DESPRE NEOBARBARIE

Există un femomen repetitiv pe internet. Primeşti de un număr de ori acelaşi material. Mereu retransmis. Într-un interval temporal limitat. Apoi uitat.

Un asemenea material am primit prin intermediul unui lanţ de deţinători de cont. Câţiva cunoscuţi, unii regăsiţi. Natura materialului, un text pe care la prima lectură îl socotisem meritoriu, mă determinase să-i caut sursa iniţială. Cu succes nul. Dividendele inerente ale săpăturilor au fost legate de restabilirea şi chiar stabilirea legăturilor cu 2-3 persoane din binecuvântata mea generaţie. Dincolo de satisfactia funcţionalizării acestor câteva legături, asimilând raţional atitudinile acestora faţă de textul circulat prin inboxul multora, am încetat săpăturile. Am atribuit, precum alte dăţi, textului cu pricina, calitatea de folclor internautic. De altfel fusesem curios să aflu identitatea autorului, care, cu probabilitate rezonabilă, nu mi-ar fi spus nimic exclusiv pentru a-l cita ca autor. Căci aveam de gând să înglobez textul respectiv într-un articol de/pe blog. Ceea ce acum chiar se întâmplă.

Dar, înainte de a reproduce/cita textul, trebuie să notez un aspect interesant. Dacă o parte importantă din deţinătorii de cont implicaţi în propagarea iniţială a textului îl apreciau pozitiv (acesta fiind şi motivul pentru care-l propagaseră, până să ajungă la mine şi după ce a şi ajuns), un singur străvechi corespondent, regăsit şi el în aceeaşi perioadă, pe cale independentă, se întreba public cum se face că am traficat eu asemenea… mizerie. Ce puteam să fac decât să-i răspund: bucuria de a te regăsi precumpăneşte asupra neplacutei surprize de a te vedea adoptând o atare poziţie. Mai trebuie să repet că a mă confrunta cu opinii impotriva cărora am acumulat o cantitate masivă de argumente e o bună ocazie de a mă întâlni cu sănătoasa diversitate? Nu cred. Mă rog, subiectul articolului nu e analiza şi identificarea limitelor motivate logic şi raţional a acceptării diversităţii. Căci aceste limite există. Nu poţi accepta ca, sub pretextul diversităţii, barbarii să-ţi dărâme zidurile cetăţii. Chiar dacă această dărâmare umple istoria.

Aşadar, iată textul:

Ostaticii prostiei

Aceştia sunt congresmeni americani, şezând ca nişte ostatici ai corectitudinii politice, ai ipocriziei, ai trendurilor sociale dictate mediatic, îngenunchiați, un gest religios, pentru nici ei nu știu prea bine ce, dacă nu se precizează exact la CNN. Stupidul situației e subliniat și mai mult de faptul că singurul care stă pe propriile picioare își are pantofii pe un covoraș, în vreme ce ceilalți stau cu genunchii pe podea…

Oricum, zilele acestea s-a tot îngenunchiat, soldați și polițiști americani, polițiștii suedezi în fața migranților, premierul Canadei în fața propriei imbecilități, iar ca regulă generală: albii în fața negrilor. Și se pare că dacă ești alb în Occident devine un mare drept și o supremă datorie să îngenunchezi, din cauza vinovăției altora, din cauza istoriei și a unui sistem bolnav și corupt.

Pentru români imaginea aceasta ar trebui să vină cu o dublă recomandare, cred: nu mai aveți încredere în America, ca etalon al civilizației și așa zisei democrații, pentru că SUA nu este în niciun fel o democrație reală, și nu mai aveți o la fel de oarbă încredere în liderii politici, în politicienii de astăzi, în general: uitați-vă la acești măscărici de stânga, progresiști, care nu se închină în fața lui Dumnezeu, dar fac acest ritual, în esență religios, în fața… a nimic, nimic decât propria prostie împletită cu interesele personale și politice.

Personal, nu pot decat să râd. 😉. Văzurăm multe de-ale americanilor, dar în genunchi în memoria unui negru depravat, toxicoman, încă nu ne-au oferit. 

Autor necunoscut

Trebuie să recunosc că la prima lectură fusesem mult mai satisfăcut de text decât acum. Probabil datorită rarităţii atitudinii sale. Realizez că l-am reprodus pentru a-l amenda din direcţia opusă. Textul e de bun simţ, dar superficial. Iată un argument. Vezi http://egophobia.ro/?p=12902. Sigur, la data conceperii acelui articol, tabloul general era acelaşi, dar maladia aşa zisului antirasism încă nu explodase. Pentru cei care vor fi apreciat acurateţea tabloului general schiţăt în cel articol, textul de mai sus e, totuşi, palid.

Campania maladivă a vandalizării statuilor, deci a istoriei, are precedente. Momente de întunecare dezumanizante. Totuşi, nici uul de amploarea celui de acum.

