DEDICAŢIE SUBIECTIVĂ

Cu aproape doi ani în urmă lansasem o numărătoare inversă. Azi nu mai are sens. Nici rost. Asta-i situaţia, are ironia ei, nu comentez. În ziua în care s-ar fi încheiat numărătoarea mea inversă se implinesc exact 25 de ani de la evenimentul care a împărţit istoria contemporană a ţării mele în înainte şi după. Perifază pe care o consider singura care, deşi lipsită de culoare, nu conţine nici o doză de eroare. Forţând foarte puţin nota, cele două planuri pe care data de azi au o anume similaritate nu diferă decât prin lungimea intervalelor implicate. Pe planul mai general, înainte înseamnă 24 de ani într-un fel, 45-42 în alt fel. După înseamnă 25+ o perioadă nedeterminată. Ordinea inversă a ultimelor cifre referitoare la înainte, definind o perioadă a tovarăşilor de drum, ca să folosim limbajul… tovarăşilor. Adică al sistemului colonial imperial roşu. Pe planul particular, pe care data de azi are semnificaţie imediată, înainte înseamnă 10 ani, după, cel puţin 5. Nu putem spera decât să nu fie mai mulţi.
E mai important să observăm prin ce se aseamănă cele două planuri decât prin ce se deosebesc. Fără a ignora şi deosebirea. Se aseamănă prin caracterul autoritar, cu cel puţin nuanţe totalitare, atât înainte cât şi după şi, ca toate sistemele de putere autoritară, prin democraţie formală. Prin pretenţia democratizării. Şi prin pierderea câte unui nivel de iluzii. Deosebirile, în esenţă, sunt 3: pe planul general nu mai existau, înainte, iluzii şi existau prea puţine speranţe. Pe cel particular, iluziile şi speranţele erau imense. Tocmai datorită lipsei lor anterioare. De fapt în perioada după, au fost 2 momente de speranţe înşelate: 1996 şi acest 2014. O a doua deosebire e nivelul de manipulare profesionistă incomparabil mai avansat şi mai rafinat al perioadei după în planul general. În fine, dar cea mai importantă deosebire e nu între înainte şi după în planul general, ci între cele două etape ale perioadei după în acest plan: o paradoxală inversare a atitudinii publice la nivelul straturilor sociale. Dacă între 1990 şi 2004 o anume continuitate a sistemului de putere (cu hiatusul care a generat prima mare pierdere de iluzii, între 1996 şi 2000) a generat o poziţionare întrucâtva inerţială în planul atitudinii publice, între 2005 şi 2014 şi mai departe poziţionarea publică s-a inversat, progresiv, în măsură decelabilă.
Să revenim o clipă la asemănări între cele două plane. Esenţial rămâne pentru ţară statutul de colonie. A imperiului roşu după război, a unui cartel euroatlantic, cu rivalităţi interne, acum. De o mai mult sau mai puţin discretă conivenţă cu stadiul actual al respectivului imperiu roşu.
O societate fără o anume doză de minciună nu poate exista*. Efectul dozei reale de minciună respectă cu precizie dictonul lui Hippokrates din Kos, unul din părinţii oficiali ai medicinei: dosa facit velenum. O societate optim funcţională (nu perfect, nu există perfect cum nu există gaz ideal şi punct material, dar fără de care abstracţiuni nu putem înţelege nici un mecanism fizic – iar istoria e o aplicaţie a unui capitol al fizicii) are doza optimă, cu precizie farmaceutică, de minciună. De la care încolo orice surplus măsoară gradul ei de disfuncţionalitate. Maladivă. Socotind gradul de autoritarism ca maladie socială. Iar minciuna dezvoltată de un sistem de putere e necesarmente însoţită de gradul corescunzător de cinism al sistemului de putere. Respectiv al celor care îl compun.
