SUBTILITATE PORTRETISTICĂ

Întrerupem seria de cronici de întâmpinare a unor volume de poezie, pentru a reveni, pentru scurtă vreme, la filme. Mi-am dorit să văd unul dintre evenimentele cinematografice ale anului trecut, Darkest Hour (titlu tradus mai mult sau ma puţin inspirat Ziua decisivă, Joe Wright, 2017, UK). Premiera avu loc pe 1 septembrie 2017 în USA (19 ianuarie 2018 în România). L-m văzut zilele trecute, graţie unui tânăr colecţionar, care-mi furnizează filme de calitate. Asta deoarece nu mă pricep să caut şi să descarc.
Este şi nu este un film biografic. Deoarece narează doar primele 3 săptămâni din mandatul de premier al lui Winston Churchill. Într-o manieră întrucâtva simbolică. Penultima frază din postgeneric precizează: deşi filmul e bazat pe o istorie adevărată, unele (elemente) din material sunt ficţionalizate. Nici nu se putea face altfel.
Aici atingem o problemă asupra căreia, pentru a nu referi alte abordări – şi sunt nenumărate – voi preciza doar că este obiectul unei îndelungate polemici cordiale irezolvabile cu un doctor în filmologie. Care susţine libertatea largă a autorului (prin care am înţelege trinitata producător/scenarist/regizor, reprezentată de ultimul), atunci când face un film bazat pe fapte istorice de mare notorietate. Poziţia mea, mai mult sau mai puţin de dragul polemicii, susţine un grad de restrictivitate cu cel puţin o nuanţă dincolo de condiţionarea pe care partenerul meu de polemică (simultan prieten) o consideră implicit – şi tacit. Ca străvechi cinefil, admit, in partibus, că el are dreptate, iar opţiunea mea are doza ei de subiectivitate. Şi, la urma urmei, de gust. Din care opţiune a rezultat conceptul de minciună artistică. Acceptabilă de interlocutorul meu.
Revenind la film, nu avea sens să fie făcut altfel. Dacă Churchill a avut sau nu vreo ezitare, înainte de a refuza net orice tratative cu Hitler, înainte de căderea Franţei, istoria oficială nu spune. Omeneşte e posibil. Ştim deja că legendara rezistenţă a populaţiei britanice la bombardamentele Luftwaffe, timp de peste 4 ani, a fost departe de imaginea eroică, la fel de oficială. Dar nici neadevărată n-a fost – această rezistenţă. Că e posibil ca Hailifax să fi făcut presiuni pentru lansarea tratativelor, e aproape stabilit. Că îl va fi avut alături pe proaspătul demisionar Neville Chamberlain, adeptul cedării, la 2 ani după Műnchen, e logic. Rezerva regelui la numirea în funcţia de premier – singura raţiune că primul lord al mairalităţii era singura persoană admisă de opoziţie, în vederea unui logic guvern de uniune naţională (admirabil rol secundar Ben Mendelsohn, cu avantajul unei asemănări somatice cu regele real) era motivată.
Dece am amintit de polemica mea insolubilă? Pentru că filmul e un caz rar de compatibilitate cu ambele poziţii opuse asupra libertăţi autorului de film. Că satisface teza interlocutoruui meu e evident. Dar dece o satisface pe a mea? Aici e cheia filmului. Pentru că acele elemente de ficţionalizare, admise fără echivoc, dar discret, la finele postgenericului dau o coerenţă logică şi psihologică portretului acestui uriaş personaj istoric. Şi, în numele teoriei lui D. I. Suchianu – şi nu numai a lui – lasă loc unei multitudini de interpretări a definirii deciziei personajului de a rezista.
Să le luăm pe rând. Spectatorul, indiferent dacă are au ba habar de istorie,dar are educaţie cinematografică, ar putea considera că impulsul revenirii la rezistenţă (afişată limpede la investire!) fu declanşat de surprinztoarea vizită nocturnă a regelui (gest absolut incompatbil cu protocolul secular britanic!), care vine să-l asigure pe premier de sprijinul său. Secvenţa, impecabil şi prin excelenţă britanică, fie ea fictivă, e extrem de în spiritul britanic. Mai mult ca oricând, casa regală a jucat impecabil în război, de focar al coagulării rezistenţei populare. Câtă va fi fost. Dacă secvenţa ar fi, cumva, fitivă, ea este cu totul verosimilă. Îndrăznesc a merge mai departe, secvenţa e, fără s-o ştie, una din celebrele unităţi de frumuseţe definite de Suchianu.
