Filiala Bucureşti Poezie  a Uniunii scritorior e deosebit de activă (în curând va aparea cea de-a treia antologie). A participat la traditionalul proiect al Uniunii, turnirul de poezie. Cele mai recente ediţii s-au desfăşurat Între 4 şi 9 septembrie 2018 la Alexabdroupolis (Grecia) şi la Alicante (Spania), pe 30 septembrie 2019.

Horia Gârbea, preşedintele filialei, a făcut parte din echipa acesteia la cele 2 ediţii ale Turnirului. La primul a primit Premiul publicului, pentru ciclul Pisica din Kavala. Editura Neuma s-a aplecat asupra acestor tradiţionale evenimente poetice, publicând volumul cu utitlul de mai sus. Care cuprinde contribuţiile autorului la ambele turnire. Cel de al doiea grupaj se intitulează Costa Blanca.

Strctura poemelor din primul grupaj – care dă şi titlul volumului – nu e inedită. Dar parcă mai accentuată decât in alte volume de poezii marca Horia Gârbea. Poemele sale au personaje în sens propriu. Mai mult, discursul celor mai multe e narativ. Că, totuşi, nu e proză, nu e nevoie de demonstrat. Dar foloseşte cu abilitate elemente împrumutate din proză. Iată, poetul povesteşte, iar figurile despre care povesteşte sunt în bună măsură personaje. Pitoreşti. Spaţiul grec e plin de cârciumari. Ioan, Vasile (cu al cărui chip îi apare eului poetic povestitor însuşi Poseidon), Valamakis… iar în tavernele cărora grecii vorbesc repede între ei, preocupaţi de valuta care tot creşte şi n-au avut timp să fi auzit de Ovidiu. Care asculta, tăcut, cu spatele la mare, larma negustorilor greci. Eminescu nu doar că stă invers, cu faţa la mare, dar are şi insolenţade-al ignora pe Ovidiu.

Poetul alege just, preferându-l pe Epaminonda lui Pelopida şi omitând să pomenească cele doă fiice ale eroului teban – Leucra şi Mantineea. Nu pentru a evita să facă abuz de nume mítice. Ci deoarece toţi cretanii sunt mincinoşi.

Oricât de plină de pitoresc, lumea grecească nu-i ajunge poetului. El aminteşte cititoruluică-i oferise, nu de foarte mult, poeme cu înger. De care lumea extinstă, e la fel de plină precum cea egeeană de cârciumari depozitari de mituri. Ba cumva şi mai plină.

Deloc neobişnuit, poezia lui Gârbea se adresează cititorului… citit. Am dat deja exemple. Dar farmecul i-l aduc inserţiile aluzive. Într-un singur poem se adună referiri glumeţe la personajele homerice, adagiul fericit cel ca Ulise, pomenirea invers ironică la oraşul turnirului poetic (utopie  comunicaţiilor), pentru a sfârşi cu schiţa tremurătoare de tablou egeean în briza arşiţei apusului:

Şi noi am fost în Arcadia

Îşi spun

Miroase fabulos a brânză de capră

Şi Orfeu cânta

În toate tavernele. 

La capitolul valorificarea referinţelor culturale, aici poetul se depăşeşte pe sine.

Dar aluziile culturale nu sunt de ajuns. Cititorul trebuie provocat. Îi împrumută sinelui său poetic vârsta de 10 ani, la care el, poetul ar fi putut vedea un film de care 4/5 din cititorii săi actuali nici n-au auzit. Şi puţini din cei mai în vârstă decât el îşi mai aduc aminte: Ziua în care vin peştii. O raritate în chiar universul horiagârbian. Poetul declarându-se noncinefil. Am făcut precizarea pentru a remarca abilitatea poetului. Care, dincolo de titlu şi o frază aruncată en passant (nu era tocmai rău) are altă ţintă. Filmul înlocuise un western, mult dorit de copii, deoarece unui conducător nu-i plăceau morţii care şi-au dat sufletul împuşcaţi. De data asta aluzia nu e culturală. Dar transparentă. Completată cu versurile omul căruia nu-i plăceau gloanţele murise demult împuşcat. Iar finalul dovedeşte fără echivoc că poetul ştia bine despre mesajul filmului.

Dar provocarea cititorului trebuie să mai facă un pas mai departe. Dacă cititorul standard căruia poetul se adresează se simte confortabil considerat implicit ca fericit precum Ulise şi peregrinat prin Arcadia, el e nevoit să caute în dicţionar un pictor chinez din secolul VII. Yan Liben. Pe care-l promovează într-o trimitate alături de zei şi de Împărat. Două principii fundamentale ale lumii.

Deloc de mirare că, apelând la îngeri, poetul desenează o trăsătură de unire între pisica simbolică din Kavala şi cel puţin unul din volumele sale anterioare. Prin care integrează acest nou volum în opera sa poetică recentă. Dar alături de îngeri, o altă specie, nu mai puţin nobilă, populează discursul său de menestrel în cinstea turnirului: poeţii. Cărora le meneşte, ironic, drept comandant de pluton un Yorik oarecum saltimbanc, ce dă spectacole în fiecare benzinărie. 

Horia Gârbea nu scrie poezie versificată. Dar când o face, rareori, tu, cititor, eşti răsfăţat. Început, ca de multe ori, cu o perifrază tipică sie-şi, poemul Balena se învârte în jurul balenei lui Prévert. Dincolo de şarmul muzical al poemului, în ton de cântecel de copii, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu ne aflăm în faţa unei replici glumeţe la propria sa traducere a poemului La pescuit balene, publicată pe propriul blog, pe 28 febrarie 2015. E improbabil să nu existe o legătură, la urma urmei.

Dintre poncifurile greceşti putea lipsi Marathonul? Legenda acestuia presupune un singur soldat. Poetul inventează un şir de soldaţi, care, pe măsură ce mărşăluiesc spre Atena, veştile pe care le dic despre bătălie sunt, progresiv, mai optimiste.

O lecţie de anatomie. E libertatea cititorului să considere expresia ca o perifrază sau s-o ia ca atare. Oricum poemul e un prilej de etalare a ceea ce poetul numeşte diade:

Pe masa de operaţie

A marii literaturi

Se întâlnesc toate

Diadele glorioase:

Turcul şi pistolul,

Baba şi mitraliera,

Boul şi viţelul, leul şi cârnatul,

Capra şi varza,

Războiul şi pacea,

Roşul şi negrul,

Lira şi spada.

Pare un joc gratuit. Dar e o premieră. Cheia căreia şade în epitetul ironic glorioase. Asemenea structuri complementare, de la nobile la demifolclorice, sunt cu toatele mici organe ale marii literaturi. Termen la fel de ironic.

După provocarea cu Yan Liben, poetul merge mai departe pe linia personajelor chineze din secolul VII. Aşa afli de călugărul budist Xuanzang.

        Diferenţa dintre cele două turniruri e mai mică decât ce au comun. Echipa Filialei Bucureşti Poezie a câştigat ambele turniruri. Ca cititor al ambelor cicluri prezentate de autor, devenite capitole ale volumului în discuţie, mă întreb dece primul capitol a primit, la Alexandroupolis premiul public, nu şi la Alicante. Singura diferenţă pe care o văd e că spatiul grecesc oferă mai multe repere la intersecţia culturalului cu tradiţionalul. Deci mai multe prilejuri pentru autor de a-şi manifesta spectaculozitatea cu care criticul Emil Lungeanu îl creditează. Ce-i drept, analizând un la fel de proaspăt volum de proză.

Doza de poezie din capitolul Costa blanca nu e, în nici un caz, mai mică decât cea din Pisica din Kavala. Ba chiar, lipsidu-i pigmentarea, e mai lesne de absorbit. Sigur că în Alicante mai pluteşte umbra lui Prévert, dar jocul cu acesta fu deja epuizat în primul capitol. Mai pluteşte şi umbra poeziei arabe de dinainte de finele Reconquistei. Dar n-o găsim în poezia lui Gârbea. Nu e o lipsă, e rezultatul unor alegeri personale. Oarecum straniu, finalul poemului Lângă Alicante vorbeşte despre pretinsa preferinţă a fiului poetului (fiu care poate fi un artificiu de compoziţie) pentru… Kalaşnikov. Nu putem să nu ne amintim că autorul însuşi se recomandase, cu ani în urmă, ca fiind… fratele mai deştept al celebrului creator al celei mai populare arme individuale.

Mai întâlnim şi poeme cu peşti. Două chiar. Numite, pentru a sublinia integralitatea volumului, al doilea şi al treilea. Dar din unul dintre ele poetul ne surâde hâtru. Inventând găselniţa furtlui, de către peşti, a speranţelor oamenilor.

De altfel acest final de tip witz (nu banc!), tipic pentru poezia autorului, îl întâlnim în capitolul al doilea cu frecvenţă ceva mai mare decât în medie în întreaga lui poezie. Finluri după care recunoşti un poem de Horia Gârbea mai abutur decât unul al lui Marin Sorescu.

Şi totuşi e greu să scrii despre seducătoarea poezie a multilateralului scriitor. Dece? Tocmai deoarece personalitatea poetică şi densitatea efectelor te-ar îndemna să comentezi cel putin 80% din poeme. Ceea ce ar plictisi iremediabil cititorul şi ai rata, astfel, cronica. Iar a selecta 10-15% e efectiv greu.

După excelentul volum de proză – Răni călătoare, Edtitura Neuma, 2019 – Florin Burtan revine la poezie. Cu volumul Tărâmul pierdut – poeme de odinioară, produs de aceeaşi editură, lansat la recenta ediţie Gaudeamus.  

Cum n-am citit decât aceste cele mai recente 3 volume ale autorului, toate produse de Neuma, n-am o baza de interpretare a subtitlului recent poeme de odinioară. Nu ştiu de când anume datează. Se ştie (diferenţa gramaticală a folosrii verbului e la locul ei) doar că în 2008 a publicat volumul Poeme de odinioară. Din volumul actual are publicate poeme în România Literară. Cum unele dintre acestea au mai fost publicate în 2007, pe un website literar – https://ziureldeziua.blogspot.com/2007/12/ – rezultă că respectivul volum e anterior celui actual. Aşadar subtitlul acestuia din urmă e justificat. Şi semnificant.

Cu aceste clarificări, totuşi relative, putem plasa în relaţie materia poetică însăşi. Ce au comun cele 2 volume de poezie din ultimii 3 ani e prosodia clasică. Putem aprecia, pe baza materialului accesibil, că, cel puţinde la in moment dat încoace, această modalitate de expresie îi e caracteristică autorului. Dar, pe de o parte, o parte din poemele din primul capitol (intitulat Ultimul poştalion) al acestui recent volum, au o rimă incompletă:

Nu s-au tocit veşmintele, ne dor,

Şi zilele nu s-au împuţinat,

Rătacitori pe valuri de-ntuneric,

Pe umeri cu un cer  înstrăinat.

Interesant, pe parcursul aceluiaş prim poem, alte strofe au rimă încrucişată. Cum sunt area majoritate a strofelor din cele 2 volume. De altfel, acest joc prosodic se încheie după primele câteva pagini. Poemul care poartă titlul primului capitol, are nu numai aceeaşi versificaţie, dar e şi cel mai reuşit.

Şi aici ajungem la diferenţa esenţială, pe baza căreia se poate presupune. Alături de celelalte argumente, ordinea cronologică a volumelor. Tonul celui publicat în 2017 e decelabil mai plin, mai armonic, mai rezonant. Citindu-le pe ambele, ai impresia că Tren printre zodii e produsul finit. Fără, totuşi, ca Tărâmul pierdut să fie receptat ca o eboşă. Diferenţa de ton e subtilă. diar subtitlul, de fapt, te îndeamnă să faci săpături. Căutând ventuale dovezi de antepublicare parţială. Şi, surpriză sau nu, iată, găsind.

Dar acest eşafodaj e torpilat de o constatare. Primul volum publicat recent – şi rămân la impresia că e cel mai realizat – are acelaşi subtitlu. Poeme de odinioară. Nu e singurul joc al titlurilor practicat de scriitor. Iată, imediat precedentul volum de proză, intitulat Răni călătoare trimite la volumul de debut, Flaut pe răni, publicat de Cartea românească. În urmă cu… 40 de ani. Ştefan Stan, în notele de lectură pe marginea acesti volum de proză (https://www.infotr.ro/note-de-lectura-rani-calatoare-de-florin-burtan/), are inspiraţia să citeze câteva versuri din volumul de debut:

Sunt punţi pe care nu poţi iar să treci 

Decât înveşmântat în propia ta zare. 

Pe umeri de vei ţine falduri reci,

Amurgul va fi gata de plecare.

Dincolo de formatul versificaţiei, versurile par scrise acum. Iată că matricea poetică are o mare vechime. Să notăm că titlul unei antologii de autor, publicată în 2014, este Flaut pe răni – cele mai frumoase elegii.Sintagma capătă rol nodal din perspectiva auctorială. Ceea ce oferă un plus de semnificaţie versurilor citate. Poate selectate întâmplător de recenzentul citat al volumulu de proză. Dar nu aleator. E mai probabil că acesta din urmă fa fi fost marcat de perenitatea structurală. Cum Dsa se referă la scriitor cu termenul prietenul meu se poate presupune că-i cunoaşte opera.

Doménikos Theotokópoulos, AKA El Greco, are, în Toledo, un mare tablou (2/3 metri) care conţine, într-un colţ, propriul său portret. Nu e singurul pictor care s-a plasat discret în propriile-i opere, e doar primul exemplu la îndemână. În primul capitol al volumulu în discuţie, ultima strofă a poemului Călător spre niciunde, întâlnim acelaşi procedeu artistic. Un microportret, nu prea lesne de recunoscut, al autorului însuşi:

Cel pedepsit să se-mbrace-n tristeţe,

Va primi chipul meu, îmi spuneai,

Îi va fi hărăzit să ardă pe rug,

În rana în care, cândva, m-aşteptai.

Unii dintre recenzenţii volumului recent de proză subliniau conotaţia şi chiar aburul poetic al acesteia. E. g. Nicoleta Milea, ea însăşşi poetă. Care-şi intitulează cronica (nr. 210, noiembrie 2019, al revistei Caligraf), O poetică a prozei. Am spus unii şi nu e cazul să mă refer la propria cronică – inserată în aceeaşi pagină de revistă, în care n-am făcut aceeaşi remarcă. Dar pot opera cu diagnosticul unor critici. Pentru a observa un efect complementar. La fel de discret precum întreg scrisul lui Florin Burtan. Poezia sa, pregnant lirică, uzitează, pe alocuri, elemente de proză. Nu în registrul narativ. Ci deoarece unele expresii denominative au cel puţin nuanţe de personaj. Nici acest procedeu nu e singular. L-am întâlnit făcând parte din registrul altor poeţi care stăpânesc egal mai multe genuri. Fără a exagera prin repetare, dar de ajuns pentru a fi remarcat de cititorul atent. Exemplul citabil în acest volum e cuceritoarea expresie înger bătrân. Care trimite cumva reflex a celebra povestire a lui Márquez, Un domn foarte bătrân cu nişte aripi enorme. Dincolo de care reflex asociativ te izbeşte descoperirea că, deşi îngerii populază, în diferite ipostaze, lumea poeziei, n-ai mai întâlnit, sau cel puţin vei fi întâlnit foarte rar, îngeri bătrâni. Tocmai ceea ce-i conferă expresiei caracterul – şi natura – de personaj. Căci fie ei ei simboluri, fie fiinţe ezoterice, fie elemente ale disciplinei numită fermecător angelologie, îngerii sunt imaginabili fără vârstă. Deoarece aparţin unui spaţiu extralumesc. Dar mai ales lipsa vârstei le redă (nu le conferă!) caracterul etern. Un înger bătrân nu e neapărat un element de realitate. E tot un simbol. Dar un simbol cu un abur de condiţie umană. Ridicat la rang poetic.

Am început pron a spune că m-a impresionat mai mult Tren printre zodii. Pe care-l consider mai realizat. Eram la prima lectură a volumului cel nou. Când l-am reluat, la bani mărunti, fără să-mi schimb impresia generală, conexiunile au început să cântărască. În sensul că profunzimea acestui recent volum, densitatea, pledează pntru omogenitatea nu doar formala a poeziei autorului.

Dar asta e valabil pentru primele 2 capitole, scrise în versificaţia descrisă, păstrată aşa de multă vreme. Cu totul altceva e al treilea şi ultimul capitol. Intitulat învocaţii. Care cuprinde 22 asemenea texte.  

Ele diferă în formă. Fiecare invocaţie e structurată dintr-un număr variabil de distihuri rimate. Rimele sunt de la banale la căutate: uşor/dor, goi/noi, vânt/blând – dar şi veac/dezbrac, rană/capcană, sânii/păgânii. Cele 150-200 de rime construiesc un joc bogat al diversităţii. Cele teoretic perfecte (din 2 silabe accentuate cu aceeaşi sonoritate, cum ar fi foc/joc) sunt, de obicei, banale. Dar unele, precum alinţi/părinţi, ori sfântă/nuntă, sunt rezonante ca sens. Există şi câteva rime forţate (crâng/ajung). Care nu strică ansamblul.

Dar, dincolo de rime (cu ceva mai importante în sine la distihuri ddecât la catrene, cu toate variantele), invocaţiil se disting prin metrică. Nici aceaa integral şi riguros respectată de-a lungul acestor recente volume de poezie. Dar respectată în mai mare măsură în primele 2 capitole. Nu mai vorbim de Tren printre zodii. Chiar dacă numărul silabelor e egal sau cel puţin în raport potrivit la majoritatea distihurilor, ritmul, cezura, accentele sonore suferă pe alocuri. Iată un singur exemplu:

Braţele mele te-aşteaptă… Mi-e drag

Să îţi aştern flaute line pe prag.

O modificare minoră, contragerea Să-ţi la începutul celui de-al doilea vers, arfi recuperat metrica.

Dar cât de importante sunt, de fapt, aceste remarci? Privite din perspectiva plenitudinii discursului liric, pus în valoare de formatul invocaţiilor, sunt, pur ş simplu, chiţibuşării. Nu cred să existe vreun cititor, fie acesta habituat cu poezia lui Florin Burtan, fie care-l descoperă acum, dar citeşte poezie în general, care să creadă, sedus de farmecul liric, că autorul ar fi avut de lucrat la perfecţionarea formală a invocaţiilor. Mai ales că cele mai multe din ruperile de ritm respectă o metrică personală, mai profundă. Cu unităţi sonore mai mari, dar armonice în felul lor.  

Dacă prosodia folosită de autor în, iată, cel puţin în 2 volume de poezie de dragoste, dacă nu cumva de-a lungul creatiei sale poetice, ar fi fost perfectă, cărţile ar fi suferit. Paradoxal. Cititorul mai puţin atent ar fi riscat să socotească poeia de dragoste a autorului drept pastişă după… Eminescu. E adevărat, riscul acesta e exclus la Emil Brumaru, a cărui prosodie e percetă. Dar al cărui eros liric e extrem de personal. Inconfundbil. Una peste alta, lucrurile s-au aşezat peste tot în mod fericit.

Şi, tot una peste alta, dacă Tren printre zodii + primele 2 capitole din Tărâmul pierdut le gustăm ca pe un tort rafinat, deloc greu, invocaţiile sunt… vişina din glazură.

Horia Gârbea însăila, într-o cronică, constatrea că se scrie foarte mult. E o realitate. Nici pozitiva, nici negativă. Daca nu cumva şi una şi. Alta. Niciodată n-am făcut referiri explicite în cronicile cu care am contribuit la pânza de păianjen a primului feed back la minuscula postaţă ce-mi parvine din ce se scrie. M-am mulţumit să decelez feed back-ul discret la feed back-ul meu. Ca un semn masonic, daca metafora e acceptabilă.

Irina Lazăr a debutat în 2016, cu volumul de poezie Fragment de joc. Produs al editurii clujene Grinta. Debut încununat cu 4 premii. Capitolul intitulat Poezii de dragoste cultivă o lirică senzualistă drapată în limbaj de o violenţă artificială. De-a lungul textului frecventa roşului creşte. Ca culoare invocată, ca obiecte/materii, e.g. sânge. Autoarea pare să-şi pregătească astfel, cumva, al doilea volum. Subliniază-mă cu roşu. Încredinţat editurii bistritene Charmides. Apariţie 2019. Volum girat de consacratul poet, tot clujan, Ion Mureşan: Irina Lazăr reuşeşte, în Subliniază-mă cu roşu, să să împace neliniştea cu limpezimea.  

Şi acest al doilea volum are tot 2 capitole: Geometrie plană şi Geometrie în spaţiu. Cumva sonul e asemănător primului volum, marca personală e definită. Dar scriitura e mai şlefuită. Poemul care dă titlul volumului e reprezentativ pentru conturarea stilului personal:

În fiecare zi îţi flutur dezmăţul meu

De molie întoarsă pe dos

Renasc şi mă ascund în codrii blasfemiei

Salivez după farfurioarele cu fructe expuse onctuos

Între două bătăi de gene

Sunt amanta ta de fiecare zi, sunt distrusă sistematic

De emoţii puerile

Noaptea când îmi strâng la piept puterile

Constat că sunt mai tari ca apa

Subliniază-mă cu rosu

Şi adu-mi capul mai aproape de spânzurătoare.

De altfel, poemul e rezumatul perfect al ambelor volume.

