UTOPII ELECTORALE

Tema legislaţiei electorale şi a logisticii electorale pentru cetăţenii extrateritoriali am abordat-o până acum doar pe teren forumistic. Pe e-grupuri, când funcţionau, pe facebook, singura reţea de socializare la care particip – cât particip – de când e-grupurile au cam căzut în desuetudine. Că o abordez acum ţine pe de o parte de agenda adoptată pe facebook, pe de alta de momentul conjunctural al abordării ei de alţii, tot acolo. La nivelul publicistic al blogului, voi încerca s-o tratez dacă nu exhaustiv, cel puţin la nivelul meu maxim de amploare. În sent termodinmic al cuvântului. Dincolo de aspectele punctuale abordare de interlocutori. Odată şi odata trebuia să-i vină rândul.

Întâi de toate, reprezentativitatea bazată pe mecanisme electorale nu e legată indisolubil de democraţie. Încă din preistoria organizării tribale – care, vai, s-a revitalizat, într-un fel sau altul, semnificând degradarea structurală a societăţii -, stratificarea microsocială, la nivel de trib, decantarea puterii reale, s-a derulat printr-un amestec spontan de asumare individuală şi de electivitate. A fost prima deviere de la organizarea socială riguroasă din lumea animală. Din ce în ce mai cunoscută, aceasta din urmă, la nivel public, datorită progreselor etologiei şi a diseminării publice a conceptelor acestei discipline biologice. Pe masculul alfa nu-l alege nimeni, el se impune de la sine, asigurând funcţionalitatea grupului iar organizarea acestui grup animal bazată pe funcţia asumabilă de mascul alfa asigură inclusiv decantarea genetică. În limbaj colocvial, liderul unui grup animal e acel exemplar capabil de a-şi impune autoritatea, iar zestrea lui genetică e diseminată prin femele în defavoarea masculilor mai puţin eficienţi. Pe scurt, în lumea animală, structurile sociale asigură automat – prin selecţie – şansele maxime grupurilor de familie şi, mutatis mutandis, speciei ca atare.

În ce priveşte raţiunea adâncă a abandonării acestui automatism la specia umană, şirul conceptelor explicative n-a depăşit, la cea mai riguroasă analiză, nivelul descriptiv. În alte cuvinte nimeni n-a reuşit să găsească un răspuns unanim accetabil la întrebarea dece e aşa la specia umană? Sigur, pot fi contrazis, citându-(mi)-se o grămadă de concepte, începând cu cel religios. Dar nici o explicaţie nu rezistă analizei critice din partea tuturor concepţiilor.

Am luat-o cu mult înainte de paşopt? Ei, şi? Un cadru cât mai complet face ca subiectul să devină punct focal. Să concentreze privirea. Oricum primele structurări ale triburilor – lider, sfatul bătrânilor – n-au avut nici o bază electivă. Decantarea a fost spontană. Dar, de la un nume nivel de complexitate a structurii tribului, odată cu mărirea naturală a volumului acestuia, câte un mic lider sau înţelept al unui microgrup s-a văzut împins de ai săi la nivelul sfatului bărânilor. Un embrion al funcţionării voinţei publice. Progresul, fie el social, fie tehnologic, fie cultural, a fost multă vreme lent. Prin valorificarea acumulării de experienţă. Poate că aşa va fi învăţat omenimea (nu omenirea) să adauge promovării spontane a bătrânilor fiecărei familii în sfatul bătrânilor, ca embrion instituţional.

