Ca de obicei, când abordez subiecte mai mult sau mai puţin controversate, de interes public, încerc să contribui la limpezirea lor supunându-le perspectivei ştiinţifice. Prima etapă fiind o contextualizare cât ma largă.
Să pornim, aşadar, de la un principiu care şade la baza evoluţiei biologice, dar e extensibil la aproape orice fenomen procesual. Mai simplu spus, la orice istorie. Validarea de către aceasta a unor realităţi. Nu numai speciile sunt supuse selecţiei naturale, în mare*, ci cele mai multe aspect materiale care evoluează în timp.
Iar evoluţia biologică a validat reproducerea sexuată. Ca main stream. Căci n-a abandonat, mai ales în regnul vegetal, forme nesexuate de reproducere. Ponderea acestora din urmă fiind minoră, dar nu neglijabilă. De la o anumită treaptă de evoluţie încolo, sfera sexualităţii a dobândit valenţe autonome, dincolo de funcţia exclusiv reproductivă. Conştiinţa ponderii sexualităţii în echilibrul şi creativitatea fiinţei umane o datorăm lui papa Ziggy şi urmaşilor săi, dar extinderea diversificării funcţiilor sexuale extrareproductive, coborând cu o treaptă scara evolutivă, de pildă la marile primate antropoide, e o cucerire de dată mai recentă a etologiei. Disciplina biologică al cărei obect e studiul comportamentului animal, pentru cei pentru care termenul sună inedit. Cât priveşte devianţa homosexualităţii, nu e nici pe departe un monopol al speciei umane. Dar nu coboară sub mamifere.
Pentru a înţelege natura homosexualiăţii ca fenomen, socotim necesară explicitrea nivelelor la care e definit sexul, cel puţin la specia căria îi aparţinem. Nici pe departe definirea nu se reduce la nveul anatomo-fiziologic. Căci pe acest nivel lucrurile sunt consecinţa nivelului genetic. Id est cromozomial. Dar definirea se prelungeşte cu nivelul hormonal (în strânsă legătură cu cel anatomo-fiziologic) şi la nivel mental. În principiu un individ dat ar trebui sa fie definit omogen şi univoc, e toate nivelele, ca o consecinţă a dihotomiei cromozomiale. În praxă tocmai variatiile, motor secundar al evoluţiei, toleranţele de fabricaţie, ca să operacu cu o comparaţie tehnică, fac să apară un anume procent de confuzie. Consecinţa căreia e, de pildă, trivial, lipsa de atracţie a unui băiat postpuber entru fete. Atrac pentru băieţi aare ceva ma târziu, dar apare. Practice nu există indivizi indiferenţie dpdv sexual. Sau există în procent mult mai redus decât cel al homosxualilor. Natura e consecventă cu greşelile ei, suna o butadă întâlnită, undva, cândva, în literatură.
Rezumând, sexualitatea capătă funcţii dincolo de scopul ei primar în mod progresiv pe scara evoluţiei genetie, odată cu creşterea complexităţii sistemului nervos. Mai mult sau mai puţin pe aceeaşi scară apare şi homosexualitatea. Care, ca fenomen, devine posibilă datorită creşterii complexităţii mecanismului neural în zona genitală, la mamiferele superioare. Circuitul fiziologic asigurător al mecanismului reproductiv are, naturaliter, propria sa diversitate, ceea ce permite diversitatea comportamentului sexual. Evoluţia nu e nici în întregime oarbă, nici în întregime univocă. Nici infailibilă. Aspect pe care l-a observant însuşi Emi Racoviţă, reflectând pe marginea observaţiilor făcute în timpul expediţiei vasului Belgica în Antarctica. La mai puţin de jumătate de secol după apariţia Originii speciilor, a lui Darwin. Aşa că un fenomen aşa de complex şi aşa de esential cum e sexualitatea n-are cum să nu dea variante deviante.
Dacă homosexualitatea există şi la alte specii decât homo sapiens sapiens, respectiv la uneme mamifere superioare, definirea sexului pe cele 4 paliere precizate la început face ca deviaţia să ia, la rândul ei, o amploare şi o complexitate mult mai accentuate decât la celelalte specii unde e prezentă ocazional.
continue reading "CÂTE CEVA DESPRE HOMOSEXUALITATE"

Există subiecte de primă pagină pe care le ignor şi subiecte la fel pe care le abordez. Nu m-am grăbit să reacţionez la reacţiile (nu reacţia!) declanşate, inductive, mutuale, la clipul grupului muzical Taxi. Cum s-a adunat o cantitate considerabilă de inflamare, de ambele părţi, încât reacţiile punctuale echilibrate, moderate, rezonabile au fost ocultate, nu pot aborda subiectul altfel decât o fac de regulă. Prin contextualizare, care e, în fond, mai importantă acum şi la rece. Invers decât de obicei, las contextualizarea la urmă.

Reacţia iniţială împotriva clipului a păcătuit, evident, prin primitivitate. În liniile ei mari. Partea publicului care s-a burzuluit a confundat, regretabil, mesajul anticatedrală al clipului cu unul anticreştin. Gravă eroare! Dar să socotim clipul un act artistic, pentru a simplifica discutia, expediind clasificarea sub egida dictonului antic de gustibus et de coloribus non disputandum). Ar fi o gafă contraproductivă angajarea în false dispute cu suporterii, mulţi, ai speciei muzicale practicate de autorii clipului şi o evit.

Dece confuzia adversarilor vocali ai clipului e o eroare şi dece o considerăm una gravă? Din 2 motive. Formal textul vorbeşte de dumnezeu, chiar titlul foloseşte un cuvânt din vocabularul bisericesc. Aşadar, fie autorii sunt sinceri şi chiar sunt – aşa cum afirmă inteligent liderul grupului, într-o postare justificativă – creştini şi atunci discuţia ia o anume cale. Fie sunt, malgré leur, criptoanticreştini de bună credinţă. Şi atunci acuza turbulenţilor e cea mai proastă metodă de a-i “demasca”. Ghilmelele sunt necesarissime, căci fac parte din limbajul cumpliţilor ani 50. Nu discut această primă alternativă, nu am suficientă bază, dar notez ca au existat şi comentarii deloc violente, deloc înfierbântate, care sugerează această a doua posibilitate. Deci n-o putem ignora, într-o analiză serioasă. Iar de n-ar fi serioasă nu s-ar justifica.

Dar contrareacţia nu-I mai puţin discutabilă. Cei care se poziţionează în zona contrareacţiei fac, de asemenea, o anume confuzie. Primitivismul reacţiei împotriva clipului le aminteşte de propriile frustrări în propriile contexte personale. Cel puţin unora. A celor mai decenţi. Dar am văzut şi violenţe de limbaj ale suporterilor excedaţi ai clipului de tipul vă întoarceţi în evul mediu, pupaţi ciolane (aluzie evidentă la moaşte) care-i face să piardă intantaneu avantajul pe care primitivismul adversarilor li-l conferiseră.
continue reading "CE PREFERĂ DUMNEZEU"

Spune, undeva în public, un prieten:

Paralele istorice între Băsescu şi Cuza:

– Amândoi au venit la putere după o perioadă de feudalism de tip oriental şi într-un moment în care ruşii încă îşi lingeau rănile.

– Amândoi au fost aleşi ca soluţie in extremis, dar acceptaţi până la urmă de puterile garante.
– Amândoi au înfăptuit o serie de reforme radicale, prinzând pe mulţi cu ocaua mică.

Cuza a reuşit însă mai mult.