Ambele capitole sunt brăzdate cu poeme quasiomonime. 10 cu titlul Masochism în primul capitol respectiv 6 cu titlul Jurnal de pe Pluto într-al doilea. E nevoie de o lectură atentă pentru a aprecia măsura în care cele 10 titluri diferă, la nivel de nuanţă, în sensul unei anume acoperiri în sensul conţinutului. Aş ezita să dau un diagnostic pozitiv. Mai degrabă impresia depinde şi de bunăvoinţa cititorului. În ce priveşte cele 6 jurnale de pe Pluto limbajul şi chiar atmosfera justifică mai decelabil titlurile.

Ambele volume se ditesc cu placere. Cel recent cu mai multă. Iată dece socot că e preferabil să las libertatea maximă cititorului, economisind consideraţii punctuale. E evident să scrisul Irinei Lazăr are o peronalitate distinctă, conturată. Ce-o lipseşte totuşi e forţa. Muzica poeziei sale e scrisă în tonalitate minoră. Nu izbeşte cu pumnul în tabela de marcaj, dacă o metaforă fotbalistică e acceptabilă. Dar are, fără îndoială, un farmec lipsitde echivoc.     

Când am scris despre Cartea recentă, oferită de Emil Lungeanu editurii Neuma, o scoteam un sequel sui generis al volumului Literatura de gradul trei (Tipo Moldova, Iaşi, 2015). Pe care din urmă op, îl socoteam, datorită superficialităţii informării şi prezenţei definiţiei formulei inventate şi promvate de autor, ca model. Fac cuvenita mea culpa. Volumul care conţine, cumva loc de motto, definiţia subgenului brevetat de autor, e structurat aproape exhaustiv. Mai multe zeci de autori analizaţi, prin câte un volum reprezentativ. Iar cronicile de întâmpinare au structură – şi valoare – literară intrinsecă. Ceea ce la lectura aplicată a Cărţii recente (nu pot să nu reiterez observarea discretei ironii a formulei titlului) a putut fi analizat cu rezonabilă concreteţe.

Dar înainte de volumul mai mult sau mai puţin teoretizant, Emil Lungeanu publica, în 2013, altul, de structură complet diferită, intitulat de-a dreptul Manifestul ludic – formule extreme în critica literară. Produs de editura Betta. Instituţia portavoce a unui grup literar definit şi autonom. A cărui descriere depăşeşte aria acestui demers observaţioan dificil. 

Informaţia curent accesibilă asupra autorului e nu doar lacunară. Ci cumva invers proporţională calitativ şi cantitativ personalităţii unicat a acestuia. În lipsa unei biografii convenţionale şi mai ales a unei liste complete de lucrăi publicate – care ar fi foarte lungă -, ce-mi rămâne e de a plasa aceste 2 volume majore care ilustrează originala sa invenţie literară într-o ordine mai degrabă întâmplător consecutivă. Rostul cuvântului Manifest e decodat de prefaţatorul Ion Soare (literat aflat quasipermanent în proximitatea spirituală a autorului nostru), ca termenul logic nu neapărat consecutiv, dar cel puţin aparţinător unui şir care mai conţine quasicentenarul manifest dada, elocventul NU prin care Ionesco denunţa modul cum se scria în vremea lui şi mai puţin deţinătorul de notorietate manifest paradoxist al lui Florentin Smarandache. Însuşi acest şir e derutant, termenii săi fiind nu doar inegali ca substanţă, dar mai ales greu de încadrat într-un context coerent. Dar să nu trecem peste logica ipotetică a considerării celor 2 volume. Manifestul... se ilustrează prin 3 formule critice socotote formule extreme: Critica versificată, Critica teatralizată, Critica politizată. Primele 2 pot fi considerate ample exerciţii stilistice, cea de-a treia are, în plus, o conotaţie parodică. Prin care autorul îşi exprimă, accentuat, humorul quasiubicuu.

În matematică există 2 metode atât de a demonstra teoreme, cât şi a defini şiruri de obiecte matematice. Metoda deductivă la demonstraţii, respectiv sintetică (prin formule) la şiruri, abordări totuşi diferite. Precum şi metoda constructivă, similară în linii mari la ambele proceduri. Capitolele din Manifestul… ar exemplifica metoda constructivă a literaturii de gradul trei. Iar volumul chiar astfel intitulat ar putea fi considerat ca o colecţie exemplificatoare a formulei-motto. Această diferenţă ar fi sugerată de însuşi titlul celui de-al doilea. La care, repet cu îndrăzneală, Cartea recentă ar fi o addenda sui generis.

Tot în 2015 – şi tot sub egida editurii Betta -, inventivul autor dă, indirect, o replică indirectă pefaţatorului din 2013. Cu volumul, de dimensiunea unei plachete, impecabil încadrabil în subgenul marcă înregistrată, Gelu Vlaşin – deprimismul.ro. cu un subtitlu surâzător: Autorul Manifestului deprimist văzut de autorul Manifestului ludic.

Că subtitlul e o formă subtilă de dialog indirect cu prefaţatorul volumului precedent e lipsit de echivoc, pentru cititorul celor 2 cărţi inegale volumetric. Dar humorul inclus aici oferă cititorului celor (doar) 3 cărţi marca Lungeanu o la fel de subtilă cheie de lectură cel puţin a Manifestului… toate cele 3 capitole, dar cu precădere primul, sunt împănate cu citate informale din lumea largă a literaturii. Rolul şi rostul cărora e dublu. autorul face complice cu ochiul cititorului. Dar simultan îşi surâde, discret, în oglinda la purtător. Căci nu poartă barbă. Luînd doar câteva exemple la întâmplre, pseudoversul „nu proclamă Libertatea de a trage cu puşca” (pg. 19) e lizibil pentru majoritatea cititorilor. Dacă citeşti pe Emil Lungeanu ai auzit, cel puţin, de Geo Dumitrescu. Poate l-ai şi citit. Dar, pe aceeaşi pagină, „cu dorul lui Davidovici, icarul”, selectează totuşi cititorii. Mai puţini l-u citit pe regretatul scriitor aviator. Exemplele sunt alese nu deoarce sunt întâlnite pe aceeaşi pagină, ci deoarece ilustrează selectivismul peren al autorului. Probabil foarte puţini rezonează la toate aluziile. Oricum n-are nici un sens ca autorul acestui exercitiu de lectură (ar fi prea mult spus o cronică) să se situeze undeva anume pe hârtia acestei cromatografii sui generis. Tot ce contează e că Emil Lungeanu se dresează cititorului cu un bagaj rezonabil, dacă nu serios, de lecturi. La limită, dpdv al aluziilor, referirilor şi citatelor fără ghilimele, Emil Lungeanu scrie pentru cititorul care este. N-am spus pentru sine. Ci din dorinţa firească de a găsi un cititor precum el însuşi. Sigur ca Faulkner, Thomas Mann ori Balzac îşi propuneau cu totul alt program. Dar, atenţie la cum termină prefaţa sa Ion Soare, figură literară de maximă afinitate: Cine va scrie (Em)Iliada domnului Lungeanu, va trebui să aibă (alături de raţionalitate şi conştiiinţă în permanentă stare de veghe) talentul, erudiţia şi nonconformismul protagonistului, curajul şi stilul acestuia, precum şi un umor neistovit; însă nu unul ieftin sau gratuit, ci din categoria celui mau… serios, demn de pana unor Twain, Daninos, Alehem, Ilf-Petrov, Caragiale şi alţi câţiva, puţini la număr!   

Să adăstăm o clipă mai lunguţă în preajma acestui fragment. Trecem peste posibila dorinţă nemărturisită a exegetului de a se promova ca monografistul scriitorului critic. Îndoindu-se cu onestitate că i-ar şedea în putere. Trecem şi peste statuarea condiţiei implicite a bunului monografist: rezonanţa structurală cu subiectul. Ceea ce este cu ceva mai mult decât afinitatea. Nici punctarea prin repere a unui univers afin stilistic cu autorul nostru nu e neapărat o mare descoperire. Aş vedea cea mai adâncă şi subtilă semnificaţie rezultantă din şirul exemplificator: sugestia că dacă oricare din cei numiţi s-ar fi exersat în critica literară ar fu avut oarece premise să fi descoperit ceea ce domnul Lungeanu numeşte literatură de gradul trei. Întrebarea reflexă e dacă aceşti scriitori, descoperind literatura de gradul trei ar mai fi fost receptaţi integral ca ceea ce au fost. Răspunsul e la îndemână: Emil Lungeanu nu e mai puţin romancier, nu e mai puţin dramaturg, propunând Manifestul ludic. Doar că pe teritoriul acestui text nu ne ocupăm de romancier, ori de dramaturg. Ci, iată, pentru a doua oară, de inventatorul literaturii de gradul trei. Pornind de la recenta… Carte recentă.

Nu cumva fragmentul citat din prefaţă îmi anulează demersul? Nu. De la un simplu exerciţiu de lectură, nici măcar o recenzie aplicată (o cronică de întâmpinare la o carte apărută cu 7 ani înainte n-are sens) la o monografie e cosmică. Pentru monografie resursele personale sunt nule. Exerciţiul de lectură e motivat de afinitatea de fond, la mare distanţă.

Eventuala aplicare a ceea ce autorul numeşte formule extreme în critica literară asupra unor scriitori de mare popularitate ar fi ratat obiectivul. Modalitatea critică fiind receptată ca ostentativ exemplificată. Cumva acelaşi efect s-ar fi obţinut cu nişte scriitori în întregime anonimi. Care nci n-ar fi meritat a fi subiect de demers critic de orice natură. Fixând, astfel limitele naturale, să vedem ce înseamnă cei 3 scriitori abordaţi.

Florentin Popescu e, oare, mai mult critic sau mai mult scriitor? A publicat o monografie a lui Vasile Voiculescu şi face parte din grupul literar din jurul al cărui lider e Nicolae Roşu, din jurul editurii Betta şi al revistei Arena literară (de care Emil Lungeanu nu e străin. Ar fi, mai degrabă, memorialist (vezi Bucureşti cafenenelor literare, Editura Dominor, 2007) şi eseist. A-i dedica o epopee critică, intitulată Călător în Parnas ar fi cea mai fericită fixare metaforică în istoria literară.

Hanna Bota face parte din generatia intermediară. Licenţiată în teologie şi filologie, doctor în antropopogie culturală. Cu numeroase volume de poezie şi proză. Cele mai cunoscute: Ultimul canibal – jurnal de antropolog şi Maria din Magdala, tradus în italiană. Capitolul dedicat e intitulat Omul exotic. Spectacol critic şi mitologic. O formulă sugestivă pentru profilul scriitoarei.

Elizei Roha, scriitoare polivalentă, apropiată de acelaşi grup din jurul editurii Betta, îi e dedicat provocatorul capitol Raport la Congresul al XV-lea – rolul criticii şi autocriticii în literatura contemporană: Eliza Roha: „un Cezar Petrescu feminin” al romanului de azi.

E adevărat că invenţia Partidul Criticist Român, în jurul căreia se organizează textul critic în format parodic nu e originală. Fără nici o conexiune, idependent, Radu Ţuculescu inventează Partidul Oamenilor Cinstiţi (POC), într-o piesă de teatru, iar Mircea Daneliuc inventează, ca regizor şi scenarist, Partidul Democraţiei Originale, în filmul Patul conjugal. Dincolo de ficţiuni, scritorul Ştefan Cazimir creează efectiv, în 1990, Partidul Liber Schimbist. Dar însuşi cuvântul Partid e susceptibil de a fi baza a nenumărate sintagme parodice. Dincolo de parodierea limbajului de lemn, autorul nostru strecoară, prin adjectivul Criticist, o conotaţie insidioasă.

Dacă am asimilat, mai mult sau mai puţin forţat, Cartea recentă ca  addenda la Literatura de gradul trei, dece n-aş asimila Gelu Vlaşin – deprimismul.ro ca un soi de addenda la Manifestul ludic? Relaţia mutuală e choar în mai mare măsură organică. Nu doar deoarece e prodisă tot de editura Betta, ci, mi ales, motivat de subtitlul explicit Autorul Manifestului deprimist văzut de autorul Manifestului ludic. Că poetul stabilit demultişor în Spania (întemeietor şi preşedinte ASARS) e, dacă nu neapărat mai consistent decât cei care au oferit baza de referinţă a Manifestului ludic, oricum cu ceva mai multă notorietate.

Cum acest text nu e tocmai o recenzie, ci doar un exerciţiu de lectură, las cititorilor libertatea quasitotală de a-şi construi propria viziune asupra celor 2 volume. Dacă le-am declanşat curiozitatea. De fapt formatul exerciţiului de lectură e apropiat de ceea ce, când serveam portalul cultural LiterNet.ro, prezentarea redacţională a cărţilor din secţiunea editura a portalului, la care fusesem redactor. Cărţi cărora le adăugam prefeţe propriuzise. Prezentări care n-aveau alt rol decât de a stimula itilizatorului să deschidă, să salveze şi să citească respectiva carte.  

De la cel dintâi raport de lectură (las altora să numească aceste texte de gen – cronici de întâmpinare) – http://oldrimsix.info/poet-totodata-cronicar/, – propus cu apoape un an în urmă cu privire la Mihaela Meravei (şi publicat de poetul Florin Dochia în propria revistă Urmuz), activitatea publică a autoarei a continuat în ritm accelerat. Pe lângă volumul de cronici Anamneze poetice (Editura Rafet, 2018), semnalat în articolul citat mai sus, au apărut nu puţine cronici, precum şi medalioane poetice în diferite reviste: ExPonto, Agora, Inter Artes, Oglinda literară, Plumb, Argeş etc.

Volumul relativ recent, Cu oraşul nostru se întâmplă ceva ciudat (Editura Ex Ponto, 2019) a suscitat un ecou remarcabil. Vom cita doar cronicile aplicate ale vasluiencei Vasilica Grigoraş (http://www.logossiagape.ro/2019/08/04/vasilica-grigoras-de-ce-spune-mihaela-meravei-cu-orasul-meu-se-intampla-ceva-ciudat/) şi a lui Florin Dochia (Argeş, nr. 11, 2019, pg. 21).

Consecventă cu universul familial din antologia de autor, recenzată poeta îş dedică acest cel mai recent volum mamei sale. Şi nu oricum. Nu pur şi simplu. ci cu dragoste. Dar nu numai atât. Pe coperta a patra, în locul unui/unor cartuşe girante, ea pecetluieşte opul cu un poem reprezentativ. Intitulat mama ştie. Reprezentativ deoarece cele 30 de versuri inegale oferă o vitrină sui generis a procedeelor lirice marcă personală. Să notăm concluzia:

mama ştie doar este mamă

toate poeziile vin azi în poala ei

să mai asculte o poveste despre

cât de fericită este ea când eu iubesc.

Formula dedicaţiei devine, astfel, simbolizantă. Sintagma cu dragoste e una din cheile de lectură a volumului. Şi vom vedea, mai la vale, că structura volumului, concepută ca o carte de vizită, e subtil anticipată de această cheie.

De altfel poemul este inserat, cumva ascuns, la pagina 87.

Precedat de două poeme oarecum pregătitoare, pe tema oraşului, cel care dă titlul volumului (pg. 11) operează iniţial cu un abur vag distopic, pentru a pune un punct metaforic îndrăzneţ, pe un i rezonant,  folosit, la vremea sa şi de Marin Sorescu:

semăn tot mai mult cu bătrânul Santiago

mă zbat, ca un salao, în plasa destinului

incapabilă să renunţ la peştele cel de toate zilele

din care-mi hrănesc muza.

Alţi cronicari (citaţi mai sus) diagnostichează poezia autoarei ca demetaforizantă. Dincolo de faptul, demult admis cel puţin tacit, că materia poetică autentică lasă loc de interpretări de reală diversitate, acest poem e fericit ales să intituleze volumul. Concluzia sa e fără echivoc:

de cealaltă parte a pământului

un oraş şchioapătă

din lipsa poeziei.

Concluzia justifică, fie şi indirect, interpretarea celuilalt cronicar citat, a cuvântului ciudat din titlul poemului şi al volumului. Un simplu click ne oferă lista interetărilor, pe care autoarea cronicii le numeşte conotaţii. Ni le putem asuma sau nu, dar putem propune şi semnificaţia genuină, etimologică, a cuvântului de origine slavă: minunat. Poeta s-o fi gândit sau nu la subtilitatea asta, dar i-a lăsat cititorului libertatea să o facă. Subtilitate care nu-i e defel străină poetei. Nu doar aici.

Dece am selectat şi integrat cronicile citate? Întâi de toate nu le-am contrazis. Dimpotrivă. Le-am apreciat pe ambele. Ca să nu folosesc banalul, amorful mi-au plăcut. Tocmai pentru a da un prim contur spaţiului receptiv în care e loc şi pentru o lectură alternativă. Cele două cronici diferind şi între ele. Va viziune şi mai ales ca limbaj. Să facem un pas mai departe e această linie. Volumul se încheie, ca altele pe care le-am întâlnit, cu un capitol de Opinii critice. Ale câtorva zeci de autori, diferiţi ca notorietate. Pe exact 20 de pagini. Exclud din capul locului interpretarea acestei structuri ca simptom de veleitarism. Am întâlnit şi aşa ceva, în periplul lecturilor. Fără să semnalez explicit senzaţia. Calitatea intrinsecă a versului meraveian (sper să-mi fie scuzată invenţia, căci nu se vrea facilă) exclude, de fapt, indiferent de mine, veleitarismul. Dar să considerăm cronicile întâlnite (dintrecare cele două abia selectate ca exemplificatoare la pachet cu referirile critice selectate de autoare. Dece? Nu ca să ilustrăm diversitatea inerentă a recepţiei lecturilor. Ci pentru a sublinia o singularitate. Consangvină cu propria observaţie. Un singur critic notează şi o face en passant, dimensiunea ludică a poeziei Mihaelei Meravei. Dece toţi ceilalţi trec pe lângă această dimensiune? Elementar: deoarece toate celelalte specificităţi sunt în lumină (sic). Lumina însăşi, ca substanţă poetică. Vizibilă pentru mai toţi criticii. Ludicul poetei e foarte discret. Distribuit ca impuritatea ce face dintr-un dielectric – semiconductor. N-am ales metafra tehnicistă deoarce n-aş fi avut alta mai umanistă la îndemână. Ci pentru a reaminti, indirect, formaţia ei tehnică fundamentală, aflată sub hipoderma celei poetice.

Mi se vor cere cel puţin 2-3 exemple de ludic. Poate nici n-or fi mai multe. Dar prezenţa simultană a internetului cu Eliade (pg. 17) e, pentru cututorul care mă aflu, fără echivoc. Contestabilă dovadă, la rigoare, din majoritatea perspectivelor conturate în florilegiul critic. Bun. Şuvoiul de fractali din sufletul poetului e o imagine poetică stricto sensu. Chiar dacă nu la îndemâna cititorului care n-are noţiunea. Dar cu atenţia sensibiizată de primul exemplu te abţii greu să surâzi. Discret, desigur. Aceeaşi atenţie atrasă surâde la quasicomicul imaginii vena aceea de pe frunte pulsa sistolic / ca un Obi nărăvaş, gata să se reverse peste mine. Dar suntem la km 0 şi borna stă cu ochii-n soare?Ei, cititorii dotaţi cu această sensibilitate la ludic n-au decât să continue să caute. Vor mai găsi.

Să plasăm două spectacole (termenul trebuie luat cu toată prudenţa în sensul lui primar, de expunere publică) poetice în raport comparativ. În nici un caz de competiţie, de excluziune reciprocă. Nici de pandant. Ci doar de considerare paralelă. Într-o cronică anterioară mă refeream la ceea ce numeam ironia respectivei poete. Care poetă numea propria ironie, vizibilă cu ochiul liber pentru mine, cu nuanţată atenuare, latură ludică. Ei, bine, am citit mai multe cronici ale respectivului volum. Care era unul de debut. Cronicile treceau falnic şi fără păs pe lângă dimensiunea acelei oferte poetice. Oricum am numi-o. Dacă ce consideram vizibil nu era, de fapt, larg vizibil, doza de ludic din poezia Mihaelei Meravei e nu numai mult mai discretă, dar mai ales ecranată de toate celelalte calităţi observate de areopagul de critici. Cu care n-am, absolut deloc, de gând să polemizez. Doar am datoria să semnalez ce simt.

Ei şi ce-i interesant e că ambele poete au volume de critică publicate. Şi mai interesant e că vin din direcţii culturale diferite. Că ambele producte poetice, punctual acest proaspăt volum, se citesc nu cu plăcere, c cu savoare, devine o afirmaţie banală.

Horia Gârbea, Plăcinte cu ighemonicon, Neuma 2019

Polivalenţa… poliedrică (Emil Lungeanu dixit) lui Horia Gârbea devine vizibilă la nivelul publicului când acesta, în calitatea sa de cititor observă că scriitorul se simte confortabil în oricare dintre genurile şi subgenurile în care scrie. Această idee e un truism. Rostul ei, la începutul unei cronici, e de a face o schiţă de pas (de dans literar) mai departe. Întrebându-ne, cititor asumat cronicar şi cititiori pur şi simplu, dacă există diferenţe subtile între modurile cum tratează el diferitele domenii. Înainte de a-mi contura propria impresie, cred că e cazul de a completa minischiţa de portret datorată aceluiaş E. L. în volumul proaspăt recenzat cu o săptămână în urmă. Reiau înşiruirea: poezie, dramaturgie, critică, proză, traducerile din Shakespeare. Poate ar fi de adăugat publicistica (coeditorialele cursiv la revista Neuma, reportajele de la evenimente editoriale, dar mai ales primul volum de gen, Raţă cu portocale, Editura Liternet.ro, 2001) şi, ca o componentă a criticii, efortul editorial. Sau poate n-ar fi. Sigur ar trebuie pomenită eseistica. Publicul decide, eu am adăugat nuanţările.