La originile sale, parlamentul nu era nicidecum o structură deliberativă. Ci, definit pe baze electorale, oricum primitive, nu avea decât rolul de a difuza în regat voinţa regală. Un pandant al instituţiei create de primii regi plantageneţi, justiţia regală itinerantă, curia regis. Denumirea-i provine de la faptul că, atribundu-i-se o sală, acolo vorbeau. Camera superioară, a lorzilor, a avut la început un rol strict judiciar. Era instanţa unde se aplica principiul judecării unui senior feudal de către egalii săi. De unde denumirea generică de pairi, respectiv camera pairilor. Atribuţiile legislative au fost primite în timp. Rolul politic al parlamentului şi-a avut apogeul în conflictul cu tendinţa absolutistă a regelui Charles I Stewart (scris deja Stuart de englezi), soldat cu executarea acestuia din urmă. Partidele au apărut, sub formă embrionară, în următoarea jumătate a secolului XVII. Cu nume derivate din porecle reciproc atribuite: whig fiind prescurtarea cuvântului wigamores, tărani puritani din vestul Scoţiei, tory însemnând bandiţi irlandezi. Cum am mai scris aici, principiul modern al unui guvern responsabil în faţa parlamentului fu descoperit spontan din cauza necunoaşterii limbii engleze de către primul rege hanovrian, George I.

Precizările contextuale, ca peliminarii la un demers vizând legislaţia electorală, le-am socotit necesare. Pentru a argumenta caracterul inerent censitar al acestei legislaţii de-a lungul primelor cel puţin 2 secole de funcţionare, până la adoptarea unanimă a votului universal. Deloc neinteresant, desemnarea viitorilor parlamentari, în urma unui sistem selectiv, de reprezentare în trepte, presupunea o primă etapă de vot aproape universal. Baza fiind satul, cu celuele sale sociale – familiile. Luate ca unitate. Votantul, care definea reprezentanţii – cu rang de cavaleri, mica nobilime provenind din vechea castă militară din feudalitate – din următoarea treaptă de selecţie, era, prin definiţie, şeful natural al familiei. De la nivelul de reprezentativitate ulterior, votul, deşi efectuat individual, avea un caracter censitar implicit. Determinat prin însăşi nivelul social, deci implicit economic, al electorilor şi al aleşilor, până la nivelul viitorilor parlamentari. Dar, până la cristalizarea primelor embrioane de partide, natura votului nu era definită explicit prin lege.

Peste 2 secole, când definirea divanurilor ad hoc, în urma intrării problemei principatelor pe agenda europeană s-a făcut printr-un vot cu o anume componentă de largă reprezentativitate (Moş Ion Roată era tăran), legislaţia electorală, iniţiată de regimul principelui unificator Cuza, fu definită sistematic, pe baza constituţiei din 1866, consecutiv urcării pe tron a locotenentului principe Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, devenit domnitorul Carol I. Pe baze censitare. Censul era ineluctabil. Întâi de toate datorită înapoierii istorice a majorităţii rurale a populaţiei. Dar diferenţa sistemului censitar din Româia ultimei treimi a secolului XIX şi cel din Anglia secolului XVIII era nu numai de nuanţă, ci, mai ales de mentalitate funciară. Censul sistemului din România era definit pe baza nivelului proprietăţii, pe când cel anterior englez fusese definit pe baza venitului din respectiva proprietate. Chiar dcă acest venit era codificat şi, în esenţă, echivalent în ambele ţări, cu diferenţa inerentă dintre apusul şi răsăritul Europei. Astfel legislaţia electorală engleză a putut fi susceptibilă de reforma din 1832, care a permis lărgirea corpului electoral pe baza scăderii drastice a nivelului de venit pentru atribuirea dreptului de vot. Astfel ajugerea la votul universal a putut fi aproape sincronizată în Europa. Cu o diferenţă care cuprindea anii marelui război. Căci mişcarea sufragetelor avu perioada ei de maximă intensitate spre finele secolului XIX, iar în destule ţări, între care şi România, votul universal fu una din urmările războiului mondial. Numit în această din urmă ţară Războiul pentru Întregirea Neamului.

Reformele electorale succesive din Anglia au fost necesare sub presiunea schimbărilor sociale, determinate de industrializare. Că au luat în ţara insulară forme originale, ca majoritatea instituţiilor englezeşti e firesc, dar excede subiectul nostru. Ce mai e de notat e că, de regulă, o ţintă politică dezavantajează în primul rând curentul care va fi promovat-o. Fu cazul liberalilor, care au militat consecvent pentrru votul universal.

