Există subiecte de primă pagină pe care le ignor şi subiecte la fel pe care le abordez. Nu m-am grăbit să reacţionez la reacţiile (nu reacţia!) declanşate, inductive, mutuale, la clipul grupului muzical Taxi. Cum s-a adunat o cantitate considerabilă de inflamare, de ambele părţi, încât reacţiile punctuale echilibrate, moderate, rezonabile au fost ocultate, nu pot aborda subiectul altfel decât o fac de regulă. Prin contextualizare, care e, în fond, mai importantă acum şi la rece. Invers decât de obicei, las contextualizarea la urmă.
Reacţia iniţială împotriva clipului a păcătuit, evident, prin primitivitate. În liniile ei mari. Partea publicului care s-a burzuluit a confundat, regretabil, mesajul anticatedrală al clipului cu unul anticreştin. Gravă eroare! Dar să socotim clipul un act artistic, pentru a simplifica discutia, expediind clasificarea sub egida dictonului antic de gustibus et de coloribus non disputandum). Ar fi o gafă contraproductivă angajarea în false dispute cu suporterii, mulţi, ai speciei muzicale practicate de autorii clipului şi o evit.
Dece confuzia adversarilor vocali ai clipului e o eroare şi dece o considerăm una gravă? Din 2 motive. Formal textul vorbeşte de dumnezeu, chiar titlul foloseşte un cuvânt din vocabularul bisericesc. Aşadar, fie autorii sunt sinceri şi chiar sunt – aşa cum afirmă inteligent liderul grupului, într-o postare justificativă – creştini şi atunci discuţia ia o anume cale. Fie sunt, malgré leur, criptoanticreştini de bună credinţă. Şi atunci acuza turbulenţilor e cea mai proastă metodă de a-i “demasca”. Ghilmelele sunt necesarissime, căci fac parte din limbajul cumpliţilor ani 50. Nu discut această primă alternativă, nu am suficientă bază, dar notez ca au existat şi comentarii deloc violente, deloc înfierbântate, care sugerează această a doua posibilitate. Deci n-o putem ignora, într-o analiză serioasă. Iar de n-ar fi serioasă nu s-ar justifica.
Dar contrareacţia nu-I mai puţin discutabilă. Cei care se poziţionează în zona contrareacţiei fac, de asemenea, o anume confuzie. Primitivismul reacţiei împotriva clipului le aminteşte de propriile frustrări în propriile contexte personale. Cel puţin unora. A celor mai decenţi. Dar am văzut şi violenţe de limbaj ale suporterilor excedaţi ai clipului de tipul vă întoarceţi în evul mediu, pupaţi ciolane (aluzie evidentă la moaşte) care-i face să piardă intantaneu avantajul pe care primitivismul adversarilor li-l conferiseră.
Confruntarea între aceste două forme opuse de primitivism e un fenomen mai general. A ne opri aici, tentaţi de digresiune, ar sabota analiza de caz. Va veni, sper, şi timpul abordării acestui tip contraproductiv de confruntare. Atâta doar, el pare să derive din instorica confruntare între “ştiinţă” şi “religie”. Ghilimelele vor să spună că istorica luptă e falsă. În realitate e vorba, în mare sau foarte mare măsură, de ciocnirea între laturile primitive ale ambelor curente. Cum? Există o latură primitivă a “ştiinţei”? există. Ne oprim aici.
Mai e ceva ce confruntarea pasiunilor primitive relevă. Din spaţiul exterior controversei generate de construcţia catedralei. În straturile sedimentare ale societăţii umane în general, al celei europene în particular şi, punctual, a celei româneşti e acumulată o tensiune tectonică apropiată de nivelul critic. Tensiune generată de fenomene multe, încâlcite şi amestecate. Partea negativă a lor că aproape toate aceste tensiuni se descarcă pe falia primitivă a taberelor implicate. Astfel marea majoritate a controverselor se manifestă în cadru, limbaj şi cu intreumente precare, primitive, violente şi în general stupide. Un exemplu punctual, pe care-l socotec emblematic şi grav. Există un număr considerabil de persoane publice, jurnalişti, politicieni etc, din partea cărora nu e rezonabil să ai pretenţii. Dar o persoană şi o personalitate de calibrul, calitatea şi valoarea Dlui Pleşu, care a abandonat cu ceva mai mult de 2 ani în urmă atitudinea dilematică, ce-i fusese emblemă, atitudine prin excelenţă intelectuală, pentru a lua decis partea uneia din taberele încleştate, ereprezintă un simptom critic. Sigur, o opţiune, manifestată cu preţul abandonării ingredientului celui mai de preţ – atitudinea dilematică -, nu poate fi amendat în sine. Dl Pleşu e funciarmente liber să ia o atare opţiune. Ceea ce e grav e că o face abandonând stilul rafinat, flamboyant, specific şi definitoriu, amestecându-se, prin limbaj şi primitivitate ideatică, în masa mai mult sau mai puţin vulgară a mardeiaşilor condeieri. Cine ştie câţi dintre ei, acoperiţi.