– Amândoi au ajuns să fie urâţi pentru asta, ridicând împotriva lor câte o Monstruoasă Coaliţie. Prima a reuşit, a doua a fost cât pe ce, şi numai diferenţa de statut dintre ei a rezolvat problema…

– Amândoi au avut ca principale puncte slabe femeile din viaţa lor.

– După amândoi a venit câte un neamţ.

… Şi mai sunt…

Acuma, sigur, un asemenea text e posibil ca urmare a libertăţii naturale de gândire şi de expresie şi datorită diversităţii. Tot naturale. Şi la fel de fireşti, în baza aceloraşi principii generale, sunt amendamentele, pe care le socotim necesare, la acest text.

Înainte de seria de asemănări identificate de prietenul meu, e una esenţială: ambii fac parte din categoria liderilor politici ai României care au beneficiat de sisteme autoritare de putere. Colonelul Al. I. Cuza în ultimii 2 ani din cei 7 conveniţi de puterile garante, respectiv între mai 1864 şi 11 febriarie 1866. T. Băsescu tot în ultimii din cei 10 ani constituţionali. Cel puţin ultimii 5, respectiv întregul al doilea mandat, dar, de fapt, de la un anume moment din primul. Moment mai greu de stabilit. Diferenţa aici e că lovitura de stat a lui Cuza, inspirată de Kogălniceanu, a fost mai mult sau mai puţin necesară. Parlamentul blocase măsurile radicale de modernizare a tinerei ţări, nereuşind a ajunge la o soluţie constituţională. Nu se putea merge mai departe pe calea reformelor gândite de sfătuitorii colonelului Cuza decât prin lovitura de stat. Pe când Băsescu îşi propusese dinainte de a candida prima oară exact ce-a reuşit: un sistem de putere personală model Putin în mic. Fără nici o legătură cu necesităţile de evoluţie ale ţării, dar ambalat, demagocic, în limbajul reformelor. Ajutat de Monica Macovei, care, sub pretextul reformei justiţiei, i-a pus în mână frâiele puterii. Acest alineat necesar e un rezumat extrem de succint, dar nu l-am putea dezvolta mai mult, fără a trăda subiectul. Amendamentele necesare, adică.

Prima aşa zisă asemănare e o dublă eroare. Modernizarea României începuse înainte de România. În principate, începuse odată cu <i>Regulamentele Organice<i/>. Girate de generalul conte Pavel Kiseleff. Guvernator numit de ţar, în principatele ocupate militar, în urma păcii de la Kuciuk Kainargi. 1829. O modernizare din afară, cu scopul evident de a pregăti această parte a teritoriului românesc pentru încorporare în imperiul rus. Experienţa eşecului rusificării între 1812 şi 1829 a părţii de Moldovă dăruită imperiului rus de trădarea lui Manuc bey cerea o pregătire mai grijulie, iar Regulamentele Organice (numite, de altfel, de Marx codicele muncii de clacă), o primă eboşă de constituţie, exact asta făcea. Deloc de mirare că modernizarea internă, operă a partidei naţionale, al cărei nucleu a fost grupul trimis de bătrânii işlicari la Paris, să aducă idei europene, a început, la 11 iunie 1848, cu arderea acestor regulamente. Aşadar etapa Cuza a modernizăii României n-a venit nici pe departe după o perioadă de feudalism de tip oriental. E adevărat doar că imperiul rus fusese oprit cam 20 de ani din expansiunea sa spre sud-vest. Cât despre România în 2004 se pot spune multe prăpăstii, dar asta cu feudalismul de tip oriental e cea mai gogonată. În 2004 evoluţia spre integrarea în UE şi NATO intrase în linie dreaptă. Nu mai era nimic de decis la nivel de fond, mai erau 2 ani de aşteptat în grafic. Iar paşii concreţi spre integrare fuseseră făcuţi progresiv între 1997 şi 2004, sub 4 guverne şi 2 preşedinţi. Nu avem căderea de a da note, ne limităm a amenda. Lăsăm cititorului s-o facă la prima linie a textului discutat. Fie el avizat, fie informat măcar acum în datele esenţiale. Cât despre starea imperiului rus în decembrie 2004 e o eroare şi mai năucitoare a spune că şi-ar fi lins rănile. În 93-94 da, cam asta făcea. Poate prietenul meu confundase deceniul, ca să-i acordăm beneficiul îndoielii. În decembrie 2004 Putin era binemersi la butoane, bazat pe siloviki, recuperând popularitatea pe care nici Eltsyne n-o avusese în 88-91 şi începând să-şi elimine concurenţa. Tot controlând justiţia. Îl arestase încă din 2003 pe Hodorkovski. Iar în 2014 Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga a condamnat Federaţia Rusă la plata a 50 miliarde de dolari despăgubiri acţionarilor Companiei Yukos, care fusese deţinută de Hodorkovski, în contul activelor expropriate. Frecţie la picior de lemn, Putin nu va plăti nici un cent.

Mai departe: a doua linie e doar o semieroare. Dubla alegere a colonelului Cuza a avut aparenţa unei soluţii de ultimă instanţă. Dar şi asta numai în Moldova, unde nu se detaşa un candidat. Dar aşa zisa Mică Unire se sărbătoreşte pe 24 ianuarie, când primul act al unirii s-a consfinţit prin realegerea la Bucureşti. Cu concursul tuturor candidaţilor wallachi, care s-au retras, cu unanimiatea adunării elective ad hoc şi chiar sub presiunea populaţiei. Superfluă, dar manifestă. Termenul ultimă instanţă e în foarte mare măsură nepotrivit. Cât despre prima alegere a lui Băsescu să nu uităm un amănunt cu totul inedit în istoria electorală: câteva ore după închiderea urnelor TOATE instituţiile de sondaj, care, de regulă, dau rezultate diferite, au dat ultraimprobabilul rezultat 50.00% – 50.00%. această megaimprobabilitate e un fapt consemnat documntar. Speculaţiile aparţin oricui. Un demers de amendamente nu şi le poate permite. Dacă, cumva, aşa cum s-a speculat, rezultatul a fost decis de afară, atunci n-ar fi fost prima dată şi, mai ales, megaimprobabilitatea egalităţii perfecte a exit pollurilor s-ar explica. Speculaţia determinării externe a alegerii, corectă sau nu, ceea ce nu se poatre spune în nici un caz e tocmai că ar fi fost ales în ultimă instanţă. Cât despre acceptarea în ultimă instanţă de către puterile garante, hm… e adevărat că dubla alegere a lui Cuza a surprins cancelariile europene, inclusiv ale celor 7 puteri garante. Dar nu era nimic de acceptat sau de neacceptat, câtă vreme alegerea se încadrase strict în litera deciziei acestora. Care decizie nu prevedea nimic împotriva acestei posibilităţi. Că mai departe inteligenţa diplomatică a dublului domnitor, cu vizita protocolară la Istambul, coordonată cu via activitate diplomatică în Apus, oferind lui Napoleon al treilea, principalul susţinător al principatelor, ocazia de a-şi accentua susţinerea, nimic mai logic. De altfel susţinerea ultimului împărat francez era consecinţa politică a declanşarii războiului Crimeii. Cât despre susţinerea puterilor coloniale – termenul e adecvat, din păcate – USA şi UE, pentru Băsescu, nu face decât să dea apă la moară speculaţiilor pe care am evitat a le da curs formal. Susţinere, iar nu acceptare!!! Aşadar, încă o linie formulată nefericit.

