Sorin-Mihai Grad (n. 1979, Satu Mare) este doctor în matematică al Universităţii Tehnice din Chemnitz (Germania), din 2006. După ce a publicat poezie şi proză în mai toate publicaţiile online şi câteva tipărite (e.g. Tribuna din cluj) în anii 2000, debutează în volum cu SUROGAT [poerezii] (Herg Benet Publishers, 2010). Volumul actual, outSider (poerezii) e produs de editura craioveană Aius, în 2016.
Prima observaţie: ambele volume, publicate la distanţă de 6 ani, operează cu aceeaşi invenţie lingvistică: poerezii. Înseamnă că autorul nu se consideră producător de poezie stricto sensu. Ereziile, ca noţiuni, sunt legate ab initio de istoria creştinismului. De la errare. A greşi. Dar cu sensul de curente ideologice diferite de main stream. Sens păstrat şi în viaţa laică. Un matematician e ţinut să stăpânească suveran sferele semantice ale cuvintelor. Un poet le forţează. Procesul fundamental aflat la baza evoluţiei limbilor a fost şi este convertirea metaforei în etichetă. Procesul e universal şi spontan. Iar poetul e fermentul conştient, activ şi concentrat al procesului.
Ce caută aceste consideraţii extraliterare într-o cronică de poerezie? Schiţează un cadru contextual pentru înţelegerea termenului inventat de autor. Îmi pare limpede că acesta din urmă nu socoteşte experimentul său lexical ca un joc, ci ca o modalitate asumată de expresie. Mai puţin spre deloc lirică spre ideaticul abstract. Dece, în această accepţiune receptivă, lectura se distinge prin fluenţă? Departe de facilitate. N-am făcut niciodată un secret din precaritatea organului meu receptiv de poezie. Consecinţa stării de relativă subdezvoltare a acestuia e existenţa unui filtru eficient. Care selectează o minoritate a textelor poetice în care viteza mea de penetrare e la fel de mare precum la proză. Şi mare în valoare absolută. Desigur, ar fi o gafă majoră să exemplific. Poate că un cititor foarte atent le va depista, în colecţia cronicilor mele de gen. Dece am amintit de structura mecanismului meu de receptare a poeziei? Evident, deoarece faptul că textul… poeretic al lui Sorin-Mihai Grad îmi oferă o rezistenţă minimă la penetrare a fost o surpriză. Pozitivă. Căci, în majoritatea unor astfel de cazuri mă asteptam a priori să circul fluent prin textul poetic al altor autori.
Odată stabilită poziţia cititorului care sunt faţă de această plachetă, să trecem la lectura efectivă. Asumarea unei căi personale, independente, de evoluţie poetică, exprimată de termenul poerezii, devenit generic, e accentuată de însuşi titlul volumului: outSider. Deci o dublă asumare. Care-l singularizează declarativ. Nu fără o nuanţă de orgoliu. Justificat, voi conchide in urma lecturii, dar să nu anticipăm.
Dincolo de titlul emblematic, cu cei doi termeni conjugaţi, copertele sunt bijuterii. Coperta I e realizată de un artist consacrat, scriitor SciFi al anilor 80: Viorel Pârligras. Utilizând tabloul Fenomeno (1962) de Remedios Varo Uranga. Iar citatele de pe coperta a IV-a, montate original, definesc volumul prin ecourile de presă ale acestuia. Fotografia autorului e realizată de Carmen Lucia Hălăciugă. Ei, bine, volumul e dedicat… lui Carmen. Concluzia e la îndemână.
Cele 5 capitole sunt introduse de un text intitulat croc’ [selector]. Încifrat, dar seducător. Depărtarea este o barcă cu crocodili. Titlurile capitolelor sunt cuvinte inventate: I: antichip, bialog, pretextament, christopolitan, rimeletale. Urmate de o postfaţă: Being an outSider, semnată de Maria Dinu, coordonatoarea colecţiei Poesii a editurii.
Era de aşteptat ca un autor care-şi face un deliciu din inventa cuvinte să aiba destul simţ al humorului penrtru a friza, punctual, autoironia:
Cine-şi spune singur outsider
Nu merită clemenţă… (pg. 12)
Dar imediat, continuă cu o satiră penetrantă:
Oricine poate deveni membru platinum
Cu brevet
Al yxismului… (pg. 16)
Nu-l scuteşte nici pe colegul său de redacţie, la EgoPhobia:
Să-l urcăm pe bolea pe un tanc
Şi să-l expediam paravion
La phenian… (pg. 18)
Tagma poeţilor, faţă de care se consideră outsider, sunt lăutari de metafore şi depresii (capodopera de la pag. 23).
Şi totuşi, când vedem că pe autor îl preocupă condiţia lui de poet…
Nu voi fi niciodată
Cel mai important poet
Nici măcar unul mare
Cu apariţii prin manuale
Şi lansări presărate
Cu paparazzi
Dar ce contează speculaţiile
Când exact tu,
Exact acum
Citeşti exact
Asta.