Previzibil, reacţia publicului a fost, într-un bun procent, una de boomerang. Dacă înainte de publicarea clipului suma medie zilnică a donaţiilor anonime pentru construirea catedralei a fost în jurul a 5,000 lei / zi, în primele zile de după inflamarea spiritelor se menţine la triplul acesteia. 15,000 lei / zi. Desigur, cu depărtarea de momentul exploziv, efectul de boomerang se va resorbi. Contribuţia acestui efect la suma totală donată de anonimi e probabil să rămână nesemnificativă. Dar fenomenul ca atare e foarte semnificativ. E măsura stângăciei adversarilor construcţiei.
Dar să intrăm în jocul autorilor clipului. Să admitem, ca ipoteză de lucru, fraza repetată quasiobsesiv: lui dumnezeu îi place lemnul şi spaţiile mici. Şi să-i ignorăm uşurătatea, să-i admitem caracterul metaforic, clamat de autori şi de unii suporteri şi să discutăm în această ipoteză de lucru. Din capul locului, orice discuţie care nu porneşte de la o accepţiune definită a noţiunii de dumnezeu e nesustenabilă. E fără sens. Există un număr imens de sintagme care au cuvântul dumnezeu ca subiect. Unele au sens, chiar fără a preciza sfera semantică a cuvântului. Cel mai la îndemână exemplu e celebra frază a lu Einstein: nu cred că dumnezeu joacă zaruri. Prin care exprima reticenţa savantului la natura statistic-aleatorie a universului microcosmic. Între altele, Einstein s-a înşelat. Nu discutăm aici răstălmăcirea frazei, în forma distorsionată nu cred într-un dumnezeu care ar juca zaruri, clamată de cei care s-au străduit să-l scoată ateu. Dar, marea majoritate a frazelor circulante care au subiectul dumnezeu sunt sterile. Căci, folosită în dialogul dintre doua entităţi – persoane, grupuri, organizate sau spontane -, pentru care dumnezeu înseamnă altceva, generează cacofonie. O atare cacofonie, din păcate iuntil de violentă, a stârnit şi inabilul demers al fabricării şi difuzării clipului.
Nu se pune problema să plasez discuţia în lumina propriei concepţii despre dumnezeu. Cel puţin de la început. Dar să trecem peste noţiunile primitive, din păcate majoritar reprezentate, despre dumnezeu şi să ne raportăm la cele 3 accepţiuni implicite ale celor 3 trunchiuri monoteiste abrahamice. Dumnezeul lui Abraham şi Moise nu are preferinţe explicite în domeniul materialelor şi al spaţiilor. Îl interesează cu precădere aspectele morale, aşa cum rezultă ele din codul lui Moise. Îl interesează loialitatea, aşa cum rezultă din testul la care-l spune pe Abraham. Recitiţi fie şi numai versiunea prescurtată a celor 10 porunci penrru a vă lămuri. Ergo, pretenţia textului… taximetric e cel puţin discutabilă. Totuşi, la abia 3-4 secole după Moise, un mare rege iudeu, Solomon, în versiune românească – în care am citat toate numele din cărţile sfinte, construieşte prima ediţie a Templului. Acuma, că monumentul avea dublă funcţie, monarhică şi sacerdotală, nu contează. Nici că era, practic, o copie arhitectonică a palatului regelu aliat Hiram, al Tyrului (Sur în limba proprie), nici că a fost construit de meşteri tyrieni, cu materiale mai ales tyriene nu contează. Contează că s-ar putea spune, metaforic (sic) dar şi simbolic, că, prin această seculară construcţie, Yakhweh, dumnezeul abrahamic, şi-ar fi exprimat o anume preferinţă pentru materiale mult mai diverse – şi mai scumpe – decât lemnul şi pentru spaţii de-a dreptul largi. Secole mai târziu, în proximitatea ruinelor celui de-al doilea Templu, Allah şi-ar fi exprimat o anume preferinţă pentru monumentala moschee Al Aqsa. Şi, a altor mari construcţii din piatră nobilăşi tot felul de alte materiale decât lemnul, cu mai multe sau mai puţine turnuri erecte, numite minarete. Iar Allah e Dumnezeu.
