10 ANI

Cele 2 cotidiane de sport semnalează că azi, 23 ianuarie, s-ar împlini 10 ani de când Gigi Becali a devenit finanţator la Steaua. De fapt e vorba de un moment mai mult sau mai puţin discutabil, la capătul căruia pitorescul personaj devenise acţionar majoritar, cu 51% din capitalul social de atunci. După ce foşti sportivi emblematici, deveniţi între timp persoane publice cu un anume cheag financiar derobaseră de la un angajament aşteptat. Nu mecanismul acelui moment e subiectul textului de faţă. Nici evoluţia personajului, devenit persoană publică. Şi cu atât mai puţin influenţa imensei popularităţi a celei mai performante – pe termen lung – echipe româneşti de fotbal asupra propriei popularităţi. Ci o încercare de a demonta sentimentul public antiBecali, propunând o perspectivă raţională de a-l lua în considerare pe finanţator.

Gigi Becali se manifestă (în) public nepoliticos şi nestăpânit. Chiar bădăran şi coleric. Nu neam prost, nu mahalagiu, bădăran. Un machidon nu este şi e foarte greu să fie neam prost. Coleric da. De ce se manifestă individul aşa? Parte din fire, parte din megalomanie. Megalomania e, de multe ori, un rezultat al dezechilibrului între statusul social-economic-financiar şi nivelul de educaţie. Dar mai ales sursa acestui comportament deplasat e o sinceritate genuină. Necontrolată. Limitată doar de viclenia necesară supravieţuirii în jungla afacerilor. Habar n-am dacă, psihologic sau/şi psihiatric are sau nu sens ideea de sinceritate maladivă. Dacă cumva nu, sinceritatea lui Gigi Becali e, să zicem, 97% dezavantajoasă şi 3% abilă. Dar sinceritatea, la nivelul ăsta, e, pe de o parte, opusul oricărei ipocrizii, chiar a celei necesare, pe care se bazează politeţea şi funcţionalitatea relaţiilor dintre oameni. Lipsa totală de ipocrizie e la fel de dezastruoasă precum ar fi, prin absurd, lipsa totală de frecare. Fără frecare nu ne-am putea ţine echilibrul biped, nici n-am putea merge, nici o structură din component asamblate n-ar fi stabilă. Cuiele n-ar avea efect, nici şuruburile. Şi cum roata nu e decât ceva cu nenumăraţi paşi, nici un vehicul n-ar putea merge pe roţi. Dar nici n-ar avea nevoie de ele, ar luneca necontrolat pe orice suport. Exemplele mecanice comparative sugerează în ce fel construcţia socială n-ar putea funcţiona fără minimul necesar de ipocrizie. Privind prin această perspectivă, personajul nostru e o pasăre rară, rarissimă chiar. Un unicat, cel puţin în spaţiul public românesc al acestor ultimi exact 10 ani.

Analiza asta ne duce la un model de înţelegere radical diferit de imaginea convenţională a personajului. Nu una albă sau neagră. Ci una cu efecte pozitive şi negative pe dos decât ale majorităţii persoanelor publice sau particulare din menajeria autohtonă. Nu doar pozitive şi negative. Eficiente şi distructive. Efectele.

Dar nu e singurul plan pe care trebuie judecat Gigi Becali. Un principiu elementar cere a judeca un element în raport cu elemente omologe. Dincolo de a fi oier machidon, devenit om de afaceri, deci cel puţin 1% mafiot, altfel nu supravieţuieşti ca om de afaceri în jungla băştinaşă, individul are 2 genuri proxime: comunitatea finanţatorilor echipelor locale de fotbal şi clasa politică. Tot cea autohtonă. Pentru a avea sens să-l acuzăm de bădărănie pe Gigi Becali, trebuie, dacă ne acordăm un selfrespect minimal, să răspundem la întrebarea câţi dintre finanţatorii de fotbal carpato-dunărean sunt civilizaţi. Foarte puţini au o pojghiţă. Subţire într-un caz, acoperind un suflu mafiotic în alte două, quasiinexistentă la cel mai bogat dintre aceştia. Nu dau nume, m-aş descalifica. Dar fără câteva umbre schiţate forţa argumentativă ar fi nulă. Cine şi cum sunt cei mai reliefaţi finanţatori sau/şi acţionari ai echipelor de fotbal divizionare? Dacă-i aranjăm pe o scară a fluenţei în stăpânirea politeţii formale, liderul e un afacerist care a făcut avere mai ales în Germania, de unde a venit cu un cheag ce-l plasează într-o zonă confortabilă, a sponsorat politic în direcţii până acum aducătoare de dividende substanţiale şi, ce-i al lui e al lui, are un fler financiar ieşit din comun. O reţea de scouteri cu acelaşi fler îl ajută să cumpere fotbalişti ieftini pe care-i vinde scump după ce s-au afirmat. Politeţea lui nu ar trebui, insă, să (ne) înşele. Ba l-am situa la opusul personajului în discuţie. Alt individ mai degrabă autocontrolat decât prea civilizat, ginere al unui lider comunist care răspândea frica, implicat la nivel de vârf într-un domeniu economic de înaltă tehnicitate. Nici manierele ăstuia n-ar trebui să deruteze. Un economist, fost arbitru de fotbal, implicat amplu într-un sector economic de primă utilitate, om cumsecade altfel, sufletist chiar. Dar care o ia iute ca la uşa cortului. Alt mare afacerist în acelaşi domeniu economic, cel mai bogat dintre finanţatorii de fotbal, inventatorul unei echipe artificale, mutată de colo-colo, neam prost desăvârşit, plin de tupeu… Gigi Becali nu iese rău din comparaţia cu niciunul.

Desigur, membrii clasei politice sunt mult mai numeroşi decât cei 17 finanţori divizionari, deci o comparaţie individ cu individ nu ar fi realistă. Pe ansamblu, cum clasa politică e emanaţia naturală a populaţiei, care e aşa cum e, nici în raport cu demnitarul mediu standard Gigi Becali nu pică rău. Problema e, însă, că însăşi calitatea acestuia de om politic e, aşa consider, cel puţin discutabilă. Că a fost ales de două ori, ca europarlamentar şi acum ca deputat e una, că ar fi politician, sau măcar om politic, e alta. Acuma că un procent greu de neglijat dintre aleşii neamului sunt la fel de puţin politicieni ca Gigi Becali, e iarăşi alta. Dar nu clasa politică din românia e subiectul, ci finaţatorul Stelei. Dar chiar contestându-i calitatea de politician, comportamentul public al subiectului nostru nu e defel strident faţă de comportamentul mediu al clasei politice autohtone. Una peste alta, judecat în singurul mod rezonabil, adică în raport de omologii săi, de categoriile sale de echivalenţă, valul de dezgust necritic, automat, reflex, la adresa lui, e complet nejustificat.

Cu atât mai mult, aberanta sintagmă a aşa zisului pericol al “becalizării României”, pe care am auzit-o în gura unor intelectuali, e, de fapt, chiar periculoasă. Căci oferă o pistă falsă şi o ţintă falsă. Am replicat mereu celor care m-au agasat cu formula asta, că adevăratul pericol, din păcate înfăptuit sub ochii noştri, e manelizarea României. ‘telectualii ăştia nu ştie să vorbeşte.