Reformele lui Cuza rămân în istorie ca elemente importante ale modernizării României. Entitate politică de care se vorbeşte din 1862, la 3 ani după Mica Unire. Dar prin ce prismă trebuie ele privite? După 90, eruditul Dan A. Lăzărescu – greşit denumit Amedeo -, a făcut lumină în unele din minţile care, preocupate de istorie, valorificau din plin explozia de informaţie publică ascunsă de regimul colonial al imperiului rus, numit regim comunist. Acesta oferea un criteriu de valoarea turnesolului pentru aprecierea istoricilor şi a istoriografilor în activitate: în funcţie de atitudinea faţă de 2 personalităţi precis definite: Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ioan Cuza. Ori, ambii au fost agenţi ai imperiului rus. Primul fusese chiar poruchik, id est locotenent în armata ţarului. Aceştia au fost supralicitaţi de istoriografia rolleristă, care a orientat predarea istoriei începând cu binecuvântata generaţie născută după război. Istoria oficială a parantezei colonial-comuniste. Perfect logic, câtă vreme ambii serivseră interesele imperiale ruse. Cu efecte pozitive faţă de viaţa principatelor, dar în interesul strategic al imperiului. Ori, dacă, cu excepţia adepţilor aşa numitei partide ruse, care nu putea să nu existe în contextul istoric, guvernarea lui Kiseleff a modernizat întrucâtva principatele, sub ocupaţie militară rusească şi cu scopul lipsit de echivoc al încorporării ulterioare în imperiu, desăvârşind raptul din 1812 şi făcând legătura cu Serbia, pentru a ieşi la Adriatica, dece n-am considera reformele lui Cuza cu exact acelaşi scop, în lumina informaţiei naturii colonelului principe Cuza ca agent imperial? Ţine de logica elementară. Şi vom trata şi linia următoare oarecum la pachet, în baza aceleiaşi logici. Decizia puterilor garante p-reconiza domni pământeni pe 7 ani, urmaţi de domni din case europene aparţinând almanahului Gotha. Adică regale. Soluţie de compromis care amâna rivalităţile inerente între respectivele puteri. Fiecare sperând a-şi impune câte un principe obedient. Care să atragă principatele în sferele de influenţă respective. Cu precădere cele 3 imperii adiacente: rus, otoman şi habsburgic, dar nu fără Napoleon al treilea. Ori cei 7 ani se terminaseră pe 24 ianuarie 1866. Cuza ar fi trebuit, dacă voia să rămână în cadrul acordurilor convenite în Pacea de la Paris, 1856, să-şi dea demisia. Dece o amâna sine die? Alt motiv mai logic decât că lucra în interesul imperiului rus e greu de găsit, câtă vreme Cuza nu avea nici ambiţia nici puterea să se opună acordului aproape paneuropean. Pe 10 februarie 1866, deci după o amânare de 17 zile de la expirarea termenului domniei sale, el schimbă un guvern prorus cu un guvern ultraprorus. Să nu mi se ceară numărul din Magazin istoric care face aceste precizări. E undeva în colecţie. Din păcate respectabilul mensual nu e digitizat şi nici motor de căutare n-are cum avea. Dar articolul care face aceste precizări în legătură cu evenimentul de la 11 februarie nu e semnat de un cititor. Ci de un specialist. Am avut nevoie de generosul ajutor al redacţiei pentru a selecta numerele dedicate unui alt subiect dezvoltat pe blog în ultimul an. Aşadar nu puteam abuza mai mult. Respectivul guvern ultraprorus ar fi precipitat manevrele de aducere în scaunul domniei a unui principe desemnat de curtea ţarului. Ar fi intrat în funcţie a doua zi, 11 febriarie, după publicarea decretului domnesc (să nu uităm, Cuza conducea autocratic, fără parlament, desfiinţat prin lovitura de stat din mai 64) în echivalentul de atunci a Monitorului Oficial. Nu mai era de făcut decât exact ce s-a făcut. Au urmat cele mai dramatice 3 luni din istoria naţională, până la 10 mai. Acuma n-avem decât să ne situăm faţă de termenul monstruoasă coaliţie în contextul celor de mai sus. Cum altfel să fi numit istoria rolleristă un act care a sabotat intenţiile imperiului rus? Câtă vreme o continuitate politică şi geostrategică, dincolo de etichete, dincolo de crimele, să nu spunem genocid, ale lui Lenin şi apoi Stalin a existat mereu şi se manifestă şi acum cu asupră de măsură. A continua să folosim termenul rollerist când am avut ocazia, după 90, din surse publice, să înţelegem contextul, e, să nu ne ferim a o spune în baza unei false pudibonderii, incalificabil. Din păcate n-o face numai prietenul meu. Ci majoritatea surselor, inclusiv pe alocuri superficiala wikipedia.

Dar răul are o proprietate intrinsecă. Intotdeauna se poate mai rău. O spune, cu trist humor negru, celebra butadă cu diferenţa între pesimist şi optimist. Se poate mai rău decât să foloseşti ca argument termenul rollerist de monstruoasă coaliţie, în fapt un act limită vital. Să numesti aşa voinţa a 7.4 milioane de români. Care au votat pe 30 iulie 2012 pentru demiterea suspendatului preşedinte Băsescu. Prudent în folosirea termenilor, având proprietatea acestora, nu ezităm a numi o astfel de calificare drept monstruoasă.

Totuşi prietenul meu are o anume doză de dreptate cu reformele. Malgré lui. Căci exista o asemănare paradoxală, nu cea pe care crede domnia sa a o vedea, între reforme. Reale şi pretinse. Dacă reformele benefice în valoare absolută (să nu omitem a o sublinia repetat), ale lui Cuza au fost făcute cu intenţia de a netezi calea încorporării pe linie dinastică a principatelor dunăreme, apoi a României ca entitate, în imperiul rus, restructurările justiţiei de către Monica Macovei, preluate prin asumarea răspunderii de guvernul lui Kuki Tăriceanu (care nu poate, nici el, să fie exonerat de răspundere) au pus baza construcţiei sistemului de putere personală model Putin în mic de care încă beneficiază Băsescu. Sistem pe care îl predă la cheie neamţului. A cărui comparare cu fostul locotenent principe Karl von Hohenzollern-Sigmaringen sună la fel cu calificarea celor 7.4 milioane de voturi ale românilor. Ar suna şi caraghios, dacă n-ar fi penibil.

Daca am ţine ausgerechnet la comparaţii, la paralele, votul zdrobitor dar neluat în seamă pentru demiterera lui Băsescu nu-şi găseşte alt omolog potrivit decât în cel dat la plebiscitul care a ridicat România la rang de regat şi pe domnitor, fostul locotenent principe, la rang de rege. Consfinţit tot pe 10 mai, aceeaşi dată cu intrarea locotenetului Carol în Bucureşti, în 1866 şi votarea în camerele reunite a proclamării independenţei de stat, în 1877.

Cât despre femei, e o asemănare frivolă. Dar, odată ce fu notificată de prietenul meu, să observăm diferenţa. Milena Obrenovici, mama copiilor bastarzi dar recunscuţi onest de Cuza era cel puţin prinţesă. Favorita impropriului termen de comparaţie e… din Pleşcoi. Ca să evităma folosi termeni precişi şi a ne păstra decenţa. Oricum la capitolul ăsta, daca prietenul meu vrea ausgerechnet să-l insereze în punctele de comparaţie, pe amandoi i-a bătut la mare distanţă Carol al doilea… din păcate…

Una peste alta, mărturisim a nu fi întâlnit demult o formulare aşa de nensustenabilă ca textul prietenului meu. Dar poate că dăm dovadă de lipsă crasă a humorului. Poate Dsa a glumit. Ca glumă, însă, n-o considerăm una reuşită.

