PRELUDIU

Te repeţi, te învârţi în cerc, poţi publica un volum de proză scurtă, ilustrat de Lucică-peniţă-subţire, sau poţi publica o sută, tot aia. Nu ţi-ai atins nivelul peterologic, n-ai scris marea ta carte şi timpul trece… Cam aşa bătea capu’ tuşa Amalia, Amalia Moruzi, cea cu registrul larg, neatins de nici un alt membru al fostulu cenaclu Joc Secund: poezie adolescentină, proză păstoasă şi epigrame letale. Putea să bată capu’, eu îmi vedeam de treabă, cu argumente de piaţă liberă, nu le mai repet, le ştiţi. Eram de-a dreptul încântat de mine să atrag încă un cititor din generaţia următoare pe fiecare ciclu keplerian. Eu nu-s lavină, ca FNM (fratele nostru mai mare, între timp făcând muzee din muze), nu-s grohotiş tropotitor, nu-s herghelie de mustangi (Hana, lupoaica, şarpele, iapa mustang, protejată de ciorul ei tutelar plecase în drakku ştie ce misiune, lăsându-mă cu irepresibila nostalgie după sora mea de steaua lui David ce era) şi mai ales nu-s avalanşă, ce drakku nu-nţelegi, Amalia? Eu nu-s nici măcar un medalion împletit din fir de argint. N-am nimica nobil, eu sunt derbedeu. Sunt doar un fir croşetat din makramé, adunat pe-un ghem pe care nici pisicile nu-l mai bagă în seamă, lasă-mă-n pacele meu, scriu ce mi se pune pata să scriu, cui nu-i convine să intre alături, în bazar, poate-i vinde Effendi Hagop un taxid de mătase chinezească fabricată la Viscofil.

Tuşa Amalia nu se lăsa, perora, perora, eu îmi făceam număru’, Kepler înşira pe deget raza vectoare de aţă şi număra turele de stadion eliptic, puştoaicele se mai lăsau seduse de giumbuşlucurile mele ieftine. Ei, nu numai puştoaicele. Şi câte un literat mai glumeţ, în zilele de şabat personale, când sunt şi ăştia darnici. Marea carte se subţia ca un fum, era mai departe decât o pânză-n depărtare, că nici eu nu mai puteam deosebi de-o ia către Avalon, unde magistrul prosper se hodinea de veacuri de singurătate, glumind la răstimpuri cu musul deghizat în duh atoatecreator, sau găsise un canal inexistent spre apele dulci ale lacului cu nume muzical, cel de la poalele unei păduri cu o singură scorbură. Mai şedeam la taclale cu Scînteina, ocupată cu poporul ei, la modul ce mai faci, bine şi eram satisfăcuţi la capitolul comunicare. Ei, acuma cine se prinde primul că fraza asta e furată, are tot timpul să se prefacă a nu se fi prins.

Era o dupămasă aşa şi aşa, culorile dogoritoare ale doamnei Toamne mai răzbăteau printre picuri porniţi la asalt ca nisipurile Asiei, fierbinte, o pânză (sic) neguroasă se străduia să acopere apusul mereu triumfător. Îmi făcea plăcere să-mi imaginez că stau la taclale cu Don Ildefonso de societate Jesu, cel care descoperise, cu dragoste şi înţelegere, impotenţa lui Don Juan, la un pahar cu lapte acru. Fotoliul meu rotativ, din faţa calculatorului devenise unul de nuiele alb-gălbui, de culoarea moaştelor lustruite de închinăciuni, biroul însuşi îl vedeam ca o masă asortată, din paharul cu ceai sedativ gustam, cum spun, lapte acru, iar monitorul însuşi se convertise, topologic, în faciesul cu sprâncene unite peste ochi pătrunzători, descărnat dar pulsând de viaţă, al iezuitului. Ce imagine barocă! Cine-a zis că scriu baroc? Ei, fix când mi-am amintit că barocul fusese inventat de iezuiţi, brandul purtând sigiliul sfântului Ignaţiu de Loyola (nu, nu ăla cu nuca, brucina e otravă vegetală, cavalerul convertit monah nu vindea otravă, ci opusul ei, barocul e viaţă biruitoare), Padre Ildefonso găsi momentul să-mi transmită salutări de la părintele său, Karel Čapek, inventatorul ştiinţei roboticii, fabricantul de absolut. Senhor Allegro, îţi voi spune o poveste stranie dar adevărată, cu care m-am întâlnit şi care-mi şade grea pe suflet, căci e singura căreia nu i-am găsit soluţia. Dar ce muzică vine din inima mea zbârcită spre tine, eu aud