ÎNTRE SCRUTIN ŞI INVESTIRE

Indiferent dacă seria de articole din acest blog e încadrată într-un program sau e rezultatul unui proces aleator, evenimentul major se cere comentat. Evenimentul major e, evident, scrutinul prezidenţial american.
Dacă primele alegeri sub egida primei constituţii postdecembriste avuseseră loc pe 27 septembrie 1992 (cu turul 2 la prezidenţialele simultane pe 11 octombrie), cu mai mult de o lună înainte de scrutinul care a întrerupt cei 12 ani de administraţie republicană, acum parlamentarele de la noi sunt programate cu mai mult de o lună după scrutinul care readuce la Washington DC o nouă administraţie republicană.
Dece? Datorită speculării unui exces legislativ românesc. Excesul permite întârzierea perpetuă a procesului electoral românesc. În 24 de ani cu, iată, cu 2 luni şi jumătate. Aproape 2 săptămâni per legislatură. Scrutinul american are o stabilitate instituţională. Odată la 4 ani, în prima săptămână din noiembrie. Preşedintele ales preluînd funcţia la finele lui ianuarie viitor. O stabilitate benefică. Asigurând o perioadă rezonabilă preşedintelui ales pentru a-şi defini formula propriei administraţii şi a deprinde resorturile complexului mecanism de putere cu pupitrul în Biroul Oval.
Căci europenilor trebuie mereu să li se amintească diferenţa specifică majoră între sistemele de putere europene, derivând formal din cel al monarhiei parlamentare britanice, pe de o parte şi republicile prezidenţiale, de-a lungul bicontinentului dintre Atlantic şi Pacific. Din Ţara de Foc (împărţită între Chile şi Argentina) până la graniţa canadiană. Trecând senin peste Rio Grande, graniţa lingvistică din ce în ce mai transparentă. Cu excepţia Franţei şi a năpârlitului imperiu roşu plus o mare parte dintre fostele sale colonii, în Europa capul statului, fie rege constituţional, fie preşedinte ales de parlament, are atribuţii de reprezentare. Iar funcţia decizională e a guvernului, sprijinit pe o majoritate parlamentară. Pe bicontinentul american, fără Canada, preşedintele ales de întregul corp electoral, e de drept şeful guvernului. Sigur că mecanismul din USA diferă de cele din America Latină, dar esenţa e comună. E vorba de republici prezidenţile, faţă de state europene parlamentare.
Am remintit aceste realităţi pentru a schiţa contextul în care se va manifesta schimbarea de la Washington DC.
Vom porni de la un articol inteligent, publicat în primele ore după şocul rezultatelor scrutinului, de redactorul şef al Gazetei Sporturilor, talentalul jurnalist Cătălin Tolontan. Pe care, să nu omit, mă văd nevoit să-l citesc din ce în ce mai rar. Dar servind o poziţie opusă celei pe care, ca cititor anonim şi insignifiant, am adoptat-o. fără a înceta să-l respect şi să-l apreciez:
Donald Trump incremeneste lumea….
Vom cita concluzia pertinentului articol – una din puţinele prime reacţii lucide -, concluzie exrimată printr-un ciat din Regele Mihai:
Democraţia şi libertăţile nu sunt câştigate pentru totdeauna. Nicio izbândă nu este eternă. Omul îşi câştigă în fiecare zi dreptul de a avea un ‘mâine’. Țara îşi redobândeşte, cu fiecare generaţie, privilegiul de a continua să existe.
Aştept reacţia sănătoasă a celor care se socot scârbiţi de alegerea lui Trump, de a se adapta la această realitate.
Acuma cinstit, ar fi exagerat să spun că pe mine mă încântă victoria lui Trump. Dar jubilez la înfrângerea reprezentantei liberalismului american şi a virusului corectitudinii politice.
E nu numai un risc, ci mai ales o mare prostie din partea unor lideri toxici europeni (Faradj, Marine Le Pen) de a se socoti consangvini cu Trump. Victoria acestuia, o reacţie sănătoasă împotriva virusului toxic, are sens şi şansă numai dacă va avea minte să se detaşeze de asemenea excrescenţe.
Dar să nu uităm că şi excrescenţele sunt tot o reacţie, fie şi neadecvată, la predominanta aceluiaşi virus al corectitudni politice, care a infectat muribunda Europă. Aici poziţia atotputernicului partid liberal american, sub denumirea tradiţională de Partid Democrat e deţinută de PPE, partidul fără noimă şi fără doctrină. Care, de când a fost forţată, în numele aceleiaşi corectitudini politice, abandonarea dimensiunii sale creştine, s-a transformat în opusul său.
