PREMIERI POSTDECEMBRIŞTI

Îmi întrerup programul blogului, pentru a nu mă lăsa surprins în flagramt delict de defazare şi autism. Nu pot evita la nesfârşit inserarea în actualitate. Acum, ca există legalmente un candidat la funcţia de premier, mai mult decât probabil de a fi investit de parlament peste o saptămână, să fcem un excurs în istoria recentă postdecembristă, urmărind, cu minime comentarii, seria premierilor.

Petre Roman. Şeful guvernului provizoriu. La activ, intervenţiile sale în interminabilele şedinţe nocturne ale CPUN încercu să aducă areopagul la realitate. Economică. Din 28 iunie 90 şef al primului guvern legal, încă neconstituţional. De esenţă liberală, a patronat un îneput de reformă economică, împotriva rezistenţei mastodonţilor din propriul partid. Dărâmat de mineriada din septembrie 91. După ce comentase fără echivoc puciul de la Moskova din 21 august.

Teodor Stolojan. Demisionar din guvernul Roman, instalat ca soluţie de avarie după mineriadă, reuşeşte ca, într-un an, să capete o cota de popularitate nebănuită. Abandonează după alegerile din septembrie 92, pentru un post la Banca mondială.

Nicole Văcăroiu. Recrutat din fostul CSP. Obscur. Intră în partid abia după jumătate din mandat. Misiune grea spre foarte grea. Implementează TVA.

Victor Ciorbea. Fost lider sindical, ales în vara lui 96 primar al Bucureştilor, soluţie tot de avarie al CDR, ce părea a nu se aştepta să câştige alegerile. Reuşeşte din primele luni să evite la limită intrarea României în încetre de plăţi. Cu preţul dublării cotei leu/dolar US, deci scăderea brutală a puteriide cumpărare a românilor. Forţat să demisioneze, în urma scandalulu declanşat de Traian Băsescu, atunci din nou ministru al transporturilor.

Radu Vasile. Premier de tranziţie. Rămâne în memoria colectivă mai ales pentru naivitatea extremă a frazei (pronunţate în 99): în România nu mai e nimic de furat. Puţină lume îl cunoaşte şi ca poet. Reuşeşte să stopede declinul economic, 99 fiind primul an după 89 cu creştere zero. Eşec în prima încercare de admitere în NATO. Eşec împărţi cu preşedintele Constantinescu

Mugur Isărescu. Tot soluţie de avarie. Are proasta inspiraţie să candideze după unan de guvernare la prezidenţialele din 2000. Împărţirea dezavantajoasă a procentelor între candidaturile antiiliesciene îl aduce pe Vadim Tudor în turul 2. La activ, continuă tendinta economică. 2000 e primul an cu creştere economică. Mică, dar efectivă.

Adrian Năstase. În mandatul său România e admisă în NATO şi se continuă negocierile de admitere în UE. În toate ministerele se preia, uneori necritic, legislaţia UE. Candidează la prezidenţialele din 2004, când, în turul 2 se întâmpla extrem de improbabila situaţie ca timp de 2 ore toate exit pollurile să dea 50.0% /50.0%. ceea ce, ulterior, dă naştere la speculaţii. Înăbuşite activ de presa obedientă. Al doilea mandat dus la capăt.

Călin Popesu-Tăriceanu. Beneficiar al ciudatuui episod dragă Stolo. Care a declanşat rocada candidaturilor. Înstaurat prin forţarea legalităţii de către preşedintele proaspăt ales – cum a fost ales. A rezistat şi el 4 ani. Dar la pasiv are pasivitatea de a o fi acceotat ca ministru al justiţiei pe monica Macovei şi de a fi cauţionat adoptarea, prin asumarea răspunderii guvernului, a modificărilor legislative ale acesteia, baza sistemului de putere reală, dezvoltat ulterior de Traian Băsescu din poziţia de preşedinte al statului.