Biblioteca din Alexandria, cel mi mare tezaur cultural al antichităţii, a cunocit mai multe etape de distrugere. Prin incendiu. De la 48 B.C. la 642 Anno Domini. Ultima definitivă. În ofensiva arabo-islamică spre vest, califul Omar a incendiat ce mai rămăsese după ce cucerise Egiptul. Dar ce-i emblematic la acestă ultimă şi definitivă distrugere, e că fu comisă în baza unui pseudo silogism barbar: o carte e fie de acord cu Coranul, deci inutilă, fie e împotriva Coranului, deci periculoasă. În ambele cazuri trebuie arsă. Să punem în relaţie barbaria cinică a primului secol de expansiune arabo-islamică cu juramântul romantic al lui Alexandru, la mormântul lui Ahile. Alexandru a fost un cuceritor mai mare si, mai mult, a lăsat o moştenire culturală, elenismul. Pe cealltă latură, distrugerea statuilor, deci a istoriei, e o barbarie explodată în plină aşa zisă civilizaţie.

Dar, după cucerirea unui spaţiu imens, în dauna culturii creştine, civilizaţia islamică, preluînd cultura Greciei antice, a ajuns în 3 secole la un rafinament care a deschis calea spre Renaştere. De la astronomie la algebră şi poezie. Valori umane care, fără a scuza, compensează, întrucâtva, barbaria cinică a califului Omar. Mai avem acum, garanţia unui reflux al barbariei?

Dar însăşi civilizaţia creştină, în varianta sa bizantină, a cunoscut o epocă întunecată: iconoclastia din secolele VIII-IX. Distrugerea unui tezaur de opere de artă în numele intepretării otova a unor precepte biblice. Iniţiată de împăratul Leon III Isaureoteanul. Dar nici asta n-a fost, precum barbaria de acum, o mişcare de masă.

Nu putem pune la socoteală prefacerea unor mari oraşe medievale în cenuşă de armatele lui Genghiz Khan, fenomenul s-a manifestat la altă scară. Dar Biserica Catolică însăşi a avut partea ei de întunecare. Şi nu mă refer aici şi acum de partea instituţională, Inchiziţia. Deoarece aceasta nu poate fi judecată în afara presei ei (metaforic vorbind) la fel de proaste precum cea a sistemului nazi. Căci a fost un tribunal ecleziastic şi atât. Iar mişcările pe care biserica le-a numit eretice ajunseseră la intensităţi distructive. Care pineauîn discuţie însăşi stabilitatea societăţii vest europene. Mă refer la mişcări mai mult sau mai puţin punctuale. Personajul central al cărora a fost călugărul dominican Girolamo Savonarola. Figură totuşi marcată de o anume ambiguitate (există unii protestanţi radicali care-l consideră un precursor al Reformei. Predicile sale au stârnit o furtună care a lipsit puţin să-l doboare pe Lorenzo Magnificul, cel mai important reprezentant al clanului Medici. Ambiguitatea rezultă din combaterea artei şi culturii care  înflorise sub Medici şi a papalitaţii, simultan cu denunţarea corupţiei în biserică. Excomunicat, judecat, condamnat şi executat, nu doar închide o epocă obscurantistă. Dar moare în anul în care Michelangelo Buonarotti începe munca la Pieta. Ne putem lesne închipui că un Savonarola victorios ar fi putut sparge celebra sculptură.  

Termenul auto-da-fé, de origine portugheză, a reprezentat un ritual, sau ceremonie publica în care se citea o sentinţă a tribunalului ecleziastic, inaintea executării acesteia de către autorităţle seculare. Primul a avut loc în Spania, la Sevilla, în 1481, ultimul în Mexic, în 1850. Cum rolul Inchiziţiei era de a judeca acuzaţiile de erezie, uneori au fost acuzate şi condamnate scrierile apreciate ca eretice. Şi cum pedeapsa ereziei era, de multe ori, arderea pe rug, au fost destule cărţi arse în pieţe publice, ca urmare a unor condamnări inchizitoriale. Cu timpul sensul termenului, contras ca autodafe, s-a deplasat de la sensul iniţial, pur simplu la arderea cărţilor cu conţinut opus regimului oficial. Iar regimul care a excelat în aplicarea acestui gest barbar a fost cel nazist. Adică naţional-socialist. A fost un barbarism insituţional. De stat. Dar cu participare a unei populaţii exaltat maladive.

Regimul nazi n-a fost singurul care a practicat autodafeul. Cel leninist-stalinist a făcut-o mai abil. Teocraţia islamistă iraniană mai pe faţă. Bref, orice formă de barbarie a fost şi este apanajul unor totalitarisme. David Horovitz şi Richard Poe demontează, în cartea lor The Shadow Party, mecanismul infectării şi luării sub control a Partidului Democrat, oricum de tendinţă stângistă. Pe ambele maluri le Atlanticului dominaţia globalismului progresist neomarxist a devenit absolută. Prin intermediul instrumentului corectotudinii politice, ajunsă la o exacerbare maladivă. Dece noua iconoclastie barbară a uzbcnit acm şi nu ieri sau mâine, am unele ipoteze, dar încă e timp pentru a le discuta.