O ISTORIE LITERARĂ SUI GENERIS

Iată că după 27 de ani de carieră literară, Horia Gârbea oferă quasisimultan 2 volume cu structuri similare: culegeri de texte. Ambele produse de Editura Neuma, ambele în 2020: antologia auctorială Ceasornicarul – 10 ani de poezie şi Ore astrale, critică. Simultaneitatea nu oate să nu aibă o anume semnificaţie, asupra căreia nu mă grăbesc să insist. Dacă mai publicase 3 volume de critică (2 titluri, primul în 2 volume), antologia de poezie e o premieră. Ambele cer precizări. Cumva conex culegerilor de artocole critice –  de fapt cronici, majoritatea de întâmpinre, ar trebui considerat volumul de eseuri critice Trecute vieţi de fanţi şi de birlici – Viaţa şi, uneori, opera personajelor (Cartea românească, 2008, ed II adăugită eLiteratura, 2014). Cât despre poezie, dacă lista bibliografică inserată în fişa signaletică din Wikipedia e completă (şi nu e), atunci primele 3 volume de gen nu sunt cuprinse în antologie. Nu pot decât specula. Primele 2 au apărut în 1996, al treilea în 2003. Iar ponderea poeziei în aceşti ultimi 10 ani e majoră. 6 volume. Dintre care Cântecele lui Huppy (poezie pentru copii), apărut tot la Neuma, nu e cuprins în antologie. Iar 10 e un număr rotund.

Dar să răsfoim antologia. 14 poeme din Pantera sus, pe clavecin (2011). Primul se intitulează logic la început. Iar ultimul, casa lui basho, aruncă o protuberanţă lirică spre fenomenul haiku. Urmează 13 din Trecutul e o sărbătoare (2012).

Cele mai puţine poeme selectate provin din volumul Celălalt ţărm. Despre care am scris în http://oldrimsix.info/optimism-fara-festivism/.

15 poeme din volumul următor, Poeme cu înger. Recenzat în http://oldrimsix.info/bis-in-idem/. În fine, cel mai recent volum din aceşti 10 ani, Pisica din Kavala, cuprinzând contribuţia autorului la cele 2 turnire poetice, Alexandroupolis (2018) şi Alicante (2019), e recenzat în http://oldrimsix.info/cronica-unor-turnire-poetice/. Ar fi, prin urmare, întrucâtva redundant a analiza selecţiile asumate de autor din aceste volume. Să ne limităm la a observa că ultimele poeme din Celălalt ţărm – Necunoscutul şi, mai ales, Ceasornicarul, nu puteau lipsi. Acesta din urmă e cel mai potrivit ca titlul al antologiei. Dece? Pe de o parte humorul tipic are, aici, un moment de-a dreptul negru. Pe de alta, e o raritate prosodică. Autorul scrie rar spre foarte rar rimat. Poemul e, într-un fel, un exemplu de contre emplois. A-l alege ca ambasador literar al unei antologii cu întindere de 10 ani face parte din humorul autorului.

Prezentând, ca moderator, cu 3 zile în urmă, un volum de impresii de călătorie montană eseizante, tocmai lansat, autorul mărturisea afinitata sa cu mediul greco-mediteranean. Lectura celui mai recent volum o dvedeşte din plin. Impresia e accentuată de diferenţa – observată în cronica citată, dintre prestaţiile sale la cele 2 turnire poetice. Nimic mai potrivit, în această sincronia lecturii antologiei, decât această mărturisire personală.

Al doilea volum e, prin definiţie, mai consistent şi cere un plus de focalizare. Cum spuneam la început, e al patrulea volum strict de cronici literare. Dar separat de primele 2-3 de 15 ani.

Am citit, la vremea sa, doar volumul de cronici Vacanţă în infern (2003). Era conceput ca un prim volul dedicat poeţilor. Mi-a scăpat vol. II, dedicat probabil prozatorilor. Cred că a adinat în volum doar o mică parte din cronicile publicate în presă. Cu ani în urmă, când Luceafărul avea format săptămânal, rubrica lui conţinea 5-7 cronici de carte.