Emil Boc. Deţine recordul naţional al investirilor în funcţie. După parlamentarele de la finele lui 2008, devine premier, susţinut de o majoritate greu de imaginat (75%), PD + PSD. Refăcând, pentru un an, fostul FSN. În vederea prezidenţialelor, PSD e exclus de la guvernare, iar PDL, care absorbise două tranşe dizidente de la liberali. Stolojan printre aceşti dizidenţi. Majoritatea şi-o face rupând o halcă din PSD (numită UNPR), care trece în barca lui Băsescu, sub conducerea generalului Gabriel Oprea, fost căpitan, fost subaltern al lui Miron Cosma. Înainte de aceste restructurări politice, pe 13 octombrie 2009, în proximitatea campaniei prezidenţiale, e demis, prin moţiune de cenzură, dar rămâne premier interimar până pe 23 decembrie. Când e reinvestit de noua majoritate obţinută prin migrările descrise mai sus. Termenul constituţional de 45 de zile c interimat  fost forţat de Traian Băsescu prin numirea a doi premieri, Lucian Croitotru şi apoi Liviu Negoiţă, care nu obţin investirea de către parlament. Premierul îşi depune mandatul pe 9 februarie 2012, în urma crizei determinate de manifestaţiile declanşte de atacul preşedintelui Băsescu la adresa lui Raed Arafat, atunci, ca şi acum, secretar de stat. Emil boc a fost deci de 3 ori premier, de două ori investit de parlament, odată interimar timp de 71 de zile! Odată demis prin moţiune de cenzură, odată demisionar. În fapt, jongleriile pentru obţinerea unei majorităţi precare au dus la remanieri ca urmare a cărora s-ar număra 5 guverne Boc.

Mihai Răzvan Ungureanu. Premierul cu cel mai scurt mandat. 9 febriarie 27 aprilie. Când a fost demis prin moţiune de cenzură. Plus 10 zile de intermiat, până la 7 mai. În fapt o prelungire a guvernelor Boc, adoptată de preşedintele Băsescu drept soluţie de avarie.

Victor Viorel Ponta. A condus 4 guverne, cu unul mai puţin decât Emil Boc, dar fără întrerupere. Numit, în disperare de cauză, pe 7 mai 2012, susţinut de aceeaşi majoritate constituită ad hoc, la demiterea efemerului guvern MRU. În acest mandat parţial are loc, ca urmare a suspendării, referendumul de demitere a preşedintelui Băsescu. Al cărui comentariu excede subiectul articolului, deşi a fost scandalos, aruncând la coş voinţa categorică a 7.4 milioane de români. Pe 21 decembrie acelaşi an, Ponta e investit de un parlament nou ales. Desfiinţarea Uniunii Social-Liberale, soldată cu plecarea miniştrilor liberali, duce la al treilea guvern, care a funcţionat între 5 martie şi 17 decembrie 2014. Când intră în funcţie al patrulea guvern. În urma votului de încredere priit cu  zi înainte. În fine, al patrulea guvern se încheie prin demisia premierului pe 4 noiembrie 2015. După ce în toamna aceluiaşi an surmontase o moţiune de cenzură. Nu intrăm în amănuntele contextului acestei demisii. Care ar necesita un articol în sine.

Dacian Cioloş. A condus un guvern paradoxal. Adus forţat la palatul Victoria de noul preşedinte Iohannis – care de la instalare n-a ascuns că vrea „guvernul său”, ignorând poropunerea majorităţii parlamentare de la momentul consultărilor de după demisia premierului Ponta, a prezidat un aşa zis guvern tehnocrat. Dar a făcut politică. Unde e paradoxul? Deşi n-a rezultat din alegeri, deci nu avea suportul populaţiei, a fost investit cu quasiunanimitatea parlamentului. PSD îi condiţionase sprijunul la investire de un set de angajamente, pe care nu numai că nu le-a respectat, ci a procedat pe dos. Rămâne inexplicabil dece majoritatea parlamentară de facto nu l-a demis prin moţiune de cenzură. Cum preşedintele Iohannis a tergiversat cât a putut numirea unui premier în urma alegerilor parlamentare din 11 decembrie 2016 (programate şi acelea cu exagerată întârziere), guvernul aşa zis tehnocrat a rămas în funcţie până pe 4 ianuarie 2017.

Sorin Grindeanu. Alt premier paradoxal. Confruntat cu lunga manifestatie declanşată de mult discutata ordonanţă 13, a trecut şi de o moţiune de cenzură a opoziţiei parlamentare, a înregistrat întârzieri progresive la implementarea programului de guvernare. Ordonanţa 13 a fost declarată constituţională de CCR, dar însăşi apelarea la o ordonanţă de urgenţă pentru corectarea decisă ca necesară a codului penal şi de procedură penală a fost cel puţin nepotrivită. Greşeala fu amplificată de retragerea OG 13. Slăbiciune care n-a liniştit spiritele. Pe 14 iunie i se retrage sprijinul parlamentar, miniştrii îşi dau demisia în bloc, cu o singură excepţie, premierul refuză să-şi dea demisia şi criza nu are altă soluţie decât moţiunea de cenzurăîmpotriva propriului guvern. Fapt inedit cel puţn în istoria postdecembristă – pe 21 iunie. Pe 29 e instalat noul premier.

