POVESTE

Desiréei Ontario,
În ipostaza de statuie de abanos
Cu masca dorului-dor

Tu nu scrii poveşti, tu scrii povestiri. Poveste e atunci când Făt Frumos o ia pe Cosânzeana pe cal. Asta fu sentinţa fără drept de apel a unei eroine autentice de poveste. Sau a unei personae reale. Sau, mai degrabă, si una şi alta. O realitate accentuată, dacă perifraza e posibilă. Povestaşul se opri din povestit. Feţii lui Frumoşi erau rareori frumoşi, deşi moşteneau câte ceva de la eroul generic al basmelor, căci aici se înşela prinţesa ce-şi asumase rolul de judecător, povestea şi basmul sunt specii diferite ale genului epic. Sau, în cel mai bun caz, varietăţi diferite ale aceleiaşi specii de ficţiune narativă, genul proxim fiind libertatea de a fantaza. Basmul ţine de figurile fixe, oricât l-ai moderniza, trebuie să respecte convenţia schemei. Povestea e mai liberă, dar simultan mai condiţionată. O poveste autentică are, aproape întotdeauna o morală, nu la fel de explicit precum fabula, la urma urmei la fel de schematică precum basmul, aceasta. Locul poveştii care începe e o pădure. Adâncă. Deocamdată nu voi dezvălui speciile de arbori, stejari, mesteceni, arţari ori larisă. Dar, decor de poveste, plină e de spiriduşi, zâne, elfi, tilincuţe, scânteine, prinţese-mbrăcate-n piei de leu, lupoaice deghizate-n piele de şarpe, duhuri furtunatice cu nume angelic şi-n general fauna obişnuită a pădurilor în care de petrec poveşti. Pentru aceia dintre ascultători care cunosc stilul uneori derutant al povestaşului, e limpede ca apa, lucind prin copaci, în care prinţul levantin, indrăgind vânătoarea credea că vede sclipirea înşelătoare ale colţilor de argint, că unele plurale sunt false. Dar dacă te laşi dus de murmurul poveştii, vei putea bănui care specie e decor şi care e reprezentată de personaje, secundare ori părăsite, ale poveştii. Într-o poiană, cât o curte gospodărească, de zmeu, doar o căsuţă şi alături, paşte un cal. Căsuţa nu-i de turtă dulce, nu-i cea locuită de trei ursuleţi, nici cea la care doi copii, alungaţi de maşteră, ajung, presărând pietricele, fir fragmentar al Ariadnei. Seamănă cu o cabană, dar am evitat cuvântul, ca să nu pierd din libertatea de mişcare, localizând lingvistic. Ferestrele sunt acoperite pe din afară cu uşiţe de scândură, pe care, în basorelief, sunt luna şi soarele. Închise. Nu şti, deocamdată, dacă în spatele lor sunt geamuri, câmpuri de forţă sau nimic. Uşa e sculptată în acelaşi model, cu un şnur răsucit pe margine, iar în mijloc, tot în basorelief, sunt două medalii, sau cele două feţe ale unei medalii. Pe cea de sus e chipul adevărului, pe ea de jos e chipul iluziei. Sau cel puţin aşa văd eu, povestaşul. Fiecare din voi, ascultătorii, poate vedea în desenele feţelor medaliei altceva. Nu merg mai departe, sugerând în ce fel firea fiecăruia va determina ochii să vadă ceva anume. Dar sunt sigur de dualitatea imaginilor văzute de fiecare ascultător. Iar calul, ei, bine, e negru. Un negru lucios, iar nu mat, cum ar fi părul de cal. De departe pare un cal de lemn. Ciobit. Căci îi lipseşte o ureche. V-aţi fi aşteptat să fie răpciugos? V-aţi înşelat. Calul răpciugos apare numai în basme, în grajdul împăratului, năzdrăvănia lui nu-i sesizată decât de fratele mezin, din cei trei feciori de împărat şi calul nu-şi dezvăluie puterile decât după ce-i hrănit cu un lighean de jar. Unde să găseşti jar într-o pădure, fie şi de poveste, în epoca ocrotirii mediului, când mediul, scos din ţâţâni, incendiază într-un an păduri crescute în sute de ani? Iar pungile de mangal, de la supermarket, să le lăsăm amatorilor de barbecue, cu sau fără pacostea manelelor, căci nu dintre aceştia ne vom recruta ascultătorii de poveşti. Deşi aproape banal la prima vedere, calul, ca element de basm importat în poveste, îşi va dezvălui la timp năzdrăvănia. Fără decât numa’ că habar n-am cum o să mă descurc eu, povestaşul, să-l fac în final alb, ca să poată urca eroul, cum o mai arăta şi ăla, o cosânzeană, fie şi sui generis, pe crupa lui. Altfel sentinţa va pica pe vertebrele mele cervicale, care-s atinse de discopatie şi va secţiona muşchi care mă dor tot timul. Încaltea aş scăpa de una din zecile de sâcâieli, dar sunt condiţionat să lupt. Să blochez, cu harul de povestaş, pe care dacă nu-l am trebuie să-l simulez, invenţia domnului Guillot sau sabia tiranului Damocles.
