FALSA DESPĂRŢIRE DE POEZIE

Structura listei bibliografice a lui Liviu Antonesei e şi interesantă şi tipică pentru personalitatea lui. Nu ştim dacă fişa signaletică din Wikipedia e complete, dar, luînd-o ca bază, constatăm un spectru aproape continuu de genuri şi subgenuri. 7 volume ştiinţifice, 16 (cu acesta) de poezie, proză, interviuri, eseuri. Dintre care 6 de poezie, plus o antologie potica. Proză ai puţină, dar pe principiul non multa, sed multum. Căci poetul, eseistul, omul de ştinţă e un excellent prozator. Mărturisesc că l-am descoperit târziu, cu prilejul unei antologii de gen, alcătută de Horia Gârbea şi edittă de Mircea Petean. De atunci prozele mele care se apropie, ca întindere şi structură, de nuvele, îi sunt dedicate. Dar să revenim la poezie.
Volumul debutului absolut, în 1989 şi acesta cel mai recent, ambele de poezie, sunt repere ale unei evoluţii fireşti, dar marchează simultan coordonate perene ale scrisului iviuantoneseiesc. Dacă proza sa e insolită şi pe alocuri spectacular, lăsând cumva un abur de impresie a exerciţîului de performanţă, scriitorul e e însuşi mai ale în eseu şi în poezie. Iar centrul de greutte al acesteia din urmă e subsumat spaţiului cretan.
Alexandru Călinescu observă, pe coperta a patra, că titlul volmului, Poeme din zorii amurgului, ar fi un discret oximoron. Cum spuneam în articolul precedent, poate că tehnic observatia e corectă, dar semantic titlul e perfect. Şi-l regăsim deasupra capitolului mijlociu, cu subtitlul exact, Poemele de la şaizeci de ani.
Dar centrul de greutate cade în primul capitol. Noi poveşti filosofice cretane. Rezultatul sedimentat al celor mai recente 4 vacanţe în insula Labirintului. Structurat pe 4 subcapitole: 2013, până în 2016.
Dece numeşte Liviu Antonesei aceste poeme cu un cuvânt prosaic? Că e vorba de meditaţii erratice, mixând impresii senzoriale cu inerente reflecţii şi reflexe culturale, la ce săne fi aşteptat. Dar, dacă lectura ne farmecă, ne hipnotizează chiar, ne absoarbe osmotic în atmosfera solară, nu avem prea mult de aşteptat să întâlnim povestirea. Căci de-ar fi fost acest volum primul op antoneseian care săne fi căzut în mână, am fi sesizat lesne că poetul e dublat de un povestitor:
Întâlneşti un prieten de acasă
De parcă acolo ar fi casa
Mergeţi pe terasa tavernei, de parcă acolo ar fi portul –
Catargele se leagănă la mal, catargele
se leagănă
aprig în zare – numai vasul roşu şi negru
stă neclintit,
înfipt în apă ca-ntr-o rocă incasabilă.
Café latte sugar free, vocile noastre se pierd
În murmurul altor voci ori sunt purtate de briză
Spre largul mării mele…
Nu ţin minte nimic, doar o imagine venită
din Septentrion
pluteşte liber prin aburii retinei care întâlnesc
aburii retinei de aseară. O imagine, o imagine
veşnic
reiterată şi un gust care niciodată n-o să dispară.

Sigur că aburul (sic) de poveste din aceste poeme meditative cu subtract filosofic n-au nici o legătură structurală cu proza inserată organic în poemele soresciene de/din La lilieci. Dar vacanţele, mai ales repetitive, ale unui gânditor ca Liviu Antonesei, mai ales într0-un media aşa de încărcat de cultura civilizaţiei căreia0i aparţinem, n-au cum să nu folosească povestitul. Nu povestirea. În textura poetică de mare densitate.