Mihai Tudose. Îşi dă demisia pe 16 ianuarie 2018, ca urmare a retragerii sprijinului parlamentar în a doua şedinţă CEx al PSD. În prima astfel de şedinţă obţinuse, ameninţând cu demisia, excluderea a două colege din guvern. Una din ele, Sevil Shhaideh, viceprim ministru, fusese prima propunere de premier de către cooaliţia majoritară, în urma alegerilor din 11 decembrie 2016 şi refuzată fără explicaţii de preşedintele statului.

Cu privire la aceşti ultimi premieri, instalaţi şi susţinuţi de coaliţia majoritară, câteva considerente. Adversarii politici acuză autonomia acestora, de la un moment dat, faţă de preşedintele partidului. E de considerat. Dar nu neapărat de acuzat. În cazul în care preşedintele principalului partid parlamentar nu e şi premier, colaborarea şi armonizarea acestora e eementară. Orice dizarmonie se resfrânge asupra îndeplinirii programului de guvernare, deci asupra populaţiei. Dacă au existat asemenea dizarmonii, logica spune ca sunt imputabile ambilor factori, dar mai mult premierilor. S-a mai speculat, deloc în zona opoziţiei, că cei 2 premieri ar fi fost sub o anume influentă a servicilor. Nu e fără sens, Tudose având un doctorat în informaţii, teza fiind prefaţată de generalul Florian Coldea. De altfel premierul a preluat limbajul prezideinţial când a forţat demisia din guvern a dnelor Sevil Shhaideh şi Rovana Plumb. Tendinţa premierului de a scăpa din guvern de aşa zişi oameni ai lui Dragnea a fost vizibilă.

În fine, actualul premier desemnat, Viorica Dăncilă. Europarlamentar în 2 mandate consecutive. Aparent fără personalitate, fără forţă, pusă în faţa unei provocări pentru care aparent n-are suficiente resurse. Şingura şansă pare a fi că de la nivelul de speranţe faţă de Dsa e greu de scăzut.

În fine, aproape în afara subiectului strict, un comentariu pe care, cu mici variaţii stilistice, l-am plasat pour savoir, pe unnumar de pereţi ai unor interlocutori pe Facebook. Cu privire la promptitudnea aproape neaşteptată cu care preşedintele statului a numit-o pe dna Dăncilă candidat de premier. Socot că dl Iohannis a acţionat, cu abilă inteligenţă, în propriul interes. Obiectivul sale e, evident, asigurarea unui al doilea mandat. Îi convine ca actuala majoritate să continu să guverneze, dacă nu până la capătul mandatului parlamentar, cel puţin până-n pragul campanieie prezidenţiale de anul viitor. Finanţişti de anvergură previzionează o recesiune mai amplă decât cea din 2007-2008. Care nu poate să nu atingă România. Orice guvern, competent sau incompetent, va deconta efectele recesiunii. Decontul va adăuga puncte în contul preşedintelui. Simulând respectarea constituţei, preşedintele şi-a securizat practic realegerea. El va continua să consdere PSD ca adversar major. Şi-l va trata ca atare. Îl va ataca cu orice ocazie. Cu mai mult sau mai puţină bună credinţă. Cuvintele pronunţate la anunţarea desemnării canddatei la funţia de premier o exprimă fără echivoc. Dece am adăugat acest raţionament la seria de microfişe signaletice ale premierilor postdecembrişti? Pentru a schiţa frontul provocărilor puse în faţa acestei persoane prea puţin potrivite. Doamne, ocroteşte-i pe români.

Nici o vorbă despre opoziţie? Cea parlamentară e penibilă, cea extraparlamentară scandaloasă. Preşedintele face singur opoziţie. Dar bazat pe rezilienţa ţesăturii sistemului creat de Monica Macovei, perfecţionat de Basescu Traian. Cu rădăcini adânci. Care cine ştie unde duc?