Există în istorie ciclicităţi, există şi ireversibilităţi. Ciclicităţile sunt fie pure, precum moda, fie mai ales în spirală dialectică. Dar mersul societăţii umane spre populism pare ireversibil. Am pus populism şi nu democraţie, căci democraţia, la nievl principial, e un sistem riguros şi raţional. Mai mult, compatibil cu legile naturii. În particular cu evoluţia biologică extinsă. Populismul e demagogic.

Dar, dacă nu se poate reveni, de pildă la feudalism, fie într-o formă imaginabilă compatibilă cu spirala dialectică, stratificarea societăţii are loc discret. Şi cu atât mai demagogic. Mai mincinos. Populismul gregar convine de minune puternicilor din spatele scenelor. Marele public, de regulă ignar, instinctual, e materia primă comodă a managementului manipulativ. Votul universal a devenit un fetiş. A-l contesta acum ar fi considerat, nu fără o ipocrizie mutuală şi tacit asumată, ca erezie.

Dar să examinăm la rece această erezie. Două sunt principiile generale, larg ignorate, nu numai de marele public, ci mai ales de straturile pe care le numim intelectuale. Dar care sunt, privite prin aceeaşi optică iconoclastă în cadrul căreia vom dezvolta ipoteza alegerilor postuniversale, fractodocţi. Adecă cel mult semidocţi. Poate sfertodocţi etc. În medie fractodocţi. Unul din cele două principii e inevitabilitatea spiralei dialectice. Orice observator rezonabil, chiar fără pregătire filosofică, va avea rezerve în a contesta obiectivitatea spiralei dialectice, dar va discuta întrunirea condiţiilor de declanşare a ei. Concret, în cazul alegerilor, aceştia or replica: poate e legic să vină ceva după votul universal, dar momentul acestei cotituri e acum, au mai târziu? Răspunsul e că acum structurarea social-politică e nevoită să se definească într-un moment de suprapusă criză existenţială: explozia părerismului, favorizată de multiplicarea posibilităţîlor de expresie, sincronizată cu eşecul relativ al formelor politice clasice, acutizarea dezechilibrului economic şi al repartizării resurselor, 99% dintre acestea fiind deţinute de 1% din populaţie şi, peste toate, sincronizarea unei noi năvăliri barbare cu epuizarea biologică a civilizaţiei căreia îi aparţinem. Şi care rămâne sursa majoră a tehnologiei. Contraîntrebarea e dacă acumularea acestor crize e suficientă sau nu pentru un salt ideatic major, care să impună forţarea segmentului ulterior al spiralei dialectice în materie electorală.

Dacă puterea analitică nu ne lipseşte fundamental, fără falsă modestie, lipsa majoră e în domeniul inputului. Nu numai că nu avem informaţii suficiente, dar informaţiile pe care le avem, precare oricum, nici măcar nu sunt sistematizate, încadrate în modele matematice. Aşa că vom explicita modelul unei reveniri dialectice la votul censitar, adaptat la realităţile şi la mentalitatea zilei de azi, presupunând că aceasta nu se va schimba radical în următoarea generaţie. Deci până pe la jumătatea secolului în curs.

Să procedăm prin eliminare. Censul proprietăţii funciare, care, inventat în Anglia finelui societăţii feudale, mai funcţiona în Româia ultimei treimi a secolului XIX, e exclus din capul locului. Nu e numai caduc, e complet decuplat de la realitatea sociopolitică şi culturală de mai bine de un secol. Asta la modul obiectiv, separat de intensul siaj al inerţiei socio-psihologice, agregat în jurul ipocriziei sociale. Dacă comparaţia n-ar fi de prost gust, am spune că ciozvârta de carne aruncată fiarei carnivore nu mai poate fi recuperată. Exit censul funciar.