Alte mici motivări consecutive: Susţinerea soţiei (personaj istoric remarcabil, de un humor rafinat şi o cultură pe măsură), personaj discret, în care eşti cât pe ce să n-o recunoşti pe Kristin Scott Thomas. Susţinerea şi mai discretă a dactilografei, personaj abil introdus în ecuaţie, al cărei rol şi efect e, totuşi, plauzibil psihologic. Şi mai ales secvenţa din metrou. Toţi călătorii îl recunsc, iar reacţia lor e unanim firească, tipică pentru timiditatea englezilor când englezii mai erau englezi. Dar, atenţie! Deşi toate întâmplările care-l împing să reziste au fost catalizate de momentul vizitei regale. Fără de care nici micile puncte de sprijin, nici firea de gică-contra a premierului nu s-ar fi adunat. Să nu abandonăm secvenţa din metrou. La un moment dat premierul mărturiseşte, cu acel amestec foarte britanic de umilinţă şi apreciere de sine, că n-a călătorit niciodată cu metroul londonez. Dearece… habar n-are să se orienteze. Un moment de fină ironie şi chiar un strop de autorionie al omului obişnuit să se ducă cu maşina de serviciu peste tot. Gestul, aşteptat a fi terifiant (ceea ce se vede în jocul subtil al actorului), nu reprezintă decât victoria necesară asupra propriilor angoase. Necesară pentru exerciţiul mai greu de a face faţă presiunii pacifiştilor din propriul guvern. Ei şi când vine această expediţie? A doua zi după vizita regală, care-i adusese plocon sprijinul regal. Cu toată greutatea acestuia. Nu contează cât la sută e adaosul de ficţiune realitaţii istorice, ce contează e că tabloul e coerent, e reprezentativ, e verosimil şi, mai ales, impecabil ca film. Ceea ce, din păcate, nu se poate spune, de pilda, despre filmul despre viaţa lui Chaplin (Richard Attenborough, 1992, cu Robert Downey jr.). luat drept contraexemplu extrem. Si vizionarea atentă a căruia m-a dus la ideea de minciună artistică. Interesant, tt film englezesc, acesta din urmă. Deşi coproductie multiplă.
Interesant, actorul care l-a întruchipat pe Churchill jucase cu exact 20 de ani în urmă rol de… terorist. În Air Force One (Wolfgang Petersen, cu Harrisn Ford în rolul preşedintelui USA). Şi-l jucase bine. Credibil. Înainte de a detalia, sa observăm că personajul Churchill a fost caricaturzat grotesc ntr-un serial documantar istoric, i-am uitat autorii, difuzat în anii 80 la televiziunea română (sic) şi făcut prostalinist. Dincolo de condiţionarea realizatorilor, mă întreb, sub impresia acestui film incomparabil calitativ, dacă o personalitate strivitoare, cu bunele şi cu relele sale, nu inhibă orice portretist. Fie şi unul fară parti pris.
Gary Oldman conturează un rol perfect pe măsura concepţiei filmului. Abundenţa de gros planuri oferă un facies surprinzător de sensibil, acea posibilă fiinţă interioară, obligată de conjuncturi, datoria ereditară nefiind cea mai puţin importantă (cuvântul duty se repetă aproape obsesiv în limbajul personajului). La fel ca abundenţa legendarelor trabuce şi a paharelor de whisky. Recurg din nou la obligaţiile (păstrând toate proporţiile) experienţei de cinefil acumulate şi mă întreb care să fie riscurile liniei subţiri a concepţiei regizorale, care pune subtilitatea în slujba coerenţei motivaţionale a personajului – însăşi esenţa filmului. Evident, riscul e cel al lunecării în caricatură. S-a materializat acest risc inerent? Nu putem spune categoric nu. dar dacă s-a materializat, dcă portretul lui Churchill are o foarte uşoară doză de caricatură, aceasta e la fel de subtilă, la fel de nuanţată ca întreg filmul. Nu deranjează. Decât, poate, puţin, pe cinefilii exagerat de purişti.
Portretul pe care Gary Oldman îl realizează în film mai pune o problemă. Am văzut un film, The Eagle has landed (John Sturges, 1976, UK), în care Churchill era ţinta serviciilor germane. În final, victima e… sosia lui Churchill. E, bine, actorul care joacă pe sosia premieruiui seamăna – firesc- foarte bine cu acesta din urmă. Se ştie că cei mai mulţi dintre demnitarii de rang înalt au sosii, iar unele apar filme.
Cum încadrăm acest film în buchetul filmelor biografice englezeşti: The Iron Lady (Phyllida Lloyd, 2011, cu Meryl Streep), The Queen (Stephen Frears, 2006, cu Hellen Mirren), The King’s speech (Tom Hooper, 2010, cu Colin Firth)? Întâi de toate, sunt produse în ultimii ani. Iar filmul nostru e şi cel mai recent. Două sunt filme biografice propriuzise, al treilea e un portret de fineţe. Într-un fel, Darkest hour e un pandant al King’s speech. Personajul regelui din filmul nostru e aproape identic cu cel care făcea exerciţii de dicţie.
