UN JOC SECUND, MAI PUR

Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

                                                         Ion Barbu

La ora când soarele solstiţial se ivise pe după marginea răsăriteană a aripii nordice a masivului calcaros, substanţialul mic dejun era gata înfulecat. Cu trei sferturi de oră mai devreme, pe lumină, după toaleta matinală, cei trei ocupanţi ai celor două corturi întinse alături pe un tăpşan, separat de cabană prin râul ce curgea spre est, dând numele său de ţară depresiunii intramontane ocupate de un oraş tentacular, de fapt în unghiul drept dintre râu şi un pârâu afluent al său care se scurgea din creasta nordică a masivului calcaros, aprinseseră focul în vatra de pietre, tăiaseră slănina în bucăţele, o topiseră în cratiţa de aluminiu, atârnată deasupra focului cu o toartă de sârmă, adăugaseră puţină ceapă, un strop de pastă de roşii, apoi stinseseră totul cu apă din pârâu şi fierseresă pastele în formă de fluturaşi. Apa era dozată exact cât să nu fie nevoie să fie aruncată, experienţa tehnologică multianuală îşi dăduse aportul. În timp ce acest fel de mâncare cam dur, aromat cu cimbrişor de câmp, de care tăpşanul era plin, se răcorea, pe resturile focului fiersese ceaiul. În timpul mesei, un conciliabul fixă traseul zilei. Mihnea, pictorul solid, care făcuse canotaj în juneţe, viitor membru în consiliul local al orăşelului ialomiţean unde avea să se stabilizeze, evident din partea partidului de culoare să zicem inerţială, dar asta peste aproape dumasiana perioadă de douăzeci de ani, avea idea fixă de a căuta o cale scurtă între panta ce urca la cel mai înalt vârf al masivului şi aşa numitul brâu de mijloc. Perechea proaspăt căsătorită nu avea nici o idee. Aşa că porniră relaxaţi spre un refugiu situat aproape de jumătatea înălţimii vârfului, practic locul de unde cărarea abruptă prin pădure devenea drum alpin. Tocmai acolo, în timpul unui scurt popas fură ajunşi din urmă de o familie destul de neomogenă, soţul, înalt, slab, cu câteva zeci de ani de munte în spate, soţia total neadecvată conformaţional şi vom vedea că nici comportamental, durităţii traseului care, odată cu povestea, abia va începe, plus două gemene de câte zece ani bucata, căpriţe native. Bărbatul bătuse aproape toţi munţii ţării, mai puţin masivul ăsta, era curios să şi-l treacă în palmares. Ciudat, pornise fără hartă, dar mai ales fără ţintă precisă. Poate că ar fi fost dispus să-şi întoarcă familia înapoi. Urcuşul până la acel refugiu cu nume ca un tirbuşon era oricum de ajuns pentru o jumătate de zi, dată fiind lipsa de alimente şi de apă din micul rucsac, singurul bagaj al familiei. Auzind că cel mai competent şi mai vocal din grupul de 3 ceva mai tineri ca el căuta ceva anume, dacă acel ceva ar fi fost găsit, s-ar fi putut întoarce la cabană până-n prânz, după o plimbare pe brâul de mijloc şi o coborâre mai comodă decât ar fi fost drumul înapoi. Optă omul pentru fuzionarea grupurilor.