Cât despre critică, n-am mai citit un volum de gen din 2005 (Arte parţiale, Editra MLR). Dar cartuşele de pe a patra copertă a celor mai multe volume Neuma nu sunt act critic? Câtă vreme astfel de texte sunt risipite de scriitori cu notorietate care girează, din perspectivă editorială volumele respective, pot fi şi sunt ignorate la inventar. Dar ca marcă identitară a editurii Neuma tind să devină o instituţie. Ergo – nu le mai putem ignora, fără a ştirbi fie şi un minimicrociob din portret.

Să revenim la ceea ce consider observaţie personală. Horia Gârbea a scris 3 romane şi, cu acesta din urmă (Plăcinte cu ighemonicon, Neuma, 2019), 6 de proză scurtă. Romanele au, parcă, mai mult humor şi dezvoltă mai mult şi destul de diferit comic. Poate de aici falsa impresie de uşurel. Uşurel irezistibil şi de efect, de altfel. Oricum o cronică de întâmpinare nu e o monografie. Dar romanele sunt dezvoltate cinematografic, în succesiuni repetitive de secvenţe  care trădează preferinţa nativă pentru proza de mică întindere. Dovadă, aş spune, că e simte mai confortabil aici. Deşi poate scrie orice.

Chiar în proza scurtă, scriitorul duce, nu odată, la consecinţa logică tehnica recompunerii naraţiunilor, altfel impecabil închegate şi coerente, din fragmente modulare. Ba chiar contribuţiile la cele 4 antologii de proză coordonate au această structură. Iar cele la cele mai recente 2 sunt preluate în acest volum (2028. Focul, 1921. Variante).

Volumele de proză scurtă îi prilejuiesc desfăşurarea unor exerciţii de stil. Spre deosebire, însă, de modelul academic-programatic al lui Romulus Vulpescu, de care ne amintim peste zeci de ani ca reper, Horia Gârbea schimbă, de la un text la altul, digitaţia fără a face paradă. Pur şi simplu selectează maniera adecvată mediului subiectului abordat. Iar această expoziţie stilistică lipsită de emfază atinge perfecţiunea exact în acest cel mai recent volum. Dacă n-ai şti că cel puţin 2 texte, cele preluate din antologii, sunt scrise nu mult mai devreme dar mai devreme, ai zice că montajul celor 9 texte conturează deliberat o frescă a mediului românesc pe mai multe generaţii şi straturi sociale.

Iată dece am renunţat la schema standard de a recenza un volum de proză scurtă înşirând două vorbe despre fiecare piesă componentă. Deşi toate respectivele volume (începând de la Imperiul generalilor târzii – Bogdan Suceavă, dublă ediţie digitală, apoi tipărită, 2002-2003) conturau tablouri-viziuni de ansamblu, prima cumva asupra acestora personalitatea povestirilor individuale. Deloc mai accentuată decât prozele din Plăcinte cu ighemonicon. Este diversitatea stilistică a acestora din urmă care mă îndeamnă să încerc a stimula la maximum curiozitatea cititorului.

Evit, pe cât posibil, mărturisiri primare (spre primitiv) de genul mi-a plăcut cutare piesă. merg (cât merg) la modul colocvial. Cu sau fără o cafea. Nu merg înre-o cronică. Aceasta poate surprinde esenţa cărţii aferente sau poate greşi flagrant. Dar trebuie să respecte cititorul. Alibiul că un cadru universitar de la litere poate afirma fără jenă ca nu i-a plăcut romanul Crime la Elsinore (în timp ce habar n-are că o proză din Fratele mai destept al lui Kalaşnikov e preluată de autor dintr-o antologie coordonata chiar de el – e inacceptabil pentru codul de conduită adoptat în cronici. Dar cum să-mi exprim decent preferinţa pentru singura piesă complet nonvioentă din volum? Deşi, de pildă, în primele 2, tensiunea e manevrată mult mai sugestiv, ilustrând duritatea. Atmosfera Sinaiei, un punct nodal al unei epoci, legând el, punctul, multe fire definotorii ale realităţii româneşti de-a lungul a mai bine de un secol, e redată exemplar printr-un seducător – şi aparent benign – joc de umbre chinezeşti. E adevărat că jocul e accesobil doar cititorului cu lecturi decente. Dar ce alt cititor îl citeşte pe Gârbea? În cazinoul sinaiot, focar social în epocă, Felix Sima, acum medic renumit, îl întâlneşte pe Stănică Raţiu, alături de… Gore Pirgu. Acesta evocă obligatoriu jocurile de la Arnoteni şo compania lui Paşadia. Sigur, cazinoul nu e un loc pentru Pena Corcoduşa. Dintr-un condei, calitatea de senator a personajului matein, trage un flit clasei politice (ca să zic aşa). Şi e în conflict cu deputatul… Gheorghidiu. Nea Spirache Necşulescu şi el implicat în politică, traversează fantomatic scena. Felix află că Otilia a divorţat de Pascalopol, după ce l-a tocat, iar acum toacă un conte hispanic. Finis coronat opus: Felix e prieten cu Grig. Iar Cazinoul surprinde scandalui acestuia cu Mona. Aventura căreia de a se regăsi pe cer alături de Alcor e abstrasă, odată recuperată dintr-un orăşel nenorocit. Pe Sebastian l-ar fi durut, de n-ar fi ajuns… huligan. Lectura acestor 7 pagini mi-a oferit un insolit exerciţiu de praxă a butadei lui Blaga: Literatura nu se citeşte. Se reciteşte. Dacă printre cititorii cronicii (a cărţii sunt certamente mult mai mulţi) se află profesori de română, le sugerez să le ofere elevilor din clasa terminlă 7 pagini xeroxate cu această adorabilă piesă.

Despre Miss Litoral 1984 şi, mai ales, de Plăcinte cu ighemonicon a vorbit îndeajuns Emil Lungeanu în Cartea recentă. Mă voi limita, acum şi aici, la diagnosticul corect asupra piesei principale, care dă titulul volumului horiagârbesc: o parodie după Pricepele lui Eugen Barbu. Personajul cheie, declanşatorul dramei, italianul principelui (se observă diferenţa de grafiere), cittorul de zodii, care-şi zicea şi alhimist trimite la messer Ottaviano. Numele dregătorilor au şi ele semnificaţii încrucişate. Piesa e tipică pentru autor, o farsă explozivă.

Specific autorului, arhaismul ighemonicon serveşte prin ironie intenţiei parodice. Dacă ne raportăm la buchetul de sensuri pe care-l redă DEX.

 Înainte de a mă opri la piesa pe care o consider cea mai impresionantă, să subliniem, deşi am mai spus-o în linii mari, că cea mai recentă antologie coordonată de autor, din care a preluat în acest volum piesa 1921. Variante e prima tematică. Marcând centenarul Marii Uniri: 1918. Ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost. Relectura piesei, altfel integrată concepţiei volumului, la interval de un an de la apariţia antologiei, propagă o rezonanţă simultan nostalgică şi plină de humor.

Dece consider piesa Poveste românească de Crăciun sau moartea şi învierea lui Moş Crăciun ca fiind cea mai impresionantă? E adevărat că Horia Gârbea impresionează prin versatilitatea stilistică. Ni-l putem închipui clăpăţind cu surâs subţire la un instrument cu mai multe claviaturi etajate. Dar întreg scrisul său are, dincolo de diferenţele stilistice, un ce comun. Spectacolul, cum observa autorul Cărţii recente. Dar un spectacol foarte personal. Cu întorsături de grand guignol. Ei, bine, piesa la care ne referim are un ton complet inedit. Confesiv. Sună mai intim decât o pagină de jurnal, nepublicabil. Sună ca o meditaţie pe marginea acelor vremi. Nu ştiu cum şi dacă resimt această dimensiune unicat cititorii din alte generaţii decât cea care a trăit vremile şi vremurile. Senzaţia pe care am încercat s-o sugerez e fără tăgadă cea indusă cititorului din acea generaţie. Ea dezvăluie un autor surprins într-un moment de adâncă sinceritate, renuntând la tehnicile savante, savuroase şi subtile pe care le foloseşte curent.

Una peste alta, ca cititor asiduu al unui procent majoritar al literaturii lui Horia Gârbea, consider Plăcintele cu ighemonicon cel mai complet, evocator şi rezonant volum al său de proză scurtă.

Pe 3 noiembrie revista Neuma a împlinit 2 ani. numărul prezent, 11-12/2019, e al 13-lea număr dublu. se deschide, suntem demult obişnuiţi cu dublul editoria. O altă oră albastră, de Andrea H. Hedeş, apoi cursivul Mode, timp şi statistici, de Horia Gârbea. Ambele subsumate dimensiunilor timpului. Din primul aflu şi ei, în premieră, că eixstă agrosilvicultură. Deşi ultimii 8 din totlul de 36 ca salariat am activat într-un domeniu conex. Din al doilea reţin un triptic semnificativ. Surprins sagace de autor: A fost cândva o modă a cititului. A existat şi o modă a scrisului. Acum există o modă a publicatului. Un reporo în pag. 4. 7 cărţi Neuma. lansate de curând. Unele chiar la Gaudeamus.

Acelaşi invitat special, Gheorghe Grigurcu, pg. 5: Fiinţa obosită e prozaică. Thanas Medi (Lacrima de pe mâna mea), Nguyen Hu’u Thinh completează rubrica invitatilor speciali.

Cum se lichidează definitiv o specie de roman? Se întreabă, în continuarea pitoreştei sale rubrici Istorii insolite Radu Sergiu Ruba (pg. 11). În completarea paginii 12, o poezie de Cezar C. Viziniuc.

Estetică: Dintr-un glosar de termeni – Act creator. De Mircea Muthu (pg.13).

Reportaj: Zilele Ion Căvănoiu la Tg. Jiu şi Festivalul Naţional de Poezie Costache Conachi la Tecuci (pg. 14).

Poezie: Niculina Opea, Alexandru Cazacu (pg. 16).

Proză: Zidul verde, de Răzvan Nicula (pg. 17).

Răzleţe: un ercutant eseu al lui Gelu Negrea: Viitorul – trecutul de care nu ne aducem aminte (pg. 22). Apoi centrul de greutate al numărului: Gheorghe Grigurcu: La un proapspăt octogenar (pg. 23). A citi, a scrie, a trăi, de Ioan Holban, Cum am ratat prima întâlnire cu Nicolae Manolescu, de George Volceanov, Eu şi Messi, de Andrei Moldovan, Seminariile de luni ale profesorului N. M., de Horia Gârbea, O întâlnire memorabilă cu Nicolae Manolescu la New York, de Gellu Dorian, Un cenaclu, o generaţie, o direcţie literară, de Şerban Tomşa, o miniatură fără titlu de Dumitru Ungureanu, Însemnările unui ziarist, de Meandrea nuţ Maximinian, Întâlniri „infidele”, de George Vulturescu, Simbol şi paradox, de Andrea H. Hedeş, Despre Nicolae Manolescu a pătrat de Liviu Capşa, alt crochiu fără titlu, de Dinu Grigorescu, Criticul de serviciu, de Ioan F. Pop, Nevoia de modele, de Ana Dobre, Pe calea scrisului, de Simona-Grazia Dima, Nicolae Manolescu, profesorul, de Adrian Costache, Credibil într-o perioadă „incredibilă”, de Olimpiu Nuşfelean, Reverenţa ucenicului întârziat, de Radu Sergiu Ruba, Aniversaria, de Florica Bud, 50 de ani de când îl cunosc pe Nicolae Manolescu, de Gabriel Burlacu, Criticul, de Vasile E. Dan, Înâlnirile de gradul doi, de Constantin Cubleşan, Rubiconul domnului Manolescu, de Valentin Iacob, Întâlnirile cu Nicolae Manolescu în cultură, de Gheorghe Lăzărescu, Utilitatea literaturii, de Răzvan Nicula, O viaţă ca la carte, de  Nicolae Bud, L-am întâlnit pe Nicolae Manolescu. Întâlnirea cu opera & întânirea simbolică. Întâlnirea cu literatura, de Nicoleta Milea. Un florilegiu reprezentativ.

Interviu cu Marius Bodochi (pg. 47).

Tineri poeţi: Andrei Velea (pg. 51).

Eveniment editorial: Dacă Micul Prinţ. Andrea H. Hedeş, despre cartea Ultima cruciadă, de Simona Antonescu (pg. 52).

O recenzie cuceritoare a volumului mon amour ma tristesse / întâmplări de viaţă în est / de Carmen Secere, semnată de Raluca Faraon (pg. 53).

Tot Eveniment editorial: Un cântec al Transilvaniei. Andrei Moldovan despre romanele Simonei Antonescu (pg. 54). Despre senectute, cu dragoste. Seniorul, de Viorel Dianu, în viziunea Anei Dobre (pg. 57).

Cel mai recent volum de poezie al Clarei Târcă (Stradă tristă, luminată puternic), lansat în primăvară, la Bookfest e analizat de poeta Flavia Adam (pg. 58). Apoi Constantin Cubleşan îşi oferă viziunea asupra volumului, tot de poezie, despre trecutul din lucruri, de Ştefan Melancu (pg. 59).

Cartea de critică: despre Fragmente critice, de Andrei Moldovan, vorbeşte Vasile Vidican: Critica literară ca formă de eleganţă (pg. 60). Monica Grosu (Povestea Agostinei), prezintă romanul Pelinul negru, de Ioana nicolaie (pg. 61). Alt volum de poezie: Timpul, un zid, de Maria Matei. Recenzat, sub titlul Reverberaţi şi cărămizi, de Nicoleta Milea (pg. 62).

Cartea străină: Pietra viva, de Léonor de Récondo în optoca Soniei Elvireanu: Sublimarea frumuseţi umane prin artă (pg. 63). Apoi George Volceanov, glosează pe marginea a două cărţi: Paravanul-iad, de Ryunosuk Akutagawa şi Winston duru’, de Paul Beatty.

Horia Gârbea revine, pentru o clipă, la cronicile-fulger din echiul format al Luceafarului, cu fotografiile instantanee a 4 titluri: Putea să nu fie, de Liviu Capşa, Omiliile toamnei, de Viorel Surdoiu, Mărturisirea şi alte povestiri, de Cristian George Brebenel, Povestiri din dealul cu ulmi, de Lazăr Popescu (pg. 66).

Cartea de critică: Eminescu, jurnalistul cultural complet. De Nicoleta Milea. Asupra volumului omonim al lui Iulian Bitoleanu (pg. 68).

Etnologul Menuţ Maximilian, în domeniul propriu: Amintiri din copilărie. I altfel de abordare, pornind de la satul bistriţeanu de acum 150 de ani  (pg. 69).

Reportaj: Poeţi bucureşteni pe strada de C’arte, lansare de carte la Cluj, Zilele culturale Poesis la Satu Mare (pg. 72).

Sandu Jurcan, susţine, constant, rubrica de cinema (pg. 73). Apoi, în pagna următoare, prima parte a articolului Există, oare, două categorii de lideri?, sub Colţul lui Yorik.  

Educaţie: Vocaţia de dascăl a unui critic. Adrian Costache despre Ale Ştefănescu (pg. 76).

O noutate: Scrisoare de peste ocean. Maria, inima României. Sub forma unei cronici a filmului care circulă. De Cătălina Novac.

Din nou proză: La umbra norilor şi Microb de spital, de Florin George Moldovan (pg. 79). Apoi Va şă zică, de Iulia Enkelana. (pg. 77).

Teatru: Un festival al speranţei, de Nicolae I. Nistor (pg. 84).

De acelaşi autor, sub rubrica Cinematecă: Gangsteri vs. Samurai (pg. 86).

Mihai Gligan, despre spectacolul lui Tompa Gabor cu Furtuna (pg. 87). Imediat, driticul Dinu Grigorescu: sadismul cămătarului şi gondola justiţiei. G. Răzvan despre Hamlet în sos picant, de Aldo Nicolaj, la teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu.

Rock: 50 de ani din viaţa unei femei superstar, de Dumitru Ungureanu (pg. 90).

Contr-pied: Poveşti cu penaltiuri ratate de Gelu Negrea (pg. 91).

Obişnuita şi suculenta rubrică gastronomică a Floricăi Bud (pg. 92).

Vitrina cu cărţi, Poşta redacţiei, Revista revistelor, încheie numărul.

Două vorbe la aniversarea primilor 2 ani: revista a căpătat un profil definit, numărul şi nivelul colaboratorilor, aceiaşi sau ocazionali, sunt onorabile. Ca cititor îi doresc continuarea succesului.

Gaudeamus 2019.

A fost o ediţie aglomerată. Miercuri 20, editura Ars Docendi, a Universităţii din Bucureşti, a onorat romanul colegei Maria Axinte Buciumi, AKA Milica, membru al grupulu Fizică70 – Drumuri răsucite, cu statutul de titlu al anului.

Joi 21la ora 12 Horia Gârbea a moderat lansarea unui grup de cărţi Neuma, la standul editurii Tracus Arte. Apoi la 16 editura Vremea a lansat cartea Ce e nou prin Bucureşti piesă importantă a presigioasei colecţii Planeta Bucureşti. Autoare: colega Silvia Şilaev Mateescu, din acelaşi grup. Din păcate n-am putut ajunge. Căci cu o oră mai târziu, MNLR lansa placheta de haiku Hotel cinci stele,  de Florin Golban. În fine, vineri 23 a trebuit să fac gimnastică Intre 2 lansări. O voi pomeni doar pe una: a doua lansare a volimului de debut în poezie Să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul, de Raluca Faraon. La editura ieşeană Junimea. Moderator delegat, poetul Florin Dochia.

Florin Golban se află, cu placheta Hotel de cinci stele (Editura Pim, Iaşi, 2019), la al treilea volum de poezie. După Pe umărul stâng (2016) şi Instagram (2017), ambele produse de editura Coresi. Membru activ al Cercului Literar de la Cluj şi contributor la antologiile (poezie şi proză) produse în coordonarea acestuia de editura Colorama (2018). A publicat intensiv în medii literare tiparite şi online, internaţionale. Printre care volumul colectiv al grupului Rokukai Numarând cocorii (aceeaşi editură Pim, 2017), Antologia poetică a Cenaclului Poetic Schenk (Editura dionysos, 2018).

Această recentă plachetă nu apare din senin. Implicarea poetului în mişcarea românească ce cultivă poezia japoneză a fost şi este sincronă cu întreaga sa activitate literară. Face parte din echipa care organizează concursul săptămânal Romanian haiku şi continuă publicarea celor zece volume anuale anterioare cu o nouă serie inaugurată de Prispa cu greieri.

Nu am contacte, dincolo de cele sporadice, cu mişcarea românească de cultivare a poeziei japoneze. Am avut şansa de a întâlni volumul Pe calea răsăritului, al lui Vasi Cojocaru Vulcan (vezi Sedus de poezie. Editura Neima, cluj, 2019). Poet participant, precum Florin Golban, la proiecte similare. Un adevărat compendiu ilustrativ al subspeciilor de poezie japoneză în formă fixă. Florin Golban ne oferă o colecţie de haiku liber. Care-i materializează sensibilitatea şi cred că-l exprimă mai plenar decât poeziile din volumele anterioare. Formula haiku liber îi permite asociaţii îndrăzneţe, de efect paradoxal:

Sfârşitul zilei –

Cântecul cucului

Scutură păpădia.

Pe acelaşi ton, o imagine impresionantă, evocatoare:

Cireş înflorit –

Doar vântul mişcă

Umbra vrabiei.

Dar farmecul poeziei lui Florin Golban vine şi din surpriză. După iteme cu parfum de pastel, brusc o imagine urbană:

Vânt de prmăvară –

Vizavi

Deschis la non Stop.

Aproape imediat, accente de actualitate:

Hoinărind pe facebook –

Floarea de cireş

Într-o altă fereastră.

Poetul ilustrează un spirit de observaţie ascuţit, punând în valoare amănuntul banal. Decupat cu fineţe din peisaj. Surprinde esenţa tabloului traversat în goana sugerată a motocicletei. Valorificând ambiguitatea plastică:

Safari –

Soarele-n amurg

Traversând zebra.

Aceeaşi ambiguitate, izvorâtă din duble semnificaţii, dau chiar titluri de capitole sui generis:

Lângă stână –

Zvârlită-n păşune

Traista ciobanului.

Saltul de imagine, ducând la extrem efectul de surprindere al celui de-al treilea vers la haiku clasiv, atinge un maxim la:

Concert urban –

Printre claxoane

Cântecul mierlei.