sunetul propagat prin bătrânele mele oase şi tot îmi pare îngerească, harpa de monopolul îngerilor, aici şeful mare a trişat puţin, aproape n-o deosebeşti de lyra păgânilor adusă din Delos de fiul curvarului stăpân al trăznetelor, făcut cu Leda, deşi vibratoul… Vibratoul e acelaşi ca la harpă, ai urche bună, sfinţia ta, iar oasele tale nu distorsionează. Dar e o sculă cum nici Pytagora, nici Christian Huygens n-au visat. Degetele se mişcă aerian, ca la harpă, nu ating nimic, dacă un câmp eletromagnetic e nimic, nu ştii ce-i aia, abia dac-aţi învăţat să mutaţi ceasul calendarului cu 10 zile, oricum nici asta nu-i de colo, ceea ce vibrează precum aerul ce îmbrăţişează harpa nu-i străin de materia primitivă stăpânită de curvarul metamorf. Ascultă, sfinţia ta, imaginaţia mea, care te-a inventat ca sursă epică, îţi pune la dispoziţie muzica sferelor tale, m-ai făcur deja curios. Dar ce-i asta, tinere (sic; dar poate că la senectutea mea eram, faţă de el), armonicele transmit muzica sferelor celeste, să nu crezi că, dacă-s confinat în biblioteci, am rămas la nivelul întâlnirii cu micul preot confesor al acelui nenorocit Juan Tenorio. Cum, viaţa personajelor literare în biblioteci e ficţiune? Degeaba de dai scriitor, senhor Allegro, citeşte povestea întâlnirii unui autor anonim cu Moşa Mariancovici, personajul unuia, ia stai, cum îl cheamă, a, da, parcă Eugenio. În fine, nu prea contează. Citeşte şi vei învăţa, nu-ţi strică, personajele literare au viaţa lor reală. Reală în virtualitate, dacă efortul de a concepe o astfel de noţiune nu-i prea greu, senhor Allegro.

Moşa Mariancovici? Unde am mai întâlnit numele ăsta cumva ciudat? Sunt una din ultimele generaţii-bibliotecă, dar reflexul google-wikipedia nu-mi lipseşte. Dau de un fotbalist sîrb, din anii 30 ai secolului trecut. Blagoje Marjanović, poreclit Moša. 9 septembrie 1907 – 1 octombrie 1984. Născut şi decedat în acelaşi oraş: Belgrad. Participant la prima ediţie, cea din 1930, la Montevideo, a Cupei Jules Rimet, care conta drept campionat mondial interţări, în echipa a ceea ce atunci se numea regatul Yugoslav, primul jucător sîrb profesionist, aproape toată viaţa fotbalistică îi fu legată de oraşul natal. A jucat pentru Beogradski Sport Klub, a antrenat, după război, OFK Beograd, denumirea dată de regimul postbelic echipei. Totuşi şi-a încheiat cariera de antrenor la o vârstă relativ tânără, 52 ani, în Italia. Rămâne un anume mister cum un om dăruit pentru fotbal, un atacant, dedicat fotbalului, a mai trăit încă un sfert de secol în afara fotbalului.

Dar ce legătură aş putea face între numele unui fotbalist interbelic, până la o consoană în plus sau în minus în nume şi personajul unui misterios Eugenio? Nimic pe Google. Căile uzuale se înfundă. Dar stai! Padre Ildefonso de societate Jesu vorbea spaniola, în fine, castiliana. Eugenio ar putea fi Eugen. Singurul nume de scriitor latinofon de care-mi amintesc la prima mână ar fi italianul Eugenio Montale. Care nu are nici un personaj Moşa Mariancovici. Dar iată că alăturarea numelor Eugen şi Moşa Mariancovici găseşte un singur item, din care pescuiesc fraza: care se pricepe la fotbal ca Moşa Mariancovici, personajul sîrb al lui Eugen Barbu, în romanul Unsprezece. Iar lectura romanului îmi explică legătura: frizerul silozului din oraşul dunărean, locul acţiunii romanului, preşedintele colectivului sportiv, al cărui centru de greutate e o echipă de fotbal, găsise, în tulburii ani ai războiului, un vraf de ziare despre marele fotbalist omonim, poreclit tunul sîrb şi-şi însuşise identiatea vedetei. Faţă de nenumăratele crime pe care vâltoarea le-a adunat în anii aceia, o naivă impostură din microbul fotbalului devine aproape simpatică. Mai ales că, pe parcursul naraţiunii, impostura e dovedită (ne aflam în plin realism socialist).