Din această perspectivă, minciuna perioadei de colonie a imperiului roşu a fost, în medie, una primitivă, stângace şi nativ rejectabilă public. Acceptată ca atare doar în măsura gradului mediu de subdezvoltare a imunităţii mentale. De aici, procentul semnificativ de dizidenţă. Care a erodat mai puţin decât se crede sistemul de putere globală instituit de imperiul roşu. Uzura naturală, inadecvarea crescândă a sistemului la modificarea condiţilor globale pe toate planurile, l-au determinat pe acesta să năpârlească şi să-şi găsească un format, actualmente adaptat la condiţiile globale de acum, capabil de a-i permite (imperiului roşu) să-şi exercite vocaţia hegemonică nativă. Dar condiţia imperiului roşu, ca şi condiţia structurilor euroatlantice (cu contradicţiile lor interne cu tot) nu ne interesează ca atare, ci exclusiv ca context pentru subiect. Care e ţara noatră. Căci data de azi e semnificativă în istoria acesteia, nu în istoria Lituaniei.
Minciuna perioadei pe care am numit-o după în planul particular e paradoxală. Ultraprimitivă în esenţă, ultraeficient administrată de către strategii sistemului actual de putere, cu plusul inerent de rafinament faţă minciuna perioadei înainte în planul general. Această minciună e una logică, determinată tocmai de ambiguitatea perioadei care face parte din ceea ce am numit după în planul general şi înainte în cel particular. Tocmai măsura gradului de inerţial al acestei perioade cumva intermediare, ambigui, a permis funcţionarea minciunii perioadei după în plan particular, componentă secundă a perioadei după în plan general. Latent, până la a fi subconştient (şi inconştient, iresponsabil chiar) aproape întreaga perioada de 10 ani, a explodat cu brutală eficienţă exact în ultimele 2-3 luni din cele 120.
Ce anume a determinat eficienţa acestei minciuni? Progresiv devenisem conştient de un paradox. Bazat pe inversarea populaţiei (termen împrumutat, cu moderat sens metaforic, din fizica microcosmosului, respectiv din mecanismul laser). În perioada ambiguă, s-o redenumim după/înainte, suporterii sitemului parţial inerţial de putere se recrutau cu precădere din segmentul cu un grad de instruire mai redus, opoziţia la sistem (edentată tocmai de retragerea strategică 1996-2000) fiind naturaliter, complementară dpdv al gradului de instruire. Paradoxal, în această perioadă pe care am putea-o numi în aceiaşi termeni convenţionali după/după, situaţia s-a inversat: suporterii actualului sistem de putere, incomparabil mai dur, mai autoritar, mai mincinos şi mai cinic decât cel inerţial, sunt cei relativ mai instruiţi. Chiar – şi aici e cel mai accentuat paradox – fără o demarcaţie vizibilă între segmentul mediu instruit şi cel cu adevărat intelectual. Socoteala mea, conform căreia imunitatea mentală a majorităţii noninteletuale a corpusului electoral, bazată pe instinct – de natură firesc resentimentară, ca reacţie automată, reflexă, la dispreţul cu care liderul perioadei tratează pe toţi cei care nu se fac preş -, ar fi de natură să covârşească, electoral, suporterii intoxicaţi ai sistemului ultimilor 10 ani, socoteala asta s-a dovedit încă mai eronată, mai falsă, decât a celor direct interesaţi. Dece mai? Tocmai deoarece neimplicarea mea directă ar fi trebuit să-mi dea perspectiva detaşantă.
Analiza cauzelor acestei duble erori – a taberei direct interesate, în care cei 7.4 milioane de votanţi la eşuatul referendum îşi puseseră speranţele şi a mea -, aparenta prezumpţiozitate a lipsei de măsură nefiind mai mult decât o manifestare a humorului negru, această analiză excede rostul unui text publicat luni 22 decembrie. Rostul acestei părţi de text nu e decât de a defini starea naţiunii şi a raţiunii. La acest moment.