Acest poem mi s-a părut cel mai reprezentativ pentru stilul poetului. Totodată cel mai consistent. Impresie care trebuie luată sub beneficiu de inventar. Luaţi 10 cronici ale aceluiaşi volum de poezii. Scrise de 10 condeie diferite. Seturile de citări vor diferi. Ba chiar suma lor va acoperi o arie relativ importantă a volumului. Nimic mai firesc. Lectura e o interfaţă între 2 sensibilităţi. Care naşte o constelaţie de rezonanţe punctuale. Pe cale de consecinţă nu văd nimic mai firesc decât ca citările telegraficei posfeţe datorate coordonatorului colectiei, Cornel Traian Atanasiu.

Totuşi majoritatea poemelor valorifică natura. Cântecul cucului, legănâng barca, în căuşul palmei, amiază de vară, şcoala de vară, alungită-n hamac – o serie de microcapitole, de microcolecţii de câte o pagină, fac tranzitia spre partea a doua a colecţiei.

După furtună –

Atâtde ciopârţită

Umbra nucului.

Un poem original, surprinzător. Iar surpriza e marcă înregistrată pentru autor. Poemele adunate sub acest titlu de capitol ar merita citate toate. Aleg două. De cristal:

Cântecul cucului –

Sugrumat

În gâtul clepsidrei.

Câmpia-n amurg –

Umbra unui cocor

Însoţind caii.

Ochiul sensibil al autorului surprinde tablouri telegrafic-rezonant-impresioniste.

Un alt specific, mai rar cultivat, dar cu efect irezistibil, deja întâlnit până acum, dar aici cu efect exploziv, se bazează pe dubla semnificaţie. Prozaică directă, simultan argotică:

Târziu de toamnă –

Nepotul dogarului

Spală putina.

Sensul propriu al ultimului vers e la limita banalului. Dar sensul figurat aruncă brusc o lumină epică. Fâlfâitul unei aripi de cortină dezvăluie fulgurant o poveste. Dubla semnificaţie face din poem o bijuterie.

Fiinţele care compun tablourile din natură (cocori, cai veveriţe chiar) au cu toatele putere de evocare poetică. Şi conferă, astfel, tabloului, valoare picturală sugerată.

Spre sfârşit vine şi integrarea titlului într-un tablou rezumativ:

Hotel de cinci stele

mi-agăţhamacul

între salcâmi.

Poem care posedă valoarea semnăturii auctoriale. Dacă nu chiar inserarea portretului unui pictor în propriul tablou.

Una peste alta, ansamblul e un castel rafinat, cu o arhitectură accentuat personală.

Crucea nopţii, Menuţ Maximinian, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2018

Timişoreanul, ca origine, Menuţ Maximinian, stailit curând în Bistriţa (unde a absolvit Colegiul Naţional Liviu Rebreanu, profil matematică-fizica, apoi şcoala Postliceală de Informatică), e una din personalităţile cu spectru larg a generaţiei intermediare. Şi un corifeu al culturii şi literaturii bistriţene. A absolvit Facultatea de Litere a UBB Cluj, sectia română-etnologie, apoi masteratul în etnologie al Universităţii de Nord din Baia Mare. Este manager al cotidinaului bistriţean Răsunetul (redactor din 2002), redactor la TV Bistriţa, la Radio Renaşterea şi la mai multe săptamânale culturale. Colaborează la numeroase publicaţii şi a fost onorat cu numeroase premii. A publicat mai multe volume de etnologie, de critică literară si 4 volume de poezie. Cel mai recent, de care ne vom ocupa: Crucea nopţii – Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2018.  O apariţie elegantă grafic, beneficiind de giruri prestigioase: Prefaţă de Constantin Cubleşan, postfaţă de Andrei Moldovan. Iar pe coperta a patra, alături de recomandările celor 2 critici, un miniportret-pastilă, semnat Horia Gârbea. Care îl numeşte sintetic Poetul şi animatorul cultural impetuos de la Bistriţa.

Prefaţatorul consideră poezia lui Menuţ Maximinian ca aforistică. Şi-şi construieşte argumentele cu acribie. Respectând-i viziunea, aş înclina spre o senzaţie mai primitivă. Cititorul respiră aerul poeziei japoneze în forme fixe. Materia primă nu e, însă, doar haiku. E adevărat că există un strat de recepţie onestă – şi cunoaştere -, a acestei delicate poezii, care nu trece dincolo de haiku. Aş îndrăzni, însă, a propune un model metaforic de receptare a poeziei în discuţie: mostre din toate speciile poeziei japoneze în formă fixă – haiku, liber sau riguros, goayohka, tanka, sedoka şi katauta – sunt mojarate. Din care materie se recompun fragmente mozaicate ce păstrează parfumul originar. Iată doar două exemple:

Apus

Vuiet de luptă

Pe casa mea.

Să fie ploaia?…

Muşcta tremură

După gratii,

Focul se tânguie.

Tropot de cai

Pune stapânire pe timpan

Până la apusul lumii… (pg. 14)

N-am ales tocmai la întâmplare acest poem. Privit la microscop, e structurat ca o juxtapnere de 3 haiku libere. Cum sedoka reprezintă 2 haiku alăturate prin sudură, acest poem ar fi prototipul unei specii japoneze originale, fără nume de marcă. O performanţă rafinată a formei. Dar nu e numai atât. Rafinamentul atinge un vârf peste vârfuri cu ultimul vers. Care s-ar putea citi şi schimbând m în n. Până la apusul lunii ar fi mai japonez, la fel de integrat în poem, deci cumva încorporat virtual. E un poem cu două finaluri, unul ascuns.

Şi acum Primăvară

Pomi pierduţi în coama cailor

Copii care zboară

Pe aripi de raţe sălbatice.

Tot mai sus

Galaxii.

E o tanka în grafie latină (pg. 49)

Dar forma japoneză, cu parfumul ei, nu e decât epiderma, altfel mătăsoasă, a organismului poetic. Animatorul cultural, cum îl numeşte Horia Gârbea, nu uită că e transilvănean. Astfel, diferenţa dintre poemele Primăvară în Transilvania (pg. 18) şi Primăvară (pg. 20) e relevantă: primul reia, în limbaj propriu, teme ale marilor antecesori Coşbuc, Goga, al doilea se întoarce la formatul de inspiraţie japoneză. Interesant, e singurul demers poetic în care am înâlnit 2 iteme cu acelaşi titlu. Ambele citate mai sus. Fără a localiza neapărat, Satul meu (pg. 43) respiră aceeaşi atmosferă transilvană.

Tema credinţei (nu a religiei), atât ca dimensune spirituală, cât şi tradiţional-cutumieră, e abordată cu acelaşi echilibru: Cruci (pg. 13), De Paşti (pg. 36), Petru (pg. 44). Lunecând lin spre liricul tradiţional (Seri de iarnă, E iarnă iar (pg. 26, 27), Peisaj (pg. 34), Strămoşii (pg. 37), Ler din cer (pg. 42), Sub nuc (pg. 51).

O atenţie firească se cere acordată poemului care dă titlul volumului: Crucea nopţii (pg. 11). Emblematic pentru intregul volum:

Mireasmă de flori sălbatice

Peste valea

În care vântul îşi are culcuşul

Iisus priveşte spre cerul înstelat

Iar licuricii se ascund după lună

Acest prim capitol, care cupriinde aproximativ trei sferturi din volum, pune o problemă. Daca l-am citit fără a şti nimic despre autor, l-am aprecia ca atare. Observaţiile de mai sus sunt o modalitate posibiă de apreciere, alături de altele. Dar ştiind, putem spune că primul capitol e mai mult: e transferul viziunii etnologului în limbajul poetic. Dar surpriza vine citind al doilea capitol, mai scurt. Care am zice că e un jurnal de călătorie sui generis. Scris cu aceleaşi mijloace lirice. De la Madrid la Kuala Lumpur, apoi căutând retrăirea visului lui Columb pe avenuele New York-ului. Revenind în Malaezia, pentru un popas la Istambul, în drumul spre casă. De-a lungul periplului, adresează epistole lirice iubitei, interlocutor nelipsit din orice demers poetic. Şi iată casa:

Tu

Casa mea

Are culoarea sufletului tău

Şi e mereu cu mine.

Cu revenirea la haiku liber se închide cercul stilistic.

Să mai spunem că Menuţ Maximinian poetizează New Yorkul, fără teamă de nenumăraţii concurenţi, cu suflul admirator c care Carl Sandburg vorbeşte de Chicago. La mai mult de un secol.

Cum n-am citit celelalte 3 volume de poezie, nu mă pot referi decât la acesta. Dar coerenţa personajului animatorului cultural presupune exstenţa unor elemente care-l reprezintă şi în acele volume. Pe acesta, evident, l-am citit cu satisfacţie.

După excelentul volum de versuri Tren printre zodii (Editura Neuma, Cluj, 2017), cel proaspăt, Răni călatoare  (aceeaşi editură, 2019), este, într-o anume măsură, o surpriză. Nu deoarece e proză. Ci datorită manierei de expresie total diferite. Cu primul – l-am descoperit, în urmă cu doi ani şi jumătate. Cronica aceluia, scrisă prompt pe blog, e inserată în volumul Sedus de poezie (tot editura Neuma, 2019). Dar l-am descoperit târziu. E doar cel mai recent volum de poezie al scriitorului şi jurnalistului teleormănean. Al cincisprezecelea. Dintre care două antologii personale. Debutase în 1979, cu un volum premiat. Volumul de proză aflat acum sub lupă e al patrulea de proză.

Cele 15 piese constituie un tablou de viaţă al zonei rurale de pe Valea Călmăţuiului. Cu interferenţe urbane şi semiurbane. Zona e situată spre vestul ţinutului teleormănean. Perioada se întinde de la război spre prezent. Cu un centru de greutate median. Unele povestiri se petrec în timpul construirii Combnatului de la Turnu Măgurele. Dar accentul nu e pus pe coordonatele specifice ale fiecărei perioade. Orice ton vindicativ, care e greu de evitat în proza posdecembristă, e exclus cu blândă seninătate. Autorul pedalează pe pitorescul vieţii oamenilor simpli, care-i populează povestirile. Tabloul e mozaicat. 14 din cele 15 texte sunt scurte.  Cu o medie de 8 pagini. Penultima, intitulată Satul de ţărână, care e o sinteză, are 32 de pagini.

Ce e de remarcat la proza lui Florea Burtan, cel puţin in acest volum emblematic (nu le-am citit pe celelalte 3) seninătatea cu care se mişcă în teritoriul monşerului tutelar, Marin Preda şi chiar al lui Zaharia Stancu. Fără a avea aerul că braconează, fără a se panica. Cumva, subtil, parcă ar fi unicul literat al Teleormanului natal. Dar mai ales fără a se sumeţi. Tot ce-l interesează e să menţină vraja (da!) povestitului. Că satul său de pe Valea Călmăţuiului diferă fără ehivoc de Siliştea Gumeşti ca atmosferă, ca psihologie, ca filosofie, n-are cum fi altfel. Nu ne-am putea închipui o poiană a lui Iocan lângă satul de ţărână, nici pe hrăpăreaţa mamă ce-şi obligă fiul să se-nsoare cu fata cu zestre şi un picior mai scurt nevoită să vândă o parte din recoltă pentru a-şi plati foncirea. Oricum colectivizarea o sărăci. Dar nici dincolo de poiana lui Iocan nu ne putem închipui o fântână precum dea a alui Dedu. Monşerul povesteşte seniorial, Moromeţii lui sunt tăiaţi în piatră. Dar Florea Burtan poetizează lumea de piatră la capătul unui drum de lumină. Ţăranilor lui Zaharia Stancu li se pun botniţe, la culesul strugurilor din viile care nu le aparţin. Imagine a cărei duritate vindicativă trimite la Steinbeck. În satele pictate aproape bucolic ale povestitirului nostru bolţile de vie servesc doar pentru a acoperi mesele aer liber.

Pe coperta a patra, poeta Nicoleta Milea subliniază frumuseţea rară a povestirilor. Şi găseşte sagace termenul perfect pentru a le defini specificul: te iau martor. Sine ira et studio. Sunt cele mai lirice proze pe care le-am întâlnit în ultimii ani. Lirice dar cum nu se poate mai departe de aerul dulceag de telenovelă. Dar nu e numai atât. Autorul distribuie cu ştiinţă piese fantastice printre piese realiste, al căror ton narativ e omogen în farmec. Chiar dacă vizitele femeii Maria la bărbatul ei, aflat într-un loc despre care o vreme nu-ţi dai seama dacă nu-i închisoare, pentru a realiza că e în mormânt aduc vag aminte de nuvela fantastică a altui teleormănean, Gala Galaction, aici fantasticul e mult mai rafinat.

M-am întrebat dacă n-ar fi meritat ca Florea Burtan să-şi adune în volum toate povestirile cu iz fantastic. Răspunsul e negativ. Amestecul savant de fantastic poetizant cu realism simbolizant dă o mixtură pe care am numit-o mozaic, dar are şi efectul unui elixir.

Cu numărul 9-10 pe 2019 revista Neuma adună 2 ani de funcţionare. E, adică, al 12-lea număr dublu. Desigur, următorul, 11-12 pe 2019, cu care revista va intra în al treilea an şi care va apărea în curând, va marca aniversarea celor 2 ani de vechime.

Acest număr începe, ca de obicei, cu dublul editorial: Floarea la butonieră de Andrea H. Hedeş (pg. 1), apoi Breasla şi lumea de Horia Gârbea (pg. 3) sub rubrica Cursiv. Din primul, e de reţinut sintagma catedralele nu se ridică pe nisip şi întrebarea, consecutivă, ce să scrii ca să fii citit de publicul larg? Cursivul se constituie ca o sagace cutie de rezonanţă a analizei focalizate (nu, nu focusate!) pe întrebarea fundamentală pentru truditorii culturii. În pagina a 4-a mic florilegiu: 5 cărţi Neuma, apărute în 2019. Dintre care pe 2 le aştept cu nerăbdare.

Acelaşi invitat special, ca în numărul trecut, Gheorghe Crigurcu, cu acelaşi gen de text reflexiv. O continuare (pg 5). Tot ca invitat special, Nora Iuga: Hipodrom (pg. 7). At invitat special – Angela Baciu (pg. 11). Şi ultimii 2: Multilateralui Matei Vişniec – Despre ştergătoarele de picioare din punctul de vedere al aricilor (pg. 12), apoi Vadim Teriohin – Cartea – sărbătoare (pg. 15).

Profesorul Mircea Muthu înnobilează, şi în acest număr, paginile revistei, cu microeseul Dintr-un glosar de termeni Absolutul estetic (pg. 17). Acelasi efect îl produce serialul Istorii insolite, susţinut de Radu Sergiu Ruba. Acum Poetul şi eroul său cnfruntându-se cu propriile mituri (pg. 18).

Poezia lumii: Niels Hav (Danemarca), William Zhou (China), Kieu Bich Hau (Vietnam) (pg. 19).

Ecouri internaţionale: O seară literară cu Hans Bergel în „Haus der Heimat” din Sttutgart, de Damaschin Pop-Buia (pg. 22).

Avanpremieră editorială: Ion Bogdan Ştefănescu (pg. 24). Mihaela Stanciu (pg. 26).

Eseu: Nichita Danilov. Variaţiuni pe tema androginului. (pg. 27).

Răzleţe: Eşecul metafizic al moralei, de Gelu Negrea (pg. 30).

Eveniment: Carte şi teatru româneşti la Beijing, de Horia Gârbea (pg. 31),

Dramaturgie: Bolyai (Ştiinţa spaţiului), de Valeriu Butulescu (pg. 33).

In memoriam: Despărţirea de Alexandru Darie (pg. 36).

Literatura română în lume: Jean-Louis Courriol: Liviu REBREANU – echivalentul pentru România a(al, de fapt) lui Balzac, Zola şi Maupassant la un loc (pg. 37).

Istorii de familie: Nenea Ionel, de Horia Gârbea (pg. 39). Portret: Răzăşul de Horia Bădescu.

Poezie: Daniela Ouatu, Ioan Mărginean, George Nicoară, Vasile Menzel, Alina Jurj (pg. 41).

Proză: Întâmplări de pe planeta pătrată, de Cătălin Rădulescu (pg. 45).

Cinemateca: Portrete ale secolului 20, de Mihai Gligan (pg. 51).

Eveniment: Reportaj: Zilele prozei. Ediţia a XIII-a, Cluj-Chiuza-Maieru (pg. 53).

Eveniment editorial: Popasul pelerinului. Andrea H. Hedeş despre volumul Despre ce vorbim, de Eugen Uricaru (pg. 54). Evoluţii lirice: Trei volume noi. Horia Gârbea, despre Lumina condorului, de Radu Cange, Noţiuni elementare, de Irina-Roxana Georgescu, Să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul, de Raluca Faraon (pg. 55). Tot Horia Gârbea (pg. 56) despre Bogdan Teodorescu şi romanul acestuia, Şi vom muri cu toţii în chinuri (Polirom, 2019). Ca în pagina următoare, acelaşi roman recenat de Ana Dobre, cronicar mereu prezent în revistă.

Poezie Neuma: redactorul şef Andrei Moldovan prezintă volumul Poetul la Stalingrad, de Valentin Iacob. Volum despre care a mai fost vorba în numerele anterioare.

Spiritualitate: Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Preotul Dr. George Marius Nicoară despre cei şapte episcopi martiri ai Bisericii Greco-Catolice (pg. 60).

Poeţi contemporani: Adoraţia tragică. Constantin Cubleşan, despre tragismul liricii lui Dan Damaschin (pg. 61).

Cartea de critică Neuma: din nou criticul Ana Dobre. Despre volumul Sedus de poezie, apărut în 2019 (pg. 62). Acelaşi critic, în pagina următoare, analizează, la fel de rafinat, dedicarea altui critic, Gelu Negrea, lui Caragiale: literatură, critică şi senzaţie. Nu e prima conjugare, de către revistă, a cuplurilor de articole ale aceluiaş autor. De regulă – articole critice.

Cartea de proză Neuma: Despre livrescul acestei lumi, de Vasile Vidican. Despre volumul Plăcine cu ighemonicon, de Horia Gârbea. Iată o a doua carte a acestuia numai în ultimul timp. A treia in 2019. Socotind-o şi pe cea pentru copii, cu povestiri despre Vlad Ţepeş (pg. 64).

Cartea de proză: Când vor înflori mălinii, de Icu Craciun (Şcoala ardeleană, 2018), în viziunea Monicăi Grosu (pg. 65).

Cartea de poezie: Fereastra cu vedere spre alb, de Ioan Holban. Pe marginea volumului Genunchi pentru flori de câmp, de Maria Grădinaru (Editura Detectiv literar, 2019), prefaţat de Liviu Antonesei (pg. 66). Nicoleta Milea: Poetul în relaţie cu eternitatea. O cronică a volumului Coli de scris, de Valentin Busuioc (pg. 68)

Poezie Neuma: Cerberul din clepsidră, de Carmen Tania Grigore, în viziunea Flaviei Adam – sub titlul Şi moartea are timpul ei (g. 67).

Fantasy: tot Nicoleta Milea, în articolul Călătoria către „pragul cel de pe urmă” (pg. 69) analizează volumul Spintecătorul sorţii – cartea oamenilor al mirunei Drăghici. Autoare, între ltele, a ilustraţiei povestirilor despre Vlad Ţepeş ferite copiilor de Horia Gârbea.

Cartea străină: ficţiuni… derutante. Autori britanici lansaţi la Bookfest. Sinteză de George Volceanov. (pg. 71).

Etno-psihologie: Menuţ Maximinian, autor obişnuit la Neuma oferş studiul Comunicarea în satul românesc (pg. 73).

La o nouă lectură: Sonia Elvireanu glosează (Un roman parabolă, pg. 75) pe marginea romanului lui Horia Bădescu, zborul gâştei sălbatice. Cenzurat în 1979, publicat de Galimard, în versune franceză datorată lui Gérard Bayo, în 2000 şi republicat, în ediţie necenzurată, de Şcoala Ardeleană (2015).

Literatura turcă: Salih Bolat, Metin Celal (traduşi de Niculina Oprea) şi Guy Allix (tradus de Sonia Elvireanu) – pg. 76.

Apariţii Neuma (pg. 79).dintre cele 7, despre 2 s-a scris chiar în acest număr, altele 3 fură lansate la Bookfest – si recenzate în numere anterioare.

Educaţie: Notele mari şi colegiile de top – de Adrian Costache (pg. 80).

Colţul lui Yorik: Repere în telecomuncatii – pg. 81.

Paginile de Ecran literar şi Film: Sandu Jurcan (pg. 82): Arseniev şi Kurosawa, reportaj despre TIFF. Apoi Cinemateca: O viaţă dulce a suferinţei, de Nicolae Nistor (pg. 86).

Teatru: De-ai fi tu comunism la mal sau tratat despre femei, de Mihai Gligan (pg. 88). Ce căuta polonezul la Paris?, de G. Răzvan. Scripcarul de pe acoperiş, de Dinu Grigorescu. Jurnal teatral: ca de obicei, Ion cocora (pg. 91).

Rock: O farsă pilduitare, de Dumitru Ungreanu (pg. 96).

Contre pied: fiţi zeloşi, domnilor stejari!, de Gelu Negrea (pg. 97).

Culinare: fermecătorul serial al Floricăi Bud – Amintiri şi pohte copilăreşti (pg. 98).

Apoi rubricile de final: Vitrina cu cărţi (pg. 99), Revista revistelor (pg. 101). Şi mai noua rubrică, Poşta redacţiei. Între ele, ca Eveniment, un reportaj de la Turnirul de poezie Cununa cu lauri, de a Alicante, 2019. Nesemnat, dar identificabil autorul Horia Gârbea.