În ediţia de azi (9 noi., n.m.) a Gazetei Sporturilor e un grupaj al aventurilor implicării preşedintelui ales în sport. Toate eşecuri caraghioase. Nu am garanţia că individul are capacitatea de a învăţa din aceste eşecuri. Deocamdată semnificaţia succesului său electoral se reduce la esenţa: mitul american al selfmademanului e incompatibil cu corectitudinea politică. A-l resuscita inteligent poate fi şansa însănătoşirii Americii, a regăsirii identităţii ei genuine.
Rămâne de văzut câtă inteligenţă politică se poate aduna în jurul acestui insolit personaj.
Dar un asemenea eveniment antrenează o cantitate mai mult sau mai puţin proporţională de consecinţe. În ţara care, deşi n-a inventat democraţia, are faima de a o practica în mare măsură, decizia odată luată, în cadrul regulii jocului, firescar fi, ne spunem de la distanţa la care ne aflăm, ca America să accepte rezultatul democratic. Dar după şocul anunţării rezultatului, a doua zi au izbucnit manifestaţiile de protest. Ale categoriilor beneficiare de discriminarea pozitivă a corectitudinii politice, care se socotesc în pericol. Dacă ar lua în serios declaraţiile de campanie ale originalului candidat republican. Doi trimişi ai unei televiziuni româneşti, care au văzut unele manifestaţii în Washington DC în direct şi altele la TV din NYC spuneau că, dacă în cosmopolitul Big Apple au fost cu miile, în capitala federală erau palide. Prind din zbor o ştire TV care-i identifică pe manifestanţi cu cei care lansaseră, la vremea respectivă, sloganul occupy Wall Street. Iar preşedintele ales i-a apreciat ca manifestanţi profesionişti. Informaţiile ar fi deci coerente. Dar să nu trecem prea repede peste ele. Mai întâi, dacă e aşa, atunci apare cel puţin o contradicţie: Wall Streetul a sprijinit-o energic pe Mss Clinton (cum altfel?). Iar cei care manifestează acum împotria alegerii contracandidatului Dsale se presupun a fi suporterii Dneai. Va să zică cei (apreciaţi ca profesionişti din partea ţintei lor) care mai an voiau să ocupe Wall Street, sunt cum de partea canddatei sprijinita de acelaşi Wall Street. Desigur, totul sub rezerva autenticităţii informaţiilor de presă. Din această lipsă de logică se pot trage câteva concluzii logice: pe de o parte, curentelor aşa zis antisistem, mişcări de fapt turbulente, alimentate de nemulţumirea acumulată de oboseala sistemelor actuale de management social-politic, nu li se pate cere logică. De fapt ele nu sunt utile pescuitorilor în ape tulburi care le folosesc, poate le şi generează, decât dacă sunt confuze. Contradicţia logică identificată mai sus e tipică pentru natura acestor curente. Iar dacă actualii manifestanţi (profesionişti) sunt aceiaşi care îşi propuneau să ocupe Wall Street, să nu uităm că o (altă) ştire dizolvată în bruhahaul mediatic preciza atunci că mişcările occupy erau finanţate, discret, indirect şi impunisabil de personaje precum George Soros. Cum adică? Un mare finanţist să alimenteze mişcări ale străzii împotriva establishmentului financiar? Dar e elementar, dragi doctori watsoni. Din ce câştigă bani Soros? Şi anume nu foarte mulţi, ci extrem de mulţi. Din speculaţii bursiere. Iar o mică furtună controlată pe piaţa financiară oferă un câmp fertil acestui gen de speculaţii. Dacă e aşa, atunci sigur Mr Soros va fi câştigat din panica de pe Wall Street mult mai mult decât va fi cheltuit sponsorând zurbagii.