Calul vedea, la liziera luminişului, un râu. L-ar fi văzut oricine ar fi locuit în cabană, dar încă nu ştim dacă locuia cineva. Ştia şi ce se întâmplă dacă-l treci: te apucă dorul de ducă. Fiind personaj de poveste, ştia mult mai mult. Că acel râu nu era decât cel mai apropiat de întregul arbore de afluenţi care se uneau, înainte de a se vărsa într-o apă mare. De era ocean sau lac, asta calul nu mai ştia. Dacă toate personajele unei naraţiuni, fie ea basm, poveste, schiţă, nuvelă sau roman, ar şti tot ce ţine de lumea pe care o populează, nici o acţiune n-ar mai fi cu putinţă. Deci n-ar mai exista poveşti, în cel mai larg înţeles. Dar ce ştia era deja nu numai mult, nu numai uluitor, ci, mai ales, detonant. Ştia că cine trece peste următoarea ramură a arborelui de apă, va uita în 3 minute unul dintre prieteni. Dar cum dorul de ducă te trage să te afunzi şi mai mult în pădure, dacă-l treci pe următorul, uiţi, în 3 zile, toţi prietenii, mai puţin unul. Dacă scapi cu viaţă din şuvoaiele lui. Calea prin pădure devine de nepătruns, dar dorul de ducă se întăreşte pe măsură ce te-ndepărtezi de cabană. Alte 3 zile îţi trebuie să ajungi la albia principală. Ai de înotat din greu 3 ore. Dacă ajungi pe malul celălalt, uiţi pe loc cine eşti. Dar îţi aminteşti de ultimul prieten. Odată cu dorul de ducă, se naşte în tine dorul de casă. Care doare mai tare. Dacă ai şti cine eşti ai avea o şansă să navighezi între Scylla şi Carybda celor două doruri. Dar cum ai uitat, tot ce simţi e că ultimului prieten, singura ta amintire care te deosebeşte o vizuină a pădurii, îi e dor de tine. Nu te arde prea tare dorul lui, văzul ţi-a scăzut, mirosul şi auzul ţi s-au ascuţit. De acolo, numai întâmplarea şi jocul dorurilor contrarii de mai poate duce la afluenţii de pe partea cealaltă a albiei principale. N-ai, adecă, putinţa de a afla că traversarea unuia dintre ceilalţi afluenţi îţi redă memoria adevăratei tale case. Care ar putea fi pe malul lacului cât o mare. În care apele culese din pădurea uriaşă se varsă majestuos. Cabana din care ai uitat că plecaseşi nu era decât un popas. Indiferent unde ţi-ar fi casa.