Dar abia acum cuvintele fantomaticului personaj al lui Čapek mi se repercutară exploziv în minte: citeşte povestea întâlnirii unui autor anonim cu Moşa Mariancovici, personajul unuia, ia stai, cum îl cheamă, a, da, parcă Eugenio. În fine, nu prea contează. Citeşte şi vei învăţa, nu-ţi strică, personajele literare au viaţa lor reală. Reală în virtualitate, dacă efortul de a concepe o astfel de noţiune nu-i prea greu, senhor Allegro. Ce legătură are personajul scriitorului pe care ectoplasma iezuitului îl pronunţă cu accentul limbii sale materne, Eugenio cu autorul anonim, cine mai e şi ăsta şi ce am eu de învăţat de la acest anonim despre viaţa reală a personajelor? Înainte de a porni la această nouă anchetă, nu pot să nu admit că sunt impresionat de personalitatea şi statura oaspetelui meu neinvitat. Misterul unei fraze e demn de un iezuit. Eu nu uit că a fost un conciliu iezuit cel care a calculat, luni de zile, la solicitarea papei Grigore al XIII-lea, cele 10 zile cu care calendarul iulian rămăsese în urmă faţă de mama natură în ceva mai mult de 16 veacuri de sincronicitate. Deci crema matematicienior la sfârşitul secolului XVI, puţin înainte ca Johannes Kepler să facă minuni cu calculul orbitelor planetare, se găsea la Vatican, ca o valenţă intelectuală a ordinului iezuit.

Dar cum dăm de acest autor anonim? Padre Ildefonso ştia bine, când m-a pus în braţe cimilitura, că oricât efort ar fi cerut identificarea romanului în care personajul omonim cu un mare fotbalist apare, abia de aici încolo începe adevărata dificultate. Căci cheia Moşa Mariancovici nu dă nici o informaţie despre alt autor decât romancierul consacrat. Padre Ildefonso ştia bine… ce mai ştia bine călugărul, indiferent de forma în care-mi apărea? Evrika! Evident, ştia că de voi continua să narez, pas cu pas, propria anchetă, monotonia epică, în loc să ridice tensiunea, va plictisi inevitabil. Aici nu merge decât o tăietură de montaj:

Şi eu am apucat, uneori, să mă întreb, din goana calului, de unde ştiam o grămadă de lucruri pe care frizerul silozului din orăşelul dunărean (eu eram acela, personajul de roman) nu avea de unde să le afle. Nici chiar vedeta fotbalistică interbelică, “tunul sârb”, a cărui identitate o uzurpasem, cu tot lustrul dat de călătoriile unei vedete. Dar, în măsura în care vi se pare de mirare, nu e decât pentru că voi sunteţi, ca cititori, banali oameni vii. Habar n-aveţi ce posibilităţi nebănuite oferă biblioteca pentru un personaj literar. Şi chiar non literar. Acuma, să nu credeţi că personajele stau noaptea la taifas, conform clişeelor prozei fantastice a secolului XIX. Comunicarea e mult mai subtilă. Aduce cu o osmoză secretă, pentru care coperţile şi chiar pereţii rafturilor au grade diferite de transparenţă. Iar efectul schimbului permanent de informaţii depinde, fireşte, de structura rafturilor, de ordinea fiecărei biblioteci în parte, de componenţa ei. Fabrizio del Dongo se poate procopsi cu două-trei idei ale sfântului Augustin în biblioteca dumitale, sau cu două-trei reţete ale maestrului Anthèlme Brillat-Savarin într-a dumnealui. Atâta că nu-şi dau seama. Şi nici nu se manifestă ca atare, decât dacă şi în măsura în care câte un personaj e smuls din letargie de o experienţa ca a mea. E forţat, adică, să iasă din paginile în care fusese încastrat şi în care vegeta paşnic. Iată ce-i spunea Moşa Mariancovici, personajul lui Eugen Barbu, autorului anonim, cu care un anume imbroglio, care nu face parte din ce povestesc, îl adusese în contact. Dar de ce se străduise călugărul iezuit să pricep o astfel de relaţie? Întrebările şi răspunsurile de derulează, vorba pedagogului de şcoală nouă, personajul lui Caragiale, neţăsare amăsurat. Călugărul avea nevoie să-i înţeleg, prin comparaţie, natura pentru a se putea materializa, în anume fel. Nici nu ajunsei la capătul concluziei logice şi o mişcare turbionară, un aer