MEMENTO ANIVERSAR

12 august e, pentru mine, o dublă aniversare. Acuma, din cele cam 7 miliarde, numărul mediu de aniversaţi în fiecare zi e de peste 19 milioane. Cred că s-ar putea calcula numărul mediu al celor aniversaţi în fiecare zi din sfera cunoştinţelor apropiate ale fiecărui individ. Pe baza numărului mediu de legături personale. Ştiu de pe la 10 ani că numărul minim de indivizi luaţi la întâmplare, necesari ca probabilitatea existenţei a unei singure duble aniversări e între 24 şi 25. Dar ce contează toate socotelile astea statistice faţă de aniversările mele din 12 august? Vine vremea unui articol ai lejer, dedicate acestor două persoane oarecum importante din sfera mea de conexiuni.

În ordine cronologică, prima e bunica mea maternă. Al doisprezecelea şi ultim copil al unei familii de mocani. De pe valea Oituzului. Dintr-un sat aflat la 2-3 kilometri de fosta graniţă imperială habsburgică. Din piatra pichetului de frontier au fost ridicate, prin grija tatălui acelei bunici, notarul satului, şcoala şi biserica. Instituţii fundamentale ale satului românesc secole de-a rândul. Preoţii succesivi ai bisericii au slujit la intervale cuvnite, înmormântările fiicei notarului, bunica mea şi ale fiicelor ei. Una dintre ele mama mea.

Dar dece fu nevoie de piatra postului de graniţă? Cu toţi am auzit de tripticul toponymic Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Bătălii de acum exact un secol. Pe aici nu se trece. Satul fusese ars. Când au plecat în refugiu, ţaţă notărăşiţa lăsase pur ş simplu mămăliga pe foc. Au scăpat. Au revenit, peste 2 ani. Notarul i-a scris lui Ford. I-a cerut ba. I-a primit. Azi am spune că celebrul întemeietor al dinastiei a fost sponsorul ridicării şcolii şî bisericii din satul de lână fota graniţă din piatra acelei graniţi.

Bunicul matern al bunicii mele a fost cioban. Ierna cu oile la Krîm. Crimeea adică. Unde, la acea vreme, ultima parte a celui de-am nouăsprezecelea secol, în acele locuri de iernare pastorală existau biserici ale tuturor neamurilor ciobanilor transhumanţi.

Satul acestor oameni se mai distinge în istorie printr-un amănunt de ţinut minte: primul militar român ucis în primele zile ale trecerii Carpaţilor de către batalioanele române, în războiul întregirii, fusese un locotenent din sat. învăţător şi ofiţer de rezervă. O ţărancă unguroaică din Poiana sărată, acel sat următor pe vale şi pe şosea, primul sat din imperiu, se căţărase într-un copac şi trăsese în primul soldat român pe care-l văzuse.

Aşadar bunica mea maternă a fost ţărancă. De la munte. Adică mocancă. A făcut, prin grija lui Alecu Constantinescu, poreclit în epocă porcu’, şcoala de menaj. La Bucureşti. La institutul Oteteleşanu. Conu Alecu trăgea la notarul satului când venea în Moldova. Ce era acel institute? Pe şleau, şcoală de neveste. Bunica mea maternăa învţăt meseria de nevastă la o şcoală, când sufragetele din lume, mai ales cea anglosaxonă obţinuseră victoria istorică. Se schimbă lumea…

Apoi fiica de mocani a devenit mic burgheză. Mă întreb dacă asumarea, târzie, a numărului 17 ca număr magic personal (la volumul de debut, luat în primire în primele zile ale noului mileniu, când bunica mea maternă ar fi împlinit un veac de seninătate, am uzitat de câteva artificii de numerotare ca să iasă 17 capitole) nu cumva va fi fost determinate subconştient de cei 17 ani de vârf în biografia acestei ţărănci. Dar ştiu că nu. Provenienţa marotei e diferită. Undeva, într-una din nenumăratele cărţi magice ale bătrânului Leonidas, însoţitor şi prieten o etapă esenţială a itineraruui meu. Două personaje se întrebau dece Ahile şi Agamemnon s-au împăcat în cântul a şaptesprezecelea şi nu într-al şaptelea. Sau invers.