Din acest mod de a vedea lucrurile lipseşte observaţia că, de fapt, şi perioada postbelică de dinainte de 22 decembrie 89 se împarte în 3 etape diferite: 44-47, instaurarea progresivă a sistemului colonial, când liderii coloniali erau majoritar alogeni, 48-64 şi 65-89. Ultimele două au în comun aderenţa fundamental la sistem, simultan cu o tendinţă de autonomizare naţională, iar deosebirile exced cadrul textului de faţă. Şi oricum respectivele deosebiri, importante în sine, s-ar estompa oarecum din perspectiva deosebirilor de fond dintre perioadele pe care le-am numit după/înainte (90-2004) respectiv după/după (2005-2014 şi în continuare). Cu excepţia hiatusului dintre 96 şi 2000, modelul primeia dintre ele se apropie în bună măsură de cel gorbaciovian, cu unele elemente de tip Eltsyne, pe când a doua e manifest putiniană.
Rostul textului e punctual, individual, personal, subiectiv. Un prim şi foarte succint răspuns la întrebarea ce schimbări în condiţia personală a adus această dată şi, pe cale de consecinţă, prin ce aş putea simboliza mai relevant, mai exact, mai expresiv, perioada mea de după, în plan general. Id est după 22 decembrie 89.
Acurateţea precizărilor contextuale îşi găseşte un complement sui generis în lejeritatea, uşor frivolă, ironică nelipsită de necesara şi blânda autorironie, a identificării conţinutului fiecăreia din titlurile mele nobiliare asumate surâzând. Aşadar, ce-am făcut în ultimii 25 de ani?
Am îmbătrânit. Am eşuat în meseria de părinte, unica cu adevărat importantă din toate cele practicate de fiinţa umană socială. N-am eşuat încă în meseria de bunic, dar atenţia se cere accentuată progresiv până la acuitate dacă nu vreau să ratez nici această misiune secundă. Am încheiat socotelile atât cu angajamentul social ca salariat, cât şi cu cel voluntar, mult mai scurt şi mult mai intens. Am lărgit şi am restructurat, pe principiul non multa sed multum, aria de notorietate. Am călatorit şi am dat seamă despre experienţa călătoriilor. Astea sunt certitudini. Incert, căci ce ne-am face fără incertituduni, e dacă scurta carieră de povestaş, legalmente recunoscut, s-a încheiat şi asta, sau are o şansă de transfigurare. Şi mai ales am progresat natural în două direcţii corelabile: definirea – şi asumarea inerent cinică -, a identităţii şi structura reprezentării lumii înconjurătoare. (Îmi) spuneam în urmă cu 10 ani (sic) că nu m-aş da pe o tinerică cu masterat în comunicare şi PR, experienţa de viaţă şi dezvoltarea conştientă a nativităţii zodiacale oferindu-mi căi de apel competitive. Acum, după aceşti 10 ani, îmi şoptesc, deocamdată cu o fracţiune de gură, că, dată fiind mediocritatea la care se practică, în aceşti ultimi 25 de ani, meseria de analist politic, cu ce am învăţat doar observând şi continuînd să(-mi) antrenez exerciţiul exprimării, nu m-aş da pe majoritatea celor care se autodenumesc ca atare. Unicul avantaj al acestora e inerenta arie de notorietate. Pentru care nu-i invidiez, odată ce mi-am ales segmentul de public pe baze ale economiei de piaţă liberă. Extinse, evident. Segmentul meu de tipul non multa, sed multum.
Bun, şi care(-mi) sunt titlurile nobiliare?
Schimbarea mediului comunicaţional e perfect exprimabilă de titlul conte de septembrie. Acoladă oferită de o originală prietenă pictoriţă.
Condiţia de călător, înglobând-o pe cea de reporter de călătorie, e exprimată de titlul naturalmente autoatribuit, el hadji. Care, oarecum prin sonoritate, ascunde şi conotaţia de suporter de fotbal.
Autoorganizarea structurantă conjugând elemente de maturizare sufletească şi de echilibru dinamic între individ şi proiectele sale e exprimată simultan de titlurile căpitan al Speranţei şi cavaler al frunzei de arţar.
Cu titlurile astea semnez, uneori, rareori, câte o dedicaţie pe câte o carte.
Am şi un titlu special. Nu mai important sau mai puţin important decât cele oficiale. De fapt nu titlu, ci reflex complementar al unui titlu. Care titlu nu-mi aparţine. Sunt fratele de cruce al surorii mele de steaua lui David.