În fine, dar nu neapărat în ultimul rând, să replicăm la posibila glumă a prietenului meu cu o altă comparaţie sui generis. Putem pune în relaţie o zicere a Dlui Băsescu cu una comic de asemănătoare a lui… Voltaire: Nu s-a cerut niciodată instruirea cizmarilor şi a servitoarelor; asta este sarcina apostolilor (Voltaire către D’Alambert, 1768, în Bucătăreasa şi mâncătorul de oameni, André Glicksmann, Humanitas, 1991, pg. 194). Băsescu se rezumă la: Ţara are nevoie doar de chelneri şi tinichigii.

Să plecăm de la o frază limpede a profesorului universitar Mihai Berca: “ecologia e o disciplină biologică, al cărei obiect este suma relaţiilor dintre specii(ile biologice), ecologismul e un curent politic dubios. Ecologul e persoana care activează în domeniul ecologiei, ecologistul e un activist al respectivului curent politic dubios”. Cine este Mihai Berca? Inginer agronom la bază, cu doctorat în materie la cea mai tânără vârsta după Nicolae Iorga. Fost preşedinte al Societăţii Naţionale de Protecţia (id est medicina) Plantelor (“şi planta se îmbolnăveşte ca omul”), fost preşedinte al Societăţii Europene de Studiu al Buruienilor (EWRS), actual preşedinte al Corpului Agronomic din România, pentru a nu cita decât cele mai sugestive poziţii. Dar mai ales autorul celui mai complet, exact şi la zi manual de ecologie în limba română.
Din păcate în limba română nu există un adjectiv care să se refere la mediul înconjurător, cu conotaţie pentru protecţia acestuia. Ar fi “environmentalist”, dar e prea lung, prea greu de pronunţat şi comoditatea limbii nu l-a asimilat. Nici comunitatea ştiinţifică n-a încercat să-l impună. Aşa că se foloseşte aiurea şi eronat “ecologic” pentru tot ce ţine de mediu. Spălătorie ecologică e un oximoron care zgârie urechea. Dar ca să simţi zgârietura e nevoie de un mărunţiş: să posezi proprietatea termenilor ştiinţifici. O bagatelă. Am dat doar unul din nenumăratele exemple.
Spuneam că, din păcate, nu numai mediul românofon e atins de acesta nouă filoxeră de limbaj şi, deci, de gândire. Dacă în State se foloseşte termenul corect în engleză, environmentalist (fără ghilimele), în Europa există, cum profesorul Berca o spune şi o ştim, mişcări şi partide numite verzi. Care ar trebui să aibă tocmai protecţia mediului înconjurător în miezul programului, dar care oficial se numesc, la fel de eronat terminologic, ecologiste. Cele mai active sunt în Germania, unde joacă rolul partidelor balama, de regulă etnice în ţările din estul european. Nu discutam, acum şi aici, că aceste mişcări şi partide sunt, cum iarăşi bine atrăgea atenţia profesorul Berca, discutabile, nu vrem să diluăm, prin divagare, sensul postării, care e unul pur terminologic.
Totuşi ieşirea termenului din mediul ştiinţific şi difuzarea lui în mediul comun trebuie să fi avut o origine. N-o cunosc şi nu am bază pentru a emite presupuneri. Şi pare prea puţin probabil ca academicianul Marius Sala, unul căruia îi mai pasă de ce şi cum vorbim, cum sună reclama unei viitoare prezenţe într-un studio TV, să abordeze şi problema aparent ireversibilei distorsiuni a cuvântului ecologic. Ca adjectiv. De aici o serie de termeni la fel de aiurea, cu prefixul eco. Cel mai la îndemână exemplu: ecoturism.
Dar ce noţiuni stricto sensu ecologice întâlnim în viaţa curentă? Cel mai la îndemână exemplu e însăşi ramura medicinei al cărei obiect e interacţiunea, biologică, fireşte, între organisme (umane, animale) cu patogenii biologici: bacterii, fungi şi viruşi. Iar dacă lărgim aria la plante(le de cultură), acestea au, pe lângă patogenii care provoacă boli încă 2 categorii de duşmani naturali: dăunătorii, id est insecte, ciori, rozătoare etc şi buruieni. Combaterea acestora e numita generic Protecţia plantelor şi nu e altceva decât ecologie aplicată. În ce sens? Nimeni nu urmăreşte distrugerea unei specii, fie ea oricât de dăunătoare, n-ar fi o prostie mai mare. Ci doar mutarea echilibrului dintre planta de cultură şi duşmanii sau concurenţii ei sub aşa numitul prag economic de dăunare. S-ar mai putea da destule exemple de ecologie aplicată, dar ne restrângem la noţiunea, de circulaţie largă, aşa numitul lanţ trofic. Format din specii dintre care a este duşmanul natural al lui b etc.
Mai grav, sensul eronat devenit curent, e prins ca atare şi în dicţionare şi nu doar cele româneşti. Nu mai e nimic de făcut. Şi atunci la ce bun a scrie cele de mai sus? Unele cauze pierdute trebuie apărate gratuit.

După un hiatus forţat, datorat implicării unui website de verificare, care anunţa internauţii ce voiau să intre pe blog un risc dovedit ulterior gratuit şi încă o perioadă, mai scurtă, de inerţie, dau azi de un subiect ce-mi pare potrivit pentru a-mi relua  postarea. Şi văd că se face luna de la precedentul…

Plec de la conştientizarea propriului reflex mental declanşat de lectura sintagmei cei 3 preşedinţi americani unanim admiraţi în state. Încorporată întrun mesaj apărut în cel mai recent digest, pe unul din ultimele e-grupuri pe care le mai deschid. Reflexul de a dirija orice input verbal prin filtrul critic. E cunoscută, aici şi aiurea, axioma mea în privinţa unanimităţii. Sau sper că ar putea fi cunoscută. Unanimitatea are sens, IMO, când subiectul ei sunt legile naturii. Oricare alt subiect cerând, tot ca o lege a naturii, o diversitate de perspective aperceptive. Dar şi reflexelor mentale le dăm un evantai de şanse. De la a le da curs total până la a nu le lua în seamă. De pildă seara, când o angajare mentală mi-ar produce, cu probabilitate mare, insomnie, tind să las să treacă, iar dimineaţa, dacă nu-s grăbit de vreun program prestabilit, mă mai întind la dezbatere. Iar acum, pe meridianul unde hălăduiesc, e dimineaţă.

Fireşte, nu comit eroarea de a contrazice un american în ce priveşte ce se întâmplă în America. Pot, cel mult, să sugerez ce-mi pare mie, din unghiul meu, că se întâmplă acoloşa.

Lincoln e redus, că percepţie publică, de un procent important din populaţie, ca preşedintele care a desfiinţat legal sclavia. Iniţiativa i-a aparţinut, desfiinţarea sclaviei a fost unul din vectorii politicii sale, vector urmărit cu perseverenţă şi pasiune. Dar legal, corpurile legislative contemporane lui sunt cele care au adoptat amendamentul constituţional aferent. Iar inerţia socială, o caracteristică inerenta a dinamicii sociale, a făcut că încă aproape o generaţie, în sud, aboliţioniştii să fie receptaţi precum papiştii în levantul creştin: aproape de ucigă-l toaca.