Despre filme biografice s-ar putea scrie o carte. Poate s-or fi şi scris mai multe, n-am aflat. Vreau să spun că tema e prea largă pentru un articol de blog. Dar putem schiţa un context care să încadreze cele 4 filme englezeşti de gen: filme despre personalităţi reliefate ale celui de-l doilea război mondial. Cele mai cunoscute, ca filme, au ca subiect pe generalii Patton (Franklin J. Schaffner, 1970, USA, pe scenatiul lui Coppola, cu George C. Scott)*, Rommel (The Desert Fox, Henry Hathaway, 1951, USA, cu James Mason, dar mai ales filmul despre ultimele 6 luni din viaţa feldmareşalului, Niki Stein, 2012, cu Ulrich Tukur), MacArthur (Joseph Sargent, 1977, cu Gregory Peck), amiralul Isoroku Yamamoto (Admiral, Izuru Narushima, 2011, JAP). Despre De Gaulle n-am găsit să se fi făcut decât un serial în 2 episoade (Le grand Charles, 2006, regizar neprecizat, Bernard Farcy în rol. Despre Ike Eisenhower am găsit un film, Countdown to The D-Day (Robert Harmon, 2004, USA, cu Tom Selleck. Despre generali ruşi e de presupus că s-or fi făcut zeci de filme. Nu cunosc nici unul. Generali italieni, n-au fost la nivelul de notorietate şi capacitate de influenţă precum figurile de mai sus.
Ce-ar mai fi de spus despre personajul Churchill din filmul discutat? Baza fiind prima lună funcţia exercitată fix pe timpul războiului (postgenericul informează că premierul a pierdut primele alegeri imediat după război, în favoarea lui Clement Attlee, cel care condiţionase în mai 40 participarea opoziţiei la un necesar guvern de uniune naţională tocmai de numirea lui Churchill, rău văzut atât de partidul său, cât şi de rege. Desigur, filmul n-avea dece comenta informaţia. Dar într-o discuţie despre film, n-avem dece să nu comentăm. Poziţia opoziţiei, nenumită explicit, dar s-o spunem limpede, laburistă, a fost cinică. Dincolo de doza inerentă de cinism în politică. Pentru ei şi chiar pentru electoratul englez, Churchill a fost manta de vreme rea. Să mai precizăm că alegerile pierdute imediat după război au încheat cariera politică a buldogului care polarizase cu irepresibilă tenacitate rezistenţa tradiţională a englezilor. Şi o spunem nu ca un comentariu politic general. Ci strict în contextul filmului. Căci secvenţa din metrou mai arată ceva: rolul electrizant al originalului lider s-a manifestat strict în prezenţa directă. În metrou, deci la nivelul populaţiei, în parlament(ul vechi de 8 secole), în guvern şi în aşa numitul guvern de război. Citadela ultimă a puterii engleze.
În fine, dar nu în ultimul rând, din marile vorbe ale lui Churchill, care au străbătut timpul, au fost citate 2. Cele rostite în acea primă lună. Ar fi fost o gafă să fi citat chiar fraza de recunostinţă adresată pilotilor RAF, care au zădărnicit peste abia 4 luni tentativa de invazie de care alde Halifax şi Chamberlain se arătaseră terifiaţi.
Şi totuşi, mai e loc pentru un gând. Existăşi azi destui, de la istorici militari şi comentatori politici la băgători de seamă, care consideră oprirea tancurilor lui Guderian înainte de a arunca în mare cei 300,000 militari englezi pe plajele de la Dunquerque. Mă rog, fie, Dunkirk pe seama ofertei implicite d epace a lui Hitler. Locul unei analize exhaustive nu e – deloc – într-un articol despre un film. Mai mult sau mai puţin cronică. Ne putem mărgini la concluzia proprie: ipoteza nu rezistă analizei logice în termeni politico-militari. Ei, bine, aici e cea mai discretă, mai adâncă şi mai esenţială dintre calităţile filmului. Cât reală, cât fictivă, ezitarea premierului, şantajat cu moţiunea de cenzură de aripa Halifax – Chamberlain, ezitare la care a renunţat suspect de imediat după vizita nocturnă regală, ar putea semnifica o păcăleală subtilă adresată inamicuui dspreţuit de peste canal. Provocând, eventual, ezitarea lui Hitler. Conexiune cât plauzibilă, cât fictiv-simbolică. Oricum cu totul neexplicită. E iarăşi momeala spectatorului educat ca cinefil la coautoratul imaginat de Suchianu.

Nota bene: * este a doua oară, în aria cunoştinţelor mele, când un actor joacă în 2 filme diferite rolul aceliaşi personaj istoric. Al doilea film e despre asasinarea lui Patton (1986). Celălalt caz cunoscut e Peter O’Toole, care l-a interpretat pe regele Henry II Plantagenetul în Becket şi Leul în iarnă.