Toate astea calul i le spuse trecătorului care ajunsese cu hainele zdrenţe, cu nenumărate zgârieturi şi vânătăi, pe înserat, în poiana din jurul cabanei mereu închise. După ce-l întrebă nu cum ajunsese acolo, ci de ce. Ce caută, mai bine zis. De fapt, pe cine. Dar nu deodată, ci până se spuzi cerul de stele deasupra luminişului. Drumeţul scoase dintr-o desagă răpciugoasă, o coajă de mămăligă rece, o ceapă şi dintr-o ploscă aşa de uzată că nu se mai vedea nici un ornament, îi dădu mai întâi calului să bea. Făr-a se întreba de-i e sete acestuia sau nu, cu susurul unui râu la marginea poienii. Calul bău o gură şi-i lăsă picul ce mai rămăsese. Drumeţul zdrobi ceapa în pumn, muşcă din coaja de mămăligă, fără o vorbă. Numai ochii, arşi ca de febră, ţinteau când la uşa cabanei, când la crupa calului, când la malul râului. Să vă mai mire atunci zâmbetul calului? Doar suntem într-o poveste. În lumea reală caii mai râd, dar numai într-o poveste poţi întâlni un cal care zâmbeşte. Drumeţul dădu din cap, îşi trecu mâna în care ţinuse coaja de mămăligă prin barba crescută aiurea şi ricană: Ei, prietene, acum am dovada că am trecut şi eu nişte vămi, iar tu ai dovada că aşteptai aici pe unul ca mine. Nu spun că pe mine, dar numai pe unul care n-ajunse aici decât trecând oarece vămi. Facem târgul? Eu nu fac nici un târg, omule. M-ai găsit aicea pentru că aşa vreau eu, dacă nu voiam să pasc azi aici cum treceai râurile făr-de-a uita după cine plecaşi? Şi calul zâmbi iar. Oarecum sardonic. Bun aşa, răspunse drumeţul, îs cam obosit. Ne-om târgui mâine-zi. Şi drumeţul smulse o mână de iarbă, calul avea destulă, umplu cu ea desaga acum goală, puse capul pe ea şi adormi pe dată. Calul dădu, meditativ, din capul lung şi-şi văzu de păscut la lumina lunii pline, ce tocmai se iţise, goală, de deasupra copacilor. Nu-i spusese dintâi drumeţului că-l poate trece în zbor pe deasupra întregii păduri, cu ape cu tot, ferindu-l de efectele scufundării în cele ape, fără decât numa’ în vis. Dar, spre deosebire de profetul lui Alla’ care, sub numele de Dumnezeu, asigură doar paza legilor naturii, puterea lui, făr-a se hrăni cu jar, e mai mare. Căci e iscată de mintea sufletului omenesc, plin de dureri şi doruri. Sufletul. Nemărginită e puterea dorului, Doamne al legilor naturii. Va fi treaba drumeţului să decidă, odată ajungând din urmă duhul pădurii care uitase, sub chip de om, cine şi ce era, doar din curiozitatea de a trece primul râu de lângă cabana ridicată pentru odihnă şi linişte, iar nu pentru tentaţia dorului de ducă, doar ştim tentaţia unealta cui e. Dacă va coborî de pe el, calul, pentru a rămâne, totul are un preţ, mereu în vis. Făr-de-a fi sigur că-i va putea aminti duhului pădurii că-i prinţesă. A pădurii. De arţar. Sau nu va risca să coboare de pe cal, pentru a se trezi, dis-de-dimineaţă, lângă cabana închisă, fără o coajă de mămăligă şi fără o picătură de apă. La doi paşi de undele înşelătoare ale primului râu. Fără siguranţa că va putea trece de unul singur vămile sale înapoi. O decizie serioasă e de luat numai atunci când nici una din posibilităţi nu-ţi oferă nici o garanţie.
Calul nu-şi putea permite să intervină în soarta drumeţului fără un semn de la acesta. Şi puterile lui se mărgineau la a-l duce în spate doar în visul în care, el, calul, exista. Dacă drumeţul dormea fără vise, sau visa altceva, ori pe altcineva, calul nu avea nici o putere.
Drumeţul visă că o stea se desprinsese de pe bolta a cărei configuraţie nu semăna cu nimic din ce-şi amintea, coborând, nu spre orizont, ca o stea căzătoare cumsecade, ci chiar către poieniţă. Ca o scânteie. Când atinse pajiştea, văzu, fără uimire, că era Scânteina. Ştii că n-ai nevoie de cal, uriaşule, zâmbi arătarea. Călare pe el va trebui să optezi, când îţi vei ajunge din urmă dorul. De cobori, nu te mai poate aduce nici înapoi, nici nu te poate duce de unde-ai plecat. Te-ar putea duce pe orice mal al râului cu atâţia afluenţi, care, de sus, ar putea semăna cu o menorah, până la vărsarea lui în lac. Unde n-ar mai fi nevoie de tine. Ar fi treaba altcuiva să-i amintească dorului tău negru cine este. Ce te faci atunci? Acolo, pe malul lacului, nici nu m-ai mai putea visa, să te duc în zbor oriunde altundeva. Apoi una e să călăreşti un cal care