradul trei. Pornind de la recenta… Carte recentă.

Nu cumva fragmentul citat din prefaţă îmi anulează demersul? Nu. De la un simplu exerciţiu de lectură, nici măcar o recenzie aplicată (o cronică de întâmpinare la o carte apărută cu 7 ani înainte n-are sens) la o monografie e cosmică. Pentru monografie resursele personale sunt nule. Exerciţiul de lectură e motivat de afinitatea de fond, la mare distanţă.

Eventuala aplicare a ceea ce autorul numeşte formule extreme în critica literară asupra unor scriitori de mare popularitate ar fi ratat obiectivul. Modalitatea critică fiind receptată ca ostentativ exemplificată. Cumva acelaşi efect s-ar fi obţinut cu nişte scriitori în întregime anonimi. Care nci n-ar fi meritat a fi subiect de demers critic de orice natură. Fixând, astfel limitele naturale, să vedem ce înseamnă cei 3 scriitori abordaţi.

Florentin Popescu e, oare, mai mult critic sau mai mult scriitor? A publicat o monografie a lui Vasile Voiculescu şi face parte din grupul literar din jurul al cărui lider e Nicolae Roşu, din jurul editurii Betta şi al revistei Arena literară (de care Emil Lungeanu nu e străin. Ar fi, mai degrabă, memorialist (vezi Bucureşti cafenenelor literare, Editura Dominor, 2007) şi eseist. A-i dedica o epopee critică, intitulată Călător în Parnas ar fi cea mai fericită fixare metaforică în istoria literară.

Hanna Bota face parte din generatia intermediară. Licenţiată în teologie şi filologie, doctor în antropopogie culturală. Cu numeroase volume de poezie şi proză. Cele mai cunoscute: Ultimul canibal – jurnal de antropolog şi Maria din Magdala, tradus în italiană. Capitolul dedicat e intitulat Omul exotic. Spectacol critic şi mitologic. O formulă sugestivă pentru profilul scriitoarei.

Elizei Roha, scriitoare polivalentă, apropiată de acelaşi grup din jurul editurii Betta, îi e dedicat provocatorul capitol Raport la Congresul al XV-lea – rolul criticii şi autocriticii în literatura contemporană: Eliza Roha: „un Cezar Petrescu feminin” al romanului de azi.

E adevărat că invenţia Partidul Criticist Român, în jurul căreia se organizează textul critic în format parodic nu e originală. Fără nici o conexiune, idependent, Radu Ţuculescu inventează Partidul Oamenilor Cinstiţi (POC), într-o piesă de teatru, iar Mircea Daneliuc inventează, ca regizor şi scenarist, Partidul Democraţiei Originale, în filmul Patul conjugal. Dincolo de ficţiuni, scritorul Ştefan Cazimir creează efectiv, în 1990, Partidul Liber Schimbist. Dar însuşi cuvântul Partid e susceptibil de a fi baza a nenumărate sintagme parodice. Dincolo de parodierea limbajului de lemn, autorul nostru strecoară, prin adjectivul Criticist, o conotaţie insidioasă.

Dacă am asimilat, mai mult sau mai puţin forţat, Cartea recentă ca  addenda la Literatura de gradul trei, dece n-aş asimila Gelu Vlaşin – deprimismul.ro ca un soi de addenda la Manifestul ludic? Relaţia mutuală e choar în mai mare măsură organică. Nu doar deoarece e prodisă tot de editura Betta, ci, mi ales, motivat de subtitlul explicit Autorul Manifestului deprimist văzut de autorul Manifestului ludic. Că poetul stabilit demultişor în Spania (întemeietor şi preşedinte ASARS) e, dacă nu neapărat mai consistent decât cei care au oferit baza de referinţă a Manifestului ludic, oricum cu ceva mai multă notorietate.

Cum acest text nu e tocmai o recenzie, ci doar un exerciţiu de lectură, las cititorilor libertatea quasitotală de a-şi construi propria viziune asupra celor 2 volume. Dacă le-am declanşat curiozitatea. De fapt formatul exerciţiului de lectură e apropiat de ceea ce, când serveam portalul cultural LiterNet.ro, prezentarea redacţională a cărţilor din secţiunea editura a portalului, la care fusesem redactor. Cărţi cărora le adăugam prefeţe propriuzise. Prezentări care n-aveau alt rol decât de a stimula itilizatorului să deschidă, să salveze şi să citească respectiva carte.  