Am vizitat în toamna anului trecut biserica sfântului Nicolae, în sud-estul Turciei. Aflată în plin şantier de reconstrucţie, proces asumat de Biserica Ortodoxă Rusă. Ziduri de cărămidă şi de piatră, iar spaţiul, pe 3-4 etaje, e oricum, numai strâmt nu. Iar credinţa strămoşească a românilor e tot creştin ortodoxă. Nu mai vorbim de Hagia Sophia, dar, dacă la schitul Prodromu, pe multele Athos, un punct focal al ortodoxiei, s-a folosit şi oarece lemn, dar mult mai multă piatră. De spaţii nu mai discutăm.
Nu mai discutăm nici de biserica Vassili Blajenyi, din zona Kremlinului, deşi dintre ortodocşi, ruşii sunt cei mai reticenţi faţă de termenul catedrală, pe care-l consideră prea apusean.
La complexul mânăstiresc de la Meteora, în inima Greciei, Dumnezeu, hai să-i zicem ca pe aici, Theos, pare a-şi fi exprimat o preferinţă… raţională pentru piatra rezonantă cu megacoloanele naturale, înalte de cca 400 metri, pe care sunt căţărate mânăstirile. Sigur că au şi podeţe şi scări interioare de lemn…
Ce e adevărat în textul clipului e că pe teritoriul românesc creştin ortodox s-au construit destule bisericuţe de lemn. Mai ales după 90, sub influenţa meşterilor moroşeni itineranţi. Care, ce-i drept, dau bine, aşa cum sunt ascunse printre blocurile din marile ansambluri de fapt suburbane. Dar scheletul arhitectonic ecleziastic românesc rămâne, istoriceşte, din material secular: piatră, zid de cărămidă şi combinaţii inserate. Şi dacă nu au monumentalitatea catedralelor apusene, nu sunt nici mărunţele. De la Trei Ierarhi la Curtea de Argeş şi de la mânăstirile bucovinene la mânăstirea Dealu. Abastrul de Voroneţ, din lapis lazuli, nu e zugrăvit pe lemn.
Dacă dumnezeul abrahamic admite numele de Yakhweh, de Allah, de Theos, de Lord, de Bog şi dacă operăm cu metafora preferinţelor acestuia, atunci aceste preferinţe, în materie de materiele folosite pentru lăcaşuri de cult şi de structuri ale spaţiului ecleziastic sunt de o firească şi mare diversitate. A clama preferinţele pentru lemn şi spaţiile mici e, în convenţia artistică a metaforei, o dovadă de reducţionism îngust. În largul spectru al atitudinilor umane chiar şi acest reducţionism şi-ar avea locul, dacă n-ar reprezenta o formă militantă negativă. Propagandistică chiar. Dar să ducem lucrurile la consecinţa logică. Nici protestul împotriva unui proiect nu e în afara dreptului natural. Dar asumat în limbajul specific al protestului. Cei care se socot împotriva construirii catedralei au la dispoziţie mass media, manifestări publice, petiţii, întreg arsenalul uzual. Respectând, desigur, regula jocului. Această masă de oameni are chiar o garanţie pe care alţi protestatari potenţiali, în expresie individual sau de grup, în domenii incomparabil mai importante, n-o au. De pildă cine ar protesta împotriva abuzurilor DNA ar fi imediat cercetat – abuziv, de facto – de către CSM, pus discret la index şi taxat (cuvântul e excesiv de blând) de atotputernica instituţie care nu răspunde în faţa niciui. Nici această formă artistică de protest împotriva construirii catedralei nu e inavuabilă din perspectiva nici unei norme morale implicite. Dar e, cum am argumentat mai sus, eronată ideatic, stângace tactic şi producătoare de meritatul efect de boomerang.
A se observa că n-am adus în prim planul ilustrării diversităţii preferinţelor virtuale (devine obligatoriu a preciza, la fiecare folosire a acestui cuvânt că e folosit în sens propriu, dat fiind sensul eronat care se propagă pe măsura intrării comunicarii internautice în viaţa curentă) ale unui dumnezeu în accepţiune vagă monumentalitatea specifică spaţiului apusean. Dar demersul de faţă ar fi incomplet fără cel puţin o privire asupra acestui aspect.
