IN MEMORIAM PISTA

L-am întâlnit mai întâi indirect. Printr-una din tipicele sale sculpturi, dăruite unui prieten comun. Şi care, atunci, părea organic integrată spaţiului interior al acelui prieten. E cazul să precizez că era a doua locuinţă a prietenului meu. Prima, în alt cartier, cu fabricile şi uzinele sale, era, cumva, inegală. Dacă mica încăpere unde-şi instalase biroul şi biblioteca îmi inspiraseră decorul uneia din primele povestiri, a treia care-mi fusese publicată, restul apartamentului era în avans faţă de modă, impecabil, dar cumva rece. Sculptura primită, într-o bună zi, de la Pista, femela corcitură de ogar francez şi demult dispăruţii hamsteri dădeau celei de-a doua locuinţe intimitate. Didi, căţeaua, îşi găsea culcuş pe canapeaua străjuită de sculptură, dar numai după ce se speria mereu la vederea ei. Un simplu buştean, pe care, în basorelief, un facies prelung, oval, râdea drăceşte. Că rânjetul avea ceva, aproape insesizabil, dintr-unul din râsurile gazdei, mie unuia n-avea cum să-mi scape, doar îi pusesem la dosar cele 7 feluri de a râde încă din antichitatea… armatei. Când se legase prietenia. Per tutta la vita e per un giorno-ancor.
Defel curios, n-am simţit nici un fir de gelozie pentru artist. Dimpotrivă, un soi de fraternitate. Cine avusese subtilitatea de a-l portretiza aşa de discret pe cestălalt artist, deja aţi bănuit că prietenul meu aparţine aceluiaşi incomod grup. Am ţinut, însă, pentru mine, gândul că schimbul de clins d’ oeil cu buşteanul său rânjitor materializa-se-va, odată şi odată, printr-ntr-un schimb de replici hazoase cu autorul cioplitor. Eu nu-s artist, dar am momentele mele de intuiţie.
Peste ani l-am întâlnit. În slănină, oase, demichelie şi barbă de popă răspopit ce însoţeşte vesel haiducii. Cu ocazia sesiunii inaugurale a Festivalului Multicultural Internaţional Ars Maris. La Reghin, unde altundeva? Sigur că expoziţia de fotografii a tinerei Adelina Cîmpean era eclatantă, provocatoare, plurisemnificată, sigur că niciuna din celelalte nu era banală. Dar sculpturile în lemn ale lui Balász Pista dădeau pondere, conţinut, organicitate, inimă şi spirit nu doar secţiunii plasice a festivalului, ci ansamblului. Sigur că dintre pozele de atunci şi de acolo cel mai tare mă simt legat de una în care amândoi hălăduim falnic şi fără păs pe o stradă locală, undeva în fundal întrevăzându-se săgeata din vârful bisericii evanghelice. Dar n-are sens ca la stângacea rememorare a celor abia câteva momente de contact cu el, acum, la cald, la nici 3 zile de la dispariţie, s-o ilustrez cu altceva decât cu amintirea directă ce-o păstrez.
Modestie amestecată cu humor benign, pitoresc şi melancolie. Renumit mai ales pentru operele monumentale, exponatele de la festival trădează un cugetător profund, de esenţă creştină. Focarul – o schiţă de cruce, cu braţe discret torsionate. Va deveni emblema fundaţiei Ars Maris, în sala sediului acesteia, la marginea pădurii.