De la cel dintâi raport de lectură (las altora să numească aceste texte de gen – cronici de întâmpinare) – http://oldrimsix.info/poet-totodata-cronicar/, – propus cu apoape un an în urmă cu privire la Mihaela Meravei (şi publicat de poetul Florin Dochia în propria revistă Urmuz), activitatea publică a autoarei a continuat în ritm accelerat. Pe lângă volumul de cronici Anamneze poetice (Editura Rafet, 2018), semnalat în articolul citat mai sus, au apărut nu puţine cronici, precum şi medalioane poetice în diferite reviste: ExPonto, Agora, Inter Artes, Oglinda literară, Plumb, Argeş etc.

Volumul relativ recent, Cu oraşul nostru se întâmplă ceva ciudat (Editura Ex Ponto, 2019) a suscitat un ecou remarcabil. Vom cita doar cronicile aplicate ale vasluiencei Vasilica Grigoraş (http://www.logossiagape.ro/2019/08/04/vasilica-grigoras-de-ce-spune-mihaela-meravei-cu-orasul-meu-se-intampla-ceva-ciudat/) şi a lui Florin Dochia (Argeş, nr. 11, 2019, pg. 21).

Consecventă cu universul familial din antologia de autor, recenzată poeta îş dedică acest cel mai recent volum mamei sale. Şi nu oricum. Nu pur şi simplu. ci cu dragoste. Dar nu numai atât. Pe coperta a patra, în locul unui/unor cartuşe girante, ea pecetluieşte opul cu un poem reprezentativ. Intitulat mama ştie. Reprezentativ deoarece cele 30 de versuri inegale oferă o vitrină sui generis a procedeelor lirice marcă personală. Să notăm concluzia:

mama ştie doar este mamă

toate poeziile vin azi în poala ei

să mai asculte o poveste despre

cât de fericită este ea când eu iubesc.

Formula dedicaţiei devine, astfel, simbolizantă. Sintagma cu dragoste e una din cheile de lectură a volumului. Şi vom vedea, mai la vale, că structura volumului, concepută ca o carte de vizită, e subtil anticipată de această cheie.

De altfel poemul este inserat, cumva ascuns, la pagina 87.

Precedat de două poeme oarecum pregătitoare, pe tema oraşului, cel care dă titlul volumului (pg. 11) operează iniţial cu un abur vag distopic, pentru a pune un punct metaforic îndrăzneţ, pe un i rezonant,  folosit, la vremea sa şi de Marin Sorescu:

semăn tot mai mult cu bătrânul Santiago

mă zbat, ca un salao, în plasa destinului

incapabilă să renunţ la peştele cel de toate zilele

din care-mi hrănesc muza.

Alţi cronicari (citaţi mai sus) diagnostichează poezia autoarei ca demetaforizantă. Dincolo de faptul, demult admis cel puţin tacit, că materia poetică autentică lasă loc de interpretări de reală diversitate, acest poem e fericit ales să intituleze volumul. Concluzia sa e fără echivoc:

de cealaltă parte a pământului

un oraş şchioapătă

din lipsa poeziei.

Concluzia justifică, fie şi indirect, interpretarea celuilalt cronicar citat, a cuvântului ciudat din titlul poemului şi al volumului. Un simplu click ne oferă lista interetărilor, pe care autoarea cronicii le numeşte conotaţii. Ni le putem asuma sau nu, dar putem propune şi semnificaţia genuină, etimologică, a cuvântului de origine slavă: minunat. Poeta s-o fi gândit sau nu la subtilitatea asta, dar i-a lăsat cititorului libertatea să o facă. Subtilitate care nu-i e defel străină poetei. Nu doar aici.