Vă aşteptaţi, domnilor prşedinţi, ca trecerea, mascată de amestecul de tufişuri alpine şi stâncărie calcaroasă, să nu se lase descoperită. E în firea lucrurilor, căci de n-ar fi aşa nu s-ar povesti nicicum. După jumătate de oră de orbecăială de-a surda, pierdură şi calea de întoarcere spre refugiu. Găsiră, în schimb, intrarea în aşa numitul traseu cu lanţuri, fără ajutorul cărora numai alpiniştii echipaţi cu sculele potrivite l-ar fi putut aborda. Soarele, apropiat de amiază, se juca de-a v-aţi ascunselea cu sinuozităţile crestei. Dacă acesta ar fi un fragment de roman, trăirile fiecăruia din cei adunaţi de întâmplare ar fi meritat câteva pagini de căciulă. Cum e altă mâncare de peşte, vom trece peste toate, notând doar două gânduri ale celui de-al doilea bărbat din tripleta mâncătoare de paste cu slănină. Ciocnite, sub intensitatea unei raze de soare venită fix de deasupra lui: unul din gânduri era că se aflau pe un teritoriu numit în jargon local Westwald, deci trecuseră puţin dincolo de umărul de curbură al masivului, al doilea, mai mult imagine decât gând, dacă ridica privirea spre soare, să-şi caute prizele, între două lanţuri, discul de foc însuşi devenea figura unei persoane căreia îi rămăsese cumva dator, într-un moment de alegere pe termen lung. Vedenia era persistentă. Din discul solar îl priveau aparent neutru o pereche de ochi care aduceau cu cei ai Claudiei Cardinale. Se simţi provocat şi, cum rămăsese în urmă, îşi încordă toată fiinţa şi peste altă jumătate de oră îşi ajunse partenerii de ascensiune exact pe vârful despre care ştia că se numeşte La Om. Era trecut de 3 dupămasa. Acum, ce-i de făcut? Bărbatul realiză că numai şuieratul propriei respiraţii îl împiedicase să audă văicărelile soţiei lunganului care nu cunoştea masivul. Din toţi, singurii care-l cunoşteau, din vara trecută, erau pictorul şi cu el. Dar nu ajunseseră niciodată aici. Cartea marelui alpinist Emilian Cristea era în cort, Mihnea declară unilateral şi fără apel că el îşi va căuta de unul singur o cale de coborâre, simţul răspunderii urma să se manifeste în viitoarea carieră politică. Fostul lui coleg de cort din urmă cu un an, care acum împărţea alt cort cu proaspăta soţie, cu abia puţin mai răsărită decât cele două gemene şi la fel de căpriţă, conştientiză că răspunde de ceilalţi 5, pe cei 4 străini nu el, ci fanfaronadele prietenului aducându-i în grija lui. Cum tocmai îşi confecţiona o mască de siguranţă de sine şi-şi regla vocea în acelaşi ton, poate că e timpul să-i dăm un nume, cu sau fără legătură cu cel real. Hai să-i spunem Mihuţ. Mihnea dispăruse deja pe povârniş. Mihuţ îşi îngădui un minut de vedere panoramic. Versantul sudic al crestei nordice era lin, acoperit cu iarbă, lesne de coborât, dar le-ar fi trebuit 2-3 zile să ocolească pe la est masivul pentru  a reveni la tabăra de corturi. Creasta sudică, mult mai puţin spectaculoasă, i-ar fi îndepărtat şi mai mult. Ştia că mai există câteva căi de acces de pe creasta nordică spre brâul de mijloc, pe care, mergând încoace sau încolo, ar fi găsit căi de a ieşi din masiv. Nici un drum nu era, pe vremea aceea, marcat altfel decât cu muşuroaie de bolovani. Creasta nordică nu era pentru plimbăreţi. Dar Mihuţ nu avea întipărită în memorie nici o comunicare pasabilă de pe creastă, nu avea cartea lui Emilian Cristea la el, nici măcar harta aproximativă din colecţia Munţii noştri, nimic. Doar plecaseră pentru o tură care să-i aducă la tabără cu mai bine de o oră mai devreme decât acest ambiguu moment, de plenaritate şi tensiunea răspunderii, când soarele deja cobora. Îl chemă pe tatăl familiei târâtă oarecum iresponsabil în această aventură. Îi expuse franc situaţia. Îi propuse soluţia cea mai obositoare, un test de anduranţă, dar singura lipsită de riscuri. Mă rog, de riscuri majore. O luăm de-a lungul crestei şi ieşim din ea aproape de capăt, unde un drum mult bătut e vizibil. Ne duce la cabana Diana, de unde coborâm prin pădure, un drum care pe lumină e cu o idee mai uşor decât dacă ne-am fi întors de la refugiul unde ne-am întâlnit. Vom ajunge la Diana pe intuneric, dar acolo e plin de lume, imposibil s-o ratăm. Putem apoi coborî dea-mboulea, versantul e păduros, nu sunt săritori, putem folosi regula clasică: dacă nu ştii drumul cobori la apă. Apa se cheamă Valea urşilor şi ne scoate la abia câţiva kilometri de cabană. Veţi ajunge la cabană între unu şi două din noapte. Dumneata eşti rezistent, fetele o să uite de foame, torentul de senzaţii noi nu le va da timp, dacă reuşeşti să-ţi remorchezi cumva nevasta îţi garantez că vă scot din capcana asta. Ţie clar, de coborât pe unde-am urcat e imposibil. Omul munţilor, care, ciudat, ocolise acest masiv spectacular până atunci, dădu discret din cap. Copii, o pornim, dădu Mihuţ semnalul de plecare.

