O ANALIZĂ A ZILEI DE 27 IUNIE 2012

Să rezumăm: azi CCR a dat două decizii: prima în legătură cu reprezentarea la Consiliul European. În favoarea preşedintelui. Bazată, decizia, zice-se, pe controversatul articol din constituţie. Care e deliberat redactat ambiguu. Să nu uităm, constituţia a fost croită după măsurile lui Ion Ilici Iliescu, Intrată în vigoare la 8 decembrie 1991. Şi amendată în toamna lui 2003, când acelaşi Ion Ilici Iliescu era în funcţie. Statul român, observa cu bun simţ cineva, în media, e reprezentat şi de vameş şi de laboratorul de carantină fitosanitară. Articolul va fi printre primele care vor necesita rectificări care să precizeze nominal situaţiile încare statul român e reprezentat în raport cu exteriorul de preşedinte sau de alt funcţionar superior al statului. Primul moment când această rectificare ar fi fost în pregătirea dartei de 1 ianuarie 2007, când România a devenit membru UE. Pe cine trebuia să intereseze? Evident, nu doar pe preşedinte. Răspunderea neglijenţei aparţine şi guvernului şi parlamentului. În ultimă instanţă, chiar CCE ar fi trebuit să atragă din timp instituţiilor ce deţin puterea legislativă şi cea executivă. Dacă ar fi fost cu adevărat independentă. Dacă n-a făcut-o, fie a dovedit aceeaşi neglijenţă ca cei 3 factori citaţi mai sus, fie este obedientă în faţa cui i-a numit membrii care asigură majoritatea.
Dar să revenim la concreteţea zilei. Duelul dintre preşedinte şi premier a fost de un absurd caraghios. Culminând cu reacţia de copil răzgâiat a premierului. Sunt însă în flagrant dezacord cu vocalizele isteroide ale vocilor partidului prezidenţial care se dezonorează acuzându-l mai ru decât de crimă de lezmajesté. Bine, dar dinpartea acestora chiar n-ai la ce să te aştepţi. Atunci răspunderea pentru că ne facem de râs ca ţară, asemeni Poloniei cu nu foarte mulţi ani în urmă, se împarte egal între preşedinte şi premier? Nici pe departe. Căci esenţa funcţiei prezidenţiale e de mediator între instituţiile statului. Ceea ce presupune capacitate de negociere explicită, supleţe, flexibilitate, adică exact ceea ce lipseşte mai abitir actualului preşedinte. Oricum nu contăm. Caraghioslâcul e că e, până la urmă şi la urmă, tot aia dacă liderii majori ai UE îi intorc spatele preşedintelui sau premierului. Premierul a pierdut o şansă cu care nu se va mai întâlni: aceea de a se arăta conciliant după decizia, idiferent dacă discutabilă sau nu, a CCR. Va plăti decontul la alegeri. Greu de estimat cât. Paradoixul e că, deşi răspunderea preşedintelui e obiectiv mai mare în eşecul unei bune înţelegeri, el nu va plăti. Din două motive. Boborul are complexul voievodal istoric, acceptămai degrabă un lider ţâfnos dar autoritar decât unul elegant. Ori, dacă Kuki tăriceanu era elegant, actualul premier e penibil. Aldoilea motiv e că, cu excepţia adversarilor politici, e aşa de obişnuită cu dipsreţul preşedintelui pentru adevăratul său rol încât toată lumea ia de bună încruntarea lui. Avantaj electoral preşedintele.
Dar a doua decizie a CCR are inco9mparabil mai multă greutate. Ea dă peste cap aberanta modificare a legii electorale de către actuala majoritate. De ce e aberantă? Am spus de multe ori şi rămân la paărerea că forma cea mai puţin rea (nu cred că există vreo formă care să merite calificativul de cea mai bună) e fie republica parlamentară, fie regatul parlamentar. Unde preşedintele are puteri drastic limitate, ceea ce evită riscul divizării puterii executive şi conflictele conjuncturale când guvernul şi preşedintele sunt din tabere politice diferite. Am mai analizat situaţia asta pe blog. Şi unde regele domneşte, dar nu guvernează. Iar alegerea într-un singur tur de scrutin e nu numai cea mai îndepărtată de acest optim, ci şi cea mai periculoasă. Dar ce e aici interesant e dubla ipocrizie politică. Ideea a fost lansată, de cine credeţi? Nu, n-aţi ghicit. De actualul preşedinte. Când şedea bine în sondaje şi spera să-şi elimine practoic adversarii. Obedienţa stupidă a guvernelor Boc, 1, 2, 5, 6, cine le mai ţine socoteala şi comportamentul parlamentar la fel de lipsit d epersonalitate al partidului prezidenţial n-au făcut decât să servească drept cutie de rezonanţă, cu ton trompetist de Caţavencu, în parlament. Opoziţia inerentă de atunci ţipa ca din gură de şarpe etalând, ce, păi exact contraargumentele elementare şchiţate mai sus. Acum, alianţa care a muşcat din momeala preşedintelui a adoptat, într-o penibilă amnezie, exact poziţia care acum o avantajează, preşedintele are abilitatea să tacă, scoţând în faţă portavocile care repetă contraargumentele fostei opoziţii. Sigur că, într-o anume măsură, politic această ipocrizie cinică se justifică şi foarte probabil întâlnim situaţii la fel de caragialeşti şi în alte ţări. Ceea ce cred că ne individualizează, ca ţară, e stilul moftangiu cu care schema se repetă. Caragiale a fost geniu, sesizând, dar şi profesorul Ştefan Cazimir a avut o intuiţie excepţională când a sesizat, pe la sfârşitul anilor 80, echivalenţa dintre moft şi kitsch.
Că şi această decizie a CCR e tot în interesul actualului preşedinte, scăzând şansele electorale ale adversarilor este la fel de evidnt şi nu miră pe nimeni. Pe nimeni care judecă la rece. Adică aşa cum ar trebui să judecăm.
Azi preşedintele a primit două penaltiuri discutabile, în care arbitrul are o anume acoperire regulamentară, ar premirul şi-a dat un ruşinos autogol. Mâine va fi altă zi. On va voir ce qu’on va voir. Îmi pare, totusi, puţin probabil ca lucrurile să continue a merge exclusiv în acelaşi sens. Nu cred căa alianţa antiprezidenţială are resurse proprii să schimbe din nou cursul jocului. Dar nu mi se pare defel exclus ca preşedintele, din ce în ce mai sigur pe el, să comită o eroare nepotrivită pentrru el într-unmoment nepotrivit pentru el. Ar fi în firea lucrurilor.
Herbolax canadian pharmacy