SPERANŢA SCHIMBĂRII. II – ISTORIA

Va fi a şaptea ediţie de alegeri prezidenţiale postdecembriste. Prima, în duminica orbului, 20 mai 1990, singura decisă din primul tur. Propaganda oficială făcuse din Ion Ilici Iliescu favoritul intangibil. I s-au alăturat 2 contracandidaţi decorativi, reprezentând cele două partide istorice: regretaţii Radu Câmpeanu, atunci preşedinte al PNL şi Ion Raţiu, atunci preşedinte a Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, organizaţie a emigraţiei. Susţinut de PNŢCD. O singură televiziune, cea naţională, acum numită corect publică şi ajunsă nesemnificativă, presă scrisă, nu internet. Opoziţia sprijinită doar de România Liberă, singurul ziar care şi-a păstrat până azi titulatura istorică. Nu şi poziţia, dar asta-i altceva. Lume bulucită la vot, cozi la secţiile de votare. Încât milionul, totuşi, de voturi luat de batrânul ardelean, însemnase cam 6%. Amănunte nu chiar întâmplătoare, de privit prin prisma prezentului. Când cele două tabere sunt mai echilibrate. Când cele două partide istorice nu mai există, de facto, decât cu numele…
În toamna lui 92, a doua ediţie, prima sub egida noii constituţii, ceea ce avea să işte controverse 4 ani mai târziu, la numărarea mandatelor. Structura taberelor se schimbase întrucâtva, după schisma FSN şi alierea opoziţiei în cadrul Convenţiei Democrate. Antinomia la vârful căreia, între doi literaţi, poeta Ana Blandiana şi criticul Nicolae Manolescu, îl promovă pe mineralogul Emil Constantinescu, profesor la Universitatea Bucureşti, drept candidat. Fu nevoie de un al doilea tur ca acelaşi Ion Ilici Iliescu, liderul perioadei, să câştige cu un scor mult mai strâns, cam 60%. De reţiunt descalificanta idee a lui Radu Câmpeanu, care nu se alăturase Convenţiei Democrate, de a-l propune candidat la preşedinţie pe… regele Mihai. Peste 4 ani vine revanşa, aceiaşi doi contracandidaţi se confruntă în turul 2, universitarul câştigând la limită. Între timp apăruseră multe ziare, câteva televiziuni particulare, o mulţime de candidaţi, câţiva care ţin de pitoresc. Primul premier postdecembrist, lider al guvernului provizoriu şi apoi al primului guvern rezultat din alegeri, doborât după ceva mai mult de un an, de una dintre mineriade, cea din septembrie 91, straniu consecutive puciului de la Moskova, despărţit de Ion Ilici Iliescu, Petre Roman pe nume, profesor universitar şi el, la Politehnică, fusese, era şi avea să mai fie învins în turul întâi. Acum a schimbat, straniu, macazul, rotind discursul politic cu 180 de grade după europarlamentare… Fiu al unui lider comunist de import, generalul Valter Roman, născut Neulander, altfel intelectual şi nepot al rabinului de Oradea, Ernst Neulander, care jucase un anume rol în apariţia efemerului guvern bolşevic Kun Bela, de la Budapesta, exliderul facţiunii noniliesciene a FSN, devenită Partid Democrat, se va alătura în ultimii ani mereu reformatului PNL. O figură care nu trebuoe omisă din contextul istoriei prezidenţialelor postdecembriste.
Renunţarea, de către preşedintele în exerciţiu, Emil Constantinescu, de a candida pentrru un al doilea mandat şi atomizarea arcului noniliescian (cel puţin 3 candidaţi cu 10-11% în turul întâi, între care Petre Roman) îi lasă loc lui Corneliu Vadim Tudor, candidat şi acum, să acceadă în turul 2. Ceea ce-i asigură lui Ion Ilici Iliescu un ultim mandat, al treilea de facto, al doilea sub aceeaşi constituţie, cu un scor apropiat de recordul din 90: 80% – 20%.
S-a speculat, nu fără o doză de plauzibilitate, că înfrângerea partidei iliesciene în 96 fusese, de fapt, o retragere strategică, cu multiplu scop. Pasarea unor probleme economico-financiare critice adversarilor, uzura acestora, erodarea lor şi dezamăgirea publicului deja majoritar, dar şi ilustrarea, în ochii occidentului, a atingerii unui prag democratic prin alternanţa la guvernare. Căci doar penultima ediţie avea să fie desincronizată de parlamentare, prin statutarea, de către actuala constituţie, adoptată în toamna lui 2003, a mandatului prezidential la 5 ani.