Până la refugiul ca o minge uriaşă de fotbal, fix pe creastă, când tocmai apuse soarele, grupusculul celor trei căpriţe abia se vedea. Din 3 în 3 minute Stoica îşi striga soţia să domolească sprintul pe cărarea de creastă, cât un cuţit. Nevasta se jeluia aşa de monoton, că Stoica reuşi să n-o mai audă. Era o metodă brevetată de multişor. Un filtru mental. Cei doi bărbaţi avură grijă s-o încadreze, cu Mihuţ încheietor de pluton. Deşi mereu cu ochii pe ceas, reglând pe cât posibil paşii pentru a intra în grafic, o parte din el trăia extatic senzaţia zborului prin aerul rarefiat, limpezit de absenţa, rară prin acele locuri, a oricărui fir de nor. Lăsă celeilalte părţi, care controla ritmul paşilor şi lansa chemări priodice către căpriţa lui, de la căsătoria cu care nu trecuse luna, să aibă grijă să evite vreo entorsă. Căci oricât ar fi de ascuţită cărarea de creastă, era plină de bolovani, ce trebuiau săriţi, ocoliţi şi, în plus, urca şi cobora în valuri nu prea regulate.

Deoc de mirare, cea mai dificilă parte a itinerarului de retragere fu drumul prin pârâul Văii urşilor, paralel cu creasta, coborând apre vest, în sens invers faţă de râul tutelar. Căci deşi nu aveau nimic de mâncare, aveau apă la discreţie şi mai ales aveau lanterne. Cu totul inutile. În albia Văii urşilor trunchiurile de copac căzute sub toate unghiurile posibile te făceau să nici nu mai bagi în seamă bolovănişul de pârâu montan. Fiecare pas însemna o lovitură în glezna stângă şi alta in tibia dreaptă. Sau invers. Interesant pentru un observator virtual, amănunt deloc inutil, dacă semnalele de avertizare pe creastă, sub soarele ce domnea pe cerul fără nici un nor, erau când onomatopeice, când articulate, dar monotone, nu vă depărtaţi dincolo de a ne vedea, Mihuţ se surprinse în acest cel mai dificil segment de drum strigând la fiecare pas prin albia pârâului, dominând susurul altfel încurajator per se al apei, numele mai tinerei soţii. Nu ştia că multe zeci de ani de atunci nu mai avea să i se mai adreseze cu acel nume prescurtat. Realiză că articularea numelui ei, prescurtat în ambele variante sub care îl purta, avea exact rolul de sirenă de ceaţă.

