SE POATE, OARE, TOTUŞI, LUPTA EFICACE?

Literatura nu se citeşte, se reciteşte, spune Lucian Blaga. Nu are nici o importanţă care fu punctul de plecare a relecturii, după aproape cei douăzeci de ani dumasieni, a celei mai impresionante nuvele produse de Isaac Asimov, Zeii înşişi. Scriitor pe cât de celebru, pe atât de paradoxal. Căci e celebru mai ales ca un clasic al literaturii Sci/Fi, deşi, dintre cele peste 500 cărţi, doar aproximativ o cincime sunt ficţiune şi nu întreg acest segment de operă e la nivel clasic. Un virtual sondaj printre amatorii de gen ar indica, destul de probabil, o minoritate care nici nu-l cunoaşte decât ca autor al celebrelor cicluri ale Fundaţiei şi roboţilor. La fel de paradoxal e că acele la fel de celebre legi ale roboticii sunt cu ceva mai cunoscute în afara comunităţii sefiştilor. Alt paradox e că aceste cicluri, ca, de altfel cea mai mare parte a componentei Sci/Fi a bibliografiei asimoviene sunt tributare unei scriituri nesofisticate, valorificând trama poliţistă. Ceea ce abia pune în valoare, prin contrast, acele rarităţi, acele bijuterii, cu atât mai remarcabile cu cât sunt mai rare, despre care scriitorul spune, cu falsă ingenuitate şi cu secret humor că s-au scris singure. Căderea nopţii, Băieţelul cel urât şi, peste toate, nuvela proaspăt recitită ar fi singurele. De altfel, când a fost să dea un nume companiei pe care contabilul său îl sfătutuise insistent s-o înfiinţeze, ca o interfaţă operaţională cu editurile, a botezat-o Nightfall inc. Eu aş adăuga acestor 3 şi Omul bicentenar, quintesenţă în plan uman a întregii sale bibliografii robotice. Nu am nevoie, programatic, de justificări, dar există un argument obiectiv în favoarea acestei includeri în clubul de elită al literaturii asimoviene: la începutul anilor 90, ultimii săi ani de viaţă, colaborase cu mai tânărul Robert Silverberg, care extinsese la nivel de romane primele două povestiri citate mai sus plus cea adăugată de mine (şi, desigur, nu numai de mine) clubului select, schimbând doar titlul ultimei, în Omul pozitronic. Ecranizat, acesta din urmă, evident cu Robin Williams, dar tras cu cel puţin un pas spre telenovelă.
Zeii înşişi se singularizează nu numai în cele cca 20% ficţiune din opera asimoviană, nu numai în literatura Sci/Fi de ansamblu (asta doar pe câte ştiu), ci, poate, într-o anume măsură, în literatura universală. Tot pe câte, insignificant, ştiu. Există cel puţin un precedent, Reţeaua gândurilor, de clasicul austriac Herbert Franke, cel mai important scriitor Sci/Fi de limbă germană, apărută cu 11 ani înainte, unde e folosit acelaşi procedeu narativ, trama fiind văzută din perspective diferite, dându-i relief. Forma canonică a procedeului ne-o amintim, în puritatea ei, recitind bijuteria non Sci/Fi a lui Yasunary Kawabata, Rashomon. În cinema avem celebrul Citizen Kane, filmul de debut al lui Orson Welles. Ce aduce nou Asimov ţine atât de conţinut, mult mai amplu şi mai bogat decât universul psihologic al lui Franke, dar şi de formă. Păstrează principiul autonomiei modulelor narative, fiecare fiind o povestire autonomă, ansamblul fiind altceva, dar îl perfecţionează formal. Cum? Pe de o parte nuvela are structura muzicală a unui concert clasic, partea mediană fiind o sonată lirică, adagio. Pe de alta, această structură ternară se regăseşte în stadiul triadic al omologilor metamorfici ai umanilor, ce populează aşa numitul paraunivers, unul din nenumăratele universuri paralele cu cel antropocentric. Un vers dintr-o piesă a lui Friedrich Schiller despre Ioana d’Arc, decupat în 3, serveşte ca moto fiecărei piese modulare: Împotriva prostiei, zeii înşişi luptă în zadar. Oare? Asimov pare a demonstrra că oamenii pot mai mult decât zeii. E libertatea lui. Nu voi dezvălui subiectul. Cine e curios găseşte singur căi de a-l afla fără a căuta şi a citi nuvela. Sau chiar citind-o. În care ultim caz e rost de polemici cordiale aici, pe blog. Doar asta e una din raţiunile de a fi ale jurnalului pe web. Voi sublinia însă că nuvela e textul de ficţiune cel mai dens în idei din întreaga bibliografie asimoviană de gen. Pentru cititorul habituat cu mediul, elementele de politică ştiinţifică îşi dezvăluie sursa în experienţa personală a fostului doctor în biochimie, dar sfera ideatică şi mai ales reţeraua implicaţiilor duce mult mai departe. O idee perenă, quasiubicuă în literatura Sci/Fi a scriitorului e o anume inevitabilitate, aici oarecum subsidiară, a continuării dezvoltării civilizaţiei umane dincolo de hotarele planetare. Totul ambalat într-un sofisticat joc metaforic, care motivează indirect raţiunea obiectivă a evadării fiinţei umane, în evoluţie, din universul planetei mamă, văzut indirect ca unul foetal. Un fel de ontogenia repetă filogenia pe dos.
Cumva, aceste reflecţii subliniază o idee cu care m-am reîntâlnit deunăzi, revăzând Trandafirul purpuriu din Cairo, al lui Woody Allen şi despre care am şi scris în Finalul cel mai dificil, supravieţuirea, cartea de cinematecă: cele mai bune opere, literare sau / şi cinematografice, rezultă atunci când autorul îşi transgresează schema proprie. Altfel spus când îşi depăşeşte propria maşină automatizată de creaţie.
De ce tocmai azi gândul turnat în formă elaborată, pe marginea acesteri nuvele unicat? Deoarece azi, 2 ianuarie 2014, Isaac Asimov ar fi împlinit 94 ani. Dacă Alla’ va îngădui, în nemărginita Lui înţelepciune, să prind centenarul celui mai bun prieten literar, singurul dintre omologii săi care nu s-au constituit în surse literare pentru mine, am contractat deja o nouă datorie cu deadline precis determinat.