Observam mai sus o anume omogenitate a scrisului antonesian. Să explicăm. Scriitorul foloseşte expresii cu marca proprie de personalitate, pe care le întâlneşti în toate genurile şi subgenurile în care-şi exercită, în fond, meditaţia perenă. Dar care sunt la locul lor atât în discursul liric, cât şi, să luăm la întâmlare, dintr-un articol critic (în fapt prefaţă). O sintagmă exemplificatare: engramele memoriei. Potenţialul argumentativ şi, pe de altă parte, vibraţia poetică, sunt ambele extrase dintr-un format identic. Nici Acela de toate zilele. Vedem aici, dincolo de specificitatea auctorială, o ilustrare târzie a teoriei cuvintelor poetice, dezvoltate de George Călinescu în Universul poeziei. Op bazat pe cursul de esteticăţînut la Universitatea ieşeană prin anii 40. Teoreticianul litrar ar fi fost, fără îndoială, încântat să vadă ca o expresie la locul ei în prefaţa unui volum de proză, capătă valoafe poetică într-un poem filosofic Cretan. Erratum: într-o poveste filosofică cretană.
Cu poveştile cretane, aşa de pline de poezie, aşa de pline de meditaţie, Liviu Antonesei pare a avea ambiţia secretă, aprig nemărtursită, de a- concur peste aproape teri milenii, pe orbul genial Homer. Cum am putea boteza, simbolic, juxtapunerea volumului din 2012 (Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule, ed. Herg Benet) şi a acestui prim capitol omonim? Labirintiada? Căci Kritiada sună rău. Sună ditirambic? Ecomiastic? Sune cum le sună cititorilor, libertatea de lectură funcţionează. Am spus simbolic. Nu era, credem, nevoie să atragem atenţia că această formula simbolizantă cere respectarea tuturor proporţiilor. În schimb să identificăm diferenţa specific: poemele homerice erau eroice şi aveau eroi. Eroii megapoemului liviuantonesian al Cretei manipulează (în sens antipejorativ) umbre ale eroilor. E un spectacol pentru adulţi cu şcoala făcută. Care prind din zbor dacă nu toate, cel puţin o mare parte din perifrazele – referinţe culturale. De care textele sunt pline, fără ostentaţie şi fără de abuz. O imagine ca din jurnalul lui Fowles / citit înainte casă, spre casă. Sau să vezi Creta, să revezi Creta şi să mori / asta fără jocurile de cvinte ale broscarilor.
Inevitabil, în universul cretan, poetul se întâlneşte cu Kzantsakis. Căruia I se adresează, familiar, Nikos. Care-I mărturiseşte ca-ntre maeştri zografi: “Nu l-am minţit pe Hristos, nu-I mint nici pe sărmanii mei compatrioţi, nul mint nici pe Sakya Muni”. Dar ignore, întâmplător, raportul acestuia către El Greco. Şi pentru a nu fi bănuit, pe nedrept, de suficienţă, dialoghează şi cu Konstantinos (Kavafis), căruia-I replica tu nu eşti Cretan (si nu e, s-a născut la Alexandria, în Egipt) şi cu (Yorghos/Giorgios) Seferis.
Creta, ca spaţiu de desfăşurare a poematicii scriitorului, e nici antică (deşi n-are cum omite regii cu numele Minos, nici legenda luptei cu Minotaurul, nici pietrele de la Cnossos, la urma urmei acestea accesibile turistului de rând), nici chiar contemporană (cu cretanele cu trupuri de amforă şi turistele nubile), ci eternă. Atemporală. Cu pecetea vinului roşu, filtrat din ardezia sărată, rege înconjurat de demnitarii raki şi retsina. Călătorului care-a păşit odată pe aleile dintre padurile de măslini, Creta lui Antonesei îi palpită osmotic. Inima-i intrând în rezonanţă cu inima poetizată a vacanţierului.
Dar cititorul trebuie să uite că nu se află pe itinerarul lui Ulise şi să fie conştient că e mai pregătit decât rătăcitorul peregrine să respingă tentaţia de a scrie un roman de lectură. Căci nu e poem între cele aproape o sută de poeme (precis 97) care să nu te agate cu cel puţin 2-3 cârlige comentabile. Exerciţiul de lectură s-ar dilua şi ar plictisi iremediabil.