Sirena de ceaţă a lui Mihuţ făcu grupul, acum adunat la câţiva paşi distanţă, să remarce că mama celor două căpriţe gemene obosise în aşa măsură că nu mai era în stare să emită nici un vaiet. Păşind automat. Cu montagnardul ei la un pas în spate. Se despărţiră la mai bine de un kilometru de campamentele apropiate, căci tăpşanul în colţul căruia erau instalate corturile era practic peste drum de cabană. De unde se putea trece râul tutelar pe un pod zdravăn. Ciudat, după durerosul la propriu marş prin apa Văii urşilor, nevasta se trezise oareum din angoasă, intervenise în discuţia între cei doi bărbaţi şi când aflase că n-ar mai fi de traversat decât un pârâu paşnic, de câţiva metri, cu fundul nisipos, pentru a se despărţi cât mai aproape de locuinţele provizorii ale fiecărei familii, refuzase net. Iată de ce abia ieşiţi din calea de apă, cei 4 companioni, care trecuseră în 3 feluri diferite, mai multe probe de rezistenţă, gemenele reacţionând identic, o luară decis la dreapta, ocolind pe la un pod mai în aval, peste râul tutelar. Lunganul subţiratec şi smead schiţă un discret dat din umeri, abia vizibil în lumina lunii pline, o fluturare a palmei stângi şi-şi ajunse din urmă nevasta. O bună jumătate de oră în valea largă, adormită, se auzeau, îndepărtându-se, vociferări pe un singur ton. Se pare că nu numai tatăl nu răspundea, nici cele două gemene. A căror contribuţie la conversaţia dupăamiezii, de la vârf până la ieşirea din apa râului, fusese remarcabil de monotonă şi deloc surpinzător demnă: Vai, mamă! Stoica apucase să noteze în jurnalul mental, ţinut în timp real, că erau fiicele tatălui lor. În schimb ultimii kilometri ai perchii mai tinere până la cortul lor fură neobişnuit de silenţioşi. Cum tot în cea mai adâncă tăcere acultară a doua zi simineaţă, în timpul aceluiaşi ritual al micului dejun, cu slănină, paste, sos de roşii şi cimbrişor cules de pe tăpşan, relatarea zgomotoasă a tovarăşului lor de tabără, despre aventura lui solitară.

Decorul următorului tablou al povestirii se schimbă. O echipă mixtă de cercetători, în halate albe, gravitează, împreună cu echipamentul sofisticat, din care, eu, povestaşul, nu înţeleg nimic, în jurul unei încăperi cu atmosferă condiţionată, în mijlocul căreia şade un cap, susţinut de suporţi buretoşi. Din gâtul retezat iese o ţevărie de toate culorile şi de toate diametrele imaginabile. Două sunt roşiatice. Cu o uşoară diferenţă de nuanţă. Evident, sânge arterial ce urcă spre creier, sânge venos ce coboară, prin cealaltă ţeavă. Prin altele circulă alte lichide. Toate împinse de pompe peristaltice conectate la un calculator de proces. Dar nu toate ţevile găzduiesc lichide, unele izolează fire. Din metale diferit colorate unele, altele în care bănui metalul sub alt strat izolant, din material flexibil, fiecare de altă culoare. Tabloul se presupune a fi oarecum familiar cititorului se literatură SciFi. Nu vom cita acum niciuna din sursele literare, ideea menţinerii în funcţiunea a unui creier aparţinnd unui om cu corpul distrus de la gât în jos în suficientă măsură pentru a permite această cale extremă de prelungire artificială a func tionării, a unei vieţi sui generis, mai mult sau mai puţin conştiente face demult parte din patrimoniul universal al ideilor SciFi. Precum cea din prima povestire, precum cititorul va recunaşte alta sau altele ulterior. În fond totul e cum spui bancul. Acest al doilea moment al povestirii e rezervat somnului indus creierului ţinut astfel în funcţiune, după ce fusese obligat să trăiască experienţa tocmai narată. În altă încăpere, stafful echipei de cercetători discută rezultatele experimentului. Tocmai urmăriseră o înregistrare 3D a experienţei trăite de creierul nostru. Şeful proiectului dialoghează cu o tânără subţire, cu ochi albaştri ca un cer de vară şi cu părul strâns într-un coc sobru. Pe care ţi l-ai fi putut imagina, dacă ai ţine neapărat, desfăşurat în valuri blonde, în pregătirea unui moment de dragoste, de nu te-ar fi intimidat absenţa totală de zâmbet. Facial sau măcar în colţul ochilor. Nici reci, nici trişti. Cumva absenţi. Întregul staff are câte un dosar. Fiecare dosar are acelaşi conţinut: scriptul tipărit al programului impus creierului. Înregistrarea 3D a trăirilor acestuia se opreşte la fiecare ieşire din scenariu. Tânăra, îi spun tânără doar în comparaţie cu vârsta medie aparentă a staffului şi doar deoarece e efectiv cel mai tânăr membru al echipei de cercetători, avea, asta e lesne de ghicit, rolul de scenarist. De proiectant al trăirilor induse creierului menţinut în funcţie. Regula era simplă: absenţa din scenariu a oricăror elemente conectabile la orice experienţă a omului care avusese acel creier, atâta cât putuse afla Liana, ăsta e numele scenaristei, având acces prin decizie guvernamentală ultrasecretă, la orice date ale oricăror servicii de informaţii şi la orice date biografice accesabile în general. Tot ce i se inducea trebuia să aibă şansa maximă de a fi inedit. Căci scenariile, convertite în soft generator de impulsuri ce abutisau în centri precis determinaţi ai creierului studiat trebuiau să-l pună în situaţia de a lua decizii spontane, fără baza nici unei experienţe anterioare. Pe cât posibil.