Dintre nu puţinele planuri pe care cei 3 pot fi priviţi, există cel puţin unul ce-i conţine pe primii 2. Ei au câştigat singurele 2 războiale petrecute pe teritoriul american: cel de independenţă şi cel civil. Aş fi curios ce procent din americanii începutului de mileniu îi privesc prin prisma asta. Desigur, curiozitatea are foarte puţine şanse să-mi fie satisfăcută. Procentul ar putea fi măsurat sociometric. Dar publicarea rezultatelor nu pare foarte probabilă. Căci frizează o mitologie masivă. Ca să nu mai spun că frizeaza, cumva, şi noul mit al corectitudinii politice. Nu degeaba numită de aproape 20 de ani de Horia Roman Patapievici comunism american. Deşi, dpdv marxist, războiul civil a fost un “război drept”. Ceea ce e o ironie a istoriei.

Aş fi curios, însă, în şi mai mare măsură, ce procent de americani socotesc meritul major al lui George Washington acela de a fi inaugurat cutuma de bun simţ ca un preşedinte american să nu guverneze mai mult de 2 mandate. Căci suma sau intersecţia, în sensul teoriei mulţimulor, a acestor procente minoritare protejează boborul american de virusul unanimităţii.

Cel de al 3-lea, Franklin Delano Roosevelt, deţine 2 recorduri în materie: a fost ultimul preşedinte care s-a exceptat de la cutumă şi, simultan, cu perioada cea mai lungă de îndeplinire a funcţiei. Dacă şi când cutuma va fi devenit amendament constituţional habar n-am şi e irelevant. Ce are FDR comun cu această majoritate la care se referă colega mea de e-grup, asta este ea însăşi cea de la care se aşteaptă eventuale motivări. Fie în perspectivă intuitivă personală, fie în perspectivă intuitivă publică, fie ca rezultat al publicării improbabile a unor potenţiale măsurători sociometrice. Din unghiul meu, FDR e cel care a învins marea criză economică şi cel care şi-a dedicat ultimii ani de viaţa efortului de război împotriva axei. Ironia istoriei, care nu ratează nici o şansă să se manifeste, e că new deal a fost sincron şi cu efecte pozitive similare cu politica economică ce i-a permis lui Hitler să surmonteze aceeaşi criză economică în Germania. Criză ce-a pus capăt republicii de la Weimar. Sincron şi quasiidentic economic. Soluţii care, hélas, nu mai funcţionează azi. Căci şi crizele evoluează. Ca orice specie microbiană. Cât priveşte războiul, dacă îi recunosc lui FDR marele merit de a fi învins inerţia jumătăţii pasivist-neutralist-izolaţionste a Americii şi anume în mod perseverent şi abil, îl acuz de cretinănatea condiţiei capitulării necondiţionate. Care n-a folosit decât lui Stalin şi a avut ca efect mai multă distrugere, materială şi umană, decât a economisit. Şi efectele căreia asupra Germaniei postbelice au fost reparate de fostul şef al Marelui Stat Major al USA. Exgeneralul Marshall. Al cărui plan a salvat jumătartea apuseană a Europei de cădere directă în sfera de influenţă a imperiului Roşu.

Iarăşi aş fi curios dacă există în America, dincolo de o minoritate de istorici militari obiectivi, şi o minoritate populară cu aceeaşi receptare.

Cele de mai sus seamănă cu dobitocia tactică aliată în ultimele luni de război: pregătirea excesivă de artilerie a oricărei ofensive. Ceea ce a împiedicat practic tancurile aliate să avanseze printre ruine mai mult decât ar fi putut-o face debilizatele divizii germane. Wehrmacht, Waffen SS, Volksturm şi tot ce mai aveau de aliniat. E şi asta o ironie. Dar una cu ţintă personală. Autoironie.

De ce?

Pentru că abia acum intru în subiect. Pe care-l voi trata mai degrabă telegrafic. Kestie de stilistică pusă în slujba tacticii comunicaţionale.

Aşadar:

În acelaşi digest, de la care am plecat, se făcea vorbire de coincidenţe calendaristice. Lincoln şi Darwin s-au născut în aceeaşi zi. 12 februarie 1809. Ceea ce se cheamă, colovial, gemeni astrologici. Ei au, într-adevăr, ceva obiectiv în comun. Ceva ce ţine de imaginea publică. Pot evalua ca probabile quasisimilitudinile majorităţi americane care-l receptează pe Lincoln mai ales ca cel care a desfiinţat sclavia şi care-l receptează pe Darwin ca cel care a contrazis Geneza. Dacă Lincoln, cel care a refuzat separatismul sudist, a declanşat şi câştigat, cu geniul generalului Grant şi ghinionul generalului Lee, războiul civil şi corifeul desfiinţării sclaviei sunt identici în plan politic, Darwin fu receptat complet aiurea. Căci el nu l-a contestat pe dumnezeu. Dimpotrivă, a oferit o perspectivă raţională, bazată pe o viaţă de cercetare ştiintifică şi pe date strânse în anii de înconjur a pamantului cu Beagle, de a-i înţelege opera. Darwin n-a afirmat, cu Originea speciilor, că Geneza e hoax^*, ci a adus dovezi ştiinţifice în favoarea ideii sfântului Tomasso de Aquino că biblia trebuie citită alegoric, iar nu literal^**. Idee mai veche cu nu puţine secole, decât momumentul primei teorii a evoluţiei biologice^***. Dar, altă ironie a istoriei, dacă nu o ironie şi a istoriei cunoaşterii umane, Darwin a fundamentat ştiinţific conceptul struggle for life. Puternic şi amplu contestat acum de adepţii corectitudinii politice, partizani, destui dintre aceştia, ai unei lecturi distorsiona(n)te. Nu insist, Darwin merită tratat separat.

Cervantes şi Shakespeare. Şi ei citaţi în digestul cu pricina. Ca trăind între aceiaşi ani, 1547 – 1616. N-am absolvit nici un curs de istoria literaturii universale, iar creditul ce-l acord enciclopediei libere e relativ. Ca al oricărei surse gratuite. Dar nu am la dispoziţie altă sursă de confirmare a datelor citate. Ori, wikpedia.org afirmă, pentru ambii titani literari, că data naşterii lor e doar presupusă. Ba chiar că botezul celui de-al doilea ar fi avut loc în 1864. Data morţii e însă oferită ca certă. În fine. Fără îndoială, şi ăştia 2 au ceva comun. Simultan monumente megalitice naţionale şi universale. În plan literar. Habar n-am dacă unicitatea lingvistică a bardului are sau nu corespondent în limba părintelui cavalerului tristei figuri. Dar influenţa lui Cervantes asupra spaniolei e recunoscută larg. Dar parcă cei doi sunt mai degrabă complementari. Din multe puncte de vedere, privind structura operei. Complementari la nivel foarte înalt.