Din discuţiile pe tema asta cu alţi interlocutori, altfel în mare parteneri de polemici cordiale, dar destul de deschişi mental pentru a analiza la rece nevoia de principiu de diminuare până la eradicare a mizeriilor votului universal. Discuţii care, pornind de la evidenţa epuizării efectelor pozitive ale votului universal, care a devenit mai mult decât o frână a dezvoltării sociale, chiar un element reacţionar, se blocau prompt în faţa identificării unei alternative viabile. Cens, da. Dar de ce natură? Censul funciar ar fi o întoarcere în trecut, e nevoie de un criteriu care să rămână actual, adaptat la realitate şi valid cel puţin până către finele secolului. Un prieten sugera censul valorii IQ. Nu merge. Una că maturitatea şi iresponsabilitatea votului nu se corelează liniar cu IQ, dar mai ales că IQ e definit pentru modelul occidental de educaţie. Aplicat la populaţiile africane, a dat rezultate dezastruoase. Oameni extrem de inteligenţi au ieşit cu parametru IQ total irelevanţi. Psihologia a făcut progrese semnificative în definirea inteligenţei, dar e încă forte departe de înţelegere aunor mecanisme susceptibile de a echivala prin cuantificare inteligenţe structural diferite. Iar globalizarea nu aşteaptă. O perioadă mai lungă sau una medie vor trebui să operăm cu criterii intuitive de apreciere a inteligenţei în comunităţi muticulturale. Aşa ca eventualul criteriu IQ ca cens electoral e încă mai nepotrivită decât censul funciar.

Aici e locul unei dezbareri reale, serioase şi responsabile. Ca blogger quasianonim, cu un număr ridicol de mic de comentarii, nu pot avea pretenţii să lansez o problemă majoră, pe termen lung. Cu atât mai puţin îmi pot permite să n-o lansez. Reacţia aşteptată ar fi, întâi de toate, întelegerea problemei, apoi acceptarea ei şi, eventual, exprimarea unui număr de soluţii. Oricât de neadecvate. Dacă s-ar amorsa o dezbatere, şansa identificării unei soluţii, constând în definirea unui cens functional, ar creşte. De la zero la insignifiant.

Soluţia mea e una simultan logică, raţională şi teribil de incorectă politic. Nimic de mirare, un mare procent din soluţiile incorecte politic – la problem reale -, sunt logice şi rationale.

Pentru a fi admis ca participant la traficul rutier, ca şofer, condiţia necesară – nu neapărat 100% suficientă – e dovada instituţională că ai o şansă rezonabil de mică sa fii pericol public. Pe baza unui examen promovat. Ca să fii strungar, neurochirurg sau chiar solist popular ai nevoie de o calificare certificată cumva. Care-ţi atribuie un anume statut. Din ce în e mai multe activităţi umane specifice s-au profesionalizat, iar numărul lor creşte, chiar informal. Termenul pacient profesionist e, deocamdată, o metaforă nu complet lipsită de sens. Dezvoltatra scială în sensul ăsta merge. Dece n-ar fi recunoscută socialmente meseria de cetăţean? Codificată, ca nivel de cunoştinte specifice, certificate şi verificate periodic. E nevoie, petru un asemenea salt în mentalitate, de un efort sistematic, tenace şi neîntrerupt. Făcut de acea minoritate conştientă şi responsabilă. Odată atins acest palier odată achiziţionat acest concept la nivelul automatismelor echivalente cu tabla înmulţirii, virusul pandemigen al corectitudinii politice ar dispărea de la sine, iar problema definirii censului electoral ar deveni transparentă. Ar fi de ajuns ca fiecare cetăţean doritor să voteze (votul e un drept, dacă ar deveni o obligaţie ar fi un instrument totalitar) să participe la o instruire simiară şcolii de şoferi. La absolvirea căreia să capate un certificant de votant. Clasficicat, precum licenţele de conducere auto, pe un număr de categorii. Un omolog al dreptului de a condce bicicleta ar putea căpăta un coeficient egal cu 1. Iar un omolog al dreptului de a conduce un TIR ar putea căpăta un coeficient egal cu 5, să zicem. Suma voturilor pentru opţiunea x ar fi atunci o sumă a coeficienţilor, nu suma voturilor ca atare. Opţiuea x ar fi susţinută – şi ar merita, imo, susţinerea asta – mai mult decât opţiunea y, care ar avea 17 voturi în plus, dar cu 37 puncte ponderale în minus.