răcoros, uscat şi lipsit de miros, îmi ocultă, ceţos, imaginea junglei vegetale care-mi filtra razele apusului triumfător. Turbionul de ceaţă lăptoasă părea stabil. Simţii că, vorba celebrului Rică Răducanu, trebuie să vin şi eu cu ceva. Dar cu ce? În nici un caz cu o invocaţie. Nu deoarece diavolul s-ar jena să ia forma unui călugăr iezuit, vremurile când simbolul crucii îl incomoda au trecut. Dar nici noi, oamenii, nu mai suntm aşa de lipsiţi de mijloace ca atunci. Panta rhei. Licitaţia permanentă între armele de atac şi cele de apărare fac problematică orice călătorie în timp fără precauţiile adecvate. Oricum nu ştiu să invoc. Dar ştiu că dacă aş şti aş refuza. Dar nici rugăciuni nu ştiu. Şi, chiar de-aş şti, la ce bun? Oamenii pot fi sanctificaţi, dar personajele de ficţiune pot? Un eventual răspuns pozitiv ar da peste cap întregul dicţionar al sfinţilor şi, odată cu el, templul formei de credinţă dezvoltat de civilizaţia în care m-am format s-ar ruina. N-ar rămâne nici cât de-un zid al plângerii. Atunci, care e unicul meu instrument? Folosit şi când e şi când nu e cazul. Dar sora mea de steaua lui David mi-a spus că e cazul întotdeauna. Privesc printre gene ceaţa lăptoasă, rotitoare. Cu ochiul lipsit de vedere centrală închis. Imaginându-mi că şi cel valid e la fel. Vedera periferică a singurului ochi cât de cât activ prinde razele apusului. Închid pleaoapele peste câteva raze. Şi pronunţ, limpede, concentrat, fără grabă, Tatăl nostru. Accentuez, totuşi, nu mult, şi nu ne duce pe noi în ispită. Pe ultima silabă a cuvântului amin aud vocea de bas a călugărului. Calmă, liniştitoare. Deschid ochii. Padre Ildefonso şade în picioare între mine şi jungla din faţa ferestrei. Abia acum semnificaţia cuvintelor ajunge la mintea mea. Abia acum sesizez o umbră de ironie sub calmul liniştitor. Nu-mi oferi un scaun, tinere?

Aici nu mă putea prinde nicicum pe picior greşit. Eram demult deprins să servesc replici ca şi cum aş fi sigur pe mine, chiar tremurând pe dinlăuntru. V-aş oferi şi o cană cu lapte acru, padre, dar mi-e teamă că forma în care se găseşte acum s-ar putea să nu vă fie pe gustul sfinţiei tale. În anumite limite, tot ce poţi bea tu, tinere, pot şi eu, îşi regăsi tonul sfătos, din care ironia fusese filtrată, bunul călugăr. Padre, eu la ora asta beau o băutură cu care nu cred că sunteţi cu totul neobişnuit, o infuzie de Hypericum perforatum, laptelui acru recomandabil mie de urmaşii lui Michel de nostre Dame îi va veni rândul puţin mai târziu. Nu te osteni degeaba, fiule, le poţi spune medicilor medici. Ştiu că nu-s urmaşii familiei Florentine. Şi nici ai medicului Caterinei. Sunt urmaşii unui grec, Hyppokrates. Originar dintr-o insulă egeeană, fiule. Kos, sfinţia ta, ştiu. Fiule, n-am tot timpul din lume şi dacă ne vom tot învârti în jurul degetului mic nu ajungem la motivul vizitei mele. Nu sunt fantomă, nu trebuie să dispar la miezul nopţii. Dar nu pot dilata timpul, nu-ţi pot oferi un accelerator de timp subiectiv. Dar, cum să-ţi spun, în urma unor, hm, conciliabule de care nici nu trebuie să ştii dar nici nu-ţi sunt de neimaginat, sunt limitat de apariţia pe boltă a primei stele. Suntem pe acelaşi fus orar cu ţara unde evenimentul ăsta marchează începutul şabbatului. Iar eu, ca iezuit, sunt ţinut să respect codul celor de la care, vrând-nevrând, nu numai doctrina pe care o practic şi o păzesc cu străşnicie, dar însăşi persoana Mântuitorului purcede. Nu putem trece peste asta şi, iată, soarele mai are exact 2.71 diametre până ce va trece sub orizont. Să trecem la subiect, fiule. Dar, înainte de orice, să evităm orice confuzie. Cine crezi tu că sunt? Întrebat abrupt nu mai sunt aşa de sigur. Căci nu v-am mai văzut, padre. Şi asemănarea somatic-facială, cu personajul literar descris de autor e relativă. Mai degrabă un inefabil, intuitiv, dar mai degrabă instinctual, îmi spune că sunteţi Padre Ildefonso de