NEPOVESTE

A fost odată, ca niciodată…

A fost odată o fiinţă extraterestră. Care a luat, pentru a-şi îndeplini misiunea pe Pământ, formă umană. Ca fiinţă umană nu avea cum să nu fie una excepţională. Care apar pe lume mai rar decât odată pe secol. Trece, uneori, câte un veac de singurătate a lumii între două apariţii, pe Terra, a unor asemenea misionari. Ca povestaş, nu pot şti dacă Melchiade fu întruchiparea profetică a fiinţei extraterestre din care încerc să fac personaj de poveste. Oricum, creatorul magului a fost un om ales. Habemus documenta. Numeroase. De n-ar fi decât scena în care frumoasa Remedios se înalţă la cer şi ar fi de ajuns.

Ştiu că am intrat de bună voie şi nesilit de nimeni în propria capcană şi habar n-am cum voi ieşi, dar oricum n-am cum altfel decât trăgându-ma de urechi singur. De ambele de-odată. De cea din stânga, cu care aude Castor, străjuită de Neghiniţă şi de cea din dreapta, cu care aude Pollux, gardată de Gimminy. Ca să nu se dezechilibreze capul meu pătrat de lemn ciobit, plin cu tărâţă. Care conţine întreg complexul de vitamine B.

Nu poate şti nimeni care era misiunea extraterestră a trimisului, dar forma umană, în excepţionalitatea ei, a jucat nenumărate roluri, acumulând nenumărate cunoştinţe, de la tehnica Voodoo la arta şamanilor. Ciudat, eu, povestaşul de serviciu, care, pentru a-şi îndeplini funcţia de cronicar, nu aveam cum să nu fiu scos de ironicul hazard în calea formei umane a fiinţei extraterestre, m-am mirat puţin că în călătoriile acesteia în lumea de dincolo nu l-a întâlnit niciodată pe cel mai mare şaman, Pythagora. Da, cel care a dăruit umanităţii conceptul de demonstraţie logică. More geometrico. Dar ce ştiu eu despre şamanism? Absolut nimic. Căci personajul meu, ca formă umană, e aşa de vast, încât cel mult o faptă a sa poate face obiectul unei singure poveşti.

Poveste de o simplitate biblică. Deci plină de humor. Una, poate cea mai neînsemnată dintre faptele semănate de-a lungul trecerii prin lumea noastră, îşi dezvăluie abia acum rostul pentru mine. Forma umană a fiinţei extraterestre mă provocase, dintru început, la o discuţie derutantă despre Iisus – omul. Bază comună a întreg arborelui spiritual abrahamic. N-am realizat, decât la o vreme după ce misionarul extraterestru a decis să abandoneze acea excepţională formă umană, pentru a-şi îndeplini necunoscuta misiune, că dialogul ei cu mine şi al meu cu ea n-a încetat nici o clipă să se circumscrie aceluiaşi subiect – Iisus omul. Ba chiar nu m-a tăiat mintea, atunci când mi-a vestit venirea pe lume a unui prunc, că se juca de-a arhanghelul Gavril, păstrând riguros proporţiile. Viziunea asta-mi fu, ăsta e de fapt centrul de greutate al poveştii, transmisă la momentul caclulat… farmaceutic de îngerul meu păzitor. Prin gura n’importe pas qui. Ştiind, el, îngerul, că de zeci de ani am învăţat să-i decodific mesajele, implicit să le sesizez ca atare. Şi că mă va împinge să scriu povestea cu fix o zi prea târziu.

Astfel am aflat că pruncul cu pricina e şi el însemnat. Habar n-am cu ce. Dar că sunt obligat să mai trăiesc cel puţin până-mi va veni rândul să-i transmit, pe calea poveştilor pe care abia trebuie să învăţ a le scrie, mărunta cotă de moştenire care va să funcţioneze, când nu voi mai fi, ca trigger pentru derularea programului înscris în ceea ce putem numi metaforic, genele lui spirituale.

Poate o să mă întrebaţi, domnilor preşedinţi, de ce un cronicar a trebuit să fie aşa de încet la minte. Elementar, dragii mei doctori watsoni: dacă mintea umană nu şi-ar accepta mărginirea ca un datum scris în legile naturii, alea prin care Dumnezeu se exprimă, n-ar putea funcţiona. Mintea mea nu mă tăiase dincolo de observaţia că cea mai probabilă formă umană care va continua, la vremea ei, o parte din misiunea extraterestră, e excepţionalul nepot biologic al formei umane din care am încercat, fără să reuşesc, să fac personajul unei poveşti.

Evident, asta nu e o poveste. N-are personaje, n-are intrigă, n-are conflict, n-are epică. Pare doar ecoul unor reflecţii. Dar cui îi pasă? Mie nu.