Un număr în care componenta critică, prin din cronici de întâminare, e în creştere.

Lectură plăcută.   

Să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul.

Raluca Faraon, editura Junimea, Iaşi, 2019

Se publică multă poezie. Numărul revistelor culurale din România e mult mai mare decât cel din Franţa, de pildă. Sigur mai mare decât numărul mediu al revistelor culturale din UE. E doar o realitate. Fără nici o conotaţie. În sine, realitatea asta e pozitivă, dar o cronică de întâmpinare evită, la distanţă, orice atitudine encomoastică, fie şi indirectă. Contextuală. Care ar risca să fcă un deserviciu subtil cărţii recenzate. Numărul debuturilor în poezie e, proporţional, remarcabil de mare. Potenţialul recuperator după blocajul cultural, în particular editorial, antedecembrist, nu e încă epuizat. Cu puţină şansă nici nu se va estompa, în timp. Dar una e să debutezi la o editură intrucâtva provincială (în sens cultural, nu geografic) şi alta să debutezi la o editură de istorică tradiţie, dintr-una din capitalele culturale naţionale. Precum Junimea. Într-o colecţie rezervată debuturilor, precum Numele poetului.

Acesta e contextul apariţiei volumului Ralucăi Faraon, să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul. Şi nu e un debut de serie. Oricât ar fi editura de prestigioasă. Prestigiu transferat firesc colecţiei. Căci editura junimea i-a conferit autoarei premiul de debut la Festivalul Naţional de Poezie Costache Conachi, ediţia XXVI, Tecuci. Aici intervine un amănunt pe care abia ulterior cronicii o voi ruga pe autoare să mi-l lămurească: ediţia Festivalului, deci a premiului, fu în 2018, iar volumul e datat 2019. Probabil coordonatorii colecţiei, nume prestigioase, la rândul lor, Ioan Holban şi Lucian Vasiliu, vor fi recomandat editurii premierea autoarei cunscând conţinutul. Data Festivalului fiind fixată. Apoi va fi curs timpul editorial.

Dece am insistat cu datele contextuale? Din 2 motive. Pe de o parte am citit în numărul 4(39), August 2019, al revistei Sintagme literare, păstorită de poetul (ne aflăm într-o confrerie de poeţi, cu excepţia cronicarului) Geo Galetaru, 2 cronici ale volumului. Din perspective destul de diferite. Evident, pozitive. Ambele. Pe de alta, un alt nume cu greutate, Mircea Martin, girează, pe coperta a patra, volumul. Cu un diagnostic sec şi cuprinzător: Un debut atipic, retro, în linie modernistă, un debut remarcabil. Obişnuit să încerc a surmonta stacheta ridicată pe care girul lui Horia Gârbea o pune în faţa mea, en tant que cronicar al unor cărţi ale editurii Neuma despre care simt nevoia organică să scriu, rămâne să încerc a contura un unghi propriu de lectură a acestui provocator (sic) volum de poezie. Aşa îl resimt, chiar făcând abstracţie de backgroundul autoarei: doctor în filologie, profesor de limba şi literatura română. Provocatoare e considerată teza Neliniştea în literatura modernă de către criticul şi teoreticianul literar Mircea Martin, în textul girant de pe coperta a patra. Dar informaţiile signaletice de pe manşeta coperţii sunt incomplete. Reflexul oricărui cititor de poezie care le asimilează e de a se întreba dacă autoarea nu se ilustrează şi în critică. Iar răspunsul e afirmativ. N-am găsit date exacte, care volum a apărut mai repede, cel de poezie şi cel de critică: Flash (itinerar critic în poezia românească de azi). Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2019. Volum de asemenea premiat. Oricum 2019 e anul dublului debut al autoarei. Nu e singura poetesă care a publicat şi un volum de critică. Mai mult sau mai puţin în paralele cu cronici literare publicate în reviste. Despre unele am scris. Dar nu cred că e de bun gust să citez nume. Ce deosebeşte, însă, volumul de gen al Ralucăi Faraon e structura. 5 poeţi din 13 sunt analizaţi în grupaje de 2-3 articole. Iarăşi nu voi preciza care dintre subiecţi imi sunt mai familiari, nu de afinităţile mele e vorba. Doar sunt dator să mărturisesc că portretele literare a câtorva dintre aceşti poeţi se apropie de propria-mi viziune. Iar la alţii am descoperit, în analizele autoarei, laturi pe care nu le sesizasem. O oarece comunitate de afinităţi mă face să aştept din partea autoarei o serie de cronici… de cinema.

Dar să revenim la poezia Ralucăi Faraon. Volumul e gospodărit concentric. Cu rafinată trimitere la titlul ansamblului. În capitole aproape egale: I Eu, II Eu şi Celălalt, III Eu şi Lumea.  Titlul volumului se trage din chiar primul poem. Văduvit de titlu. Un element aparent mărunt scoate textul titlului din relativa banalitate. Sufixul -ţi. Centrul pe care nu ţi-l atingi niciodată nu al cercului în care ai locui. Ci al tău. Centrul tău. Ambiguitatea termenilor scoate elementele geometrice din relaţia lor naturală. Generează o tensiune cu funcţie poetică. Faptul că din elementele primului poem (primul din cele doar 4 fără titlu) se recompune formula titlului volumului determină, obligă chiar, trecătorul prin librării să ia volumul de pe raft şi să-l deschidă. E un cârlig abil. Dar, oare, e doar atât? Nu. e, nimic mai puţin decât un cod identitar al demersului poetic care e volumul. Dar mai e ceva. Nu ştiu dacă poeta e sau nu conştientă de trimiterea formulei, sau efectul trimiterii e rezultatul – fericit – al hazardului intuitiv. Dar îmi place să cred că trimiterea e cel puţin intuitivă. Trimiterea la ce? La un adagiu care a străbătut veacurile. Dumnezeu este o sferă infinită al cărui centru e pretutindeni şi a cărei circumferinţă e nicăieri. Atribuită curent matematicianului Blaise Pascal, circulă din antichitate. Se pare că Pascal ar fi preluat-o de la teologul şi poetul din secolul XII Alain de Lille (sau de L’Isle). Scriind despre asta, Borges conchide: Poate că istoria universală este istoria diferitelor intonaţii ale câtorva metafore. (J. L. Borges, Sfera lui Pascal, Buenos Aires, 1951). Dar care e relaţia dintre formula poetei şi sfera lui Pascal? În lectura mea, trimiterea, fie şi evanescentă, la adagiul lui Pascal (fie că subiectul e dumnezeu, fie că e Universul) e implicarea neexplicită a lui dumnezeu, indiferent de accepţiunea noţiunii, în universul poetic al autoarei. Dacă faci o astfel de legătură, citeşti altfel întregl volum decât dacă n-o faci. Ca volumul e dens în substanţă, în stil şi în originaliate totusi ambiguă, asta e evident indiferent de lectură. Dar, atenţie! Titlul celui de-al doilea poem e god game. O fi întâmplător?

La un moment dat (pg. 19) poeta îşi manifestă un insolent simţ al humorului. Titlul alienare e contrazis net de conţinutul tonic şi pozitiv:

Nu ştiu să fiu decât autentic profundă

Angajată pe o durată nedeterminată

La rostirea adevărului

De care neni nu are nevoie.

Poemul intitulat ars poetica (pg. 24) e autoironic spre parodic. La prima lectură n-are nimic comun cu o ars poetica autentică. Dar cititorul e deja obişnuit, la un sfert din vilumul volumului cu maniera oarecum iconoclastă a poetei. Încât rolul de ars poetica e îndeplinit prin exemplificare. Aproape imediat, o altă undă autoironică – automistificare – pregăteşte derutanta declaraţie de principii: nu sunt poetă:

Nu mă recunoaşte nimeni după chip

Nu ridic ziduri

Mă pricep în schimb la ruine

Iar meseria aceasta am furat-o de la un cerşetor

Care nu-şi revendica destinul

Strâmbâdu-se în faţa milei

Nu-mi măsor şansele între două poeme scâncind

Nu mânriesc pe nimeni prin cuvânt

Doar modelez tăceri

Decupez o fereastră in zidul lui Manole

Să poată rsepira măcar o clipă Ana

Înainte ca întunericul

Să urle din toţi rărunchii.

Ajuns aici constat, fără surprindere, că aş prefera să comentez toate poemele. Cronica ar fi cu totul ratată. Dar e una dn cele mai dificile selecţii. Demersul poetic e aproape fără relief. Fără a fi plat.  Un platou înalt. Un Tibet sui generis. Trebuie, deci, să las plăcerea lecturii cititorilor. Pe care sper că i-am momit.

Ce-ar mai fi de spus?^* care e cvântul, care e imaginea, care e conceptul cel mai frecvent în volum? Visul. Oniricul. Dincolo de orice s-ar (putea) spune la modul general, tocmai aici e una din cele mai subtile chei de decelare, de decantare a semnificatiei demersului poetic? Ascunsă, cheia, la vedere.

Kaiserul Wilhelm al II-lea a încercat, încă de la începutul secolului XX să ajungă din urmă flota Marii Britanii. Construite în a doua jumătate a anilor 30, cele două cuirasate, Tirpitz şi Bismarck au fost lansate la apă în 1939. Al doilea era, la acea dată, cel mai mare din Europa. Iar pe plan mondial n-a fost întrcut, pe parcursul războiului, decât de cele 2 cuirasate jponeze, Yamato şi Musashi, ambele scufundate de aviaţia îmbarcată pe portavioanele americane.

Construirea celor două cuirasate germane a cerut un uriaş consum de resurse, dar contribuţia lor la război a forst derizorie. Cea a lui Tirpitz a fost redusă la o singură misiune. Prima. Numită Rheinübung. Destinat să atace convoaiele nord-atlantice, care aprovizionau Regatul Unit din USA şi Canada, monitorizat de o reţea de 54 nave britanice încă din 23 mai 1941, după ce plecase din port pe 19 mai, cuirasatul, însoţit de crucişătorul Prinz Eugen fu interceptat, în dimineaţa de 24 de o escadră compusă de crucişatorul de bătălie Hood, nava amiral a flotei britanice şi cuirasatul Prince of Wales. Însoţite de 4 distrugătoare. Hood avea o putere de foc egală cu Bismarck la nivelul maxim. S-au schimbat câteva salve, precizia de tir a cuirasatului german o depăşea pe a navelor britanice. Totuşi o lovitură norocoasă a decis această primă confruntare. Un obuz de 380 mm tras de Bismarck a nimerit magazia de muniţii de pe Hood. Acesta s-a rupt în 2 şi s-a scufundat pe loc. totul a drat 8 minute.

După pierderea contactului flotei britance (Home Fleet) cu cele 2 nave ale Kriegsmarine, care se despărţiseră, hidroavianele pazei de coastă l-au regăsit pe Bismarck pe 26. Fu atacat consecutiv de avioanele portavionelor Victorious, cu 12 aparate şi Ark Royal. Acesta lansă 2 valuri consecutive a celor 15 aparate ale sale. Abia 2-3 torpile atinseră coca cuirasatului, cu efect aproape nul. Cercetări postbelice făcute în Japonia dovediră că structura protecţiei antitorpilă a cuirasatului, bazată pe containere vidate, putea absorbienergia a 900 kg echivalent TNT, când torpilele din 1941 nu depăşeau 500 kg. Ultima şansă, seara, târziu, înainte de a-l pierde defintiv pr Bismarck, lovi pupa şi blocă axul cârmei. Vasul fu nevoit să se rotească în cerc cu viteză redusă. În dimineaţa de 27, 2 cuirasate, King George Vth şi Rodney, angajară un Bismarck şchiop. După o oră de schimburi de lovituri rămase şi orb. Atacanţii se apropiară la 2 mile marine şi 70 de proiectile de calibru maxim tocară suprastructura. La mai puţin de o oră şi jumatate de la deschiderea focului, căpitanul Lindermann dădu ordinul de sabordare. Bismarck se scufundă la 10:30, cu 400-500 de membri ai echipajului. Amiralul Lutjens murise in decursul bombrdamentlui britanic al dimineţii. Crucişătoarele dorsetshire şi Norfolk, care participaseră la bătălie, începură să adune pecei 1400-1500 suravieţuitori din valuri. Dar, după salvarea a 115 dintre ei, fră nevoite să abandoneze restul, în urma sesizării prezenţei unui submrin german. N-aveau cum să ştie că acela nu mai avea torpile. Răspunderea morţii supravieţutorilor aparţne, în ultimă instanţă, unei fatalităţi.

În urma scufundării lui Bismarck, Hitler, preocupat deja de pregătirea operaţiei Barbarossa (atacul asupra aliatului rus), şi-a schimbat, realist, strategia navală, de la folosirea bastimentelor blindate mari, adevărate artilerii plutitoare, preconizată de marele amiral Raeder, la folosirea intensivă a submarinelor. Comandantul acestora, amiralui Dönitz, deveni comandantul Kriegsmarine.

Această schimbare, logică până la un punct, avu şi o consecinţă secundară. Cuirasatul Tirpitz, geamănul lui Bismarck, a cărui construcţie conumase o cantitate imensă de resurse, petrecu următorii aproape 2 ani ascuns în fiorduri norvegiene. Participând direct la acţuni ofensive destul de rar. Ceea ce nu l-a împiedicat să joace eficace rolul de sperietoare pentru convoaiele rutei nordice, care alimentau  Rusia stalinistă prin portul Murmansk. Acestea au continuat, totuşi, dar scufundarea lui Tirpitz a devenit o misiune primară pentru marina britanică. Au fost încercate multe metode, cu rezultat derizoriu până la nul: submarine standard, submarine de buzunar, torpile dirijate de oameni, dar mai ales aviaţia de bombardament. Prudenţa strategică a cuirasatului german excludea orice confruntare navală directă. De-a lungul timpului cuirasatul a fost mutat în 3 fiorduri. Din ce în ce mai spre nord. cu scop dublu: pe de o parte îndepărtarea de aerodroamele britanice, pe de alta apropierea de zona vulnerabilă a convoaielor spre portul rusesc Murmansk. Dar nici un convoi n-a fost pus în pericol real. Activitatea lui Tirpitz a generat o situaţie apropiată de remiză prelungită, prin dublu şah etern. În acest timp războiul curgea.

Câteva detalii: Tirpitz pleacă din portul Kiel la 12 ianuarie 1942, deci la peste 7 luni după scufundarea cuirasatului geamăn Bismarck si ajunge în fiordul Trondheim 4 zile mai târziu. I se alătură pe 22 februarie alte 2 crucişătoare. Dintre care unul, rinz Eugen, participase, alături de Bismarck, la prima fază a bătăliei din mai 41, din strâmtoarea Danemarcei. Între 3 şi 13 martie atacă un convoi arctic. Reperat de aviaţia de pe acelaşi portavion Victorious, care participase la scufundarea lui Bismarck, e atacat la rândul său. Rezultat nul, de ambele părţi.  

Prima avarie gravă o suferă Tirpitz pe 22 septembrie 1943, în urma unei operaţiuni combinate a submarinelor britanice şi a rezistenţei norvegiene. Abia reparat, e din nou avariat în urma a 8 atacuri aeriene. Unul dintre acestea în trepte. Celebra escadrilă de bombardiere 617 traversează Marea Nordului şi nordul skndinav, pentru a ateriza pe o bază rusă. De unde se întoarce a doua zi să bombardeze Tirpitz în fiordul Alta. Situat la 70^o latitudine. Apoi un drum la fel de lung, în 2 etape, pentru a ajunge în Scoţia. Rezultatele operaţiei rămân incerte, fiind aproape imposibil de monitorizat.

Ultima perioadă de viaţă a cuirasatului: 15 octombrie – 12 noiembrie 1944. Remorcat lângă Tromsø, într-un mic fiord ales anume, cu o adâncime cu foarte puţin mai mare decât pescajul vasului – ceea ce excludea scufundarea – e atacat de aceeaşi escadrilă 619, în cooperare cu escadrila 9. Bombardierele Lancaster, echipate cu bombe de 5400 kg, numite Tallboys, reuşesc să-l răstoarne în apele puţin adânci. Majoritatea echipajului se salvează.

După război, epava a fost achiziţionată de societatea norvegiană Hovding Ship Brekers. Mari cantităţi de oţel au fost ytrimise la Kristiansund, sau vândute Germaniei. În revista Illustrated, din iuloe 1949, Lennart Nilson scria: Germanii s-au lipsit de unt pentru a construi Tirpitz, dar norvegienii au fost cei care au aflat pe ce parte a feliei era untul^*. Să adăugăm că preţul plătit de Germania pentru Tirpitz a fost astfel, parţial dublu.

Acum, să nu omitem a spune două vorbe despre escadrila 617 a RAF. Cunoscută sub porecla The Dambusters. În urma unei misiuni de extremă precizie, care a distrus 3 diguri care reglau potenţialul hidroenergetic din zona ruhr, în mai 1943.  Episodul a fost descris de fostul pilot militar australian Paul Brickhill, în cartea The Dam Busters (1951) şi în filmul omonim (Michael Anderson, 1955), bazat pe cartea citată. Film pe care-l am în colecţie. În campania de bombardare a lui Tirpitz, comandantul escadrilei a fost comandorul J. B. Willy Tait.  

Experienţa de război a marilor cuirasate în WW II a dovedit vulnerabilitatea acestora în faţa aviaţiei, mai ales a celei îmbarcate pe portavioane. Cel mai mult a rezistat Yamato, cuirasatul japonez distrus la asediul insulei Okinawa, în 1945. Care participase în 1944 şi la Leite, socotită cea mai mare bătălie navală de până atunci.

Paralelismul relativ al biografiei celor două cuirasate germene gemene, cele mai mari bastimente participante la războiul naval european merge, pentru cititorul şi cinefilul român, interesat de istoria militară, cu 2 paşi mai departe. În 1974, Editura Politică a publicat versiunea românească, datorată lui Sergiu Stanciu, a cărţii Coulez Tirpitz!, de Léonce Peillard. Sub titlul Scufundaţi cuirasatul Tirpitz! Originalul fusese publicat de Laffont, în 1965. Cele mai multe date inserate mau sis provin din acea lucrare. Aflată la interfaţa dintre recuperare documentară jurnalistică şi istorie miitară. Dar cine e autorul? Născut la Toulon, în 1898, a urmt o carieră în marina militară franceză, apoi a scris o serie de cărţi aparţinând aceluiaşi gen oarecum hibrid. Utile publicului interesat de domeniu. S-au făcut cel puţin 2 filme despre Tirpitz: Above us te Waves (Ralph Thomas, 1955, UK) şi Target Tirpitz (Edward Mirzoeff, 1973, UK), ambele fără vreo legătură cu monografia autorului francez. Deşi colecţia mea de filme de război e relativ bogată, n-am avut şansa să le văd pe acestea două.   

Despre Bismarck se vor fi scris multe cărţi. E momentul să mă refer la o apariţie recentă: Epopeea cuirasatului Bismarck: Triumf şi tragedie. De Marcel Stănescu. Produs al editurii Cetatea de scaun, Târgovişte, 2015. Autorul, prezentat ca istoric de senatarul cuvântului înainte, pare să fie, dacă informaţia produsă de Google e corectă, cercetător la Institutul pentru studii politice şi Istorie Militară. Şi e familiarizat cu lumea marinăriei. Lucrarea dă satisfactie cititorului interesat. Deşi cuvintele din titlu derutează şi provoacă. Nu scapă cititorului că obiectivul cercetării e mai mut uman decât tehnic. Iar tehnic e greu de criticat.

În schimb filmul Sink The Bismarck! (Lewis Gilbert, 1960, USA) nu depăşeşte nivelul filmelor despre WW II făcute în anii 60. Îl am în colecţie şi atât. Cel mult că nu prea gust doza de dulcegărie. În schimb e de remarcat jocul lui Karel Stepanek în rolul amiralului german Lutjens. Am mai dat de un film omonim, făcut în 1996 de Robert Kirk, tot producţie USA. Nu l-am văzut, aşadar nu pot spune nimic. Decât ca aş fi curios să-l văd.

Mi-ar plăcea să vad un film despre Yamato…

Counterpoint, Ralph Nelson, 1968, USA –

Revin, cel puţin pentru moment, la filme. Unul străvechi. De aproape 50 de ani. Premieră în anul în care şomajul intelectual forţat al lui Radu Cosaşu lua sfârşit. Şi descopeream, toamna, că remarcase peste vară tocmai filmele care mă atinseseră şi pe mine. Despre Aventurierii aveam să scriu în vara lui 2005, revăzându-l la TV. Deloc neinteresantă data premierei acestui film, de care vom discuta: la aniversarea unui an de la debutul războiului de 6 zile. Îl aveam în colecţie, l-am văzut abia acum.