Folosirea cuvântului reţea, pentru a defini ansamblul catedralelor europene ar fi prezumpţios. Catedralele nu sunt supermarketuri. Dar ele sunt elemente definitorii ale ethosului european. Să vedem ce au comun. Construcţiile au durat în general zeci de ani. Câte una până la 150. Catedrala din Montpellier s-a construit în 3 ani (1263 – 1266), iar Domul din Koln în 632! Sagrada familia, perla Barcelonei, nu e gata nici acum. Ar mai fi de finisat una din cele 4 faţade, iar armonizarea stilurilor nu e cea mai simplă problemă. Chiar dacă celebra faţadă a lui Gaudi e cunoscută în toată lumea. Nu doar inerenta lungă perioadă a construcţiei, determinată de raportul între dimensiunea edificiilor şi randamentul tehnologiilor de construcţie în epocă e esenţială, ci inovaţia organizaţională cerută de specifcul construcţiilor. Feudalitatea (care n-ar trebui identificată 100% cu Evul Mediu) presupunea organizarea meseriilor în bresle, cu implicare socială (practicanţii aceleiaşi meserii locuiau e aceeaşi stradă a unui oraş). Iar breslele unui oraş erau legate de acel oraş. Pe când un şantier al unei catedrale gotice cerea adunarea la olaltă a mai multor meserii. Aşa au apărut constructorii liberi, sau zidari liberi. Franc maçon în franceză, frei maurer în germană, free mason în engleză. Nu insistăm asupra legăturii dintre acest corp profesional, mai mult sau mai puţin itinerant, care a spart în secolele goticului (XI – XIV în Franţa, ceva mai târziu în spaţiul german) norma rigidă a organizării feudale şi istoria mai mult sau mai puţin întortochiată a organizaţiei omonime, care s-ar trage, după unele surse, de la Babilonul antic. Fără a se referi la această legătură, bloggerul Horia Dumitru Oprea notează că pe piatra tombală a arhitectului catedralei din Reims sunt figurate rigla, compasul şi echerul. Ultimele două – cunoscute simboluri francmasonice.
Ori principalele caracteristici ale catedralelor gotice sunt înălţimea, volumul şi simbologia. Primele două – exact pe dos decât pretinsele preferinţe ale lui dumnezeu în textul discutat. Iar dumnezeul goticului e acelaşi. Mai puţin înălţimea, spaţiul monastic rămâne vast. Abaţia Westminster, ridicată îninte de excomunicarea lui Henry VIII şi autonomizarea bisericii anglicane, o reprezintă. Precum o face catedrala londoneză St. Paul.
Cât timp vor mai reprezenta catedralele şi mânăstirile apusene ethosul european, în dramatica epocă deja prezentă a conjugării între ofensiva islamică şi excomunicarea dimensiunii creştine de către filoxera corectitudinii politice? Întrebarea vine firesc, dar nu face obiectul acestui articol.
Raportul numeric între catedrale, biserici mari şi biserici parohiale e unul firesc, în Europa apuseană. Dar e timpul s-o spunem pe şleau că şi în Româia există catedrale ortodoxe. Cea din Cluj, mai mică, dar mai rafinată architectural, decât cea catolică. Apoi catedrala mitropolitană din Timişoara, cea din Constanţa… Cea mai mare catedrală ortodoxă e, unde altundeva, la Suceava. Unele chiar noi. Pe 1 iulie 2012 (sic) s-a sfinţit catedrala din Negreşti Oaş. Care nu e un mare oraş cu semnificaţie culturală, reprezentând o provincie. Catedrala în discuţie nu mai apare astfel ca izolată. Ci tocmai ca vârf natural al unei piramide fireşti. De fapt, ce înseamnă catedrală? Pur şi simplu o biserică în care slujeşte un episcop, sau un arhiepiscop. În ierarhia ecleziastică catolică, arhiepiscopii sunt plasaţi imediat după papă. Dar bisericile creştin ortodoxe sunt, prin definiţie, autocefale. Formal, patriarhul BOR este egal în statut cu patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse. E firesc, atunci, ca în cadrul unei Biserici ortodoxe naţionale să existe un lăcaş de cult slujit de patriarh. Că se numeşte, oarecum pompos, Catedrala Mântuirii Neamului sau s-ar numi altfel, e irrelevant dpdv al funcţiei sacerdotale a acestei catedrale. Unde şi câd slujeşte Kiril, e problema acestui înalt ierarh şi a Bisericii pe care o păstoreşte.
Una peste alta, fără a contesta credinţa autorului clipului că dumnezeul lui preferă lemnul şi spaţiile mici, ponderea acestor preferinţe în aria largă a cultelor monoteiste abrahamice e practice neglijabilă. Chiar la aria creştinismului românesc rămâne mica spre foarte mica. Ca opţiune individuală, asumând reprezentarea unui grup de populaţie, nici o problemă. Ca potential contraargumentativ la construirea catedralei – e practic nul.