Liana, ai calulat probabilitatea ca până acum toate deciziile creierului să fie identice cu cele ale personajului scriptului tău de bază? Opriseră înregistrarea în plină euforie amestecată cu grijă intensă, a îmbătătorului drum pe creastă. Putem subînţelege că filmul ar fi luat o cale sau alta în funcţie de deciziile creierului pus în situaţiile respective, scenariul fiind arborescent.

Domnule profesor, nu uitaţi că nu-i decât primul test. Am scris deja următoarele 3 scenarii şi am schiţat idea generală a încă 3. Va merita o analiză complexă abia după 7 teste. Iar în ăsta, primul, decizia de luat e simplă. E a unui om responsabil, care cunoaşte în mare locurile dar nu şi harta locală în amănunt. Atât. Despre omul nostru ştiam ca a fost unul responsabil, folosesc trecutul pentru că omul ca om a fost, chiar dacă creierul lui duce viaţa asta vegetativă ca obiect de cercetare. Şi mai ştiam că nu fusese niciodată prim masivul ăla. Unde nici dumneavoastră n-aţi fost. Am verificat. Şi unde un singur coechipier, Robert, care are microbul alpinismului în sânge, mi-a servit ca tester de autenticitate. De fapt acum am testat mai degrabă nu atât echipamentul, cât programul de implementare a trăirilor, ştiţi bine. Da, şi pare să meargă. Bine, continuaţi vizionarea şi notaţi tot ce credeţi că poate face obiect de brainstorming în protocolul experimentului, spuse şeful şi se ridică să plece. Restul staffului, de fapt echjipa de cercetători, căci auxiliarii tehnici nu aveau acces, ajunse odată cu perechea tinerilor căsătoriţi la cortul lor, ba chiar ascultară relatarea euforic-egolatrică a pictorului trădător.