societate Jesu. Cel care a descifrat natura personajului don Juan Tenorio, dezvăluindu-i secretul: ilustrul seducător fusese… impotent. Un personaj literar care lucreaza asupra altui personaj literar. Când am citit prima dată, cu zeci de ani în urmă, schiţa lui Čapek, habar n-aveam de această viaţă secretă a personajelor, iar când am aflat de ea^* uitasem de Cartea apocrifelor. Mai exact, rămăsese una din cărţile mele de căpătâi, dar nu făcusem conexiunea. A făcut-o instinctul meu, între momentul în care îmi imaginam că discut cu sfinţia ta şi cel prezent, câd ai apărut, habar n-am cum. Dar ştiu că nu eşti produsul imaginaţiei mele. Se pare că repetam, fără să mi-o fi propus, experienţa naratorului din proza citată. Dar fără a avea motivarea aceluia, fără a fi fost implicat prin ceva, un act fizic, precum cronicile de fotbal ale aceluia, element care-l adusese pe personajul lui Eugen Barbu în faţa lui, la terasa ce părea extrasă direct din roman. Dar dacă nu-l chemasem eu însumi pe călugărul iezuit, apariţia acestuia trebuia să aibă un motiv. N-aveam decât să aştept să-l aflu.

Bătrânul sorbi iaurtul de băut, cu bifidus, turnat din ambalajul de PCV într-o ulcică de pământ ars, pe care avui inspiraţia s-o pescuiesc dintr-un băruleţ inserat în rafturile bibliotecii, apoi îşi vîrî mâinile descărnate printre faldurile rasei uluitor de albe, scoase o terfeloagă îngălbenită de vreme, ce părea gata de a se descompune în petice, o netezi grijuliu cu muchia palmei şi mi-o întinse. Părea a fi partea de sus a unei prime pagini de manuscris, în franceză. Titlul mă şocă: L’Arcturienne. Scris cu litere aplecate. Şcolăreşti. Dedesupt, cu litere mai mici: par Jaume… şi hârtia era ruptă în dreptul numelui. Interesant, prenumele autorului era scris, tot de mână, dar cu litere aproape drepte. Ceva mai jos, cu litere mai mici, tot aplecate, ceva ce părea o dedicaţie: À ma bien aimeé Carmen, la belle, misterieuse et inoubliable arcturienne, avec la mélancholique joie de mon âme ecorché. N-am gustat niciodată telenovelele, peltelele şi alte produse literare siropoase. Mă gândii că bătrânul iezuit n-avea cum să nu ştie asta. În particular că n-aş fi deloc tentat să citesc o poveste care să înceapă cu o dedicaţie aşa de autocompătimitoare. Ceva îmi dădea cu virgulă. Când ridicai spre oaspete o privire sceptică, avui de înfruntat ochii ironici, sfredelitori, negri, sub sprâncenele groase ca o mustaţă de cavalerist. Procesul meu de gândire părea transparent. Bătrânul aştepta să găsesc singur soluţia, rostul prezenţei lui cu petecul acela de hârtie friabilă, nu îngălbenită, ci de culoarea oaselor lustruite. Aveam în faţă o cutie cu piese de puzzle, fără desen şi trebuia să le articulez, pentru a găsi singur tabloul. Şi atunci Z încercă să înţeleagă totul, singur, gândindu-se. Iar asta i-a fost fatal. Fraza îmi zumzăia în urechile minţii. Ştiam de unde vine şi, după un minut de efort mental intens îmi pică o fisă mare. De un dolar găurit. De argint. Mintea mea scosese la suprafaţă citatul din lene. Din inerţie. Să mă avertizeze că efortul de a o biciui în urmărirea jocului de puzzle mi-ar putea dăuna. Ce prostie! Dar însăşi prezenţa iezuitului dovedea încredere. Nu a lui, era şi el o piesă, un mesager. La urma urmei nici nu contează a cui agent era. Important e că-mi tranmsisese mai multe mesaje, între care cel mai important era creditul de care mă bucuram. În nuvela despre Moşa Mariancovici, rostul autorului narator era să-l elibereze pe nefericitul personaj, resuscitat din bibliotecă de folosirea numelui său ca pseudonim, culmea, pentru o serie de cronici de fotbal. Să-i redea liniştea. Jucând, toutes proportion gardées, rolul lui Horatio. Să dea de ştire. Ceea ce personajul însuşi înţelesese că i se întâmpla. Rolul meu avea să fie mult mai greu. Trebuia să încep prin a-mi reprezenta o situaţie şi abia apoi să văd ce mi se cerea să fac cu ea.