Ajungem astfel la ediţia a cincea, care marchează schimbarea de regim. Adrian Năstase avea, în 2004, 14 ani şi jumătate în sistem. Debutase ca minisrru de externe în al doilea guvern Roman, primul rezultat din alegeri. Se ilustrase cu o imensă gafă, ce avea să rămână netaxată: tratatul cu fosta URSS, har cerului, nevotat de acel parlament, cu atribuţii de constituantă. După abia 15 luni de exercitare a funcţiei, la debarcarea lui Roman, trece la organizarea ca partid a facţiunii iliesciene a FSN. Unde dovedeşte eficienţă. Peste un an devine al treilea om în stat, ca preşedinte al Camerei Deputaţilor, revine în funcţie de partid pentru alţi 4 pentru a-şi încheia, practic, cariera politică după încă 4 ca premier, pe ultimul mandat al lui Ion Ilici Iliescu.
Între timp, după al treilea eşec în candidatură şi trecerea în opoziţie a partidului numit atunci Democrat, Petre Roman este pentru a doua oară victima unui puci, acesta din urmă statutar, fiind dărâmat de la conducerea partidului de cel pe care-l promovase în guvernul lansat pe 28 iunie 90, ca ministru al transporturilor. Băsescu Traian. Care mai demolase şi primul govern Ciorbea al alianţei între Convenţia Democrată şi aşa numita Uniune Social Democrată (PD + PSD istoric, al lui Sergiu Cunescu, ulterior fuzionat cu facţiunea iliesciană pentru a da actualul PSD). Mai câştigase primăria Bucureştilor în 2000 după turul 2 şi în 2004 din primul tur. După 2 ani, însă, acel PD întrucâtva restructurat ajunsese la 8% în sondaje! Avea să se salveze de lunecarea din mediocritate în afara orbitei politice prin alianţa numită Dreptate şi Adevăr. Prin prisma celor 11 ani trecuţi de la formalizarea acesteia, mai cu abitir a ultimilor, sigla sună… hm… interesant. Cum, un eufemism e prea inexpresiv? Bine. Atunci pidosnic. Mai pe şleau, orwellian. Să ne amintim că în guvernul din (i>1984 ministrul adevărului se ocupa cu propaganda, cel al prosperităţii cu raţionalizarea etc.
În precampanie a urmat episodul dragă Stolo… cu lacrima vărsată, ce adusese dividende electorale. Cinefilii avuseseră atunci un reflex mnemonic: într-un film cu acţiunea în mediul jurnalistic, persoanjul lui William Hurt cere o pauză într-un reportaj emoţional, se concentrează, apoi stoarce, în focarul camerei, o lacrimă… Stolojan, fost ministru demisionar la finanţe, premier după debarcarea lui Roman până la instalarea guvernului Văcăroiu, cam un an, plecat atunci şi revenit ulterior de la Banca Mondială, nu se reînscrisese nici în PSD, nici în PD, ci în PNL. Îl reorganizase şi-l scosese din propria groapă de potential, nu aşa adâncă precum cea a PD. Nimeni nu s-a prins atunci de combinaţie pe termen lung. Iniţial Stolojan candida la preşedinţie, Băsescu era destinat ca premier. Rocada a urmat episodului cu dragă Stolo…, oficial acesta din urmă făcând pasul în spate, chipurile din motive de sănătate. Prima finală decisă la câteva zeci de mii de voturi în turul 2. Să trăiţi bine, era sloganul lansat de cel care avea să câştige. Tactica de joc – anunţul agresiv că PSD pregăteşte megafraude pentru turul 2. Plus ameninţarea sistemului ticăloşit în maniera lui Vadim Tudor. Lumea n-a luat ameninţările în serios, considerându-le lozinci electorale. Ce s-a întâmplat în următorul mandat va fi subiectul altui episod…
Vom trece şi peste forţarea, ca preşedinte ales, a regulilor jocului, pentru o majoritate parlamentară. O bună parte din public privea cu dublă satisfacţie demersurile. Pe de o parte regimul Iliescu adunase o cantitate considerabilă de adversitate, eficienţa guvernului Năstase şi aroganţa sa personală – reflectată şi în porecla adresata lui de bunica Ilici în spatele uşilor închise, pe de alta un mare procent de salariaţi calculase avantajele cotei unice. Preluată în program de un partid atunci nominal social-democrat, membru al Internaţionalei Socialiste, de la cel liberal. Ceea ce nu i-a impiedicat să-şi aroge ulterior măsura.