Era ora mesei de prânz. Sala de mese aducea cu cambuza unei nave militare de pază costieră. La acest aspect îşi adusese o contribuţie nu de toată lumea cunoscută imaginaţia mai degrabă virilă a tinerei scenariste. Nici măcar profesorul, şeful proiectului, a cărui încredere o câştigase numai ea ştia cum, ani de zile, cât se copsese şi se articulase proiectul, nu ştia ce şi cât anume din arhitectura laboratorului, inclusiv unele proprietăţi ale echipamentului, izvorâseră din mintea inocentei scenariste. Cel numit Robert, care-i fusese asistent la facultate şi-şi permitea, altfel Liana îşi contrazicea flagrant numele, căci lianele nu au ţepi, pe câd ea avea prea mulţi şi prea invizibili, dar cu viteză de reacţie surprinzătoare, cu care-şi apăra îndârjit un spaţiu interior la care nimenu n-avea acces. Robert, deci, singurul căruia-i permitea să i se adreseze în afara formulelor protocolare oarecum mecanice, fără a-i acorda defel calitatea de prieten, o întrebă în joacă. Dar cu urechile ciulite pe dinlăuntru. Ia spune, Liana, ştim cu toţii că arborii tăi scenaristici sunt secreţi chiar faţă de Prof. E esenţial pentru proiect. Ştim cu toţii c-o să ne plimbi dacă ne atingem de subiect. Dar, cum rolul meu de expert alpin încetează după analiza primului test, redevin coechipier egal în drepturi la tăcerea ta. Numai că ce uiţi tu, sau te prefaci că uiţi şi aici intru în advăratul meu rol, acela de a te feri de a cădea în propriile tale capcane. Ce drakku baţi câmpii acolo, Robinho, mormăi placid Liana, savurând o lingură de salată de frunze verzi, asezonată cu tot soiul de condimente vegetale. Oricât îşi ascunsese alarma. Fostul ei asistent îşi cunoştea marfa.

Aici se impune o mică paranteză. Al cărei rol e de a vă face să vă lunece pe gâtlej platoul narativ pe care vi-l servesc. Închipuiţi-vă pe sobra scenaristă cu un şorţ brodat cu tot felul de legume şi cu o tichie la vederea căreia nici un eventual coechipier mai sobru ca ea, ceea ce era cum nu se poate mai dificil de găsit, ar fi bufnit în râs când gongul bătut cu un ditamai polonicul anunţa masa: un cilindru alb, apretat, ce-i acoperea fruntea înaltă până la sprâncene, pe vârful căruia adăsta o beretă ecosez. Mai lipsea cimpoiul. De fapt nu lipsea, căci Liana ciugulea cam cât porţia unei pisici format mini în timp ce gătea, cântând din cimpoi colegilor meseni. Pretindea, fără o schiţă de zâmbet, că aşa-i vin ideile scenaristice. Robert insistă, fără să se formalizeze.

Liana, toată lumea ştie că perfecţionismul, dacă nu-i cu măsură, e premiza unui eşec mai zdrobitor decât cel determinat de superficialitate. Ori Prof nu-i atent decât la firul roşu, detaliile nu-l interesează. Ştiu că n-ai uitat ce ţi-am spus, la ultimul examen de doctorat, când eram în comisie şi aveam mai multă libertate ca el, care-ţi era conducător. Dumnezeu se ascunde în detalii, mormăi Liana, subliniind citatul cu un refren din highlands. Cimpoiul protestă în felul lui, emiţând o notă falsă. Cine poate uita paradoxurile tale, nesuferitule. Dar privirea ei albastră şi nevinovată nu schiţă nici o urmă de zâmbet. Ce drakku vrei să spui, fotbalist brazilian ratat? Lasă, o să-ţi narez în week end, facem o plimbare. Plimbare, în jargonul alpinstului, însemna o ascensiune la coardă, cu cel puţin o coborâre în rapel, căci laboratorul era bine ascuns , unde credeţi, evident, elementar, dragii mei doctori watsoni, în locul fostei cabane de pe versantul sudic al crestei nordice, acela care cobora în pantă lină spre şes. Un urcuş din ce în ce mai abrupt, care urma să scurteze progresiv replicile dialogului aferent, traversarea crestei şi un mic tur cu desertul unei coborâri în rapel, urcuş pe creastă şi coborât înapoi, în plină noapte, când e timp de şoapte şi când fata putea fi provocată să spună mai mult decât vrea. De 7 luni, de când se îngropaseră în laborator, Liana fusese singura care refuzase, cu ostinaţie, să iasă în week end. Respecta pauza de lucru, se relaxa gătind pentru hămesiţii care se întorceau din excursii. Şi picta. Pe sticlă. Apoi fotografia rezultatul prin transparenţa geamului camerei ei, salva imaginile într-un folder triplu codat, după care transforma geamul mâzgălit în pulbete, cu ajutorul unui mojar de alamă, introdus în laborator prin contraband. Când era singură că n-o vede nimeni, adică în nopţile cu lună nouă, se furişa în afara incintei şi îngropa pulberea de sticlă colorată, cântând o arie de veselie tristă. La cimpoi. Robertinho, rezervă eternă a campioanei statului Minas Gerais, ce vrei tu de la mine? Doar nu să mă seduci, ai avut atâţia ani ocazia, nu-s genul tău, nu eşti genul meu. Să mă educi iar ai avut ocazia şi-ai ratat-o, nu că n-ai fi încercat. Să mă traduci? Neneneeeee, nu ţine. Dar fata porni în pas vioi, spre nord.