Ce se presupune că aş avea de făcut, padre? Sper că aveţi cel puţin o parte importantă a documentului. Ştiam deja că nu voi mai căpăta nimic peste acea jumătate de pagină de manuscris, cuprinzând un titlu, un nume de autor şi o dedicaţie mai mult sau mai puţin lacrimogenă. Dar mesagerul trebuia provocat să-şi descarce tolba. Chiar ştiind că n-o va face. Sau că nu va face nimic mai mult decât un minim care să mă provoace pe mine să fac ceva. Să tragi concluzia logică din toate elementele, începând cu faptul de a fi început prin a-ţi imagina că vorbeşti cu mine, urmând cu prezenţa mea aici, conştientizând că nu sunt o entitate care răspunde unei invocări, deci apariţia mea nu e rezultatul magiei. De altfel nici nu eşti capabil de magie. Raţionamentul tău că nu sunt un sfânt, deci nu puteam răspunde unei rugăciuni, pe care nici nu ştii s-o scandezi are şi nu are sens. Nu poţi ignora evidenţa că am apărut în spaţiul tău intim, de lucru, de regăsire chiar, de îndată de ai spus Tatăl nostru. Ştii deja bine şi ştim amândoi de unde ştii, că acest text nu e o rugăciune în sens strict, dar e un cod care deschide canale de comunicare pe care tu le numeşti, pe limba ta, parafizice şi n-are importanţă cum se numesc în lumea mea. Ştiu, padre, de unde ştiu, murmurai. De la sora mea de steaua lui David, fie sufletul ei în paza nemărginitei bunăvoinţe a lui Alla’. Poţi spune Dumnezeu, fiule. Pot, padre, numai faţă de ea, de această soră a mea, care continuă să trăiască deoarece un număr de apropiaţi n-o uită, numai faţă de ea îl chem pe Atotputernicul cu numele dat de musulmani. Era una din manifestările humorului ei de evreică atipică. De evreică antisemită, cum ricana uneori. Dar să revenim, ai spus că nu ai prea mult timp. Uite, soarele se ascunde deja după clădirile din zare, până la orizont nu mai are mult. Coroborând elementele asupra cărora mi-ai atras atenţia, tot nu rezultă dacă mai ai sau nu, completă sau incompletă, povestea acestui Jaume. Gândeşte, fiule. Răspunsul la întrebare va rezulta din ce vei fi gândit. Padre, nu te mai recunosc. Confruntarea ta, nu atât cu personajul lui Tirso de Molina, devenit simbol, cât cu rigidul confesor de provincie nu fusese decât ocazia de a exprima sintetic o temă de meditaţie despre care îi mărturisiseşi chiar eroului muribund că te preocupase. Aveai totul în minte şi în suflet încă înainte ca autorul schiţei, Karel Čapek să te introducă în scenă. În timp ce povestea asta tocmai ai început prin a mărturisi că povestea lui Jaume e singura căreia nu i-ai găsit soluţia. Ceea ce explică prezenţa sfinţiei tale aici, Tatăl nostru n-a făcut decât să regleze optica, şarful imaginii 3D. Dar dacă n-ai dezlegat misterul, înseamnă că ştii povestea. Dacă mi-ai arătat o jumătate de filă cu titlul, autorul şi dedicaţia, înseamnă două lucruri: ştii povestea, şi crezi că are în ea ceva inexplicabil, mai dificil de pătruns decât falsa faimă a lui don Juan şi mai ştii că aici, în această jumătate de pagină