Al doilea război Mondial a fost un cal de bătaie fertil pentru cinematgrafia apuseană. În anii 60-70. Filme de război propriuzise, filme în contextul războiului, filme doar pe fundalul războiului. Counterpoint (Ralph Nelson, 1968) ar face parte din a doua subcategorie. Scenarizat de James Lee şi Joel Olianski, după romanul lui Alan Silitoe. Scriitor britanic, ataşat (integrat, zic unii) curentulu Free cinema, sau al tinerilor furioşi, aflat la originea a cel puţin 4 filme de gen. Atât ca scenarist, cât şi ca autor literar scenarizat. Singurătatea alergătorui de cursă lungă (Tony Richardson, 1962) e cel mai cunoscut. Această categorie intermediară e, de fapt, cea mai interesantă. Nu narează un episod militar cunoscut, nici ca atare (e.g. Paris brule’t il?, René Clement, 1966, după cartea documentară a celebrului cuplu jurnalistic Dominique Lapierre – Larry Collins), nici pe un scenariu sintetic, simbolizant (The Battle of the Bulge, Ken Annakin, 1965, despre contraofensiva germană din Ardeni). Acelasi episod militar, cunoscut şi ca bătălia din Ardeni, constituie nu fundalul, ci contextul imediat al filmului nostru. Căci începe cu vestea declanşării contraofensivei tocmai când o sală plină de militari asistă la interpretarea primelor măsuri din Simfonia a cincea a lui Beethoven (a destinului, pentru spectatorul care are timp să decodeze amănuntul) şi se termină când orchestra, căzută în mâinile unei divizii germane de tancuri şi asupra căreia planează în tot timpul filmului spectrul masacrării, scapă cu viaţă. Dar tocmi când divizia, imobilizată de lipsa de combustibil (element mai mult sau mai puţin real în derularea evenimentelor militare) reia ofensiva după ce primise respectivul combustibil.
        Dar subiectul şi chiar tema filmului n-au nici o legătură esenţială cu războiul. E vorba de ciocnirea a două personalităţi, adversare şi nu prea. Dar, în subsidiar, de contradicţia dintre două profile de ofiteri superiori germani. Un general vanitos şi cult, comandantul diviziei (interpretat de Maximilian Schell, rol mănuşă, parcă scris nume pentru excelentul actor, de n-am şti că scriitorul a privit mut mai departe) şi un colonel subordonat, nazist perfect. Interpretat, la rândul său, de Anton Diffring, specializat în categoria de roluri similare, dar având în palmares şi rolul emblematic din canonica distopie a lui Truffaut după Ray Bradbury, Fahrenheit 451. Generalului lăsat în scări, încântat de sine i se opune dirijorul orchestrei. Personalitate de notorietate mondială. Jucat de un Charlton Heston mereu egal cu sine.

Cheia înţelegerii filmului e identitatea autorului literar. Căci, în prim plan e povestea duelului – şi duetului – dintre 2 personaje puternice şi prestatia a 2 actori obşnuiţi să domine ecranul. Dar, un autor cu rădăcini în perioada tinerilor furioşi crează premisele, valorificate profesionist de un regizor de care nici nu auzisem, tensiunii crescânde între generalul playboy şi colonelul nazist. Care colonel nazist nu e un torţionar setos de sânge. Ci un ultradisciplinat interpret nu numai al ordiunelor OKW (eşalon militar numit, vag pudic, impersonal şi emblematic “Berlinul”). Dece? Nu îndeplineşte ordinele orb. Ci conştient de raţiunea lor pur militară. Operaţiunea germană trebuia să surprindă dispozitivul aliat, viteza era esenţială. Mai ales pentru diviziile de tancuri. A se încărca cu prizonieri era un lux pe care nu şi-l permiteau. A da drumul autocarului cu orchestra, necombatantă, ar fi fost un risc major de a pierde efectul surprizei tactice. Ordinele eşalonului superior de comandă aveau o logică militară implacabilă. Ceea ce plasa orchestra în situaţie tragică. E adevărat, aceste considerente sunt evidente exclusiv pentru spectatorul dotat cu noţiuni militare. Şi chiar cu unele cunoştinţe de istorie militară. Fără de care intenţia masacrării orchestrei e pusă de spectatorul necunoscător în sarcina considerării otova a comportamentului criminal al maşinii naziste. Nu cunosc romanul lui Silitoe, dar nu pot exclude că în text nu-s date unele explicaţii pentru înţelegerea cititorului. Autorii filmuluui sunt siliţi să se bazeze pe un anume background al specttoruui obişnuit cu filmele de gen. Cruzimea colonelului Saito, din Podul de pe râul Kwai (nuvelă şi film, omonime) e, pe de o parte, întrucâtva şarjată, pe de alta explicabilă partial prin exacerbarea fanatismului militar japonez. Şi, nu în ultimul rând, de teama viscerală. Eşecul neîncadrării în grafic a secţiunii de cale ferată prin jungla thailandeză s-ar fi soldat cu seppuku. De altfel, deşi dizarmonia dintre generalul infatuat şi colonelul disciplinat nici nu atinge atitudinea faţăde ordine şi raţiunea lor. Generalul oferă dirijorului exact aceleaşi argumente. Cu politeţe cinică. La prima vedere el e cel mai ticălos dintre cei doi ofiţeri superiori germani. Dacă n-am ţine seama, ca spectatori obişnuiţi cu interpretarea seniorială a lui Maximilian Schell, dacă experienţa de cinema nu ne-ar determina să ne aşteptăm la răsturnări de situaţie, fără de care filmul nici n-ar exista, am rata savoarea meandrelor şi subtilitatea duelului între cei doi lideri. Căci dirijorul, deşi face paradă de neapartenenţă la aparatul militar american, gândeşte fără probleme în ritmul adversarului, ia decizii ca un militar autentic. Un amănunt interesant din duelul lor e faptul că, la un moment dat, dirijorul ajunge la concluzia că în orchestră e o cârtiţă. Adică un turnător. Care sifonează, în beneficiul generalului, tot ce se întâmplă în pivniţa unde e găzduită orchestra. Cum altfel ar şti generalul acest tot? Din punctul de vedere al comportamentului instrumentiştilor, amănuntul are rolu lui şi vom reveni la acest comportament. Dar spectatorul află că şi dirijorul ştie ce pune la cale generalul. Ori, el chiar n-are nici o posibilitate să afle printr-un om al său în tabăra staffului diviziei. Atunci cum ştie? Vorba unui celebru banc, prin deducţie logică. Rolul acestui schimb de metode de a obţine informaţii e, evident, acela de a sugera spectatorului superioritatea dirijorului. Ca lider de grup. Ţine sugestia de tezismul filmului? Al romanului de la baza lui? Cum nu cunosc romanul, tot ce pot face e să ţin seama de apartenenţa lui Sillitoe la curentul tinerilor furioşi. Acestia erau contestatari ai ordinii stabilite în Anglia, dar nu erau propriuzis revoluţionari. Scriind un roman cu subiect imersat în mediul războiului, autorul era întrucâtva silit la dihotomia fundamentală. Aliaţii, indiferent la ce nivel reprezentaţi, trebuiau să fie băieţii buni. Dar, atenţie. De la primele schimburi de replici, generalul interpretează cu elegantă ostentaţie poziţia, în fond corectă a dirijorului (noi nu suntem combatanţi, deci nu putem fi prizonieri) prin prisma imaginii mentalului mai degrabă german decât nazist despre americani. E firesc în contextul acţiunii. Aşa de firesc, încât e nevoie să ne aducem aminte de apartenenţa scriitorului la contestatarii sistemului de valori până la urmă occidental, pentru a înţelege că el se foloseşte de exprimarea mentalului german, care denigrează spiritul american, pentru a-şi strecura doza lui de critică a acestuia. Dece ne referim mereu la scriitor şi nu la echipa cinematgrafică scenarişti – regizor? Deoarece diferenţa de personalitate artistică şi chiar de notorietate ne lasă să presupunem că cinematografierea romanului, oricât nu-l cunoaştem, e, probabil, o traducere destul de fidelă. Iar nu o adaptare liberă, independentă artistic.

Să evenim la comportamentul membrilor orchestrei. Acesta e firesc şi chiar aşteptat la un grup de oameni supuşi presiunii existenţiale imediate. La iminenţa morţii. Ei n-au nimic eroic, oricum n-au dece. Micile laşităţi sunt inevitabile. Nu generalul ne ucide, dirijorul ne ucide, cu incăpăţânarea lui, exclamă un cumsecade intrumentist. Cu o totală lipsă de înţelegere a situaţiei. Căci generalul le cerea să-i ofere un concert, dar nu oricum, ci dirijat de dirijor. Iar refuzul programatic al dirijorului e interpetat primitiv de bieţii oameni terifiaţi. Ce nu înţelege acuzatorul încăpăţânării dirijorului, îi explică generalul obtuzului colonel. Ei nu sunt prizonieri. Deci nu suntem obligaţi să urmăm ordinul de a-i executa. Noi doar îi deţinem. Din momentul în care dirijorul conduce concertul, el îmi recunoaşte autoritatea, devine prizonier şi-i voi împuşca. E puţin tras de păr, atâta subtilă rigoare ce frizează sofismul nu e defel proprie războiului. E pură literatură. Dar susţine mecanismul naraţiunii. Iată dece dirijorul se încăpăţânează. Pentru că deduce logica sofisticată a generalului. Că nici nu vrea să cedeze, că subtilitatea logicii deghizează, de fapt, confruntarea a două orgolii supradimensionate, în cadrul reguli ad hoc, groteşti, a jocului, asta nu scapă nici cinefilului, nici cititorului de literatură. Intrumentistul revoltat face, astfel, pandant momentan cu obtuzul colonel. Diferenţa structurală între victimă şi călău dispare. Pentru un scurt moment. Recunoaştem aici spiritul celui care a scris scenariul la Singurătatea alergătorului de cursă lungă. Cinefilul care sunt se întreabă dacă intriga secundară, relaţia ambiguă în falsul-şi-adevăratul triunghi conjugal (de fapt metaconjugal) are sau nu rost. Explică sau nu ceva în plus? Demonstrează sau nu ceva în plus? Sau e pur şi simplu umplutură? Concesie de gust? Căci filmul nu poate face bani numai cu spectatorul cinefil, romanul nu se vinde doar cititorului cu aprehensiuni critice. Intriga secundară e evidenţiată chiar din prima secvenţă. În care sala plină de mlitari, cu un general aliat în fotoliu de orchestră. Când se execută Simfonia a cincea. Un fulgurant prim plan ne aduce în faţa ochilor figura rafinată a unei violonceliste. Atât. Privirea ei ambiguă, de discretă dragoste reprimată adresată dirijorului, ne anunţă implicarea intrigii secundare în naraţiune. Mi târziu, generalul, aferând ostentativă mondenitate, cere să i se prezinte orchestra. Dirijorul o prezintă ca soţia sa. Lângă ea, prim concert maestrul, care devenise, de fapt, soţul ei, e prezentat al doilea. Apoi gata. Aflăm, astfel, prin elipsă, structura triunghiului. Frumoasa violoncelistă aduce poveştii pata de culoare care ţine în sala de proiecţie publicul mediu. Cel care asigură sucesul – sau eşecul – de box office. Pentru adevăraţii amatori, intriga aceasta e aproape superfluă. Dar rolul şi rostul acestora e limitat. Prim concert maestrul este, evident, prieten cu dirijorul. Până la un punct. El încearcă să-l secondeze în meciul a cărui miză e viaţa sau moartea echipei muzicale. Până la inevitabila secvenţă prefinală, a schimbului de focuri din curtea castelului unde e cazat stafful diviziei. Spectatorul care ştie că o divizie de tancuri numără cam 16000 militari şi câteva sute de vehicule n-are decât să-şi închipuie că parcul castelului e deajuns. Plus satele din împrejurimi. Căci băştinaşii belgieni au rolul lor în angrenaj. Ţăranul aducător de cafea surogat, bănuit trădător, nu poate fi decât membru al rezistenţei într-o poveste narată din perspectivă aliată. Ca tacâmul să fie complet.
        Ce-i interesant, e că prim concert maestrul e jucat de un actor fără relief în tinereţe, devenit comic de anvergură, la vârsta a treia: Leslie Nielsen. L-am mai identificat revăzând, după ani de zile, un interesant film Sci-Fi din anii 50: Planeta interzisă (Fred Wilcox, 1956, USA). După ce savurasem tripticul comic Naked Gun.
Un amănunt tehnic articulat în angrenajul filmului. Că execuţia va fi deturnată si anume în ultimul moment, era destul de probabil. Nu numai deoarece happy end-ul e regula de fier a filmelor americane, care admite puţine excepţii. Dar însăşi logica filmelor de război, sau bazate pe război, în zona clasică, în care aliaţii sunt băieţii buni, iar teutonii sunt băieţii răi, cerea Victoria băieţilor buni. Spre cinstea liu, filmul reuşeşte să menţină cu abilitate suspansul în privinţa asta. Dar, că dirijorul va face din aparenta cedare la pretenţiile generallui şi va oferi concertul, asta era previzibil. Însuşi generalul oferă spaţiul ideal: capela castelului. Cu o acustică bună. Temele repetiţilor sunt alese în scop tactic dublu: contramomeală pentru general (a cărui cultură de castă, muzicală y compris, îl face capabil să decodifice semnificaţia unei piese sau a alteia. Pe de o parte. Iar pe de alta, pasaje fortissimo sunt sinconizate cu momente critice ale încercărilor de evadare a celor 2 militari americani prinşi odată cu orchestra. Că generalului I se va oferi Wagner la concertul final, era elementar. Dar piesa wagneriană are, la rândul ei, dublă semnificaţie. Nu era să-i cânte ceva din Gőtterdämerung, pe care generalul ar fi luat-o ca o provcare ironică. Conform coordonării cu guerilla belgiană, piesa trebuia să ţină 15 minute. E, bine, uvertura la Tanhäuser se şi armonizează ca semnificaţie şi ţine exact 15 minute.

Un ultim element care ţine de suspans. De la primul comentariu soto voce la adresa colonelului Arndt, în cea de-a treia secvenţă, când autocarul cu orchestra e condus în curtea castelului, ţi se atrage atenţia, cum spuneam mai sus, asupra tensiuni între cele două categorii arhetipale ale staffului diviziei. Spectatorul ştie să se aştepte la o sarabandă de lovituri de teatru în final. Aşa că atunci când generalul îşi împuşcă subalternul, salvând viaţa rivalului de câteva zile, surpriza e cel mult modeată.

Una peste alta, un film despre care merită să scrii. Ceea ce face diferenţa, chiar şi faţă de unul mai bun, pe care te mulţumeşti să-l savurezi. Diferenţa discriminantă (sic) vine de la subtilităţile pe care am încercat să le schiţez mai sus.

Penultima întâlnire anuală a promoţiei Fizică70 înainte de cea jubiliară, de la anul viitor avu loc vineri 20 septembrie, la COŞ. Locul cel mai frecvent din ultimii 10, de când s-a reinstituit obiceiul întâlnirilor anuale. Ca în fiecare an, câţiva dintre colegii stabiliţi în străinătate au fost prezenţi. Mereu alţii. Să sperăm că anul viitor, la întâlnirea jubiliară, vor fi toţi membrii e-grupului Fizică70.

Acum întâlnirea a integrat şi câteva evenimente personale. Milica tocmai îşi preluase tirajul celei de-a patra cărţi: Drumuri răsucite. Produs al aceleiaşi edituri prietene, Ars Docendi, a Universitaţii noastre tutelare. O sinteză… răsucită a primelor 3. Şi cum… jamais trois sans quatre… în aşteptarea unei lansări pe bune la Gaudeamus, ne bucurarăm de o minilansare intimă. Milica primi o medalie şi diploma aferentă. Conferindu-i titlul colegial Meritul Literar clasa I. Emoţia-i fu cea aşteptată.

Distincţii similare primiră colegii cu cea mai mare pondere în palmaresul promoţiei: Mircea Porumbreanu şi Nicolae Mazilu. Pentru cea de-a patra, lor carte: Devenirea Mecanicii Ondulatorii. Aceeaşi editură clujană Limes. Publicată în 2018.

Cumva cel mai important eveniment fu marcarea altui jubileu. Termenul traditional românesc e Nunta de Aur. A colegei Mariana Ivan.

Dar să revenim la cartea colegilor. A o recenza e, pentru mine, o provocare majoră. Căci senzaţia mea e că nu numai pe mine mă depăşeşte. Dar există vreun stimulent mai eficace decât provoocarea lucrurilor care te depăşesc? Îi va veni rândul cândva. Dar cum regia pregătită fu abstrasă, să nu spunem anulată, încărcătura scenaristică trebuie descărcată. Salutând inspirata vorbă a celui mai hâtru dintre coautori: Ceea ce trebuie spus se va spune. Oricum aş fi spus, aici, acum, dar e mai amuzant să spun ce aveam de spus materializând, faţă de colegii recalcitranţi în rezerva lor, tocmai dictonul pronunţat spontan de unul dintre ei.

Aşadar:

A recenza o carte şi a prezenta o carte sunt fapte asemănătoare, dar meserii diferite. Poţi fabrica o cronică de întâmpinare, la limită, şi dacă n-ai pătruns îndeajuns cartea. Dar e preferabil să-i fi sesizat esenţa. Dar o poţi prezenta şi intuitiv. Sugerând motive de a atrage cititorul. Diferenţa e cel puţin de nuanţă. Cred că o cale către a le diferenţia, cel puţin cu privire la cartea colegilor, e o trecere în revistă a unei alte meserii. Popularizarea ştiinţifică. Termenul anglo-saxon e vulgarizare. Sensul cuvântului se apropie de cel care defineşte prima traducere a bibliei, cunoscută ca vulgata. Ediţie populară. Sau pentru popor. Nimic din sensul pejorativ achiziţionat în termeni seculari de cuvântul vulgarizare.

Cei 2 mari corifei ai popularizării ştiinţifice au ceva comun: sunt, prin definiţie, oameni de ştiinţă. Dar maiales sunt americani de origine ruso-evreiască. George Gamow şi Isaac Asimov. Primul a lăsat rezutate importante în fizica de vârf a generaţiei sale şi în astrofizică. Spre cosmologie. A elaborat unul din primele modele ale nucleului atomic şi a lansat conceptul de Big Bang. Dar foarte multă lume îl cunoaşte mai ales pentru excelenta carte 1,2,3… infinit. La fel de importantă e „Treizeci de ani care au zguduit fizica”, ilustrată cu propriile-i desene. A cărei traducere românească a apărut în timpul studenţiei promoţiei noastre şi ne-a fost una din cărţile de căpătâi. Formula caracterizantă a componentei de popularizare a lui Gamow e non multa, sed multum.

Asimov n-a fost decât biochimist. Cu  doctorat. Toată lumea îl cunoaşte ca pe unul din cei 3 mari corifei SciFi. Dar Ben Bova îl numeşte Isaac cel nemetalic. Referindu-se la faptul că cca 400 din cele 500 de cărţi publicate sunt nonficţiune şi cele mai multe dintre acestea sunt popularizări.

Nu pot să nu  mă întreb ce-ar fi scris cei 2 despre cărţil colegilor Mircea şi Nicolae. Pe asimv sigur l-ar fi tentat cărţi precum Principiile evanghelice ale filosofiei naturale şi Ştiinţa ca păcat. Primele lor 2 cărţi. Tot de Limes produse. În 2009 şi 2008. Când cei 2 au cotot-o decis(iv) către fizică (Devenirea mecanicii cuantice, 2011, aceasta din urmă acum) ar fi putut fi recenzate/prezentate de Gamow.

Dar nasc şi în România scriitori de popularizare! Începând cu altfel romancierul Max Solomon (vezi La 90, editura LiterNet.ro, 2004), care şi-a scris cărţile de gen în anii 50, sub inevitabilă influenţă sovietizantă. Deloc de mirare, autoarea pe care o apreciez cel mai mult este fiziciana Anca Iordănescu. Nici pe departe deoarece mi-a fost colegă de promoţie. Ci pentru cartea Fuziunea termonucleară controlată. Editura Albatros, colecţia Lyceum, 1982. Ceva mai mult decât un op de popularizare. Aş fi extrem de încântat să citesc, ca fizician profan, o reeditare la distanţă de 37-40 de ani integrând problematicile progrese în materie.

La lansarea, în 2012, la Bookfest, a rmanului de debut al Milicăi – Lixandra – m-a impresionat cuvântul ei. Se vedea scriitorul. Cu ochiul liber. Nu doar scriitorul ştiintific, sau de popularizare ştiinţifică. Scriitorul. De atunci îmi doresc să citesc o nuvelă scrisă de ea. La fel la lansarea celui de-al doilea roman, Făgăduiala, al aceleiaşi Milica. Tot la Bookfest.

Ei, bne, Anca ar putea scrie o cronică aplicată a Devenirii mecanicii ondulatorii.  

Mai sper că cei câţiva colegi care s-au mutat într-o lume presupusă mai bună, întâi de toate Ion Corcoţoi (colegul de secţie al lui nick Mazilu, între altele, dar mult mai mult decât atât), Dan Galeriu, dar nu numai ei, să binecuvânteze prin lectură simbolică opul colegilor noştri.

Până a veni vremea încercării de a răspunde provocării de a scrie depre această carte pretenţioasă, deocamdată doar două vorbe.