Volumul tocmai apărut conţine cronici grupate pe genuri Poezie, Proză, Critică/Eseu. deigur, nu toate sunt scrise ieri. Dar diferenţa faţă de volumul din urmă cu 17 ani e vizibilă cu ochiul liber. Perspicacitatea o avea şi atunci.  Mobilitatea spiritului idem. Altfel n-ar fi continuat să scrie şi să publice. Dar experienţa acumulatăfu valorificată nu doar în maturitatea scriiturii, ci mai ales în construcţia unei scheme, a unui concept. A unui model de abirdare. Ce rămâne neschimbat de-a lungul anilor e vivacitatea şi vioiciunea.

Despre sensul titlului şi alte amănunte mai la vale.

Cronicarul (cum să-i spun altfel?) baletează cu graţie, mai mult sau mai puţn sinusoidal, între două ipostaze. În unele cronici accentul e pus asupra autorului recenzat (cel puţin în capitolul Poezie). Altele se referă la volumul ţinta. Cu variante intermediare nuanţate. Mai mult, autorul e privit din diferite unghiuri. Iar în subteran distanţa, afinitatea faţă de un autor sau altul devin sesizabile. Dacă tu, cititor al sumei cronicilor, te laşi conectat la vibraţia subtilă, discretă, a fiinţei emţionale a cronicarului.

Dar nu e vorba numai de afinităţile elective ale acestuia. Un poet precum Nicolae Prelipceanu nu putea fi portretizat altfel. Firea acestuia, cunoscută în lumea literară, impune maniera cronicii portretizante. Schema e, la rigoare, aplicată pe dos. Admiraţia pentru o poetă dezosată (sic) deghizată în discret ironizat ofiţer al legiunii de onoare e exprimată prin simularea groazei pe care Linda Maria Baros ar inspira-o. Iar simpatia fă echivoc pentru junimistul optezecist Lucian Vasiliu prin ironie amicală.

Deşi nu pierde nici o ocazie să-şi afişeze, nu fără argumente, modestia, socotindu-se cronicar, iar nu critic, autorul îşi valorifică versatilitatea când comentează o antologie poetică a unui scriitor de anvergura lui Gabriel Chifu. Comentariul său e act critic stricto sensu. Dar humorul ubicuu, subtil, îl face să-şi încheie cronica cu o sentinţă ce sună banal, dar care e argumentată cu asupră de măsură pe parcursul analizei. Sentinţă căreia îi conferă statutul de medalie: Gabriel Chifu e un poet al luminii, dar şi al luminilor minţii… dar, cronicar sau critic, autorul recunoaşte implicit că Gabriel Chifu nu poate fi cuprins într-un singur articol. Adaugă imediat încă unul, în care, sub pretextul încadrării scriitorului în curentul dominant, plasează portretul acestuia în decorul optzecist.

Desigur, portretul literar ar fi fst incomplet fără cronica prozei scriitorului. Cu cele 2 texte dedicate romanelor, Gabriel Chifu beneficiază de 4 articole în această frescă literară mozaicată. Cum? Nu există aşa ceva? Fresca e una, mozaicul alta? Şi? Dacă asta-i impresia pe care mai ales selecţia scriitorilor portretizaţi in cronici punctuale, dece nu mi-aş asuma o atare erezie plastic-arhitectonică?

Numai despre Nicolae Manolescu putem citi 4 articole. Evident, 3 în capitolul Critică/Eseu. Dar magicianul pictor pretextează atenţia acordată unui singular volum de proză-jurnal, Poveşti pentru oameni mari (Editura Maşina de scris, 2011) pentru a schiţa o a patra versiune de portret a Criticului din perspectiva rememorării relaţiei personale cu acesta. Inserarea acestui articol în selecţia mărtrisită despre volum nu înseamnă neapărat că fără minuscula doză de proză opera Criticului ar fi fost incompletă. Ci mai ales pentru a oferi o bază concluziei lipsite de echivoc. Şi imposibil de contrazis. … ce să mai vorbim, ai noştri critici când scriu proză dau dovadă de excelenţă. Trecând peste citarea, într-o succintă lista de exemple, a celor 2 volume de proză SciFi autentică numite oarecum neglijent frumoasele istorii insolite ale lui Crohmălniceanu (inginer contructor la bază, precum însuşi H.G.), nu pot să nu aplaud autoironia subţire cu care cronicarul îşi încheie recenzia pretextuală.