Realizăm că de profundis, chiar cu acoperire, cochetăriile cu outsider sunt (şi) deghizamente. Iar ideea e dezvoltată exact (sic) pagina următoare, în poemul intitulat tranşant jurnal de front. Şi dusă la consecinţa logică imediat, în egopedia. Realizăm că, indiferent cine din echipa redacţională va fi inventat titlul publicaţiei, egophobia e un termen care face parte din rezerva gradiană de cuvinte inventate.
Să ne oprim o clipă asupra titlului următorului capitol: bialog. Îl percep ca pe o fină ironie. Trecând peste el, cititorul grăbit îl ia ca pe unul din jocurile de cuvinte oarecare, de care textul e plin. Dar are o ţintă precisă. Tendinţa de a stâlci forma unor cuvinte, preluînd necritic forme americane. E.g. focusat, care a înlocuit forma corectă focalizat. Nu mai spunem/scriem corect bioxid, conform limbii române, ci dioxid, preluînd forma angloamericană. Dar forma românească a cuvântului deformat aici e dialog. Ca atare, autorul îl suceşte, transformând-l în bialog. O ranversare a deformării vicioase din limbajul curent. Ceea ce e o ironie subtilă.
Iar peste câteva pagini, jocul e dus cu încă un pas mai departe. Titlul unui alt poem e diolog!
Acest capitol surprinde prin micşorarea numărului de invenţii lexicale, fără a modifica tonul şi conţinutul discursului.
Pentru ca al treilea să poarte un titlu deja tipic sorinmihaigradian: un dublu joc lexical: pretextament. După câteva poeme mai mult sau mai puţin cuminţi, izbucneşte, deodată, unul fulminant, cu 31 de versuri dintr-un singur cuvânt. Numit, oarecum misterios, ianuarie. Urmat imediat, de cel mai lung poem, cu versuri ultralungi. Un soi de hibrid între poemul cu nuanţe epice şi poemul în priză. Jocul lexical înrudit cu titlul publicaţiei pe care o păstoreşte continuă: egolatrina: cu fiecare carte citită / descoperi că ai mai ratat ceva… citeai, citeşti, vei citi / până ce vei ajunge un boşrog / care n-a devorat toate cărţile nici n-a trăit nimic. O idee cu care autorul îşi regăseşte întreaga ironie. Derulând un fals paradox, care aduce aminte de acel poet care pretindea că nu citeşte nimic, pentru a nu-şi pierde spontaneitatea.
Un exemplu fidel al stilului Grad este ghilimele:
Dacă-mi pun ghilimelele
Pe limb a tastatur a pix
Scap
De orice-mi scapă
Descremenind în jur
Suprafeţele pomenitilor
Doar spre zâmbet
Credeam
Până cznd
Primul pumn
m-a dezlegat.
În capitolul IV autorul abordează teme majire: gradientul (ca să folosim un termen din jargonul său profesional) tensiunii dintre generaţii (restanţe); zădărnicia curgerii timpului (oină cu broaşte); precaritatea experienţei (context). Un poem remarcabil, original, este să. Un vademecm educaţional-comportamental (pg. 76). Cristopitec (pg. 82) e o invenţie lexicală programatică. Iar ideea e dezvoltată în piesa următoare, intitulată aparent paşnic, deşetr – una din cele mai coerente din volum:
O să-mi iau numele în deşert
Şi-l las acolo
Să aibă ce descoperi
Peste o mie două de ani
Maimuţele care vom deveni
Căutând cui să se închine.
În fine, ultimul capitol e la fel de scurt. După câteva poeme lipsite de cuvinte inventate, iată un titlu care ne face curioşi: carnagiale. Oare cum l-ar primi Nenea Iancu? Cred că l-ar gusta. Surprinde versul din turnul moscheii se aude internaţionala, care e scris adânc. Dar poemul are un potenţial de reflecţie şi o densitate ideatică de semnalat. Ultimele 2 poeme sunt proiecte de final: larevederelumecrudă şi, mai ales, sfârşit. Tocmai de aceea nu le voi comenta. E misiunea cititorilor.
Postfaţa, semnată de coordonatoarea colecţiei Poesii a editurii, un text cu ton recenziv, e o analiză pertinentă a volumului. Interesantă, dar doar pentru autorul acestei cronici, e complementaritatea selecţiei textuale faţă de cele pe care le-am propus. Complementaritate care, funcţionând ca un filtru, pune în valoare elementele comune. Dsa subliniază ironia funciară, structurală, a autorului (ar fi fost de neimaginat altfel), dar mai ales trage o concluzie pe care, personal, ezitasem s-o propun. Şi cu care sunt cu totul de acord. Sorin-Mihai Grad, pretins outsider sfârşeşte prin a produce argumente că este, de fapt, un insider în poezie.
Related Articles
No user responded in this post