e cel puţin o cheie, dacă nu chiar cheia. Continuă să raţionezi, fiule. Hm… O cheie sau cheia… tragi de timp cu povestea. O ştii, dar fie întârzii să mi-o spui, fie chiar eviţi. Mă tragi către petecul de hârtie… ia stai… nu-i imposibil să vrei să-mi sugerezi că ceea ce-mi ceri, să te ajut să lămureşti misterul poveştii, sau chiar să-l găsesc în locul tău, mi-ar şedea în puteri să fac fără a-mi spune povestea. Atenţie, nu indepdendent de poveste, ci fără să mi-o spui. Ar însemna fie că deducerea poveştii, sau măcar a ceva din ea, duce la rezolvarea misterului, fie povestea şi misterul ei se dezvăluie simultan, pe baza informaţiilor pe care le am deja. Dar în ambele variante diferenţa e între noi doi: sfinţia ta, o ficţiune, un personaj literar, dar cu o putere mentală definită ca atare mult mai mare ca a mea şi, ca ficţiune, poate cu o putere indefinită şi eu, un simplu om, nici prea deştept, nici prea prost. Dar destul de obişnuit cu ficţiunea. Stai, fiule, nu te grăbi, ţi-a scăpat un amănunt. Important. Ca personaj de ficţiune nu pot avea resurse infinite. Sunt condiţionat de concepţia autorului care m-a creat şi nu-mi pot depăşi prea mult standardul proiectat. Apoi, la ce ţi-aş mai fi cerut ajutorul? Continuă. Daaaa, să continuăm. Ce am eu şi n-are sfinţia ta? Când aparent toate şansele sunt de partea ta. Daaaaa. Doamneee! Dar mi-ai dat soluţia, padre! Cu ce seamănă un personaj literar? Chiar unul supus efectului Moşa, cum îl numise autorul acelei nuvele. Evrika! Seamănă cu un robot. Doar autorul care te-a creat e inventatorul cuvântului robot, cum de nu m-am gândit mai iute? În ce sens? În sensul că nu-şi poate depăşi prea mult limitele preproiectate. Mai puternic decât omul în aceste limite, dar lipsit de flexibilitatea practic nelimitată a unui om antrenat. Capabil de adaptare la situaţii în care un personaj se simte stigherit, iar un robot e neajutorat. Deci drama lui Jaume trebuie să fie de o natură îndeajuns de diferită de a lui don Juan. Dar trebuie şi să aibă ceva-ceva în comun. Altfel ai fi rămas să te odihneşti între paginile Cărţii apocrifelor, oricâţi cititori ai fi încântat, oricâţi critici ai fi pus la murat. Înţelepciunea unui iezuit e deasupra multor categorii de înţelepţi, dar nu trece dincolo de problemele naturii umane. Sigur, ai să-mi aminteşti că un conciliu iezuit a calculat, cu mijloace de observare precară a cerului, cele 10 zile cu care calendarul iulian rămăsese în urmă în mai bine de 16 secole, voi eraţi la sfârşitul secolului XVI crema matematicienilor, deşi Girolamo Cardano publicase cu 47 ani înainte soluţiile iraţionale ale ecuaţiilor de gradul 3, mitocosite de Scipione da Ferro si Niccolo Tartaglia. Dar, sfinţia ta, reforma calendarului era o problemă economică, ergo una socială. Adică tot umană. Pe când ecuaţiile italienilor erau cu cel puţin o treaptă mai abstracte. Daaaa. Deci ceea ce te incomodează la povestea lui Jaume, pe care sfinţia ta o cunoaşte şi eu nu, e de natură extraumană.