În sfârşit, cea mai recentă ediţie, cu 5 ani în urmă. Calcul tactic cu nuanţă strategică. Sistemul de putere personală, care va face obiectul altui episod, nu era încă perfect, adversarii nu erau cu toţii scoşi din joc. Parlamentarele din 2008 dăduseră rezultatul aşteptat, PNL plătise decontul rezistenţei premierului la asaltul preşedintelui. Fusese unica entitate nedemolată pe care ameninţăse c-o va distruge. S-a autodistrus acum… Raportul de ponderi cu PD se inversase faţă de momentul constituirii alianţei D.A. – atunci colac de salvare al PD. PSD n-a coborât niciodată sub 30% şi nici sub locul 2. Emil Boc lansează un balon de sondaj către foştii parteneri de alianţă, despărţiţi afortiori în 2007, înaintea primei suspendări a preşedintelui. În numele aşa zisei drepte. Căci în timpul legislaturii precedente PD se culcase într-o seară social democrat, membru al Internaţionalei Socialiste – cum a fost dintotdeauna şi se trezise a doua zi dimineaţă… de dreapta. Fără a şti prea bine ce-i aia, dar integrat în Partidul Popular European. Partid fără noimă şi doctrină. Acronimul reproduce deliberat zicala fără neam şi dumnezeu, atribuită de populaţie cartelului comunist FND la alegerile întoarse pe dos din 1946. Dece socotim aşa? Din mai multe motive. Cităm doar unul: ca să dispară cuvântul creştin din titulatura unui partid european. Arşi odată, liberalii declină oferta implicită, pentru a se retrage în opoziţie. Deschizând calea unei majorităţi parlamentare de 75%, nemaiîntâlnite nici în 90. Se vorbeşte despre refacerea FSN. Nimic mai fals. PSD muşcă momeala, se retrage după câteva luni, sau e eliminat, majoritatea basculează, guvernul Boc cade. Preşedintele refuză nominalizarea lui… cine a uitat? Da. Dl Klaus Johannis. Interpetând personal constituţia. Asta pe fondul propriei precampanii electorale pentru un al doilea mandat. În competiţie sunt 3: Mircea Gioană, atunci preşedinte al PSD (poreclit, atenţie, prostănacul, de bunica Ilici, în spatele acelorasi uşi) şi Crin Antonescu, fost ministru pletos al sportului, înt-unul din cele 3 guverne ale Convenţiei, care-l detronase de justeţe pe perdantul expremier Tăriceanu, la preşedinţia liberalilor, îl secondează pe preşedinte. Acesta pare perdant în turul 2. Sondajele dau 54% pentru Geoană. Era nevoie, dincolo de măsurile pe care preşedintele şi le luase, fidelizâdu-şi majoritatea diasporei, de o mare gafă. Dintre măsuri, moderarea, neluată în seamă atunci, a întâlnirii finale de aşa zisul colonel Turcescu. Gioană livrează senin gafa, e speculată prompt. Oricum Băsescu Traian e un combatant mult mai tare. Exit pollurile din seara turului 2 îl dau pe Gioană cu un scor mult mai strâns. A doua zi, luni 7 decembrie (zi pe care americanii, din cu totul alte motive, o numesc din 41 o zi a infamiei), rezultatul oficial îi dă preşedintelui ce urmărise, un al doilea mandat. Curând se află că voturile din ţară îl dădeau pe Gioană la o foarte mica diferenţă, deci decizia au luat-o, de fapt, românii extrateritoriali. Cu o diferenţă la fel de mică. Despre acest aspect, tot în alt episod. Căci, deloc neinteresant, deloc nesemnificativ, merită detaliat.
Precizare: acest serial se concentrează pe fapte. Altfel s-ar autosabota. Fapte accesibile oricui le-a urmărit. Sigur, selectarea lor şi un minimum minimorum intepretativ degajă, discret, concepţia pe care ne-am format-o în timp. Sub imperiul faptelor.