Suceveanul George Savu a publicat, sub numele originar, volumul de versuri Facerea Poeziei, în 2005, la editura Teocora şi romanul Profana scriitură, doi ani mai târziu, la editura Raluca. În 2009 şi-a asumat un pseudonim provocator: Viktor Latunski. Dovada unui humor curajos, fără ostentaţie. Ca şi cum ar spune nu-s Maestru, nici măcar Margareta, mă puteţ urî, dar nu mă puteţi ignora. Stabilit undeva aproape de Bucuresti în centura semirurală. Este membru al grupului poetic Qpoem, inventat şi păstorit de poetul Călin Vlasie, de la înfinţarea acestuia, pe 11 noiembrie 2015. Nimic mai firesc decât publicarea unui al treilea volum, de către editura Paralela 45, în 2016. Editorul cumulând funcţia de redactor de carte. Titlul volumului e la fel de chisnovatic: Exerciţii de spart coaja muzei.
Iată ce spune criticl Al. Cistelecan: Viktor Latunski scrie pe n principiu de vervă şi dintr-un spirit irepresibil parodic (uneori lăsat să se zbenguie în pure performanţe). Baza lui e o poetică ludică, pe linia intrasabilă dintre umor, ironie (mai ales autoironie) şi sarcasm, linie trecută nonşalant în toate părţile. Mixaje discursive, jocuri de cuvinte, aluzii, referinţe întoarse pe dos şi mai cu seamă un ritm tonic, aproape euforic, al caircaturalului ca viziune constituie marca – dar şi masca – ţinută la secret în aceste Exerciţii de spart coaja muzei. O poezie care merge în provocare inteligentă, dar calcând cu grijă peste un fond de fragile.
Nici vorbă să cauţi, în doar 78 pagini de text, vreun contraexemplu. Te-ai descalifica. Portretul fiind coerent şi complet, seducător pentru cititorii de spirit, nu ţi-ai putea exercita conduita polemică decât căutând ceva în plus. Măcar o trăsătură de condei.
Ei, bine, valorificând libertatea lecturi, cred că am găsit. Indiferent dacă cel care şi-a asumat pseudonimul odiosului personaj bulgakovian se va fi gândit sau nu. Dacă lista mijloacelor e corect alcătuită (deşi s-ar cam potrivi mai multor confraţi ai autorului, din mai multe epoci), întrebarea – pe care criticul citat nu şi-o pune – a quoi ça sert? Humor? Fără îndoială. Subţire. Subtil. Ironie? La fel. Autoironia mai trebuie căutată, e dozată, nu ascunsă, dar nu funcţionează dacă se abuzează de ea. Sarcasm? Hm… dar cum se face că lipseşte diagnoza satirei? Există laturile observate ale spiritului fără obiect focal? În sine? Ar fi un exerciţiu gratuit. Dar mai ales satira nu există fără ţintă. Iar o bună parte din poemele semnate Viktor Latunski par să aibă una. Dar cum s-o definim? Tradiţia cultului? Cutuma? Poetul e stăin de acea doză de uscăciune (cum să-i spun altfel fără riscul unor replici ofensate) sesizabilă la unii dintre atei, fie ei spirite strălucite. Străin, în egală măsură de mentalitatea globalist-progresistă, explicit anticreştină. Atunci ce satirizează poetul? Poemul vindicativ (pg. 38) e dedicat unor confraţ bigoţi:
De vreme ce vânzolirea voastră
este prea mare, cum gree vi-s şi păcatele
făcute cu voie, cu vorba cât şi cu pana
astăzi veţi da un extemporal fulger
la materia „Atelier Biblic”.
Şi totuşi, o spune fără echivoc:
De două mii de ani
Plătesc din greu
Cu holy card.
Are şi un anume dialog cu divinitatea. Mai rafinat decât cel al lui Arghezi, mai puţin blând decât al lui Grigore Vieru. Una peste alta, capitolul referirilor la dimensiunea spirituală nu e lipsit de ambiguitate.
Dincolo de acest calup neformalizat, ludicul, cu celelalte atribute semnalate, îşi păstrează forţa, dar se disipează. Dar mai nimic nu scapă nluat în tărbacă. O ars poetica propriuzisă n-ar fi, dar poemul eseu fără virgule (pg. 57) joacă rolul unui cuprins tematic. Iar mai încolo, cel mai săltăreţ, în formă rimată, este La steaua… lui Gil. Terminat cu excelentul joc de cuvinte: Azil vedem şi-n UE!
Spre final, un exerciţiu de utilizare flamboyantă a regionalismelor de dincolo de Prut: pisatelniţa de proşaite a Ludmilei către Evghenie*. Asteriscul explică fă echivoc: cu expresii din monumentalul dicţionar moldovenesc-român. Dar finalul-final ilustrează zicerea din jocurile copilăriei: urma scapă turma: poem de dat tuturor postacilor postmodernişti.
Odiosul critic ce distrusese opul Maestrului ne oferă, paradoxal, o lectură pe cât de savuroasă, pe atât de corosivă.
Addendum: Sâmbătă 20 octombrie, premieră la Teatrul Dramaturgilor Români: Călătoarea şi Shakespeare, de Lucia Verona. Regia Ruxandra Bălaşu. Cu Marius Bodochi – Shakespeare, Monica Davidescu, în rolul călătoarei, Pavel Bârsan – Directorul, Dana Voicu – regizoarea şi o serie de actori tineri. O comedie satirizantă a industriei spectacolului. Rolul directorului dă culoare spectacolul, plin de perifraze şi elemente argotice. Mi-am amintit de două spectacole străvechi, Take, Ianke şi Kadîr, unde actriţa juca rolul Anei şi de altul, anul umrător, cu o piesă de Havel, în care Marus Bodochi juca rolul Forstka (Faust în cehă). Ambele în două săli are Naţionalului.
Related Articles
No user responded in this post