PERECHI CALENDARISTICE

După un hiatus forţat, datorat implicării unui website de verificare, care anunţa internauţii ce voiau să intre pe blog un risc dovedit ulterior gratuit şi încă o perioadă, mai scurtă, de inerţie, dau azi de un subiect ce-mi pare potrivit pentru a-mi relua  postarea. Şi văd că se face luna de la precedentul…

Plec de la conştientizarea propriului reflex mental declanşat de lectura sintagmei cei 3 preşedinţi americani unanim admiraţi în state. Încorporată întrun mesaj apărut în cel mai recent digest, pe unul din ultimele e-grupuri pe care le mai deschid. Reflexul de a dirija orice input verbal prin filtrul critic. E cunoscută, aici şi aiurea, axioma mea în privinţa unanimităţii. Sau sper că ar putea fi cunoscută. Unanimitatea are sens, IMO, când subiectul ei sunt legile naturii. Oricare alt subiect cerând, tot ca o lege a naturii, o diversitate de perspective aperceptive. Dar şi reflexelor mentale le dăm un evantai de şanse. De la a le da curs total până la a nu le lua în seamă. De pildă seara, când o angajare mentală mi-ar produce, cu probabilitate mare, insomnie, tind să las să treacă, iar dimineaţa, dacă nu-s grăbit de vreun program prestabilit, mă mai întind la dezbatere. Iar acum, pe meridianul unde hălăduiesc, e dimineaţă.

Fireşte, nu comit eroarea de a contrazice un american în ce priveşte ce se întâmplă în America. Pot, cel mult, să sugerez ce-mi pare mie, din unghiul meu, că se întâmplă acoloşa.

Lincoln e redus, că percepţie publică, de un procent important din populaţie, ca preşedintele care a desfiinţat legal sclavia. Iniţiativa i-a aparţinut, desfiinţarea sclaviei a fost unul din vectorii politicii sale, vector urmărit cu perseverenţă şi pasiune. Dar legal, corpurile legislative contemporane lui sunt cele care au adoptat amendamentul constituţional aferent. Iar inerţia socială, o caracteristică inerenta a dinamicii sociale, a făcut că încă aproape o generaţie, în sud, aboliţioniştii să fie receptaţi precum papiştii în levantul creştin: aproape de ucigă-l toaca.

Dintre nu puţinele planuri pe care cei 3 pot fi priviţi, există cel puţin unul ce-i conţine pe primii 2. Ei au câştigat singurele 2 războiale petrecute pe teritoriul american: cel de independenţă şi cel civil. Aş fi curios ce procent din americanii începutului de mileniu îi privesc prin prisma asta. Desigur, curiozitatea are foarte puţine şanse să-mi fie satisfăcută. Procentul ar putea fi măsurat sociometric. Dar publicarea rezultatelor nu pare foarte probabilă. Căci frizează o mitologie masivă. Ca să nu mai spun că frizeaza, cumva, şi noul mit al corectitudinii politice. Nu degeaba numită de aproape 20 de ani de Horia Roman Patapievici comunism american. Deşi, dpdv marxist, războiul civil a fost un “război drept”. Ceea ce e o ironie a istoriei.

Aş fi curios, însă, în şi mai mare măsură, ce procent de americani socotesc meritul major al lui George Washington acela de a fi inaugurat cutuma de bun simţ ca un preşedinte american să nu guverneze mai mult de 2 mandate. Căci suma sau intersecţia, în sensul teoriei mulţimulor, a acestor procente minoritare protejează boborul american de virusul unanimităţii.

Cel de al 3-lea, Franklin Delano Roosevelt, deţine 2 recorduri în materie: a fost ultimul preşedinte care s-a exceptat de la cutumă şi, simultan, cu perioada cea mai lungă de îndeplinire a funcţiei. Dacă şi când cutuma va fi devenit amendament constituţional habar n-am şi e irelevant. Ce are FDR comun cu această majoritate la care se referă colega mea de e-grup, asta este ea însăşi cea de la care se aşteaptă eventuale motivări. Fie în perspectivă intuitivă personală, fie în perspectivă intuitivă publică, fie ca rezultat al publicării improbabile a unor potenţiale măsurători sociometrice. Din unghiul meu, FDR e cel care a învins marea criză economică şi cel care şi-a dedicat ultimii ani de viaţa efortului de război împotriva axei. Ironia istoriei, care nu ratează nici o şansă să se manifeste, e că new deal a fost sincron şi cu efecte pozitive similare cu politica economică ce i-a permis lui Hitler să surmonteze aceeaşi criză economică în Germania. Criză ce-a pus capăt republicii de la Weimar. Sincron şi quasiidentic economic. Soluţii care, hélas, nu mai funcţionează azi. Căci şi crizele evoluează. Ca orice specie microbiană. Cât priveşte războiul, dacă îi recunosc lui FDR marele merit de a fi învins inerţia jumătăţii pasivist-neutralist-izolaţionste a Americii şi anume în mod perseverent şi abil, îl acuz de cretinănatea condiţiei capitulării necondiţionate. Care n-a folosit decât lui Stalin şi a avut ca efect mai multă distrugere, materială şi umană, decât a economisit. Şi efectele căreia asupra Germaniei postbelice au fost reparate de fostul şef al Marelui Stat Major al USA. Exgeneralul Marshall. Al cărui plan a salvat jumătartea apuseană a Europei de cădere directă în sfera de influenţă a imperiului Roşu.

Iarăşi aş fi curios dacă există în America, dincolo de o minoritate de istorici militari obiectivi, şi o minoritate populară cu aceeaşi receptare.