Nota bene: ^* am întâlnit, siderat, la nivelul generaţiei intermediare şi a celei tinere, în mediul internautic, nu dau precizări, un curent de, cum să-i zic, neoprimitivism. de neotrogloditism invers. Avocaţi ai unei furii pe dos. În care biblia e ucigă-l toaca. Dar ştiinţa, contrapusă aiurea, într-o falsă opoziţie, e deservită, de fapt. Altă ironie…

^** conex: spirala diaelctică oferă şi ea ironia ei: fizica de vârf adună date interpretative care argumentează validitatrea unei noi lecturi literale a nucleului comun abrahamic. Cu referire explicită, însă, la Vechiul Testament. Între mule altele altele, Ştiinţa că păcat, prima din cele 3 cărţi ale unui cuplu de colegi de promoţie, care au colaborat transatlantic, via comunicării internautice multicanal. Pe de altă parte, să nu uităm o secvenţă emblematică, scurtă, elocventă, din finalul unui film celebru: Procesul maimuţelor. Personajul avocatului interpretat, cu masivă să umanitate, de Spencer Tracy, pleacă din sala tribunalului local cu Originea speciilor şi Biblia, lipite inseparabil, sub braţ…

^*** În copilărie zbieram şi eu că omul se trage din maimuţă. Încă din clasa a V-a, profesorul de istorie ne-a corectat persuasiv: ştiinţa, loazelor, dovedeşte că maimuţa actuală şi omul au un strămoş comun. Nu mai repetaţi prostii. Sunt la fel de greşite ca cele mistice. Ne aflam către finele deceniului proletcultist, în plin învăţământ rollerist. Dar ideea, profund marxistă, n-a fost contrazisă, în esenţa ei, nici de Darwin, nici de ulterioarele teorii ale evoluţiei, nici de completarea genomului uman. Chiar dacă antropogeneza fu extinsă, ca proces evolutiv, în ultimele zeci de ani, de la un milion către 5 milioane de ani.

Să rezumăm: azi CCR a dat două decizii: prima în legătură cu reprezentarea la Consiliul European. În favoarea preşedintelui. Bazată, decizia, zice-se, pe controversatul articol din constituţie. Care e deliberat redactat ambiguu. Să nu uităm, constituţia a fost croită după măsurile lui Ion Ilici Iliescu, Intrată în vigoare la 8 decembrie 1991. Şi amendată în toamna lui 2003, când acelaşi Ion Ilici Iliescu era în funcţie. Statul român, observa cu bun simţ cineva, în media, e reprezentat şi de vameş şi de laboratorul de carantină fitosanitară. Articolul va fi printre primele care vor necesita rectificări care să precizeze nominal situaţiile încare statul român e reprezentat în raport cu exteriorul de preşedinte sau de alt funcţionar superior al statului. Primul moment când această rectificare ar fi fost în pregătirea dartei de 1 ianuarie 2007, când România a devenit membru UE. Pe cine trebuia să intereseze? Evident, nu doar pe preşedinte. Răspunderea neglijenţei aparţine şi guvernului şi parlamentului. În ultimă instanţă, chiar CCE ar fi trebuit să atragă din timp instituţiilor ce deţin puterea legislativă şi cea executivă. Dacă ar fi fost cu adevărat independentă. Dacă n-a făcut-o, fie a dovedit aceeaşi neglijenţă ca cei 3 factori citaţi mai sus, fie este obedientă în faţa cui i-a numit membrii care asigură majoritatea.
Dar să revenim la concreteţea zilei. Duelul dintre preşedinte şi premier a fost de un absurd caraghios. Culminând cu reacţia de copil răzgâiat a premierului. Sunt însă în flagrant dezacord cu vocalizele isteroide ale vocilor partidului prezidenţial care se dezonorează acuzându-l mai ru decât de crimă de lezmajesté. Bine, dar dinpartea acestora chiar n-ai la ce să te aştepţi. Atunci răspunderea pentru că ne facem de râs ca ţară, asemeni Poloniei cu nu foarte mulţi ani în urmă, se împarte egal între preşedinte şi premier? Nici pe departe. Căci esenţa funcţiei prezidenţiale e de mediator între instituţiile statului. Ceea ce presupune capacitate de negociere explicită, supleţe, flexibilitate, adică exact ceea ce lipseşte mai abitir actualului preşedinte. Oricum nu contăm. Caraghioslâcul e că e, până la urmă şi la urmă, tot aia dacă liderii majori ai UE îi intorc spatele preşedintelui sau premierului. Premierul a pierdut o şansă cu care nu se va mai întâlni: aceea de a se arăta conciliant după decizia, idiferent dacă discutabilă sau nu, a CCR. Va plăti decontul la alegeri. Greu de estimat cât. Paradoixul e că, deşi răspunderea preşedintelui e obiectiv mai mare în eşecul unei bune înţelegeri, el nu va plăti. Din două motive. Boborul are complexul voievodal istoric, acceptămai degrabă un lider ţâfnos dar autoritar decât unul elegant. Ori, dacă Kuki tăriceanu era elegant, actualul premier e penibil. Aldoilea motiv e că, cu excepţia adversarilor politici, e aşa de obişnuită cu dipsreţul preşedintelui pentru adevăratul său rol încât toată lumea ia de bună încruntarea lui. Avantaj electoral preşedintele.
Dar a doua decizie a CCR are inco9mparabil mai multă greutate. Ea dă peste cap aberanta modificare a legii electorale de către actuala majoritate. De ce e aberantă? Am spus de multe ori şi rămân la paărerea că forma cea mai puţin rea (nu cred că există vreo formă care să merite calificativul de cea mai bună) e fie republica parlamentară, fie regatul parlamentar. Unde preşedintele are puteri drastic limitate, ceea ce evită riscul divizării puterii executive şi conflictele conjuncturale când guvernul şi preşedintele sunt din tabere politice diferite. Am mai analizat situaţia asta pe blog. Şi unde regele domneşte, dar nu guvernează. Iar alegerea într-un singur tur de scrutin e nu numai cea mai îndepărtată de acest optim, ci şi cea mai periculoasă. Dar ce e aici interesant e dubla ipocrizie politică. Ideea a fost lansată, de cine credeţi? Nu, n-aţi ghicit. De actualul preşedinte. Când şedea bine în sondaje şi spera să-şi elimine practoic adversarii. Obedienţa stupidă a guvernelor Boc, 1, 2, 5, 6, cine le mai ţine socoteala şi comportamentul parlamentar la fel de lipsit d epersonalitate al partidului prezidenţial n-au făcut decât să servească drept cutie de rezonanţă, cu ton trompetist de Caţavencu, în parlament. Opoziţia inerentă de atunci ţipa ca din gură de şarpe etalând, ce, păi exact contraargumentele elementare şchiţate mai sus. Acum, alianţa care a muşcat din momeala preşedintelui a adoptat, într-o penibilă amnezie, exact poziţia care acum o avantajează, preşedintele are abilitatea să tacă, scoţând în faţă portavocile care repetă contraargumentele fostei opoziţii. Sigur că, într-o anume măsură, politic această ipocrizie cinică se justifică şi foarte probabil întâlnim situaţii la fel de caragialeşti şi în alte ţări. Ceea ce cred că ne individualizează, ca ţară, e stilul moftangiu cu care schema se repetă. Caragiale a fost geniu, sesizând, dar şi profesorul Ştefan Cazimir a avut o intuiţie excepţională când a sesizat, pe la sfârşitul anilor 80, echivalenţa dintre moft şi kitsch.
Că şi această decizie a CCR e tot în interesul actualului preşedinte, scăzând şansele electorale ale adversarilor este la fel de evidnt şi nu miră pe nimeni. Pe nimeni care judecă la rece. Adică aşa cum ar trebui să judecăm.
Azi preşedintele a primit două penaltiuri discutabile, în care arbitrul are o anume acoperire regulamentară, ar premirul şi-a dat un ruşinos autogol. Mâine va fi altă zi. On va voir ce qu’on va voir. Îmi pare, totusi, puţin probabil ca lucrurile să continue a merge exclusiv în acelaşi sens. Nu cred căa alianţa antiprezidenţială are resurse proprii să schimbe din nou cursul jocului. Dar nu mi se pare defel exclus ca preşedintele, din ce în ce mai sigur pe el, să comită o eroare nepotrivită pentrru el într-unmoment nepotrivit pentru el. Ar fi în firea lucrurilor.
Herbolax canadian pharmacy