Aşadar etapa de vârf, etapa mic burgheză, a fiicei notarului, a durat 17 ani. Despre soţul ei, bunicul meu matern, se vorbea în familie că ar fi fost aşa de intelligent încât a murit la timp. într-adevăr, de-ar fi supravieţuit în primăvara lui ’40, ar fi murit de nimimă rea de două ori. Pe 28 iunie şi pe 30 august. Şi daca ar fi supravieţuit, ar fi fost băgat la pârnaie de legionary. Apoi de mareşal. Apoi ar fi fost înfundat mai adânc de comunişti. Căci pe vremea aia românul hâtru spunea căorice pătlăgică roşie a fost mai întâi verde. Am şi acum un tablou cu o caricatură a lui. E un mister că a rezistat până acum. Dar nu de el e vorba acum. Ci de soaţa lui. Care alaltăieri, pe 12 august, ar fi împlinit 116 ani.

Fiica de ţărani (mă rog, notarul satului tt ţăran se cheamă că era), devenită în interbeic mic burgheză, şi-a dat adevărata valoare în etapa finală, care a durat jumătate de viaţă. Ca paria.

Cum nu eu sunt subiectul acestui dublu rememeber, voi eluda parteneriatul femeii cu nepotul ei. Adica cu mine. Din cei 38 de ani petrecuţi în Valea Jiului nu voi aminti decât un schimb de replici cu Dna Karoli Jenka. Mătuşa celebrului antrenor. Una dintre prietenele ei. Uite, Sofiţo, o momea Jenka neni, de oameni ca tine am avea nevoie noi la partid. Jenka, a replicat ţăranca, fostă mic burgheză. O singură întrebare. La voi, la partid, se poate spune adevărul?…

Bunica mea maternă mai avea câteva luni până săatingă 80 de ani câd s-a dus. A prins 36 de zile ca străbunică. A cerut ca ultima ei pensie să fie trimisă mezinei nepotului ei. De aproape juma’ de veac, de mai învolburată seninătate, privirea-I străpunge clisa mormântului, ţintind stelele de deasura satului natal.

Dar mementoul se cere finalizat cu veselie. După ce I se născuse prima strănepoată, îmi telefona interurban ca să0mi comunce că în divizia a joacă 3 fotbalişti cu numele de Zamfir. Şi că, băiete, Chirilă s-a porcăit. Marele Ioan Chirilă.

Rădăcinile mele literare sunt Leonida Neamţu, Radu Cosaşu şi Ioan Chirilă. Sămânţa jurnalelor de călătorie aspirate de la ultimul a germinat ceva mai târziu. Dar în acei ani se porcăise, cum diagnosticase, cu infailibilul simţ de ţărancă al bunicii mele. Eu n-am ajuns la vârsta la care emitea ea diagnosticul. Şi sate mai miri că tembelul său fiu Tudor a luat-o razna? Te miri mai degrabă că celălalat fiu, Ionuţ, e un obscure dar foarte bun antrenor de fotbal.

Cealaltă aniversare e a fostului meu şef. Aoait în institut la 4 ani după mine, când reveneam din armată, se detaşa de matriarhatul colectiv al secţiei. În anii 80 participa, alături de tineri, la un concurs de pronosticuri fotbalistice. Ca toată floarea bărbătească. Dar pe un regulament conceput de mine. Care, evident, mă avantaja. Ne mai întâlneam pe stadion. În nebunia din ianuarie 90 l-am ales şef de secţie. A fost un manager rational. Un partener de polemici cordiale. De la care am culesc o grămadă de idei surprinzător de logice.

La un moment dat am manevrat totţi colegii să-I facem cadou de ziua lui proaspăt tradusa Mein kampf. Cei carfe aveau să strâmbe din nas erau… transparenţi.

l-au pensionat forţat tocmai când ar fi trebuit să fie promovat director ştiinţific. N-a apucat nici o zi de pensie. A murit seara. De inimă rea.

Eram plecat de un an. M-au cemat să vorbesc la înmormântare. Aşa am constatat că, după mai puţin de un deceniu de la aparenta schimbare de regim, toate obiectivele industriale la care muncise  o viaţă de om erau deja distruse.

Din când în când maim erg, de zua lui, la mormânt, împreună cu o colegă din generaţia mea. Îi mai povestim una-alta…