Şi acum, dacă o fi adevărat că manifestanţii anti Trump ar fi cam aceaşi care voiau să ocupe Wall Street, iar aceia or fi fost finanţaţi (fără ca majoritatea lor să aibă habar) de Mr Soros, atunci iar avem un tablou coerent. Desigur, e de presupus că imperiul lui Soros nu are un coeficient semnificativ de interdependenţă cu elita liberală americană. Ar fi şi primitive şi contraproductiv. Un financiar ca Soros trebuie să aibă mâinile libere. Dar e plauzbil ca lui Soros să nu-I convină eventualitatea generării unui curent independent. Care se va fi servit el însuşi, pe ici, pe colo, de energia nemulţumiţilor. Dar, cumva, a altor nemulţumiţi decât activiştii antisistem. Care seamănă mai degrabă cu anarhiştii (mai ales ruşi) din urmă cu un secol şi ceva. Aceste raţionamente speculative (dece n-am recunoaşte-o?) pe marginea ştirilor desore manifestaţii antiTrump duc, e alt versant, la aceeaşi concluzie ca în prima parte: Deocamdată semnificaţia succesului său electoral se reduce la esenţa: mitul american al selfmademanului e incompatibil cu corectitudinea politică. A-l resuscita inteligent poate fi şansa însănătoşirii Americii, a regăsirii identităţii ei genuine.
Rămâne de văzut câtă inteligenţă politică se poate aduna în jurul acestui insolit personaj.
De la prima ieşire, când abia se anunţaseră rezultatele, a făcut o piruetă, lăudându-şi contracandidata. Practic a obligat-o la acelaşi gest. Invitat protocolar de preşedintele în exerciţiu la casa albă a continuat piruetele. În timp ce se desfâşurau manifestaţi împotriva alegerii sale, a anunţat, în 2 interviuri, că priorităţile sale fac din belicoasele violenţe de campanie literă moartă. Dar există analişti care prezintă un tablou cel puţin interesant: dacă a fost votat mai ales de cei sărăciţi şi nemulţumiţi, a fost susţinut de acea parte din marea finanţă independent de establishmentul liberal. Oricum entru Europa vin vremuri grele. Aceiaşi analişti predictează o înţelegere cu Putin, omul cel mai puternic din lume, pentru o retrasare a sferelor de influenţă. Consecvenţi cu ei înşişi de-a lungul istoriei, ruşii vor încerca să trişeze. Atunci se va vedea dacă stafful său va avea o pricepere cel puţin la jumatate din cât avea Zbygniew Brzezinski.
Iar dacă tot am dat-o acum pe politică, nu putem omite că vineri 11 (98 de ani de la semnarea armistiţiului care a pus capăt primului război mondial; un corespondent forumistic îmi trimite o poză cu o clădire din Compiegne în care e celebrul vagon) a început formal Campania electorală din România. Cum aceasta se desfăşoară, de fapt, demult şi mi mult în culise, ziua a trecut anonim. Cu glumiţe ieftine. Miza rămâne majoră.
Alegeri prezidenţiale într-o ţară de dimensiunile, ponderea şi nivelul Statelor Unite e una, alegeri parlamentare într-una. Cel mult mijlocie, de nivel sub mediu – cu totul alta. Dar există elemente comune şi dacă există, e în spiritul acestui articol a le identifica. În ambele situaţii a existat şi există o predominanţă accentuate a uneia din tabere. Dacă Mss Clinton a beneficiat – şi era de aşteptat să beneficieze – de sprijinul marii majorităţi a mass mediei. la care trebuie adăugată contribuţia semnificativă a presiunii internautice. În primul rând pe reţelele de socializare. Aici, însă, mai trebuie observant că există un specrru relativ larg al participanţilor la efortul pesuasiv: o component mai mut sau mai puţin spontană şi una vizibil organizată. N-am urmărit îndeaproape fenomenul în USA, dar la noi apariţia unei generaţii spontanee de websituri virulente, de partea aceleiaşi tabere care e susţinută de marea majoritate a mass mediei, cum să-I spunem, instituţionale. Se dezvoltă fenomenul de la prezidenţialele din urmă cu 2 ani.
Dar sprijinul mass mediei, care e vizibil, nu înseanădecât expresia sprijinului establishementului. Nu mai insistăm a identifica acest establishment la americani. La noi e vorba de sistemul de putere construit de fostul preşedinte. De care acum se serveşte actualul. System bazat pe binomul DNA & SRI. Cu sprijinul ambasadei americane şi al establishmentului de la Bruxelles.
O asemănare relativă, limitată, e şi între taberele opuse. Populaţia nemulţumită de lunecarea standardului ei economic spre pauperizare, inclusiv prin accentuarea polarizării financiare. Asta la ei. Nu foarte departe şi la noi.
O analiză mai amănunţită a taberei puterii reale de la noi excede scopul acestui articol. E posibil ca aceasta să fie reluată în cele 4 săptămzni până la alegeri.