ÎNTÂLNIRE ANUALĂ FIZICĂ 70

Interesantă ultima lună întreagă înainte de a mai adăuga un an pe răboj. Va să zică pe 10, tripa sărbătoare românească (şi accentuez cu atât mai mult cu cât procentul care conştientizează e mai insignificant) participai, cu reală savoare, la jubileul absolvirii liceului. Peste exact 3 săptămâni – întâlnirea anuală a promoţiei Fizică70. De când sărbătorisem 40 de ani de la absolvire, ceea ce oricum rămâne un fapt mai degrabă rar, ne întâlnim în fiecare an. Sunt două straturi de participant: un nucleu aproape constant şi un nor fluctuant. Desigur, organizatorii sunt în nucleu. Ei sunt redactorii cărţii promoţiei, cea în două părţi, ei concentrează legătura, ei vin cu idei noi de fiecare dată. Colegul poreclit încă din prima zi de cămin, Babacu’ e cel care a definit e-grupul Fizică70, cel care face calendare, cel care se implică, de regulă alături de altă colegă, în partea logistică, cel care produce numărul maxim de poze. Dintre cei 3 redactori ai cărţi(lor) au rămas doar 2. Cel autoporeclit Tatalor, şef de promoţie la vremea sa, materializează un paradox. Oltean flegmatic. Statistica cere ca aşa ceva să existe. Rolul i-ar fi apropiat de ceea ce în limbaj journalistic clasic se numea cap limpede. Fără ca funcţia să fie îndeplinită prin rotaţie. Singura care n-are poreclă e sufletul grupului de colegi. Nu vom forţa, când i se va lipi una pe faţă o va recunoaşte…
Eiiii, iată ca apare… încă nu-i porecla, dar e bine zis şi are şansa de a devein poreclă: inebranlabila.
Dar să revenim. A opta întâlnire consecutivă, adunând şi pe cea instituţională declanşatoare, plus cele două prilejuite de lansările celor două părţi ale cărţii, plus lansarea cărţii Milicăi, ne-a reunit iar la Casa Oamenilor de Ştiinţă. Unde-a fost banchetul de absolvire am uitat, dar la COŞ fu a patra reuniune istoriceşte vorbind: întâlnirea de 10 ani, în vara lui 80, cea de 40, în 2010 şi prima informală, pe 17 septembrie 2011. Cred că e locul cel mai potrivit. Tradiţia ar trebui să bată monotonia. Cel puţin aşa se vede din ghettoul Drumul Taberei. N-am numărat cele două lansări ale mele, deoarece cea a Milicăi, sub egida editurii Ars Docendi, a făcut parte din familie.
Deşi precedenta fu poleită de spectacularul eveniment al anunţului public al căsătoriei celor doi dragi colegi de grupă (213, 313), asta, ultima, parcă fu cea mai rotundă, în planul armoniei. Nu una trivial muzicală, nici una socială, ci una inefabilă. Şi, cumva, indefinibilă. Dar inconfundabilă la nivel perceptiv. Poate şi puţin senzorial. Am revăzut acasă pozele de anul trecut. Milica alături de pianist dădea un aer de intimitate organică petrecerii, chiar în mai mare măsură decât Anitrastanzul vag exaltat al Anişoarei de acum. E treaba ei dacă se va supăra pe mine, eu îmi fac în linişte şi fără panică meseria de cronicar. Da, cam… pricinaş. Dar niciodată cârcotaş. Ce-mi dă, totuşi, me, impresia de armonicitate? Câtă vreme am folosit cuvântul inefabil, întrebarea e pur retorică, nu aşteaptă răspuns.
Poate voi fi contrazis, apariţia micuţului nepot al Rodicăi Georgescu şi al lui Tatalor ar juca, în alte viziuni, rolul unui turn Eiffel mai înalt ca Himalaya, vizibil de la staţia circumterestră. Dar tăcerea complice a gâgâlicelui n-a făcut, imo, decât să sublinieze aerul de armonie piansissimo a dupăamiezii. Nu găsesc alt adagio la fericitul episod decât titlul unui film (la ce altceva vă aşteptaţi de la mine?) din copilăria generaţiei noastre: Pace noului venit…
Apoi poze de grup, de grupuscule, de toate şi la revedere pe 2015.