Duhurilor mele transparente
Muza e o femeie senzuală
Cu pielea ca laptele mamei.
Când te surprinde în faţa claviaturii
Pianului, care, azi, e metafora artei supreme,
Sfânta Literartură,
Dar şi a la fel de sfintei Ştiinţe
Şi a tehnologiei răsăritului
Soarelui mileniului ce-ncepe,
Ea, muza senzuală,
Te supune, de fapt, la un test dur.
Se supune ea însăşi aceluiaşi test.
Căci rolul antic, de inspiratoare
E demult obsolete.
Ritmul vieţii nu recunoaşte distribuţia lui Maxwell,
Ci tinde, mai degrabă, spre catastrofa ulravioletă.
Aşa că artistul găseşte, grăbit, inspiraţie în orice fulg,
Purtat de vântul jucăuş,
În orice bătaie a aripii de fluture,
Pe cale de a se transforma în uragan,
Respectând legile fractale ale Haosului.
Artistul e azi un pianist de jazz
Care, dacă nu aprinde ţigara concurentului,
Cu respiraţia fierbinte a corzilor sale,
Piere în lupta pentru existenţă estetică.
El improvizează uluitor,
Încercând să ţină ritmul vieţii.
Femeia senzuală îi aminteşte,
Prin culoarea pielii ei ca laptele,
Că încă n-a ieşit din ecosistemul artei.
Ea îi testează concentrarea pe ritmul încă sincron,
Ca şi cum artistul ar fi însuşi Navigatorul
Odiseu, rătăcitor printre astrele arhipelagului cosmic.
Şi se testează pe ea însăşi,
Întrebându-se, visătoare,
Dacă se simte în stare
Să-l însoţească pe artist
Până la capătul ultraviolet
Al claviaturii.
3 Responses
Superb!…
Domnule Poet, mi-a plăcut! Aveți grijă de muză, n-o lăsați să fugă cu pianistul!
Desi are ochii deschisi, sunt sigur ca artistul poate cinta partitura preferata a “muzei” cu ochii larg inchisi. In imagine sunt atitea lucruri care ii leaga, bratele ei, picioarele lui, muzica lor, pianul lor. El parca ar cauta cu privirea nota perfecta in loc sa caute cu obrazul drept pielea alba, ca laptele mamei, a umarului ei drept. Fotografia este o frumoasa poveste de dragoste, artistul trebuie insa sa aiba grija sa nu se indragosteasca de obiectul artei sale in detrimentul “muzei” pe care o tine in brate.