Câte două articole sunt dedicate altor critic remarcabili: Răzvan Voncu şi Daniel Cristea-Enache. Cu cel puţin o nuanţă apreciativă la adresa ultimului. Tot de câte două articole beneficiază poeta teleormăneancă Nicoleta Milea. Dacă profesoara de română, doctor în literatură, şi-ar fi adunat cronicile precise şi sagace într-in volum, e probabil că i-ar fi dedicat un articol care ar fi meritat selectat. Şi romancierul analist politic Bogdan Teodorescu, multilateralui Eugen Uricarul şi, desigur, orbitorul Cărtarescu. Cel mai amuzant articol se intitulează Horia Gârbea despre Alex Ştefănescu. O parabolă, simultan pastişă după o schiţă garagialescă. Şi o mănuşă întinsă simţului humorului al criticului. Ex aequo la categoria articol amuzant e portretul lui Radu Sergiu Ruba. Cumva convins că epitetele sunt oarecum superflue, autorul consumă mai tot spaţiul aşa zise cronici relatării unei anecdote autentice. Poetul/prozatorul citind în braille la cenaclul conds de Mircea Martin după ce cerberul de serviciu stinsese lumina.

Să nu omitem a adăuga câteva nume din areopagul subiecţilor cronicarului: poeţii Traian T. Coşovei, Mihai Gălăţanu, preotul eugen Barz. Prozatorii Dănuţ Ungureanu, Marta Petreu, Florina Ilis, Varujan Vozganian, Gabriela Adameşteanu, Şerban Tomşa, criticii Gelu Negrea, Ion Simuţ, Domniţa Neaga, Ana Dobre. Şi, dece nu, Horia Roman Patapievici. Fizician şi filosof la bază. De fapt un om de cultură cu spectru larg.

În fine, un punct esenţial. Citind titlul culegerii pe copertă, deşi sintagma e de mare spre foarte mare circulaţie (poate cel mai mult ne aminteşte de Ştefan Zweig cu ale sale ore astrale ale omenirii), reflexul meu mental m-a trimis în cu totul altă parte. La volumul de poezie Orele aspre. Ei, bine, n-a avut nici o surpriză întâlnind cronica volumului semnat Andrea H. Hedeş sb titlul întregului volum. Reflexul meu mental căpăta valoare de intuiţie. Ei, bine, volumul de proză al scriitoarei-editor-publicist e recenzat în secţiunea firească. Basme de pe alt ţărm. Volumul se intitulează Povestiri de pe malul celălalt. În fine, la sectiunea critică, citim articolul Mărul împăcării. Referitor la volmul Celei mai frumoase – 7 ani de recenzii, al aceleiaşi autoare. Că cele 3 volume recente au fost produse de editura Neuma ar fi superfluu de precizat. Ce-i de subliniat e că, dincolo de faptul că textele ca atare sunt meritorii la modul intrinsec, autorul tabloului literar mozaicat (sau fresca) consideră că locul colaboratoarei sale e natural în acest tablou. De altfel el precizează că i-a urmărit evoluţia literară de la volumul de debut (2008), premiat acela. Încorporarea autoarei în selecţie se conjugă firesc cu tandemul editorial din revista Neuma. nu mai vorbim de colaborarea în activitatea editurii.

Aici e momentul să mă întreb daca îmi pot permite sau nu să adaug o precizare. Dacă n-o fac, anonimizez gratuit – şi păgubos – o realitate oricât de minoră. Deci mint prin omisiune. Daca o fac, atunc risc să sune precum comica replică a unui băieţel care, asistând la rememorarea faptelor de arme ale lui Tom Sawyer de către ciracii săi să adauge: şi mie mi-a tras odată Tom Sawyer o bătaie. Nu cer aprobarea cititorilor. Îmi asum riscul. Aşadar, despre toate cele 3 volume am scris, la rândul meu. Pe blog, imediat după apariţii. Cel puţin una din cronici a fost apoi acceptată de bimestrialul junimist Scriptor.  

Revenind la volumul lui H.G., socot cheia lecturii sale în textul introductiv Despre acest volum. A selecta din peste 800 cronici cele câteva zeci etalate va fi însemnat alegerea potrivită a pietricelelor din grămadă, necesare pentru a contura tabloul. Pentru mine, ca cititor de meserie^* volumul e o telegrafică dar sugestivă şi selectivă istorie literară contemporană. Fie şi post-post modernă.