Ce este cartea colegilor? Să vedem ce nu este. Nu este un manual universitar. Nu are limpezimea de cristal şi puterea sintetică a cursului lui Gavrilă. Nici harul de a se adresa bobocilor a cursului lui Ţiţeica. Nu ştiu cum s-o raportez la cursul aceluiaş Ţiţeica pentru secţia de Fizică Teoretică pentru anu V. este atunci un tratat? Da şi nu. căci întinderea e invers proporţională cu domeniul. E un compendiu? Nici vorbă. Căci musteşte de originalitate şi de personalitate. Accentuată. În sensul lui Karl Leonhard, desigur. E o reverie? Categric da. E raportul unui excurs aproape iniţiatic? Greu de contrazis. Ce e, categric, e o elaborare reflectată în timp real, o explicitare prin citate meşteşugit alese a raţionamentelor lor de-a lungul… devenirii. Şi dincolo de toate, dar îmreună cu precedenta, e un discret, decent şi oportun omagiu profesorului I. Stroie. De la care am preluat, cu toţii, dar mai ales grupa care l-a dat pe Mircea, sensul dialiectic al cuvântului devenire.

Bref, cartea colegilor e un Tractatum logico-philosoficum… sui generis.

Sigur ca ma interesează orice feed-back asupra acestei telegrafice analize spectrale. Dar mai ales mă interesează cele a 3 colegi: autorii înşişi şi nu în ultimul rând al celei mai calificate istoriceşte cititoare a mea: Ani. Ex Murtaza, ex Erhan etc.  

Numărul 7-8 (iulie-august)/2019 al revistei Neuma începe, ca de obicei, cu editoriale: Arbori şi reviste, de Andrea H. Hedeş. şi, sub titlul Cursiv, Revistele şi canonul, de Horia Gârbea. Cronica de întâmpinare – avanpostul revistei literare, revistele literare sunt portavocea scriitorului în cetate, argumentează directorul Neumei.

Invitatul special: din noi Gheorghe Grigurcu: Un declin al conceptului de înţelepciune? Spicuim: Inteligenţa în sine, un factor egotic. Ioan Cristescu: Prelucrările dramatice ale lui Picu Pătruţ şi modele europene. Despre călugărul pe care N. Cartojan îl numeşte un Anton Pann al Ardealului. Arian Leka (Albania): Imigranţi şi combatanţi. În traducere prin intermediul englezei de Ana-Maroa Florea.

Cultură şi civilizaţie: Oul şi Clepsidra, de Mircea Muthu.

La rubrica Eveniment, îmlinirea a 5 ani de la debutul editurii Neuma. după o succintă schiţă portretistică, urmează fişele autorilor Neuma premiaţi. Tot la rubrica eveniment, versuri de Vojislav Karanović, în talmăcirea lui Horia Gârbea. În aceeasi pagină, Laureaţii Festivalului Internaţional Tudor Arghezi.

Poezia lumii: Laura Caravaglia. În aceeaşi traducere. Maria Elena Blanco. Idem traducere. Volkan Hacioğlu (tradus. Desigur, de specialista în turcă Niculina Oprea). Idem Metin Turan.

Eveniment: FestLit Cluj, ediţia a şasea, 9-11 iunie 2019. Sub aceeaşi rubrică, Oraşul şi poetul, apoi premiile literare maji Naaman pe 2019, între care 3 autri Neuma premiaţi: Andrea H. Hedeş – premiu de merit şi poeţii Sonia elvireanu, Valentin Iacob.

Centrul de greutate al ediţiei – Interviu cu Alexander Hausvater, realizat de Horia Gârbea.

Din nou poezie: evelyne Maria Croitoru, Daniela Paraschivescu.

Proză: Şerban Tomşa.

Răzleţe: La concurenţă cu dinozaurii, de Gelu Negrea.

În continuarea publicării lucrărilor prezentate la Colocviul Filialei Bucureşti critică-eseu a Uniunii Scriitorilor, 30 martie 2019, Miron Radu Paraschivescu – adezune, opoziţie, dizidentă, rezistenţă, de Ana Dobre. Autenticitate şi valori morale în poezia carcerală, de Marian Nencescu. Rezistenţa prin distopie, de Iulian Băicuş.

Serialul Iui Radu Sergiu Ruba – Istorii insolite: Destine de scriitori. Dreptatea ghicitoarei (despre Hans Christian Andersen), Vrăjitoarea lui Kuprin

Cărţi Neuma: Stradă tristă, luminată puternic, de Clara Târcă, Plăcinte cu ighemonicon şi Istorii cu Vlad Ţepeş, de Horia Gârbea, Cerberul din clepsidră, de Carmen Tania Grigore, Timpul, un zid, de Maria matei, Povestiri de pe malul celălalt, de Andrea H. Hedeş. Despre ultima, vezi http://oldrimsix.info/o-provocare-platoniciana/

Anchetă – Lecturi de vacanţă

Tineri poeţi: Deea State. Cornelius Drăgan.

Eveniment editorial: Valori absolute, de Andrea H. Hedeş –  despre Cartea Numerilor, de Florina Ilis. Sofismul strămoşilor, de Horia Gârbea, despre aceeaşi carte. Tot Horia Gârbea, cu Trecute vremi de doamne şi duduci (titlu tipic pentru autor), despre Doamnele domnului Caragiale, de Gelu Negrea. Critic care-şi face din marele dramaturg un punct focal al nenumaratelor cărţi şi articole. Şi un critic consacrat, Andrei Moldovan, despre aceeaşi carte: Revizuindu-l pe Caragiale, of course.

Andrea H. Hedeş scrie despre romanul guantanamo, de Radu Sergiu Ruba.

Cartea de poezie: Realitatea – heterotopie a spaţiului. Poezia – capcană cu fereastră deschisă, de Raluca Faraon. Alte 2 volume de poezie, recenzate de horia Gârbea: Un păhăruţ cu poeţii (despre La margine de nici o apă, de Marian Drăghici. Apoi despre Prozatorul poet Adrian Costache. Câtă poezie încape prin gaura cheii? Se întreabă poeta Flavia Adam, referitor la volumul La opt, gaura cheii şi alte patimi, al lui Ovidiu Genaru (nom de guerre pentru băcăuanul octogenar Ovidiu Bibire, care se ilustrase, prin anii 80 şi în proza Sci-Fi). Monica grosi prezintă volumul de poezie Formalităţi al poetului din Chişinău Grigore Ghiper. După intercalarea de mai jos, iaraşi carte de poezie: Ineluctabila opoziţie dintre spirit și materie. Vasile Vidican, despre volumul Pisica de lemn pictat, de Simona Grazia Dima.

Un Macbeth poliţist. Sakesperaologul George Volceanov, despre unul din cele şase rescrieri ale pieselor lui Shakespeare, în cdrul unui proiect initiat în 2016. Autorul – Jo Nesbø, regele noir-ului scandinav. 

Romanul unei psihoze: Christian Tămaş, Un nume pe nisip, în lectura aplcată a Soniei Elvireanu.

Din nou carte de poezie. Valentin Talpalaru: 35 poeme în cautarea unui titlu. Recenzie de Anton Holban. Mai încolo, Nebănuite arcane ale poeziei, de Nicoleta Milea. Pe marginea volumului O cafea cu tine, de Evelyne Maria Croitoru. Aceeaşi autoare semnează o analiză a volumului critic Memoriile memorabililor oferit de Constantin Cubleşan. Sub titlul Un ghid de lectură necesar.

Cartea de etnologie. Menuţ Maximinian: Portul popular, de la cusutul tradiţional la kitsch-ul din magazine sau sufletul meşterilor versus maşinări.

Veteranul politic şi publicist, Neagu Udroiu, pare cel mai potrivit recenzent al volumului Floricăi Bud, Măturătorii cerului.

Febră de origine necunoscută. Titlul acestui străvechi roman al lui Leonida Neamţu e ales în Colţul lui Yorik ca simbl al unui remember al scriitorului. Care-şi aşteaptă încă cercetătorul literar.imediat, Sandu Jurcan îşi face numărul la rubrica sa cinematografică. Nicolae Nistor, prezintă Premiile UNITER la Cluj.

Despre educaţie, din păcate, nu se poate scrie decât critic. O face Adrian Costache: Recapitulare. Un altfel de atelier. Nicolae Nistor, din nou  la rubrica Teatru. Apoi Mihai Gligan: Teatrul în societatea românească. Un remember, ca Jurnal teatral, al lui Ion Cocora. Un poet interzis, Ion Pillat, publicat într-un ziar de partid, o farsă a lui Manea care s-a lăsat cu o retrogradare, o aventură teatrală epuizantă, cu multe reprezentaţii cenușii, asortate cu momente de footbal, dar și cu versuri din „Ulise” de Lucian Blaga.

Dumitru ungureanu îşi susţine rubrica de rock, cu Cele 100 de tituri.Acelaşi Gelu Negrea lansazea o vivace provocare, sub titlul Gaudeamus, igitur! Dar… iata un autor care ştie foarte bine că regizorul Corneliu Porumboiu are un finanţator sincer: Adrian Porumboiu. Luat neostentativ în balon şi fostul arbitru. Continuă adorabilul şi pitorescul serial al Floricăi Bud: Amintiri şi pohte copilăreşti.

Ultimele pagini: obişnuitele rubrici de final: Vitrina cu cărţi (despre Sisifa am şi scris), Revista revistelor şi, mai nou, Poşta redactiei.

Cine mai citeşte azi romane de capă şi spadă? Răspunsul se subsumează întrebării cine mai citeşte azi? Aria întrebării e mult prea vastă pentru a nu ne limita din capul locului la limba română. E adevărat că lectura pe suport digital (utilizând ca instrumente de la e-reader kindle la smart phone) manifestă o pondere crescândă accelerat. Probabil România prezintă un anume decalaj faţă de ţările cele mai dezvoltate, dar e probabil ca decalajul să fie în scădere. Librării mai există, încă, în toată lumea. Iar cu 7 ani în urmă am vizitat un anticariat într-un sat olandez (sic). În România funcţionează un soi de anticariat online. De fapt un dispecerat care face legătura între amatori de cărţi vechi şi posesri dispuşi să renunţe la ele. Dar poţi citi cărţi vechi şi online. Bref, cartea, ca produs, cartea veche în particular, e disponibilă azi într-o măsură mult mai mare decât în vremea când se mai citeau romane de capă şi spadă.

Subgenul este în majoritate reprezentat de scriitori francezi, iar tema generală e romanţarea şi popularizarea istoriei Franţei. Dar nu se adresează exclusiv cititorului francez. Acesta păstrează convingerea intimă că nu există cultură cu excluderea celei franceze. Epoca reflectată de literatura subgenului e între secolele XVI-XVIII. Cu centrul de greutate pe prima jumătate a intervalului.

Să aruncăm o scurtă privire asupra clasicilor de gen. Lista acestora acoperă aproximativ un secol. De la Cinc mars, de Alfred de Vigny (1826) la Scaramouche, de Rafael Sabatini (1921). E adevărat că acest din urmă scriitor e mai cunoscut ca autor al romanului Odiseea căpitanului Blood (1922). Care este şi nu este roman de capă şi spadă. Este, deoarece în acţiunea aventuroasă se foloseşte conjunctural, spada, dar nu este, deoarece eroul e silit de împrejurări să devină, pentru o vreme, pirat. Alfred-Victor, conte de Vigny, contează în istoria literaturii ca poet şi dramaturg. Romanul citat e socotit de majoritatea criticii franceze ca primul roman istoric. Actiunea se petrece la ceva mai bine de un deceniu după momentul descris în Cei 3 muşchetari al lui Dumas père (1844), prototipul şi cel mai popular dintre romanele categoriei.

Eugène Sue, mai cunoscut pentru Misterele Parisului (1843), e inserat în listă pentru romanul Lautréaumont (1837), fără legătură cu poetul omonim, care a trăit mai târziu. Fără îndoială, corifeul subgenului a fost Alexandre Dumas père. Care a oferit publicului cele mai multe romane de capă şi spadă. Cunoscut în toată lumea şi tradus în zeci de limbi.

Dacă fiul creatorului muşchetarilor, Dumas fils, s-a ilustrat într-o zonă literară diferită, o altă dinastie mai mult sau mai puţin contemporană este cea a lui Paul Féval tatăl şi fiul. Primul şi-a câştigat popularitatea dincolo de hotarele Franţei cu romanul Cocoşatul, a cărui acţiune se petrece la începutul secolului XVIII, pe timpul regenţei care acoperea minoratul lui Ludovoc al V-lea. Fiul s-a ilustrat în sequels ale romanelor de mare popularitate, introdcând în scenă personaje precum Fiul lui Lagardère, fiul lui D’Artagnan, ba chiar îi asociază pe acesta cu Cyrano de Bergerac. Un valorificator sui generis al materiei prime literare de primă mână.

Théophile Gautier e inserat în lista clasicilor romanului de capă şi spadă pentru o singură operă, Căpitanul Fracasse (1863), mai cunoscut pentru numeroasele ecranizări (cea mai notorie, la distanţă de aproape un secol, cu Jean Marais în rolul baronului de Sigognac). În rest scriitorul ilustrându-se în poezie, dramaturgie şi teorie literară (promotor al artei pentru artă).

La începutul secolului XX apare Michel Zévaco, originar din Corsica. Subgenul de care ne ocupăm ocupă ponderea majoră în bibliografia sa. În fine, anglo-italianul Rafael Sabatini, cunoscut mai ales pentru romanul Căpitanul Blood (1922), urmat de alte 2 (1931, 1936) care ar putea fi considerate sequels, în care eropul nu mai apare, epoca fiind îl linii mari aceeaşi). Scaramouche (1921) este cel mai sofisticat roman clasic de capă şi spadă, eroul fiind… un avocat, implicat în evenimentele revoluţei franceze. Romanul a cunoscut multe ecranizări (1923, 1952, 1956, 1963 – cu Gérard Barray – , 1965 – cu Domenico Modugno! -, 1972, 1973).

Din aceeaşi categorie ar putea face parte şi unele romane ale lui sir Walter Scott (Ivanhoe, dar mai ales Quentin Durward (1823), acesta din urmă fiind brodat pe canavaua domniei lui Ludovic al XI-lea). Elementele definitorii ale subgenului fiind prezente. Eroul, romantic, arcaş scotian din garda regelui francez. Păstrând proporţiile, naraţiunile cu samurai ar face parte din aceeaşi categorie.

Cum Dumas père e maestrul de necontestat al subgenului, chiar dacă a folosit negri în producţie, iar dintre autorii citaţi Michel Zévaco e cel mai productiv, o comparaţie dintre cei doi se impune de la sine. Dumas père a publicat câteva zeci de romane. Multe iniţial în foileton. Plătit la numărul de semne grafice, a folosit intensiv dialogul, cu replici scurte. Chiar dacă atmosfera generală a romanelor e subsecventă tematicii istorice, doar o minoritate dintre acestea sunt tehnic apartenente subgenului. Cele mai populare două romane sunt Cei trei muşchetari (1844) şi Contele de Monte Cristo (1845). Ambele valorificând vechi documente. Primul, aproape un remake (concept care nu exista în epocă) a unei lucrări publicate în 1700 la Köln şi împrumutate din biblioteca publică din Marsilia. Numele eroului e preluat tale-quale din acea lucrare documentară. Scriitorul a lansat ulterior versiunea că s-ar fi inspirat din documente descoperite în biblioteca naţională. Al doilea valorifică documente din arhive ale poliţiei. Geneza romanului e relatată de… în cartea… Dacă, dincolo de extrema popularitate, cele 2 romane au elemente comune, al doilea nu e deloc încadrabil în subgenul discutat. În schimb, anul în care e publicat, apare un prim sequel al muşchetarilor (După douăzeci de ani), iar în 1848 al doilea şi ultimul (Vicontele de Bragelonne). Tripticul e tipic pentru subgen. Tot în 1845 apare Regina Margot, un reuşit roman de dragoste, pe fondul intrigilor din timpul Nopţii Sfântulu Bartolomeu (1572). 3 romane publicate în acelaşi an dau o idee asupra tehnicii de scris a autorului. Cumva asemănător, Doamna de Monsoreau 1846), mai dramatic chiar, plasat în aceeaşi agitată epocă de domnie a fiilor lui Henric al II-lea şi ai Caterinei de Medicis. Ultimul roman a cărui acţiune se petrece spre finele acestei epoci (ultimul rege Valois, Henric al III-lea, înainte de a fi asasinat), este Cei 45 (1847-47). E vorba de corpul nobiliar de gardă personală a regelui. Eroul este pitorescul Chicot, fost bufon regal. Un spadasin din familia definitorie a subgenului. Scriitorul valorifică, de-a lungul romanului, romanticul personaj al Dianei de Monsoreau, dându-i un aer subtil de mister. Ea se răzbună în final pe fiul cel mai mic al lui Henric al II-lea, François d’Alençon, apoi de Anjou. Singurul care n-a ajuns rege. Referirea la finalul dramatic al precedentului roman închide cercul.  

Dacă cele 6 romane încadrabile formal în subgen i-au luat lui Dumas père 5 ani, numai ciclul Pardaillan (10 romane) al lui Michel Zévaco s-a derulat pe parcursula 14 ani. in aceeaşi categorie ar mai fi încadrabil ciclul Căpitanul, cu 6 romane. Primul fu ecranizat, cu Jean Marais, în rolul personajului François de Capestang, unul din spadasinii justiţiari. La finele romanului/filmului personajul Concino Concini, ajuns mareşal d’Ancre şi prim ministru, favorit al reginei mame Maria de Medicis, regenta Franţei, este executat (24 aprilie 1617 în realitate).   

Fără îndoială, notorietatea lui Dumas père e incomparabilă cu cea a lui Zévaco. Acelaşi raport în ce priveşte personajele emblematice din aria subgenului la care ne referim. Există un singur dezavantaj relativ al lui D’Artagnan. Pe ecran a fost întruchipat într-un secol de ecranizări de actori cu notorietate relativă. Poate cel mai reprezentativ a fost Michael York (1973). Celebritatea personajului rămâne tributară lecturii. În schimb, cavalerul Pardaillan a fost interpretat, în doar 2 lung metraje (1962-64, neglijăm serialele TV) de un actor pară anume născut pentru roluri de capă şi spadă: Gérard Barray. Care, de altfel, l-a jucat şi pe D’Artagnan(1961, sub bagheta aceluiaş regizor, Bernard Borderie). Cel puţin la noi în ţară personajul e cunoscut (în anumite medii…) pe filiera filmelor. Pe alt plan, ştim – şi am precizat mai sus – că dacă Duma i-a conferit persnajului D’Artagnan celebritatea e efectul tehnicii sale scriitoriceşti. Prelucrării unei lucrări quasidocumentare. Cavalerul Pardaillan e, însă, în întregime creaţia scriitorului corsican. Şi nu doar atât. Literar, personajul lui Zévaco e mult mai dezvoltat, în cele 10 romane. E adevărat, pe de altă parte, că fără celebritatea istoriceşte stabilită a lui D’Artagnan nu putem garanta că ar fi existat motivaţia fabricării lui Pardaillan. Întâi de toate deoarece în 1900 autorul a abandonat brusc jurnalismul politic, optând pentru literatura de ficţiune istorică.

D’Artagnan apare, la Paris, în 1626. Iar acţiunea ultimului roman al trilogiei se petrece în 1658. 32 de ani de istorie a Franţei. Nu există sequels în care să apară vreun fiu al personajului. O fiică (jucată de Sophie Marceau) apare numai într-un film, făcut în 1994. În schimb numele Pardaillan apare la 4 generaţii. Eroul major e fiul ostaşului iniţial personaj negativ. El traversează toate cele 10 romane. La un moment dat apare Jehan, fiul lui. Iar fiica acestuia, răpită, e regăsită la finele saga-lei. Perioada istorică acoperită este 1553 – 1613. 60 de ani. D’Artagnan a avut, în primul volum al trilogiei, un dversar feminin de anvergură, agent al cardinalului Richelieu, Milady de Winter. Pardaillan are un adversar feminin de mult mai mare anvergură, prinţesa Fausta. O intrigantă de mare calibru, extrem de bogată. Acţionând oarecum în favoarea regalitaţii spaniole. De fapt servindu-se de aceasta în propriul interes. Învinsă sistematic de Pardaillan. Dar, amănunt extrem de picant, este mama fiului lui Pardaillan. Jehan. Pierdut şi regăsit. Adevăratul învingător al saga-lei. Fausta dispare fără echivoc la finele celui de-al 10-lea roman. Concomitent cu adversarul ei de-o viaţă. A cărui dispariţie, logica în plan epic, e înveşmântată în mister. O bilă albă pentru autor. Greu de inventat un final mai logic şi mai subtil pentru un ciclu de 10 romane. Totuşi, acest ciclu e cunoscut doar de o sferă mai degrabă restrânsă de amatori de gen. Pe când despre D’Artagnan, cu tot cu cei trei muşchetari, prietenii săi, nu la fel de realizaţi literar, vor fi auzit şi şcolarii de dinainte de smart phones şi reţele de socializare. De fapt între cele 2 construcţii literare există o complementaritate apropiată de perfecţiune.

