CEI CARE DANSEAZĂ

E prima ocazie când exerciţiul de lectură se referă doar la o parte a unei cărţii. Altfel spus, o carte va cere două abordări. Cei care dansează, de Andrea H. Hedeş, Editura Neuma, 2022. Dece? Subtitlul este eseuri. Probabil cea mai cuprinzătoare formula compoziţională imaginabilă. Înpaginile preliminare, autoarea oferă compoziţia chimică a colecţiei de texte: Volumul adună scrieri publicate între 2017 şi 2021în paginile revistelor NEUMA, România Literară şi Steaua.

În propria revistă – a cărei geneză, alături de editura eponimă e notificată în primul text – autoarea semnează prin definiţie Editorialul şi, din când în când, interviuri, prezentări ale unor poeţi străini şi unele cronici literare. Adecvate structurii volumului sunt, evident, editorialele. Pentru raportorul lecturii, apare o problem. De la început şi iată că s-au adunat 28 numere duble, am prezentat, pe blogul personal, la modul succint, fiecare număr. Cee ace necesita lectura şnur a acestora. Editorialul e un text din aproximativ 40. Azi îl citesti, dar peste 6 luni s-a cam piedrut din memorie. Precum mai toate celelalte din fiecare număr. Aşa că avertizarea citată mai sus cere abordarea duală. Mai ales că, spre ruşinea mea, nu apuc să citesc in extenso toate numerele Românei literare.

Cât despre Revista clujană Steaua, în anii 70 eram abonat. Formatul actual nu prea are legătură cu cel de atunci. Bref, sunt determinat să iau conţinutul volumului tale quale. Partea finală, care e subiectul actualului raport de lectură – căci nu e o cronică stricto sensu – se constituie ca un spectacol final de magie. Cu dezvăluirea, sui generis, a praxei de laborator literar.

Când scrie, autoarea are în dreapta o ceaşcă cu cafea şi în stănga pisica. Nu o pisică. Pisica. Deci un personaj mai mult decât familiar. Căci se aşează singură la locul ei. Deci păstreaază o comunicare singulară cu fiinţa autoarei. Nu ştim dacă în alte ipostaze, dar îmi place să cred că numai când autoarea scrie. Intuiţia acestei presupusei unicităţi mă trimite, ca citator, la două momente.

Am dat întâmplător peste prima cronică autonomă a unei cărţii a mele. Dincolo de uimirea declanşată de puterea de pătrundere a autoarei cronicii, Curios, am săpat în jurul numelui respective. M-a impresionat forţa frazei de autodefinire. Am uitat formularea, dar în rezumat ideea era eu scriu pentru că am nevoia să scriu. Ideea a surmontat un număr de ani pe care nu e cazul să-l precizez şi iat-o acum, în eseul final al cărţii, exprimată plastic. Ba chiar urmează mărturisirea că scrie ascultând piese specific de muzică, în căşti. Are câtece pentru scris cărţi şi cântece pentru scris cronici. Pentru cititorul care sunt şi care o urmăreşte de la lectura acelei cronici (nu precizez numărul de ani), formulările îmi confirmă propriile concluzii. Merg chiar mai departe. Proza, cea pentru copii y compris, au farmecul, panaşul şi originalitatea lor lor. Dar în esenţă, piesele musicale însoţitoare ale scrisului, cu telepatia pisicii cu tot, au efectul maxim la cronici literare.

Pisica. Unde mă trimite pomenirea pisicii? Cu ani în urmă, utoarea acestei cărţii avusese ideea unei antologii de proză scurtă construită în jurul unor pisici. În aceste ultime eseuri mai spune că n-a scris toate cărţile la care se gândise. O carte cu pisici, ca antologie adunând contribuţiile unor autori, îşi va găsi sau nu locul, odată.

Nu e cazul să precizez piesele musicale pe fondul cărora a scris cartea cutare sau cutare. Cartea de care vorbim e scrisă pentru cititorii care i-au citit in general cărţile. Mai ales ca unele piese îmi sunt necunoscute, altele nu tocmai familiare. Mai ales că am scris una din primele mele piese de proză (o, tempora…!) când credeam că un anume concert pentru chitară rece se reducea doar la partea lui a doua, adagio… dar sper ca cititorii acestui raport de lectură să facă experienţa. Recitind cărţile pomenite pe fondul pieselor musicale respective.

Mă întrebam care să fie rostul etalării listelor de cărţii, de filme şi de piese musicale preferate. Dincolo de originalitatea, mereu originalitatea selecţiei, finalul textului e subtil. Listele sunt pretextul de a le grupa în cee ace autoarea numeşte grădina ei secretă. Sigur, de gustibus et de coloribus non disputandum. N-am dece pomeni elegeri personale, care să încurce pe cele ale autoarei. Îmi pot permite doar o mica nedumerire. Cartea aleasă din scrierile lui Alessandro Baricco e memorabilă. Dar cum a sari pe lângă, nu peste Novecento?

Decupajul textelor eseizante e relativ. Trecerea de la tonul de editorial la cel confesiv e gradual. Mă voi opri aici, pentru subliierea a cee ace am numit demontarea magiei. Partea a doua, când îi va veni rândul, va fi mai extinaă