Partenerilor de polemici cordiale

13 iunie 1990. O dată inubliabilă. După deloc simplele şi prea puţin spontanele mişcări de trupe, detaşamentul de şoc, tipic leninist, al minerilor, se pregătea să se îmbarce în trenurile de asalt. Un singur funcţionar al CFR a încercat să blocheze, tehnic, coloana, din funcţia pe care o deţinea, în cadrul regionalei Craiova: inginerul Mănucu. Sancţionat drastic de şeful său direct, fost bun prieten şi frate al altui fost bun prieten. Deh, fără surprize viaţa ar fi banală şi fără dezamăgiri n-ai avea suport să apreciezi mai rarele surprize plăcute. Cum au plantat minerii, dintre care unii, profesionist diseminaţi, purtau incomode uniforme minereşti prea bine călcate, flori în piaţa universităţii, ştim. Ce a trecut neobservat, în focul primei pagini, a fost lipsa oricărei referiri la posibilitatea operativă a ministrului de atunci al transporturilor de a bloca respectivele coloane motorizate de asalt.
Următorul minisrtru al transporturilor, din primul govern parlamentar, fu actualul preşedinte. Sa fim o clipa atenţi. Poate fi acuzat de multe păcate, dar nu şi pentru a nu fi făcut nici o anchetă asupra colaborării de facto a ministerului preluat cu manevra bolşevică a lui Ion Ilici Iliescu. Asumată de premierul Petre Roman atunci, fie şi vizibil jenat şi à contre coeur. De ce n-a făcut-o din aceeaşi funcţie la începutul lui 1997, după despărţirea apelor, câd rămăsese de partea lui Roman, asta e altă întrebare, deloc fără sens. Căci avea aparat propriu şi nimeni nu i-ar fi reproşat că dublează cercetări judiciare născute moarte. Se pot face destule ipoteze, oe care le las, evident, la îndemâna cititorilor. Fără prea mare speranţă, admit. Şi fără a-i ofensa.
Respectivul politician a câştigat puncte în următoarea legislatură, demisionând din parlament, chipurile pentru a se pune la dispoziţia instituţiilor statului şi şi-a multiplicat capitalul politic făcându-l marţ pe următorul ocupant, deja în relaţii de rivalitate politică, în direct, la o emisiune TV realizată şi moderată de un profesionist al temelor date de la centrii de putere.
Capacitatea conflictuală nativă, accentuată cu vârsta şi mai ales cu creşterea contestării (nimic mai logic, dpdv al extinderii psihologice ale legilor mecanicii) se manifestă în premieră la începutul anului 1998, când a reuşit, aproape de unul singur, manevrând cu abilitate inerentele tensiuni interne din cadrul alianţei, atunci la guvernare, între Convenţia Democrată şi partidul rezultat din sciziunea FSN, condus de Petre Roman, primul premier demolat de o mineriadă (septembrie 1991), a reuşit, spuneam, să demoleze primul dintre cele 3 guverne ale legislaturii noniliesciene, cel condus de Victor Ciorbea. Care îşi făcuse datoria, sacrificed o popularitate ameţitoare, pentru a salva România de a intra în încetare de plăţi. Putea, deci, să plece. Trei ani mai târziu, în mai 2001, ajuns în anul precedent primar al capitalei, calcă în picioare următorul obiectiv, doborându-l pe Petre Roman de la conducerea partidului.
Doi ani mai târziu, partidul ajunge în pragul dispariţiei, cu cel mai slab procent în sondaje din ultimii 20 de ani, de la sciziunea FSN. Nu ştiu a cui a fost ideea alianţei electorale D.A., cu partidul liberal (nu vă uitaţi în gura mea, ştiu), reorganizat şi revitalizat de Teodor Stolojan, dar a funcţionat. Propus contracandidat al premierului iliescian Adrian Năstase, da, cel cu drakkuştiecâtecase, acum pe toate buzele, cel mai la zi măr al discordiei, dar să nu anticipăm. Primul ministru din primul guvern parlamentar care-şi dăduse demisia deoarece concepţiile sale liberale (deşi guvernul era fesenist!) abandonează cursa în urma straniului episod dragă Stolo. Văzându-l atunci pe actualul preşedinte lăcrimând în direct şi la oră de vârf, mi-a fost imposibil să nu mi-m aduc aminte pe actorul William Hurt, care, într-un film despre jurnalişti TV, luase jackpotul fabricând, după câteva secunde de concentrare, o lacrimă similară. Dar, într-o lume la fel de dezbinată ca acum (ei, nici pe departe la fel, vom ajunge şi acolo), lacrima aceea fabricată făcuse puncte. O neglijenţă juridică făcu inutile cele 3 mandate în plus ale alianţei adversare, PSD + PUR (ultimul, partidul de buzunar al magnatului Voiculescu-Felix), încât, în limitele unei interpetări forţate ale constituţiei (de care ambii contracandidaţi erau, moralmente, egal de capabili), totul depindea de prezidenţiale. Toată lumea îşi aminteşte de stranietatea improbabilei egalităţi perfecte, comunicate până târziu, în noapte, ca rezultat al exit pollurilor. A câştigat la mustaţă acelaşi fost căpitan de navă. Atunci a devenit unanim vizibilă rigiditatea spirituală a lui Adrian Năstase. Din care rigiditate face parte marele defect de a nu şti să pierzi. La fel de clar a devenit că duelul electoral va continua. Că va încorpora o notă personală. Că n-ar fi imposibil să fie mimat (doar au fost vecini cu locuinţa şi, în fond, de aceeaşi extracţie comunistă de eşalon periferic), dar totuşi puţin probabil. Că se va ajunge exact la faza ce inflamează azi somnul naţiunii. Că numirea ca premier a inventatului Kuki Tăriceanu, fiu adoptiv al celebrului Dan A. Lăzărescu, dispărut între timp e, în mintea marinarului, conjuncturală. Ca dovadă înţelegerea transparentă a demisiei după circa jumătate de an, pentru ca forţarea alegerilor anticipate să producă majoritatea reală, pe val. Pentru a renunţa la foştii aliaţi ai partidului iliescian, forţaţi să schimbe barca în câteva zile. Kuki îşi şi anunţase demisia, fiindu-i clar că locul lui era pe banca de rezerve, când ziaristul Sorin Roşca Stănescu s-a stricat de pe o zi pe alta cu preşedintele, care se pregătea să declanşeze războiul personal cu Patriciu, artizanul pe termen lung a unei apropieri între liberali şi social-democraţi. Kuki a profitat de inundaţii pentru a declara că nu poate abandona tocmai atunci ţara, opinia publică, amestecată cu media mereu mioapă, s-a grăbit să-l porecelască Răzgândeanu (deloc de neînchipuit sorgintea cotroceniană a poreclei). Kuki fu lămurit că tocmai forţarea constituţiei îi dă imunitate. Războiul palatelor, căruia preşedintele se pricepu să-i dea o nuanţă personală (altfel domnia sa nu se poate monta, nu te pui cu firea omului), se declanşă.
Aici e, cred, momentul unei paranteze. În politica dâmboviţeană există două personaje de plan secund, specializate în sforării de culise. Băcăuanul Viorel Hrebenciuc, cu posibile origini rutene, după nume, poreclit de CTP şobolanul rozaliu, artizanul colaborări parlamentare cu guvernul Kuki Tăriceanu, în ultimii 2 ani de mandat şi avocatul Valeriu Stoica, inspiratorul precedentei alianţe socialist-liberale, de care am vorbit deja, şi care l-a propulsat pe căpitanul de vas la Cotroceni. Simetrie semnificativă pentru teza repetării istoriei recente.