zboară, profetul lui Alla’ nu prea avea nici fantezie, nici imaginaţie, şi cu totul alta e să zbori singur, adică nu singur, ci alături de mine, dar cu propriile tale forţe. Pe care ştii deja că eu ţi le pot trezi. Alături de mine ştii că ai mai multe libertăţi decât poţi valorifica, dar cea mai importantă e şi asta abia acum veni timpul s-o afli, e că poţi trece între nivele diferite de vis. La un nivel anume îţi vei găsi dorul şi-ţi vei încerca puterile. Oriunde vei fi, ştii că e de ajuns să vrei şi apar în visele tale. Dar problemele ţi le rezolvi singur. Dorul tău negru, care poartă cu eleganţă o frunză de arţar în locul uneia de viţă, a renunţat să inventeze măşti pe care să le poarte şi s-a plictisit să încremenească, fie şi pentru o clipă, ca statuie. Dacă-ţi ofer zborul e pentru că înţeleg şi ştiu că nu-ţi poţi şi nu vrei săţi trădezi identitatea aşa de meticulous alcătuită dacă nu încerci, din toate puterile, să-i redai toate amintirile despre care ştii. Ce-mi iese mie la afacerea asta ştiu cău ţi-e clar: una e să răspund chemării visului unui uriaş doar pentru că aşa vreau, alta e să şi merite. Dacă a încercat ce avea de încercat. Din toate puterile. Pentru că eu nu sunt personaj în povestea ta am grijă să nu vorbesc pe limba mea. Oricum, în limba poveştilor nu există cuvântul eufemism. Dar ştiu că înţelegi. Şi calul? N-are decât să se ţină după noi, poate intra la marginea visului în care zburăm spre dorul tău. După ce-l găseşti, asta e treaba ta, eu sunt vehiculul, dacă reuşeşti să-i redai dorului negru memoria sinelui, calul o va ridica el singur pe crupa lui. Chiar dacă o prinţesă a pădurii de arţar n-are nimic comun cu o cosânzeană, una că n-are cosiţe, alta că ai auzit tu de o cosânzeană să poarte o frunză de arţar în locul uneia de viţă? Cosânzenele se îmbracă în costum folkloric. Dar odată aburcată pe calul năzdrăvan, condiţiile poveştii sunt îndeplinite. A, cine-i va încălzi spinarea de pe şeaua calului? Fix cine vrea ea. Nu mie e cazul să-mi ceri părerea care e şansa sa fii tu. Iar calul va fi şi el eliberat de limitarea zborului doar peste râul ca o menorah, o va putea duce, sau îi va putea duce unde vor voi, deci va putea zbura şi el oriunde. Să nu spui că vrei mai mult de-atât că jur ca nu-ţi mai apar în vis. Greşeşti, Scânteina. Nu ştii mai mult decât ştie calul despre efectu binefăcător al afluenţilor de pe celalaltă parte a râului tutelar. Eu sunt sigur şi nu mă întreba pe ce mă bazez, că prinţesa neagră, cu ochii oliv, şi-a amintit deja cine e. Fără decât numa’ ca e posibil să se fi plictisit să fie tratată ca atare, degeaba i-am repetat în fel şi chip că Jocul n-are sfârşit. Se simte exact ce e, o fiinţă omenească, cu dorurile şi durerile ei. Şi nu tratând-o ca pe o prinţesă i le pot alina, fie şi parţial. Acum înţeleg că încercarea autorului de a încropi o poveste sui generis e lipsită de sens. A greşit şi el, luînd ad litteram fraza ei, cu calul şi cosânzeana. Era o metaforă. Nu te mai da după migdal, ce-i aia că nu eşti personaj în povestea asta? Eşti, cum sunt şi eu, cum e şi calul, cum e şi imaginea fetei fără cosiţe şi cu ochii oliv. Doar ea, fata, nu e personaj, ci sursa reală a unuia. Şi pentru o trata ca fiinţă umană, trebuie să ies din poveste împotriva voinţei autorului. Să devin şi eu fiinţă umană. Ce am a-i spune nu face parte din poveste, dar câtă vreme sunt încă personaj, şi tu eşti personaj, vom conveni, complice, că renunţăm la atributele deductive şi chiar la cele intuitive şi vom lăsa dialogul dintre cele două fiinţe umane, din afara poveştii, pe seama lor. Dacă e posibil. Dialogul. Dacă nu, ne vom fi jucat rolul. Cum zicea odată Gilbert Bécaud, cu dragoste şi înţelegere. Ceea ce intă în atribuţiile noastre de personaje. Astfel nimănui nu-i va trăzni prin tărtăcuţă să încerce a decoda imaginea zborului pe care mi-l oferi. Să zburăm, Scânteina! Calul ne va urma, la marginea visului.
Aici drumeţul trecu în alt nivel de somn. Mai adânc. Văzu o corabie navigând în largul insulei Avalon, nu apucă să se mire că vede aşa departe, că auzi vocea inconfundabilă a musului: căpitane, poţi zbura cât şi unde vrei în vis, ştiu că te vei trezi înainte de a prelua cartul de la miezul nopţii. E lună plină, un ochi de lup o priveşte liniştit.