În ce priveşte fondul istoric, să mai observăm un element deloc neimportant. Dramatismul epic, la nivelul întregului subgen capă şi spadă îşi atinge maximum în epocile de regenţă. Deşi După douăzeci de ani,  e, tehnic, un sequel, ceea ce presupune o scădere a dramatismului, autorul isi poartă personajele din Fronda franceză la execuţia lui Carol I al Angliei. Iar introducerea fiului lui Milady accentuează, de fapt, tensiunea. Utilizator abil al istoriei (în ciuda diagnosticului lui Marx, care strâmbă din nas, manifestzndu-şi odată mai mult obtuzitatea), Dumas pére termina acţiunea înainte de Pacea Westfalică. Evitând ratarea romanului. Avem pe teritoriul capei şi spadei 3 astfel de interregnuri. Mazarin, prim ministru şi soţ al Anei de Austria, pe timpul regenţei, e descris realist, ca epigon inferior marelui Richelieu. A cărui magnanimitate e subtil pusă în valoare tocmai de rolul negativ. Jucat în primul episod. Paul Féval redă mediocritatea regentului Philippe d’Orléans (pe timpul minoratului lui Louis XV), ca personaj secundar în Cocosatul. Dar Concino Concini, favorit al Mariei de Medicis, regentă pe timpul minoratului lui Louis XIII (pe timpul căruia începe ascensiunea lui Richelieu) e chiar personaj principal al ultimelor romane din ciclul Pardaillan. Cuplul cu soţia sa, Leonora Galigai are o decentă acoperire istorică. De altfel prezenţi, ambii, şi în Le Capitan (1907).

N-ar trebui încheiat acest periplu cumva arheologic fără a cristaliza prototipul eroului? El este urmaşul cavalerului medieval idealizat. Calibrat la segmentul istoric definit an initio. Strămoş al lui James Bond. Nu orice spadasin e un cavaler justiţiar. În toate romanele subgenului, el e suporterul necondiţionat al regelui. Adversarii lui sunt adversarii regelui. Fie acesta  viitorul rege bearnez, apoi rege legitim, fie al fiului minor al acestuia, fie al următoului rege matur. În fine, al viitorului Louis XIV. Chiar în afara sferei autorilor francezi, un Quentin Durward, deşi mercenar, îl serveşte leal pe Louis XI. În termenii de azi, am spune că romanele de capă şi spadă sunt… corecte politic. Dumas pére şi-a scris cele 6 romane de capă şi spadă propriuzise în ultimii ani ai monarhiei din iulie, în pragul revoluţiei de la 1848 şi celei de-a doua republici. Când regele burghez nu mai avea nici o aură de regalitate. Scriitorul a avut fler. De altfel precursorii, de Vigny şi Eugène Sue, au conturat subgenul cu intuitie. Regalitatea era definitiv revolută în primii ani ai secolului XX, când Michel Zévaco îşi scrie ciclul Pardaillan. Dar arhetipul subgenului era definit. O forma în care scritorul, convertit de la jurnalismul contestatar, şi-a turnat, cu talent, propriul model.

Ca ultimă observaţie, în ecranizările subgenului, indiferent de actorul protagonist, peristă un acelaşi actor în rolul principal negativ. Mercenarul adversarilor regelui. Posesor al unui facies perfect pentru astfel de personaj. Numele lui: Guy Delorme.

Şcoala de scrimă, din epoca medievală până dincolo de Renaştere, îşi are originile în Italia. Dar valorificarea literară a eroului spadasin a revenit preponderent scriitorilor francezi. Posibil, acest erou de literatură arhipopulară îşi trage rădăcinile din celebrul Bayard, le chevalier sans peur et sans reproche.

După volumul anterior (Sisifa, Mihaela Aionesei, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2018), premiat la ediţia XI-a – 2018 – a festivalului internaţional Titel Contantinescu, iată un volum produs de aceeaşi editură şi premiat la următoarea ediţie, a XII-a – 2019 – a aceluiaşi festival. Pentru că existase, cândva, un om. De Silvia Bitere.

Autoarea face, la fel ca cea precedentă si la fel ca mulţi alţii, din peisajul literar al ultimilor ani. Debutandă cu volum în 2012 – De-a Coraline, Gditura Grinta, Cluj. Publica apoi Gri Kamikaze, poezie, 2013 şi Povestiri cu scaun la cap, proză scurtă, 2014, la Editura Eurostampa, Timişoara, S-Via del Mar, poezie, iarăşi Editura Grinta. Frecvenţa volumelor publicate în aceşti primi ani te face să presupui că până la cel prezent vor mai fi apărut si altele. Dar nu le-am găsit. Deşi activitatea literară intensă e reflectată în destule surse. Prezentă în numerase antologii – 9 numai în primul an după debutul volum – şi în numeroase reviste liiterare pe o arie largă, premiată şi menţionată de-a lungul anilor, autoarea acestui interesant volum e un punct efervescent în mişcarea literară a celui de-al doilea deceniu.

Ponderea volumului în universul autoarei e subliniată şi de dedicaţia acordată fiicei sale. Care, interesant, e autoarea coperţii. Volumul e pus în valoare de prefaţa poetei Angela Nache Mamier. care spicuieste din consideratiile poetului şi animatorului vieţii culturale câmpinene Florin Dochia. Scrisul devine dialog cu Dumnezeu, actul scrisului este credinţa, conchide prefaţatorul.

Începutul şi sfârşitul celor 58 poeme spun mult:

Când toţi aşteptau o minune

Când în Biserică

Nu mai avea cine să tragă clopotul

s-a dus mama mea

şi a tras clopotul.

De atunci

Sunt mândră.  

Peste tot ce-am scris se va depune un strat gros de praf

Nimeni nu va auzi de nimeni

Nutresc însă speranţa

Că un extraterestru

Mă va decoperi şi citit peste mii de ani.

Fără a-l contrazice pe Florin Dochia, cred ca abia montând astfel cele 2 poeme decantăm esenţa discursului poetic. Dialogul cu un Dumnezeu personal este, pe lângă paralelismul editorial, încă un element comun al celor 2 volume prezentate consecutiv. Dumnezeul Silviei Bitere e uneori crud, alteori poet (12)… doar doar niciodată / Dumnezeul mamei mele (14). Ba chiar la un moment dat (22) poeta se cam ia de piept cu Arghezi însuşi: … şi atunci să spun că tu nu exişti? Un soi de concluzie a provocării Dumnezeulu ei întâlnim în poemul 31:

Nu-l căuta pe Dumnexeu printre icoane

Nu-l vei gasi acolo

Dacă simţi că inima îţi bate cu putere

El este acolo, în viul tău

Şi vei prinde nopţi şi zile liniştite

Şi vei dormi casa Domnului

Cum nu se doarme în nici o bserică.

Dar mai importante, ca personaje, ca repere, ca simboluri, decât acest Dumnezeu, sunt tata şi mama. Şi chiar mai frecvente. Impresionant e poemul 40:

Am auzit că iubirea de mamă e sacră.

Eu nu am studiat iubirea de mamă.

Dar cum as putea să cred vreodată că o mamă

Cu mâinile e ar putea lua un lemn

Să-l ducă la sân şi el să plângă.

Poezia Silviei Bitere e aşa de plină de substanţă, că ar merita comentat fiecare din cele 58 de poeme. Ea poate fi interpretată în cheia credinţei, propusă de Florin Dochia, cum ar putea fi interpretată şi în alte chei. Personal prefer s-o interpretez în cheia unei introspectii lipsite de îngăduinţă. Dar lispită şi de furie. Aş fi luat poezia ca atare. Ca o meditaţie responsabilă, lucidă şi esenţializată. Dacă nu i-aş fi citit volumul de debut. Căci e o cale lungă de la giumbuslukurile ludice şi vag infantile, dar scrise cu talent la această interogare de sine. O cale lungă spre maturizare. Artistică şi identitară.

Când am primit volumul poetei covăsnene Mihaela Aionesei (Sisifa, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2018) primul reflex a fost de a căuta acest feminin pretenţios şi oarecum forţat. Desigur, nu frecvenţa termenului e punctul de interes, ci impresia de lectură. Sisifa ar putea fi însăşi poeta, opintindu-se sub greutatea unei lumi vii. Pagina tehnică precizează că volumul a fost premiat la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat, ediţia XI, 2018.

A debutat în volum cu Cerşetori de stele, Editura Art book, Bacău, 2011. A adunat, până la finele lui 2016, 7 volume (dincolo de care n-am găsit date), e prezentă în 22 antologii. E onorată cu numeroase premii şi menţiuni, înainte de premiul citat mai sus. Dar să e focalizăm privirea pe acest cel mai recent volum.

Prima lectură a celor aproximativ 100 de poeme confirmă informaţiile de resortul CV preluate din sursa https://www.adrianatirnoveanu.ro/2016/12/06/mihaela-aionesei-iubind-se-poate-la-multi-ani/. textul liric e al unui poet constituit, ajuns la o maturitate creatoare manifestă. Care-şi asumă inclusiv limitele.

Suntem informaţi de la primul poem (Eu scriu) asupra intenţiei. Reţinem, dintre entităţile pentru care scrie, luna ce cade ca o ghilotină (inedit!) în fiecare seară când mi-e dor. Curiozitatea stârnită de titlul insolit ne duce direct la poemul cu acelasi titlu (pg. 21). Sisifa e, într-adevăr, un alter ego, sau mai degrabă o versiune a personajului mitologic. Greutatea pe care o cară e un balon ce disimulează o planetă roz. Unde… ea, Sisifa, nu are loc. Bănuiala identitară ni se confirmă.

Poeta pune şi îşi pune, cu măsură, întrebări fundamentale: Unde începe şi unde se sfârşeşte inima (Inima); Când aţi sădit ultima oară un pom? (Apele); Cine-i, cine-o poetul? (Cine-o poetul?); Unde, Doamne, să mă duc, lacrima să mi-o usuc? (Viata îmi ţine calea sub un tei).

Eul poetic este asumat conştient şi raportat la un univers viu. Dar paradoxal. El caută o vacanţă de vis, dar nimereste în atmosfera de piatră a nuvelei lui Agârbiceanu. El închină un poem întunericului. Se îndieşte de propria memorie, ca simbol al unei lucide îndoieli de sine. Descoperă cu aceeaşi luciditate că viaţa-i e o Golgotă prăbuşindu-se în sine. Şi nenumărate alte dovezi de zbatere lucidă, dureroasă, tristă şi demnă.

Mediul în care poeta se mişcă e unul natural. Chiar cu o nuanţă tradiţională pe alocuri. Deloc suprinzător, chiar un poem cu titlul, totuşi uşor ambiguu, Rugăciune de Valentune’s Day, operează cu elemente deloc de import cultural. Rugăciunea e adresată Nădejdii, nu unui Dumnezeu totuşi prezent. Ca punct focal al firescului invocat. În cuplu simbolic cu iubirea. Poemul e vârful aglutinat al micilor gesturi de denunţare blândă a alienării, difuzate discret dar hotărât într-o serie de poeme. Acest mediu e câmpun rezonant al unei sănătăţi sufleteşti fundamentale, exprimate într-o amplă meditaţie poetică.

Nimic mai firesc decât prezenţa mamei, ca principiu unificator (Când ai o măicuţă tăcută sub cruce). Dar nu oricând. Ci după integrarea, tot firească, a morţilor î nuniversul poetic existenţial.

Dumnezeu nu lipseşte din acest univers. Interesant, e unul deloc demiurgic, e o componentă mai mult sau mai puţin oarecare a acesti univers. Uneori partener de dialog, faţă de care tonul e mai degrabă unul familiar decât de invocare a autorităţii supreme. În fond calchiind atitudinea tradiţional populară. Al cărei reprezentant e asumat, in acest volum, de poetă. De altfel, acest Dumnezeu mai rătăceşte, uneori, chiar drumul spre fericire (Mâinile). Mult mai prezentă e ploaia. Rolul acesteia e de interstiţiu vital fundamental. Cu aceste observaţii ajungem să definim poziţia poetei: vocea populară asumată.

Un scriitor buzoian, în cronica la alt volum al poetei (Surâsul dintr-o lacrimă), consideră poezia acesteia drept… suprarealistă. Cum n-am citit respectivul volum nu pot comenta. Dar lectura acestuia mă determină să presupun o anume omogenitate a celor cel puţin 8 volume. Iar în cel asupra căruia fac un raport de lectură risc să apreciez că n-am găsit elemente de suprarealism. Dimpotrivă. Aş situa poezia Mihaelei Aionesei cum nu se poate mai departe atât de curentele moderniste ale secolului XX, cât şi de fracturismul post douămiist.

Două vorbe despre scriitură. Cu tot tonul natural, aceasta e mai sofisticată decât te-ai aştepta. Refuză net versificarea clasică, dar inserează fragmente ritmate de cel mult 2-3 rânduri, care accentuează muzicalitatea textului. Fără rime. Alteori câte un poem construit din versuri scurte, conturează imagini la fel de fluente. Bref, poeta stăpâneşte tehnica prosodică, pe care o adaptează scopului tematic.

O notă pozitivă coperţii, semnate de Antonio Mora. O sugestie plastică de efect.

Una peste alta, o poetă care merită descoperită. Chiar după multe volume cu care s-a făcut cunoscută. Şi premiată.

Că o carte semnată Andrea H. Hedeş e o promisiune de savoare literară e, de peste un deceniu, o axiomă. Nu discutăm de premiile care i-au onorat volumele de poezii. Nici de afirmaţia pe care mi-o asumasem, scriind despre volumul de cronici de întâmpinare, că textul critic are, la autoare, valenţe literare intrinseci. Dar putem discuta de un efect întrucâtva paradoxal. Pornind de la propria experienţă de lectură. Experienţă cristalizată bibliografic.

Am afirmat, nu odată, că citesc greu poezie. Fără a explicita că mă refeream, tacit, la cea postbelică. Afinitatea spontană cu Marin Sorescu era rezistenţa opusă de textul geniului Nichita. Desigur, de o factură total diferită, poezia autoarei straniilor Povestiri de pe malul celălalt (Neuma, Cluj, 2019) e una din cele care vădesc aceeaşi afinitate, aceeaşi transparenţă. La fel funcţionează relaţia cititor-text în ce priveşte cronicile de întâmpinare, componenta majoritară a scrisului autoarei. Dece atâtea detalieri contextuale? Pentru a sublinia senzaţia paradoxală a dificultăţii de lectură a acestor povestiri. Ceea ce mi se întâmplă rarissim spre deloc când citesc proză.

Profesorul Mircea Muthu, în prefaţă, schiţează, folosind citate bine alese, un tablou coerent al celor 10 microtexte. Nu-mi permit să mă inserez în modelul profesorului, raportul meu de lectură n-ar avea justificare. Cu atât mi puţin aş putea încerca să propun o interpretare alternativă. Quod licet Jovi…

Ce-mi rămâne de spus?

Profesorul Mircea Muthu consideră povestirile nişte parabole. Cu irizări de epos oriental. Diagnostic imbatabil. Personal mi-au sunat a eboşe de basm. Prelucrat până la quintesenţă. În alte cuvinte distilat. Mai mult, simbolizant. La modul încifrat. Ajuns aici am identificat unul din motivele (căci sunt, fără îndoială, mai multe) dificultăţii de lectură. Una din constantele scrisului autoarei, prezentă mai ales în croniciile literare, inerent mai rar în poezie, e ca cere precunoaşterea, de către cititor, a unor elemente literare referite sau vag aluzionate. Elementele sunt, în cronici, fie identificate prin note de subsol, fie lăsate cititorului, care e cooptat ca partener. Ei, bine, în aceste povestiri sui generis, backgroundul referenţial e mai puţin decât o umbră. Deloc de mirare că literatul de nivel înalt recunoaşte cel putin atmosfera acestui background (cu irizări de epos oriental). Deşi eu cred că recunoaşte efectiv piese anume (ciclul maghrebian Kitab-al Mathalib, pg. 8). Ceea ce mie-mi lipseşte. Că sensul povestirii nu depinde, la urma urmei, de cunoaşterea precisă a vasului cu mir al Sulamitei e evident. Dar dedesuptul vocii narative se află un sistem de repere asupra căruia cunoaşterea mea e precară. Mă aflu, ca cititor, păstrând absolut toate proporţiile, în ipostaza celui care citeşte Il nome della rosa. Referirile din roman nu sunt accesibile decât unui număr extrem de mic de cititori. Care au cunoştinţe de extremă adâncime asupra epocii medievale. Şi nu doar medievale. Pentru marele public rămâne, altfel, un provocator policier.

Dar Povestirile de pe malul celălalt nu au o epidermă coerentă trivială. Sunt scrise – şi asta e meritul lor major – pentru cititorul cult şi rafinat. Înainte de a intra în zona comentariilor pe care le pot face, am obligaţia de a recunoaşte că titlul primului meu volum de cronici, produsde aceeaşi editură Neuma, cu 3 ani în urmă, nu se mai justifică. Meseria de cititor? Haida-de! Dar ar fi o prostie să-l reneg. Şi n-am de gând să comit prostia. Îmi voi asuma, deci, evidenţa definirii unei limite ale stăpânirii meseriei.

În locul unei analize pe text, voi nota unele conexiuni ale textului – in universul meu de cititor. Povestirile mă trimit la o nuvelă distopică a italianului Lino Aldani, matematician ca formaţie, scrisă cu cel puţin 70-80 de ani în urmă. Prin atmosferă. Fără îndoială, povestirile autoarei au o dominantă distopică. Mai crudă decât literatura sci-fi occidentală a anilor 50. Desigur, povestirile noastre nu au nimic comun cu domeniul sci-fi. Dar nici basm nu e. căci basmul înseamnă confruntarea dihotomică dintre principiile binelui şi ale răului. Westernul e un basm sui generis. La fel ca unele filme de acţiune, altele de capă şi spadă. Elementele de basm ale povestirilor se cantonează în mecanisme stilistice. Cel mai evident e tripticul repetitiv din cele mai multe texte.

Povestirile nu sunt, deci, distopii sci-fi, dar au o dominantă distopică. Deloc tristă, deloc cinică. Nici chiar pesimistă. Obiectivă. Cruzimea unor finaluri (Visele, Frica) accentuează diagnosticul.

Dacă titlul volumului trimite la nuvela lui Lino Aldani, el mai trimite şi la una din noţiunile basmului: malul celălalt ar putea fi celălat tărâm. E unul din elementele care schiţează senzaţia, totuşi vagă, de basm. Dar cum am demonstrat că nu poate fi basm, continuăm a ne întreba ce este. Căci categorisirea profesorului Mircea Muthu – parabole cu irizări de epos oriental – deşi acoperită de text, nu e, totuşi completă. Câtă vreme identificăm şi elemente de distopie cu iradieri în zona altfel străină sci-fi şi chiar amănunte responsabile pentru senzaţia, tot străină, de basm. Cheia încercărilor taxonomice cred că şade în ambiguitatea dintre alteritatea la care trimite titlul (malul celălalt) şi ţinutul pe cât de straniu, pe atât de singular şi de original, aflat între lumi. Spre care tind mişcările personajelor, de fapt ale lumii acestora. Sau care se află ab initio acolo.

Ce poate reprezenta acest spaţiu interstiţial, între lumi? Prefer să renunţ la ipoteze. Dacă autoarea va fi avut o intenţie precisă, a avut simultan rafinamentul de a sugera, implicit, că lasă interpretarea la libertatea cititorului. În basme, tranziţia spre tărâmul celălalt şi înapoi se face instantaneu. Andrea H. Hedeş propune o soluţie de continuitate. Dar faptul că acest între lumi există, în convenţia narativă, nu doar permite, cere chiar întrebarea ce e pe malul celălalt? Originalitatea povestirilor permite, daca nu nenumărate, oricum numeroase interpretări simbolice. Şi dacă ceva îi e clar cititorulu care sunt e că destule-mi vor fi scăpat. Precum, păstrând absolut toate proporţiile, îmi vor fi scăpat cele mai multe dintre trimiterile lui Eco, din Numele trandafirului.

Lumea reală, în care trăim, e bolnavă. Sau cel puţin nu mai e cu totul sănătoasă. Strania lume între lumi, conturată de povestirile de pe malul celălalt tocmai asta spun, în ultimă instanţă. Dar mai spun ceva. Lumea dintre lumi te face să te gândeşti la un purgatoriu sui generis. Iar atuci nenumitul mal celălalt e un la fel de îndrăzneţ sugerat Hades.

Să revenim la primul text, înainte de a comenta finalul. Să ne imaginăm că am citit restul povestirilor după o pauză conjuncturală. În care presupunera că peştera dincolo de care zboară îngerii e peştera alegorică a lui Platon s-a diluat. Am citit 8 povestiri mai mult sau mai puţin ca pe un tot independent. Ne-a frapat dominanta distopică (iată dece tonul iniţial al raportului de lectură, cronica fiind mult spus, se plasează în această izolată ipostază). Apoi ne-a frapat antidistopia (cuvântul merită inventat, el exprimă senzaţia finalului povestirii finale). Deşi cumva o aşteptam. Bolovanii, descrişi insistent, cu simbolul lor nonviu (alt cuvânt inventat, pentru a separa sensul de mort, care n-are ce căuta aici) îşi descoperă utilitatea. Femeile satului, cu viaţa lor chinuită, convertesc piatra în pâine. Sigur că nici asta nu e o surpriză, oamenii satului oferă bolovani străinilor castelani în schimbul unir pâini cât o roată de car. Metafora e curajoasă. Nu te poţi gândi decât la forta vitală a puterii de a scoate apă din piatră seacă. Dar tehnologia convertirii pietrei în pâine duce mult mai departe. Nu pot înţelege acest final decât în sensul că pe malul celălalt, dincolo de purgatoriul lumilor dintre lumi, e un antihades. De la poemul lui Arghezi n-am mai întâlnit un imn, altfel contorsionat, închinat mai fără echivoc Omului. Omului inspirat de stolurile de îngeri zburători, dincolo de peştera lui Platon.