Există mai multe categorii de adversari ai construirii catedralei. De la cei funciar anticreştini, precum deputatul Remus Cernea, la cei care se opun doar finanţării dein bugetul statului român. Nu cu toţii au fost, în bloc, focarul analizei nosatre. Dar, dacă artiştii (cum se poate observa, mereu i-am considerat ca atare) trupei Taxi l-au luat martor pe un dumnezeu ambiguu, atunci trebuie confruntaţi, de minţile lucide, tocmai cu intersecţia dintre sfera teologală şi cea ecleziastică. Din confruntarea schiţată, pe scurt, mai sus, autorii clipului ies surclasaţi.
Am purtat până acum discuţia luînd formula textuală tale quale. Şi cum cerea o anume accepţiune a noţiunii de dumnezeu, am luat implicit una ambiguă, la un nivel conceptual foarte popular. Majoritatea preopinenţilor mai mult sau mai puţini violenţi, de ambele părţi, ar avea probleme dificil de rezolvat daca li s-ar cere să-l definească pe dumnezeul din frază. Iar la acest nivel, concluzia e fără echivoc. Fraza, în dreptul ei ca atare, reprezintă un procent de la insignifiant la foarte mic, depinzâd de aria de raportare, de la întreaga comunitate abrahamică la populaţia României (incluzând evreii şi musulmanii). Iar ca forţă polemică e practic nulă.
Dar acest segment numeros e disjunct de minoritatea cititorilor mei. Cum aceştia constituie aria mea de adresabilitate, demersul ar fi fără sens dacă s-ar limita la discuţia purtată la nivelul de până acum. Chiar dacă am ridica nivelul accepţiunii noţiunii de dumnezeu, analiza ar rămâne cu totul lipsită de finalitate practică.
Lipsit de educaţie religioasă, de fapt lăsat de izbelişte, să-mi găsesc singur calea, am trecut inevitabil prin etapa ateismului impus de sistem. Natură raţională, analitică, argumentele ateiste nu m-au convins. De cele creştine m-am ţinut cu prudenţă departe. Aşa am intuit că ateismul nu-i decât o fază a copilăriei fiinţei. Că există un segment de omologi ai mei, oameni, care se blochează la acest nivel, nimic mai firesc. Oricât ar fi ei de inteligenţi, culţi şi instruiţi. Fireşte, nu vreau cu nici un preţ să-mi jignesc prietenii atei. Între reticenţă faţă de un potential persuasiv găunos şi prudenţa faţă de un limbaj la fel de inconsistent (din păcate, spre deosebire de Biserica Catolică, cea ortodoxă practică, într-o prea mare măsură, un limbaj persuasiv ateu pe dos), mi-am asimilat, la distanţă de zeci de ani, două concept abstracte de dumnezeu. Luate, primul, dintr-un vechi roman SciFi, al doilea din reflecţiile autorului unui remarcabil demers ştiinţific, pe marginea rezultatelor demersului. Nu e cazul să intru în amănunte, e vorba de noţiunea asimilată personal de dumnezeu. Redusă la o frază, aceasta sună aşa: Dumnezeu se exprimă în univers prin intermediul legilor fizice.
Prima etapă de depăşire a nivelului primitiv de dumnezeu e dezantropomorfizarea. Oricât ar fi creierul uman cea mai complexă formă de organizare a materiei cunscută de om până acum, un dumnezeu antropomorf e lipsit de sens. Dar atunci a-i clama preferinţe e de două ori lipsit de sens. Totuşi, am convenit din capul locului că tratăm textul clipului ca o metaforă. Este compatibilă accepţiunea formulată mai sus cu metafora? Da şi nu. Da, la prima vedere. Poate că autorul clipului o fi avut abilitatea de a folosi propria metaforă raportată la o ignorată ambiguitate a sensului cuvântului dumnezeu. Dar n-aş da credit acestei subtilităţi. Căci ar fi în contradictie cu inabilitatea de a provoca efectul de boomerang. În ultimă instanţă, abstractizarea în definirea lui dumnezeu nu face decât să scoată în afara logicii textul clipului.
Oricum, dacă demersului de faţă i se poate reproşa ceva, e că a ucis muşte cu tunul. A analizat disproporţionat de mult un gest la urma urmei ieftin. Iar tonul analizei nu e, fără falsă modestie, la îndemâna nici a adversarilor catedralei, nici a suporterilor ei, la nivelul primitiv la care interacţiunea acestora a inflamat pentru câteva zile (cât ţine orice minune) spaţiul naţional.
Related Articles
No user responded in this post