Zis şi făcut. Vom reda, rezumativ, în format narativ, discuţia care-i aduse Lianei corectiva de care nu ştiuse că va avea nevoie. Fată dragă, fraierii ăia sunt burduşiţi de ştiinţă dar au vârsta emoţională incertă. Prof i-a ales deliberat dintre candidaţi pe un criteriu inteligent. Habar n-au de literatură, deci habar n-au de natura umană. Pe scurt, habar n-au de viaţă. Sunt competenţi în analiză logică, unii chiar în analiză psihologică, dar tu şi cu mine ştim că atunci când e s-o dea în bară dpdv uman psihologii cu schemele lor o dau cel mai tare în bară. Nimeni nu va observa micile tale şmecherii scenaristice. Tu i-ai lăsat personajului indus subiectului nostru o grămadă de mici libertăţi în ce priveşte reacţiile emoţionale inobservabile, iar din restul  personajelor ai făcut roboţi. Dar cum drakku te-ai prins, replică Liana cu un început de alarmă în voce. Simplu. Am comparat relaţiile dintre cele două perchi de soţi. Dacă femeia fără antrenament montan e schematică, cea pe care personajul o numeşte cu discretă tandreţe căpriţa lui e pur şi simplu mută. Dar cu rol catalitic. Scenariul pute a artefact. Nimeni n-o să observe lipsa de consistenţă, de realism, toţi, Prof în fruntea lor, vor nota sârguincios deciziile logice ale personajului, nimeni nu va fi atent la reacţiile lui emoţionale, cu atât mai puţin la neverosimilitatea contextului. Şi ce, egoismul pictorului ţi se pare artificial, ratangiule de Robinho, ricană fata. Nici vorbă, ăla e cel mai coerent şi mai realist personaj. Literar vorbind. Misterul e altundeva. Unde, jmechere, îşi permise blonda, acum cu pletele strânse sub o bandană albă. Cheia psihologiei tale ca scenarist e tocmai în asemănarea comportamentală între cele două gemene şi soţia tânără a personajului. Privite de pe creastă cu ochii celor 3 mai în vârstă, se confundă în zare. Asta nu înseamnă nimic în sine. Dar faptul că în scenariu nu e nici o vorbă despre ce simte o mamă, oricât de văicărită, privindu-şi odraslele la limita vizibilităţii, că grupul de avangardă numit tandru şi cu humor al căpriţelor e văzut doar cu ochii personajului, ei, bine, asta ascunde ceva. Păi nu personajul ne interesa, deşteptovici? Nu contează, insistă implacabil Robertinho. Aici e ceea ce tu ascunzi. Ce ascund, ţâşni replica, iar bărbia fetei luă direcţia agresiv orizontală. Ascunzi propria ta implicare emoţională. Robert, e primul meu scenario, rosti fata cu un suspect ton de elevă de pension. Următoarele vor fi mai profesioniste. Lasă vrăjeala. Amândoi ştim că puteai evita jocurile astea. Am verificat doar, omul al cărui creier îl studiem n-a urcat în viaţa lui pe munte, tot ce ştim despore el n-are legatură cu scenariul, asta e beton. Dar ai dezvăluit, nu tuturor, ci doar mie, şi fără să vrei. Ai crescut sub ochii mei, puştoaico, mă uit la tine şi ce văd? Ia priveşte. Şi fostul asistent îi arătă 2-3 imagini în care Liana cobora în rapel. În CVul tău nu scrie, dar tu nu faci sportul ăsta prima