Dar momentul lui Pista, soloul moroşonesc pentru ceteră cu goarnă, fu despuierea expoziţiilor. Folosesc deliberat un termen neprofesionist. Dacă acest final de manifestare are doza lui inerentă de nostalgie, Pista i-a conferit un ton major. A dăruit fiecare piesă cuiva, pregătindu-se să plece acasă împreună cu prietenul său Vasile Muste, delicatul poet organizator al festivalurilor de poezie de la Sighet. Dincolo de expresia generozităţii native a artistului, gestul, de nenumărate ori repetat la astfel de manifestări, acompanie acum înnobilarea fundaţiei cu darul mai sus descris. Dar hazul fu maxim când veni rândul autorului acestor rânduri. Pista apucă un soi de parodie după cocoşul brâncuşian, prinse un moment de linişte şi glăsui: Nah, Ilarion, tu vorbeşte mult, are gure multe, asta la tine se potriveşte. Numai se nu arunci la prinul colţ de strada pentru ca ai primit de la un ungur. Mă simţii privilegiat de a fi fost personajul pasiv al celui mai hazos moment al festivalului. Câţiva se înecară cu doza de horincă. Altfel, Pista vorbea o românească fără cusur şi fără accent. Cum şi maghiara sa natală, spuneau cunscătorii, era curăţată de orice urmă de accent românizant.
Au trecut 4 ani până ce-am avut ocazia să particip la a cincea ediţie a festivalului. Când avui ocazia să discut cu el o dupămasă întreagă. La sediu. Îşi luase angajamentul de a dărui fundaţiei o lucrare mare, reprezentativă. Ne-am distrat văzând un utilaj forestier doborând arborele ales de artist, decupat apoi la nivelul trunchiului. Ştiam că unealta sculptorului e dalta. Ei, bine, fu prima dată că văzui un gater, ăl de-i spune toată lumea drujbă, după marcă. Mânuit cu precizia tacâmurilor la o masă princiară. Sub ochii mei lejer fermecaţi din trunchi se elibera o rubicondă siluetă feminină. Purtând 5 flori, câte ediţii număra festivalul.
Cu sau fără mine alături, Pista voroveşte mereu în timp ce dă formă, cu panglica fără sfârşit a fierăstrăului mecanic. Profită de ocazie că are auditor inocent şi-i explică regulile măsurii. Descopăr fără uimire proporţii cunoscute din celebra siluetă a lui Da Vinci, înscrisă în cercul magic. Între timp, dă consultaţii pe ungureşte în telefonul mobil. Apoi explică: eu sunt singurul maestru al ritualului de tăiere şi preparare a porcului în toată familia. Dar, cu turneele, rareori am ocazia sărbătorii. Da, Ilarion, pentru mine ritualul tăierii porcului e o sărbătoare. De când eram mai mic decât porcul tăiat de tata. Dacă n-aş fi antitalent la afaceri, aş fi câştigat mai mult decât cu sculptura. Nici aşa nu câştig mare brânză, material vorbind. Satisfacţia de a da viaţă lemnului, aşa cum o simt eu, e de ajuns.
Îl pierdusem. Sfântul Ilie auncă un viscol peste ţară, rupând firele electrice dintre Predeal şi Timişul de Sus, de n-am mai putut ajunge la Reghin, în toamna trecută. Fusesem invitat a treia oară. N-are importanţă pentru ce contribuţie. Important e că l-am regăsit pe Pista pe… da, pe Facebook. Obişnuit, din tinereţe, să împart lucrurile în perechi conjugate, Pista fu pandantul altui artist pitoresc, cumsecade, cuceritor, cunoscut cu 3 ani înainte de debutul Ars Maris, la Petrila. La ultima ediţie a festivalului Om Rău, a lui Noni Barbu. Da, caricaturistul. E vorba de Nucu Pandrea, sentimentalul cântăreţ din frunză şi din orice. Nucule, acum răspunzi pentru amândoi.
Vestea îmbolnăvirii lui Pista m-a trăznit. Dar nu m-a mirat foarte mult. Şi nu e vorba doar de clişeul că Dumnezeu îi ia pe cei mai buni. Spiritul lui boem fără margini, luna şi doi bani jum’ate, dăruirea perenă a creaţiilor simbolizând o risipire de sine care-i rotunjeşte portretul, îşi găseşte o tristă dar logică împlinire. Fie-ţi sufletul odihnit, prietene!