Dece am selectat şi integrat cronicile citate? Întâi de toate nu le-am contrazis. Dimpotrivă. Le-am apreciat pe ambele. Ca să nu folosesc banalul, amorful mi-au plăcut. Tocmai pentru a da un prim contur spaţiului receptiv în care e loc şi pentru o lectură alternativă. Cele două cronici diferind şi între ele. Va viziune şi mai ales ca limbaj. Să facem un pas mai departe e această linie. Volumul se încheie, ca altele pe care le-am întâlnit, cu un capitol de Opinii critice. Ale câtorva zeci de autori, diferiţi ca notorietate. Pe exact 20 de pagini. Exclud din capul locului interpretarea acestei structuri ca simptom de veleitarism. Am întâlnit şi aşa ceva, în periplul lecturilor. Fără să semnalez explicit senzaţia. Calitatea intrinsecă a versului meraveian (sper să-mi fie scuzată invenţia, căci nu se vrea facilă) exclude, de fapt, indiferent de mine, veleitarismul. Dar să considerăm cronicile întâlnite (dintrecare cele două abia selectate ca exemplificatoare la pachet cu referirile critice selectate de autoare. Dece? Nu ca să ilustrăm diversitatea inerentă a recepţiei lecturilor. Ci pentru a sublinia o singularitate. Consangvină cu propria observaţie. Un singur critic notează şi o face en passant, dimensiunea ludică a poeziei Mihaelei Meravei. Dece toţi ceilalţi trec pe lângă această dimensiune? Elementar: deoarece toate celelalte specificităţi sunt în lumină (sic). Lumina însăşi, ca substanţă poetică. Vizibilă pentru mai toţi criticii. Ludicul poetei e foarte discret. Distribuit ca impuritatea ce face dintr-un dielectric – semiconductor. N-am ales metafra tehnicistă deoarce n-aş fi avut alta mai umanistă la îndemână. Ci pentru a reaminti, indirect, formaţia ei tehnică fundamentală, aflată sub hipoderma celei poetice.

Mi se vor cere cel puţin 2-3 exemple de ludic. Poate nici n-or fi mai multe. Dar prezenţa simultană a internetului cu Eliade (pg. 17) e, pentru cututorul care mă aflu, fără echivoc. Contestabilă dovadă, la rigoare, din majoritatea perspectivelor conturate în florilegiul critic. Bun. Şuvoiul de fractali din sufletul poetului e o imagine poetică stricto sensu. Chiar dacă nu la îndemâna cititorului care n-are noţiunea. Dar cu atenţia sensibiizată de primul exemplu te abţii greu să surâzi. Discret, desigur. Aceeaşi atenţie atrasă surâde la quasicomicul imaginii vena aceea de pe frunte pulsa sistolic / ca un Obi nărăvaş, gata să se reverse peste mine. Dar suntem la km 0 şi borna stă cu ochii-n soare?Ei, cititorii dotaţi cu această sensibilitate la ludic n-au decât să continue să caute. Vor mai găsi.

Să plasăm două spectacole (termenul trebuie luat cu toată prudenţa în sensul lui primar, de expunere publică) poetice în raport comparativ. În nici un caz de competiţie, de excluziune reciprocă. Nici de pandant. Ci doar de considerare paralelă. Într-o cronică anterioară mă refeream la ceea ce numeam ironia respectivei poete. Care poetă numea propria ironie, vizibilă cu ochiul liber pentru mine, cu nuanţată atenuare, latură ludică. Ei, bine, am citit mai multe cronici ale respectivului volum. Care era unul de debut. Cronicile treceau falnic şi fără păs pe lângă dimensiunea acelei oferte poetice. Oricum am numi-o. Dacă ce consideram vizibil nu era, de fapt, larg vizibil, doza de ludic din poezia Mihaelei Meravei e nu numai mult mai discretă, dar mai ales ecranată de toate celelalte calităţi observate de areopagul de critici. Cu care n-am, absolut deloc, de gând să polemizez. Doar am datoria să semnalez ce simt.

Ei şi ce-i interesant e că ambele poete au volume de critică publicate. Şi mai interesant e că vin din direcţii culturale diferite. Că ambele producte poetice, punctual acest proaspăt volum, se citesc nu cu plăcere, c cu savoare, devine o afirmaţie banală.