Ce-ar mai fi de spus (nici eu nu vreau să mă abţin de la perifraze)? Două linii mari. Pe d eo perte eul poetic repetă, tenace, cuvântul Septentrion. Sigur că sudul Cretei e mai aproape de Africa decât de nordul Macedoniei, nu mai vorbim că Iaşii, matricea culturală şi socială a multilateralului autor sunt la… septentrion faţă de Bucureşti. Dar acest cuvânt subliniază că, cel puţin pe timpul vacanţelor repetitive, acasă e acolo. O şi spune, pe alocuri, în câteva poeme. Apoi, ciclul ultim, poemele din 2016, e marcat de o nostalgie irepresibilă. Pare că poetul şi-ar lua răma bun de la acesta acasă. Să reţinem senzatia.
Dar totuşi dece titlul volumului e prreluat de la acest al doilea capitol? Dar e evident că, dacăcentr de greutate e în zona poveştior filosifice cretane, mesajul e aici.poetul orchestrează ceea ce numeşte zorii amurgului. Care nuînseamnă nici pe departe începutul sfârşitului. Căci zori, fie ei şi ai amurgului, e un moment magic, luminat de eos, aurora. Cea cu degetele trandafirii. Iar adăstarea leneşă pe pământul pietros unde legenda zice că s-a născut Zeus, cere asumarea simbologiei elene. Care Zeus, deloc neinteresant, nu-şi găseşte loc în acele poveşti poetice. Nici evocative şi mai ales nici invocative. Ce vrea poetul să spună cu zorii amurgului? Subliniind vârsta acestei colecţii de poeme. Că vârsta poetică e una a plenarităţii vii, când cea cronologică ajunge e culme. De unde se coboară.
Acest mănunchi de poeme sună diferit de cele cretane. În locul serenităţii acelora, vedem şi simţim zbatere. Păstrând absolut toate proporţiile, poemele din zorii amurgului au tumultul arghezian al credinţei şi al tăgadei. O stare de spirit, simultan poetică şi omenească, opusă resemnării. Poetul priveşte în urmă cu luciditate neîndurătoare, îşi pune fiinţa la îndoialăm dar lasă autorechizitoriul deschis. Nu suntem încă decât în zorii amurgului. Despărţirea de poezie, cumva anunţată, e înşelătoare, cititorul mizează pe dezvoltarea autoanchetei în cep puţin următorul volum.
Şi pentru ca nimic să nu fie sigur, previzibil, acesta se încheie cu 7 poeme memorial. Care evocă prieteni apropiaţi prinepocă, program şi creaţie. Cel mai impresionant mis-a părut cel dedicate chisnovaticului Luca Piţu.
Ultimul, al şaptelea, număr magic, nu-I aşa, se intitulează chiar Despărţirea de poezie. Ne hazardăm a crede că nici poetul nu crede că se va despărţi de poezie. Sensul acestui final e limpede. Evocându-i pe cei plecati puţin, declarând ritos că se despare de poezie, poetul şi omul odată cu el nu fac decât să completeze, transfigurat, personajul acestor poveşti: fiara singurătăţii. Rămânem cu o întrebare tulburătoare: se simte el singur abia acum, înconjurat de iubirea şi dragostea tuturor, de la studente la junimişti, sau îl bântuie angoasa bănuleii că a fost singur de când se ştie? Şi numai poezia e mediul şi limbajul adecvat acestei dileme.
Ciclul poveştilor filosofice de vacanţă capătă astfel sensul major: mtricea de unde resursele istoricităţii afine îi alimentează vitalitatea.
O ultimă observaţie: datarea poemelor din acest volum aşa de elocvent are, pentru cititor, o semnificaţie limpede. Astfel sunt repartizate în cicluri fundamental diferite poeme scrise la date apropiate. O mare bilă alba pentru structurarea volumului. Pe teriroriul supus lecturii nu putem evalua în procente (ştim că Liviu Antonesei e reticent faţă de atura cantitativă a lucrurilor) contribuţia autorului şi a redactorului de carte, congener şi consangvin, la acest intelligent effect.