Iubeşte şi lasă-mă-n pace. Editura Neuma, Cluj, 2020
Pe Lorena Stuparu am întâlnit-o cu ani în urmă, la Cenacclul de la Muzeu. Al Literaturii. Pe vremea când era moderat de doi critici. Se distingea prin diagnosticarea, la rece, a saltului negativ al publicului de peste ocean. Şi iată-mă acum, în faţa dificultăţii de a întocmi un raport de lectură a unui volum despre care aflu, din cartuşul girant (mereu semnat e Horia Gârbea) e pe coperta a patra, că e debutul ei în proză. După ce publicase poezie în anii 90 şi frecventa cenacluri literare. Cu o formaţie în filosofia culturii, ai zice că prezenţa în cenacluri îi servea, dincolo de afinitatea inerentă, o materie primă pentru propriile studii de gen.
Aş zice dacă aş fi citit baremi un singur text profesional al autoarei. Aşa, să vedem ce ne spune această proză. Căci nu pot spune aceste proze. Căci sunt şi nu sunt proze. N-au structura unor proze scurte. Aceea care seamănă cel mai bine cu o anecdotă. Sau, cum spune ardeleanul germanizat, un witz. O construcţie strânsă, articulată, alcătuită in cercuri care se închid şi incheiată cu o poantă finală, uneori explozivă. La fel e departe e textul volumului şi de proza poetică. Cel mai aproape s-ar situa de un jurnal sui generis. O succesiune de momente de remember reflexiv.
Am întâlnit romane al căror fond biografic îmi era întâmplător cunoscut. Plasânu-mă în ipostaza cititorului din Noua Zeelandă, am putut lua firesc referirile biografice drept ficţiune pură. Procesarea unor fapte particulare era, fără echivoc, fapt literar. Interesant, cititorul nostru din Noua Zeelandă, presupus avizat, are o senzaţie subtil diferită, citind proza autoarei. El se apropie cu nu mai mult de o nuanţă de presupunerea existenţei unui fond biografic. Unul parţial evanescent, parţial susţinut de câteva amănunte punctuale (Craiova, strada Lister). Cititorul pentru care fragmente de tablou urban sunt familiare, identificat cu atmosfera, mai ales bucureşteană, are la îndemână o paletă mai largă de lectură. Chiar o perspecctivă. El e determinat să se bazeze pe scriitură. Ori aceasta este definit literară. Este şi nu este (citiorul anonim are libertatea de interpretare) textul unui volum de debut. Sunt, totuşi, curios cum primeşte publicul cenaclurilor frecventate atâţia ani de autoare. În ce latură înclină acesta. Ar mai ales cum diagnostichează conducătorul cenaclului Universitas. Profesorul Mircea Martin. Sau alţi moderator. Cum ar fi Daniel Cristea-Enache, ori Tudorel Urian. Posobilitatea de a citi diferit de Atari corifei nu ma împiedică să optez. Prza scurtă fiin sugenul meu e maximă afinitate, admit că lectura volumului mi-a indus oarecari ificultăţi. Prin quasiabsenţa fondului epic. Textul autoarei nu e lipsit de intâmplări. Mai egrabă e microîntâmplări. Difuzate fragmentar. Dar nu redate cu toul e povestitor, ci filtrate de nivelul reflexiv al naratorului ubicuu. Mereu acelaşi. Căci personajele folosesc persoana întâia. Poartă prenume iferite, dar amănunte toponimice şi mai ales de context, le facc să apară ca ipostaze diferite ale uneia şi aceeaşi personae. Ceea ce-l face şi pe cititorul din Noua Zeelandă să admită un anume fond biografic. Mai mult decât locuri bucureştene (unele eventuale craiovene nu cunosc, iar cele din Roşiori de Vede absentează), contextul ccomun e marcat de repere culturale. Citate literare, fragmente musicale, definesc o generaţie, o atmosferă recognoscibilă. Chiar de cititorul neozeelanez. Dacă face parte, mai mult sau mai puţin, din generaţia personajelor (sau personajului sintetic).
Un asemenea efect afin, propria mea generaţie îl resimte, de pildă, în romanele lui Haruki Murakami.
Tabloul generic al majorităţii pieselor ce compun volumul este al unei femei (urmărită la ierse etape e vârstă), încastrată între mama sa, soţul de care se esparto şi copiii. Emblematică şi impresionantă, şocantă chiar, e replica naivă a fiului. Urmare a unei scene conflictuale, când soţul aruncă o pungă cu banknote, acesta exclamă: Să stăm cuminţi, că tata ne bate cu bani.
Cum spuneam, cele mai multe piese conţin cel mult fragmente narrative. Mai ales inserate nu cu ton narativ, ci parcă rememorate. Sau ffiltrate reflexov. E marca ientitară a textului. O singură excepţie, relatarea unei zile e muncă absurdă a stuenţilor la filosofie (facultatea urmată şi absolvită de însăşi autoarea) la un ILF (întrepriere e legume şi fructe, în anii 80). La sortat e… ceapă. E o proză scurtă autentică. Inserată doucement în textul piesei Indiscerabili, subcapitolul Comportamentul umbrelor. Rafinamentul stilistic are cel puţin rolul e a lămuri cititorul că atoarea nu e deloc incapabilă să producă proză stricto sensu. Deci maniera reflexive, quasimonologală, e rezultatul unei alegeri deliberate. Considerate de autoare ca maniera optimă e a comunica, de a exprima starea sufletească prilejuită de o experienţă existeţială majoră. E lipsit cu totul de importanţă – şi e semnificaţie – în ce măsură materia primă a demersului literar e sa nu biografică. Dacă cititorul nostru neozeelanez, pe care l-am inventat ca instrument de experiment mental, e îndeajuns de intelligent, va cumpăra volumul ca ceea ce este: portretul simfonic al unui eşec relational pe termen lung.
Un element e efect al sriituorii e împănarea (disemniarea ar suna pretenţios) cu formulări fulgurante, cu son aforistic neexplicit. Mici bijuterii, inserate în canavaua textului. Trebuie evitată comparaţia factice a paietelor. Căci greutatea lor specifică e a cristalului. Un singur exemplu. Asemenea oameni nu ar fi mulţumiţi în nici un sistem. Filosofia e totuşi un lux. Dincolo de efectul stilistic, asemenea puncte focale locale pun în valoare şi dau substanţă personajul sintetic implicit. Umbra celor cu acelaşi background.
Autoarea îşi defineşte, în dedicaţia pe are o oferă un cititor, cartea ca una despre poveşti ale vorbelor. Vorbe care dor şi vorbe care vindecă. Vorbe post post moderne.
Dincolo de structura atipică, volumul respectă quasiregular, sau oiceiul, e a se intitula conform formulei uneia din piese. Iubeşte şi lasă-mă-n pace sună insolit. Provocator chiar. Semnificaţia pe care o sugerez e pur subiectivă. Preluînd subtila insolenţă a formulei, aceasta poate fi citită, între atâtea moduri şu ca aresată sieşi. Sa alter egoului proiectat prin scriitură.
Related Articles
No user responded in this post