Ar trebui să nu mai amintesc istoria de după 2008, e mult mai cunoscută. Dacă o fac totuşi, mai rezumativ, e doar pentru a demonstra cu fapte recognoscibile măsura în care se repetă. Cele circa 6 luni de guvernare PDL – PSD, în definitiv tot o colaborare “contra naturii”, căci întrt-o bună dimineaţă partidul deja prezidenţial s-a trezit popular, după ce se culcase în seara precedentă ca membru al Internaţionalei Socialiste, n-au reprezentat decât ediţia rezumativă a funcţionării, aproape 2 ani, a alianţei D.A. Eliminarea, în 2007, a (atunci) PD, de la guvernare, în vederea unui guvern bicolor minoritar, cu susţinere parlamentară, seamănă perfect cu eliminarea PSD din guvernul despre care preşedintele afirmase pasional că asta-i pohta ce-o pohtise. Diferenţa îmi pare, însă, fundamentală: dacă trocul Hrebenciuc – Tăriceanu (susţinere parlamentară a guvernului în schimbul susţinerii parlamentare a suspendării preşedintelui – etapă din războiul Băsescu – Năstase) a dus la o situaţie insolită, rarissimă în praxă, dar defel imorală, majoritatea forţată de preşedinte după eliminarea PSD din guvernul pe care declarase că-l pohtise fu urmarea unui şir de trădări. Cum nimic nu mişcă fără de cauză şi coroborând principiul cauzal cu cel juridic, cui prodest, este nedovedit dar probabil că aceste trădări fost-au urmarea unor şantaje pe bază de dosar. De la Cotroceni cetire. Căci nimeni nu-i fără pată. Poate unii, foarte puţini, mânaţi doar de ambiţie şi mizând pe invincibilitatea prezidenţială. Din păcate, constituţia, croită pe măsurile lui Ion Ilici Iliescu, peste care, de altfel, actualul preşedinte trece falnic şi fără păs când îi convine, lasă o portiţă nu neapărat intenţionată, dar efectivă, care face imposibilă interzicerea prin lege a traseismului politic.
Cum a fost posibil valul de manifestaţii din ianuarie? Nu neapărat sub imperiul anului arabo-mediteranean. Cu sau fără care oala sentimentului popular, oricât ar fi românul de delăsător, lipsit de cultură politică, fierbea oricum sub presiune. Şi nici pomeneală din cauza reducerilor de salarii, căci ar fi explodat cu un an mai devreme, ci deoarece masa ajunsese să simtă dispreţul cu care voievodul o trata. Fie preşedintele, posesor al unui instinct politic de grande fauve, ajutat de un staff inteligent (sociologul Lăzăroiu se dovedi mai machiavelic decât sociologul Dâncu), forţase, provocând scandalul Arafat, descărcarea presiunii cu îndeajuns de mult timp înainte de alegeri, fie evenimentele, scăpând de sun control, au căpătat semnificaţia unei greşeli de calcul. Cu resursele mele analitice şi fără un minim de informaţii esenţiale nu mă pot decide către care versant să înclin. Altfel spus, nu pot exclude posibilitatea declanşării deliberate a crizei politice. Cel mai plauzibil argument în favoarea acestei alternative îmi pare a fi quasicompleta răsturnare psihologică. Un mare număr dintre participanţii sau doar susţinătorii valului de manifestaţii în esenţă antiprezidenţiale s-au dezlănţuit acum cu o furie cu totul incompatibilă cu firea celor câţiva pe care-i cunosc împotriva actualului guvern, debil el oricum. Iată o lecţie practică de manipulare profesionistă în masă, folosită, cu mijloacele de comunicare ale epocilor dar cu aceeaşi cunoaştere a psihologiei practice, cel puţin din epoca decadentă a imperiului roman.
În treacăt, incuria unor Boc şi, iată, blaga, unic candidat cu misiunea de a reda partidului competitivitatea, e perfect exprimată de calificarea, malam fidem, a alianţei social-liberale (la a cărei structură ei înşişi mai participaseră, sub sigla D.A.) cu termenul rostit ostentativ scârbavnic socialistă. Ca şi cum un partid care, executând docile ordinele prezidenţiale, luase măsuri de orice natură numai de dreapta nu.
Las deliberat deschisă schiţa tabloului, căci asta-i raţiunea de a fi a unui text de blog, iar nu triviala afirmare a ideilor proprii. Nu înainte de a adăuga doar 3 elemente: primo: am fost mult timp reticent faţă de ideea de blog. Minte înceată, de ardelean căpos, căpăţânos şi încăpăţânat. Cutie craniană din lemn ciobit, plină cu tărâţă. Care, deloc neglijabil, sub imperiul undelor acustice externe, ia tot felul de configuraţii, modificând permanent viteza sunetului în masa tărâţelor. Nu-i, până la urmă şi la urmă, un modus operandi de lepădat. Deşi apreciam blogurile unor oameni culţi, de la care ai mereu ce învăţa, nu mi-e jenă să-i nominalizez pe Pierre Rădulescu şi pe Dan Romaşcanu, repetam idiot: de ce să-mi fac eu blog dacă au blog Adrian Năstase (sic) şi Elena Udrea? Confirmarea că am făcut bine rugând-o pe Ella să-mi facă blog am primit-o când tembelismul unor hosteri îmi distrusese blogul. Aproape simultan cu blocarea blogului incomparabil mai importantului profesor Liviu Antonesei. De către cu totul alţii, al lui. Secundo: am tot repetat comentând în beneficial unuia sau a altuia, pe Facebook, celebra vorbă a lui Petre P. Carp. E momentul s-o plasez şi aici. Penrtru a-mi defini, comparativ, poziţia. E cunoscut faptul că politicianul boier fusese, dincolo de obsedaţii republicani, datoriă cărora partidul liberal fusese poreclit cel roşu în epocă, dincolo de moftangii zugrăviţi genial de Caragiale, cel mai nobil adversar politic al regelui Carol I. Nimic mai românesc decât paradoxul că, la consiliul de coroană din august 1914, când regale fu pus în minoritate şi se decisese neutralitatea, P.P.carp să fi fost singurul care l-a susţinut pe Carol, argumentând că România ar trebui, spre avantajul ei, să execute tratatul secret de alianţă cu Puterile Centrale. A transpirat. Ambasadorul ţarului tuturor Rusiilor i-a reproşat politicianului boier că ar fi filogerman. Trecem peste tâmpenia argumentului. Afinităţile elective nu sunt subiect de judecată. Dar răspunsul lui P.P.Carp a străbătut vremurile, iată, peste 2 ani se va face veacul de atunci. Elegant, sec, anihilant: Excelenţa sa se înşeală. Nu sunt filogerman. Sunt rusofob. Pentru cei care-mi citesc blogul nu e nevoie să explicitez comparaţia, făcută respectând absolut toate proporţiile. Şi, în fine, dar nu cel mai puţin impretant element, tertio: am pus ieri în pagina mea Facebook un catren, parodie după celebrul cântec al Pieţii Univeristăţii, al regretatului Cristi Paţurcă, vecinul meu de salon timp de o săptămână:
Mai bine cimpanezeu, decât marinar,
Mai bine ciumpalac, decât măcelar.
Mai bine anonim, decât încruntat,
Mai bine golan, decât împărat.

Grifulvin V