Cele de mai sus seamănă cu dobitocia tactică aliată în ultimele luni de război: pregătirea excesivă de artilerie a oricărei ofensive. Ceea ce a împiedicat practic tancurile aliate să avanseze printre ruine mai mult decât ar fi putut-o face debilizatele divizii germane. Wehrmacht, Waffen SS, Volksturm şi tot ce mai aveau de aliniat. E şi asta o ironie. Dar una cu ţintă personală. Autoironie.

De ce?

Pentru că abia acum intru în subiect. Pe care-l voi trata mai degrabă telegrafic. Kestie de stilistică pusă în slujba tacticii comunicaţionale.

Aşadar:

În acelaşi digest, de la care am plecat, se făcea vorbire de coincidenţe calendaristice. Lincoln şi Darwin s-au născut în aceeaşi zi. 12 februarie 1809. Ceea ce se cheamă, colovial, gemeni astrologici. Ei au, într-adevăr, ceva obiectiv în comun. Ceva ce ţine de imaginea publică. Pot evalua ca probabile quasisimilitudinile majorităţi americane care-l receptează pe Lincoln mai ales ca cel care a desfiinţat sclavia şi care-l receptează pe Darwin ca cel care a contrazis Geneza. Dacă Lincoln, cel care a refuzat separatismul sudist, a declanşat şi câştigat, cu geniul generalului Grant şi ghinionul generalului Lee, războiul civil şi corifeul desfiinţării sclaviei sunt identici în plan politic, Darwin fu receptat complet aiurea. Căci el nu l-a contestat pe dumnezeu. Dimpotrivă, a oferit o perspectivă raţională, bazată pe o viaţă de cercetare ştiintifică şi pe date strânse în anii de înconjur a pamantului cu Beagle, de a-i înţelege opera. Darwin n-a afirmat, cu Originea speciilor, că Geneza e hoax^*, ci a adus dovezi ştiinţifice în favoarea ideii sfântului Tomasso de Aquino că biblia trebuie citită alegoric, iar nu literal^**. Idee mai veche cu nu puţine secole, decât momumentul primei teorii a evoluţiei biologice^***. Dar, altă ironie a istoriei, dacă nu o ironie şi a istoriei cunoaşterii umane, Darwin a fundamentat ştiinţific conceptul struggle for life. Puternic şi amplu contestat acum de adepţii corectitudinii politice, partizani, destui dintre aceştia, ai unei lecturi distorsiona(n)te. Nu insist, Darwin merită tratat separat.

Cervantes şi Shakespeare. Şi ei citaţi în digestul cu pricina. Ca trăind între aceiaşi ani, 1547 – 1616. N-am absolvit nici un curs de istoria literaturii universale, iar creditul ce-l acord enciclopediei libere e relativ. Ca al oricărei surse gratuite. Dar nu am la dispoziţie altă sursă de confirmare a datelor citate. Ori, wikpedia.org afirmă, pentru ambii titani literari, că data naşterii lor e doar presupusă. Ba chiar că botezul celui de-al doilea ar fi avut loc în 1864. Data morţii e însă oferită ca certă. În fine. Fără îndoială, şi ăştia 2 au ceva comun. Simultan monumente megalitice naţionale şi universale. În plan literar. Habar n-am dacă unicitatea lingvistică a bardului are sau nu corespondent în limba părintelui cavalerului tristei figuri. Dar influenţa lui Cervantes asupra spaniolei e recunoscută larg. Dar parcă cei doi sunt mai degrabă complementari. Din multe puncte de vedere, privind structura operei. Complementari la nivel foarte înalt.

Nota bene: ^* am întâlnit, siderat, la nivelul generaţiei intermediare şi a celei tinere, în mediul internautic, nu dau precizări, un curent de, cum să-i zic, neoprimitivism. de neotrogloditism invers. Avocaţi ai unei furii pe dos. În care biblia e ucigă-l toaca. Dar ştiinţa, contrapusă aiurea, într-o falsă opoziţie, e deservită, de fapt. Altă ironie…

^** conex: spirala diaelctică oferă şi ea ironia ei: fizica de vârf adună date interpretative care argumentează validitatrea unei noi lecturi literale a nucleului comun abrahamic. Cu referire explicită, însă, la Vechiul Testament. Între mule altele altele, Ştiinţa că păcat, prima din cele 3 cărţi ale unui cuplu de colegi de promoţie, care au colaborat transatlantic, via comunicării internautice multicanal. Pe de altă parte, să nu uităm o secvenţă emblematică, scurtă, elocventă, din finalul unui film celebru: Procesul maimuţelor. Personajul avocatului interpretat, cu masivă să umanitate, de Spencer Tracy, pleacă din sala tribunalului local cu Originea speciilor şi Biblia, lipite inseparabil, sub braţ…

^*** În copilărie zbieram şi eu că omul se trage din maimuţă. Încă din clasa a V-a, profesorul de istorie ne-a corectat persuasiv: ştiinţa, loazelor, dovedeşte că maimuţa actuală şi omul au un strămoş comun. Nu mai repetaţi prostii. Sunt la fel de greşite ca cele mistice. Ne aflam către finele deceniului proletcultist, în plin învăţământ rollerist. Dar ideea, profund marxistă, n-a fost contrazisă, în esenţa ei, nici de Darwin, nici de ulterioarele teorii ale evoluţiei, nici de completarea genomului uman. Chiar dacă antropogeneza fu extinsă, ca proces evolutiv, în ultimele zeci de ani, de la un milion către 5 milioane de ani.