oară. M-ai ademenit, nemernicule, fulgeră fata. Liana, de ce scenariul nu dă decât două nume, al pictorului şi al personajului nostru şi de ce ai lăsat impresia că prenumele Mihuţ e semnificativ? Pentru autenticitate. Bleah. Pe fetele gemene cum le chema? Dar pe căpriţa mai mare, soţia personajului? Căci l-ai pus să-i repete numele la nesfârşit spălându-şi păcatele în apa râului, de ce a rămas secret? Liana lăsă genele să-i cadă peste ochii albastru transparent, ziua fusese la fel de rarissim de senină ca-n scenariu, umbrele nopţii îi ascunseră privirea. Doar un tremor uşor o trădă. Necruţător, Robert întră în rolul personajului de operă şi-i proiectă altă imagine. Pe care nu-uşi putu explica cum făcuse Robert Diavolul să-i spargă simultan triplul cod şi cea mai intimitatea cea mai adâncă. Era una din fostele picture pe sticlă: un autoportret în oglindă, imaginea reflectată fiind în culori complementare. Liana, cum a chemat-o pe sora ta geamănă şi de ce nu scrie despre ea în nici o bază de date în care apari? Cristina, şopti neauzit fata. Iată de ce te-ai identificat, fără să vrei, cu personajul. La 10 ani, după ce valurile emoţionale ale acelui drum s-au potolit, nu te-ai putut împiedica să te gândeşti mai mult decât voiai, la omul care v-a scos pe drumul ăla îngrozitor de lung şi obositor, dar lipsit de riscuri. Mai ales după ce sora ta geamănă a pierit într-un accident stupid, ca toate accidentele. Ai recuperat instinctiv frânturi de conversaţie între adulţi şi ai hotărât, în sinea ta, ce vei studia. M-a mirat puţin, fără a-mi atinge vanitatea, sunt omul echilibrat şi ironic pe care-l cunoşti, dar nu putea să nu mă mire că ai luat de bună atenţia discretă cu care te-am urmărit. Fară să-ţi pese. Acum e limpede. N-aveai nevoie. Toată viaţa ai simţit, undeva, in zilele când cerul e limpede, fără pic de nor, în nopţile cu lună plină, aripa protectoare, diafană, a acelui om. Să retrăieşti ziua aia prin intermediul subiectului nostru de experienţă, pătrunzându-i emoţiile subconştiente, ţi-a dat ce încă nu aveai, Liana. Curajul să continui.

De ce, Robinho, de ce crezi aşa? Pentru că pătrunzând, pe cont propriu, prin intermediul creierulului ce răspunde doar la stimuli inteligent programaţi, în sufletul acelui om ţi-ai recuperate virtual sora pierdută. Toc circul de-a bucătăreasa pe un vas al pazei de coastă acoperă micul tău cult păgân şi te stimulează, psihologic, să te socoţi soldat al propriei cauze.

Mai erau cam 314 metri până la laborator. O vreme tăcură. Exact înainte de a intra, Liana îşi regăsi toată siguranţa în voce. Robertinho, n-oi fi tu prost, n-oi fi tu singurul din echipă care citeşte literatură, dar n-aveai nici o şansă să intuieşti sentimentele mele faţă de acea pereche decât într-un singur caz. I-ai cunoscut şi tu, fotbalist brazilian ratat ce eşti. I-ai cunoscut altundeva, altă dată. Robert nu răspunse. Intrară în incinta laboratorului, îndreptându-se cu paşi neauziţi, fiecare către camera lui.