Fără să vreau, mă destinsei. Puţin. Simţeam că atinsesem un aliniat strategic al campaniei. Regulile tacticii îmi cereau să-mi consolidez poziţia, să-mi pregătesc următorii paşi, să-mi adun, să-mi organizez resursele. Câteva secunde fui prea ocupat cu evaluarea propriei poziţii ca să-l privesc pe bunul călugăr. Când ridicai ochii, el îşi feri privirea. Atunci simţii că în acele câteva secunde mă privise intens. Nu reuşise, în ciuda antrenamentului, să coboare obloanele pleoapelor îndeajuns de iute ca să nu bănui fulgerul. Dar destinderea nu mai avea cum s-o ascundă. Tăcurăm câteva minute. Nu era un moment de odihnă, ci acea pândă reciprocă a cicliştilor de velodrom, în cursa de viteză, când rămân ambii, uneori, minute şin şir, sur place. Înainte ca unul să declanşeze sprintul fulgurant. Cu un calm deja studiat, iezuitul, cu mâinile una peste alta, ca şi cum s-ar fi sprijinit pe un toiag invizibil, aruncă vorba, precum un atout pe masă: continuă, tinere. M-am simţit ca Patton, la câteva zeci de kilometri de Rin, în toamna lui paş’patru, rămas fără benzină. Am înghiţit în sec şi am continuat: Să venim la petecul de hârtie, singurul lucru concret. Ce avem aici? Un titlu care sună cosmic şi un nume de autor care sună catalan. Oricum mediteranean. Ceea ce ar putea explica tonul elegiac, ca să folosim, sfinţia ta, un eufemism (aici schimbarăm zâmbete cu fineţe). Dar nu văd legătura între un nume cosmic şi unul mediteranean. Unde ai mai întâlnit forma Jaume, tinere? Numai în Catalunya? Ştiu eu? Nu prea mă pricep la subtilităţi lingvistice. Catalana seamănă mai mult decât orice limbă romanică cu ceea ce era latina vulgară. Dincolo de Pirinei e un amestec de dialecte, termenul generic e occitană. Langue d’oc, provensală… Dar, sfinţia ta, avem mijloace pe care voi nu le cunoşteaţi. Şi vorbind, butonam. Am noroc, dau de un website cu nume provensale. Ia’n-tă-tă! Ce văd? Jaume se poartă şi pe valea Rhonului. Habar n-aveam. Dar… Arcturiana… apoi un nume provensal… urechea mea muzicală prinde o sonoritate. Arc-tu-ri-a-na. sună ca Ar-le-zi-a-na. fata din Arles. Preludiul suitei lui Bizet îmi explodează în ambele urechi, Neghiniţă şi Gimminy fie dorm în papuci, fie sunt în tamjă cu iezuitul. Undeva aici e legătura, dar care să fie? Continui să butonez. Aşa aflu că piesa muzicală a ilustrat o piesă omonimă. Scrisă după o nuvelă tot omonimă, care face parte din culegerea Scrisori din moara mea. Alphonse Daudet. Părintele celebrului Tartarin din Tarascon. Care n-a scris decât despre Provenţa. Găsesc ambele texte în biblioteci online. Citesc lacom, uitând de călugăr, plonjat adânc. O poveste de dragoste. Tragică, dar relatată cu naturaleţe…

Uitasem de apus. Cerul e aproape negru. Padre Ildefonso de societate Jesu zâmbeşte cumva absent. Priveşte cerul. Lună plină, stelele mai întârzie puţin. Nu mult. Tinere, te-ai apropiat mai mult decât mă aşteptam, dar eşti departe. Nu, nu am textul şi nu cunosc povestea. Ai intuit perfect că, dacă aş fi cunoscut-o, rămânea posibil să n-o înţeleg. Tocmai deoarece numele cosmic mă derutează. Pare a introduce un element extrauman şi e adevărat că nu înţeleg. Dar mai ales tu, tinere, nu înţelegi propriul rol în dezlegarea misterului. Pune mâna şi continuă povestea, începând cu primul rând de după dedicaţie. Diferenţa de informaţie datorată diferenţei de epocă, atenţie, şi faţă de epoca mea şi a lui don Juan Tenorio, dar şi faţă de epoca lui Karel Čapek, inventatorul cuvântului robot şi al Fabricii de absolut, are şansa să compenseze puterea de pătrundere a unui iezuit. Povestea, cu mijloacele tale, care să suporte perfect titlul Arcturiana, să fie legată cumva de drama culeasă de scriitorul provensal şi să răspundă dedicaţiei. Pe care te-aş ruga să-mi faci hatârul de a o citi în esenţa ei, pentru a n-o mai resimţi ca doar sentimentală. Aşadar: À ma bien aimeé Carmen, la belle, misterieuse et inoubliable arcturienne, avec la mélancholique joie de mon âme ecorché.

Sfinţia ta, pot eu să nu accept provocarea? Dar mai e un singur amănunt. De ce-mi spui senhor Allegro? Sfinţia ta e spaniol, în fine, castilian, nu portughez. Hm, tinere, eşti subtil, nu întrebi ce eşti curios să afli. E simplu. Am tradus pur şi simplu cele două componente ale numelui tău. Cel care va apărea pe coperta cărţii al cărei prim capitol tocmai s-a încheiat cu această dedicaţie. Pe care va trebui s-o explici.