Cu sora mea de steaua lui David am purtat o permanentă, intermitentă, mai mult indirectă decât directă, mai degrabă simbolică decât efectivă, dar pornită dintr-una efectivă, explicită, concretă, la iniţiativa ei, despre Iisus omul. Cumva termenii relativ definitorii, inventaţi de ea, cu humorul lor aferent, derivă din acest lung dialog. Care a durat formal 7 ani şi un pic. Şi, cumva, n-a încetat nici acum. Şi căruia nu-i pasă de periodizarea istoriei României, între 31 august 1944** şi 22 decembrie 2014 şi mai departe.
Sora mea de steaua lui David s-a mutat într-o alta lume pe 15 decembrie 2010. Fapt de care am aflat pe 19.
Pe cale de consecinţă, acest text de blog, publicat azi 22 decembrie 2014, ignorând cele 2 semnificaţii formale ale datei, se dedică integral memoriei surorii mele de steaua lui David. Cu tot ce cuprinde el. Ca definire subiectivă a stării naţiunii şi a raţiunii. Precum şi ca raport a unui om care nu speră nimic, căruia nu-i e teamă de nimic, afară de inevitabila incompletitudine a misiunilor asumate, determinate, incompletitudinea inerentă, de limitarea la fel de inerentă, a existenţei fizice*** şi care se socoteşte liber – în limitele naturale ale libertăţii umane, către acest El Greco sui generis, care, ca soră de steaua lui David, poate reprezenta un număr de fiinţe esenţiale mie, inclusiv sinele propriu.
Post scriptum: am dost martot, în aceaşti 25 de ani, la câteva interesante coincidenţe: pe 21 decembrie 1989, fiica mea cea mare era într-o excursie cu şcoala în afara Bucureştiului. Inutil de precizat sporul de tensiune aferent, tensiune pe care fiecare dintre părinţii ei l-a abordat în manieră personală. Mama ei a tocat-o mărunt stand la coadă 6-7 ore, la intrarea dinpsre spatele blocului. A venit victorioasă, cu un pui, înainte de întoarecerea fiicei din excursia şcolară. Tatăl fiicei mele, adică eu, şi-a întins aparatura din vremea aia, ocupând cam 3.14 metri pătraţi. Sculele legate fiind între ele cu căblărie. Am înregistrat muzică. Ascultând în timpul ăsta Europa Liberă, care transmitea meciul demonstranaţilor şi al baricadelor cu militarii celor 2 ministere. Asta nu-i coincidenţă. Coincidenţa a urmat noaptea târziu. Televiziunea bulgară a difuzat filmul Căinţa, al lui Tenghiz Abuladze. Îl aveam, dar am mai înregistrat o copie… pe care am dăruit-o ulterior. Dintre asemenea coincidenţe, mai amintesc aici doar una deliberate: Televiziunea Română Liberă (aşa se numea atunci) a difuzat în sear ace a precedat noaptea ceremoniei Academy Awards, în cadrul căreia regretatul Federico Fellini avea să ia Oscarul pentrru întreaga activitate, capodopera La Strada. Iar în momentul ăsta, azi, 21 decembrie, tocmai s-a terminat, pe TVR 2, capodopera lui Pintilie, Reconstituirea. În care timp probabil majoritatea telespectatorilor urmăreşte, pe alte canale, alte petreceri…

Nota bene:
* Am citit, în urmă cu mai bine de 50 de ani, o povestire SciFi despre o lume situată pe o planetă pe care minciuna era imposibilă. Rând pe rând se vedea că acea lume nu funcţiona;
** 31 şi nu 23, căci Bucureştiul, eliberat pe cont propriu, de Wehrmacht şi funcţionarii germani, fu ocupat de armata roşie abia atunci. Mass media aliată preluă, cu rea credinţă, comunicatul lui Stalin, care anunţă abia atunci eliberarea Bucureştilor; 7 zile bucureştenii se bucurară, mai mult fără decât cu iluzii, de o relativă libertate;
*** relaţia mea cu Dumnezeu, în accepţiunea actualului meu concept de Dumnezeu, nu presupune noţiunea, seculară dar socotită revolută, de frică de Dumnezeu.