Descriminare!, ar clama sonor adepţii corectitudinii poitice. Dar permisele de conducere pe categorii, admise automat, pe baza managementului riscului şi al răspunderii nu-i discriminare? Este! Una acceptată automat. Saltul mentalităţii pentru a considera automata şi această discriminare raţională va cere, probabil, dacă va abutisa vreodată, cam un secol. Dar înţelepciunea chineză spune că un drum de zece mii de li începe cu un pas.

Şi acum, după o plimbare prin zona încă utopică (dar raţională, ca unele utopii), să revenim la o realitate imdiată a legislaţiei electorale. Voi face abstracţie de tot ce ştiu despre sistemele din alte ţări. Presupun că nu ştiu nimic. Şi schiţez, în continuare, sistemul pe care-l consider cel mai rational. Dreptul la vot ar trebui să fie condiţionat nu atât de cetăţenie, ci, mai ales şi obligatoriu de plata taxelor. Care e, explicit sau implicit, sau ar trebui să fie, fundamentul drepturilor cetăţeneşti. Acolo unde plăteşti taxe, acolo ai drept de vot. Acumă, că există, între unele ţări, convenţii împotriva dublei impuneri, există. O primă condiţie pentru fundamentarea unui sistem echitabil şi raţional de vot este generalizarea imposibilităţii dublei impuneri. Să nu plăteşti, adică, taxe, decât într-o anume ţară. Cea natală sau oricare alta care te admite. A nu putea plăti taxe decât într-o tară şi a lega dreptul de vot de plata taxelor, ar asigura că dreptul de vot nu se poate exercita decât într-o singură ţară. Ai păstrat cetăţenia dobândită la naştere, dar ţi-ai exercitat dreptul la liberă circulaţie şi la muncă. Trăieşti legal în altă ţară, unde îţi câştigi existenţa prin muncă. Atunci fie plăteşti taxe acolo, şi votezi acolo şi numai acolo. Prin exercitarea libertăţii de a-ţi câştiga existenţa în altă ţară şi opţiunea de a plăti taxe acolo, o legislaţie electorală raţională şi riguroasă va considera automat că ai renunţat voluntar la exercitatea drepturilor electorale în ţara ta natală. Dacă trăieşti şi munceşti legal, dar nu plăteşti taxe, în schimb le plăteşti în ţara de origine, OK, tu ai dreptul să votezi în ţara ta, iar instrumentele gvernului acesteia au datoria să-ţi asigure condiţii rezonabile să-ţi exercitezi acest drept. Ce înseamnă rezonabil, e o discuţie tehnică, a cărei epuizare ar depăşi spaţiul articolului. Să admitem că, aşa cum am precizat cele de mai sus, în mare, pe baza rigorii şi raţiunii, şi asemenea amănunte se pot stabli raţional. Pe baza unui raport just şi controlat între drepturi şi obligaţii. Votul nu e o obligaţie, ci un drept. Iar pentru a ţi-l exercita esti dator să faci un efort rezonabil. Iar instrumentele statului au obligatia să nu-ţi ceară un efort exagerat.

Implicit, extrateritorialii care-şi iau răspunderea să trăiască ilegal în fara graniţelor ţării natale, n-ar trebui să aibă nici o pretenţie să voteze. Fără rabat. Dacă legalitatea e rezonabilă, iar nu abuzivă, represivă, atunci civilizaţia începe de la respectarea legislaţiei.

Sigur că e o porţie considerabilă de utopie şî în acestea din urmă. Şi mai sigur, nu numai adepţii corectitudinii politice, dar mai ales grupurile de forţă care manipulează populaţia extrateritorială, un foarte util rezervor de voturi, ar reacţiona vehement împotriva acestor principii utopice, indiferent de asimilarea coerenţei, echităţii, logicii şi sănătătii lor. Mă aştept la o reacţie publicăla fel de neglijabilă ca la toate articolele. Ceea ce nu e un motiv să încetez a scrie. Dar un lucru e clar. Fiecare reacţie visceral contestatară va conta ca un argument pentru. Iar fiecare opinie contrară, care ar sesiza fisuri logice şi le-ar colmata cu argumente irefutabile, ar ameliora acest demers.