30 DE ANI

N-am scris demult de fotbal. Azi au trecut 2 zile de la o aniversare nu tristă, ci simultan onorantă şi scandalos sărbătorită. Acum 30 de ani o echipă românească reuşea o performanţă care va rămâne, extrem de probabil, unică în istoria seculară a fotbalului românesc. Câştiga competiţia europeană de vârf, la nivel de club. Atunci se numea Cupa Campionilor Europeni. Actuala Champions League. E adevărat că n-a fost o ispravă izolată. Alte 2 echipe româneşti jucaseră în total 3 semifinale europene, între 1983 şi 1990. Cu atât mai remarcabilă performaţa de vârf.
Dece consider sărbătorirea ca scanadalos organizată? Atunci echipa câştigătoare a CCE era patronată, în cadrul clubului sportiv al armatei, alături de celelalte 24 secţii, de ministerul apărării. În timp echipele departamentale s-au desprins de sub tutela ministerelor, organizânduse ca societăţi comerciale. Iar UEFA nu acceptă echipe departamentale în competiţiile ei. Celelalte două echipe româneşti legate de ministerele de resort (interne, transporturi) ş cluburile sportive aferente n-au beneficiat de ostilitatea feroce şi absurdă la care a fost supusă această cea mai performantă pe termen lung şi la nivel de vârf echipă românească. Ciudat, doar în ultimii 5 ani. 8 ani clubul sportiv al armatei a colaborat cu clubul profesionist de fotbal desprins din organizaţia departamentală. Abia in 2011, brusc, clubul departamental a deschis ostilităţile şi le-a escaladat. Cu o duşmănie bruscă şi de neînţeles. S-a speculat că la origine campania războinică ar fi fost declanşată de un personaj politic nu chiar frecventabil, fost ministru a apărării, fost ministru de interne, prieten cu selecţionerul naţionalei României. Fost jucător de elită şi fost antrenor de success la echipa fostă a armatei. Ambii generali. Selecţionerul, care îmbrăcase, pe vremuri, haina militară a fost avansat în urma rezultatelor ca selecţioner al naţionalei, celălalt avansat în urma unor obscure tranzacţii politice. Nu însistăm asupra carierei politice, de o imoralitate exemplară, a fostului ministru. Motivul conflictului cu pitorescul finanţator al echipei de fotbal, desprinsă legal de clubul sportive al armatei în 1998. Finanţatorul a devenit acţionar majoritar în ianuarie 2003.
Să schiăţăm un scurt istoric al siglei. Din 47, anul înfiinţării, până în ianuarie 62 echipa a purtat 2 sigle. Prima cu un A într-o pentagramă (marcajul gradelor ofiţereşti din 48), apoi următoarea, din 50, cu numele CCA. Ambele rotunde. Odată cu schimbarea numelui în Steaua, sigla a luat o formă de scut, cu o stea şi o minge, iar numele CS Steaua Bucureşti pe banda de contur. În 72, după ce, în toamna lui 71, echipa reuşise cea mai mare performanăţ de până atunci, calificarea în primăvara Cupei Cupelor, după eliminarea, în turul 2, a Barcelonei (1-0 în deplasare, 2-1 acasă), echipa şi-a schimbat sigla, adoptând, odată cu tot clubul, preluînd un model asemănător cu cea a Barcelonei. Poate şi deoarece culorile echipei spaniole sunt şi acum asemănătoare cu ale Stelei: blau grana, grena cu albastru. Barcelona nu s-a sesizat de asemănare şi oricum cele două echipe au continuat să evolueze, cu excepţia confruntării din toamna lui 71, la nivele competiţionale diferite.
Din motive obscure, din 90 clubul a adoptat altă siglă. Cu o acvilă pes cut. Iar din 98, după desprindere, sigla a fost puţin modificată, adăugându-se cuvintele Fotbal Club. 5 ani clubul şi echipa devenităautonomă au purtat sigle asemănătoare. Odată cu instalarea finanţatorului, acesta a adoptat o siglă asemănătoare cu cea dintre 72 şi 89, cu douăstele mici deasupra. Clubul n-a reacţionat în nici un felt imp de 8 ani. În 2011, odată cu şicane pe tema chiriei percepute penrru stadion, deşi finanţatorul investise masiv (noctură, tabelă electronica de marcaj, turnicheţi la intrarările în tribune), clubul armatei a acţionat echipa în judecată, reclamând folosirea frauduoasă a siglei, deşi aceasta fusese omologată de OSIM. Procesul a durat peste 3 ani. Cererea clubului armatei a fost respinsă în primă instanţă şi respinsădin nou la Curtea de Apel. După repetate şi insistente recursuri, s-a ajuns la curtea supremă. ÎCCJ. Care a dat, spre finele lui 2014, câştig de cauză armatei. Interesant paralelism!!! Dintre dosarele finanţatorului, toate cel puţin dubioase, primul, cunoscut drept cazul valiza, a avut următoarea evoluţie: achitare la instanţa de fond, achitare la curtea de Apel, achitare la ÎCCJ, completul cu 3 judecători (3-0 în favoarea acuzatului) şi… condamnat la ÎCCJ, completul cu 5 judecători. 3-2 în defavoarea acuzatului. Cum vă sună paralelismul?
A urmat expluzarea de pe stadion, interzicerea folosirii bazei de antrenament, tergiversarea discuţiilor pe marginea investigării posibilităţilor de deblocare a colaborării, tacâm complet. Rea credinţă impecabilă din partea armatei.
Pe fondul ăsta, sărbătorirea celor 30 de ani de la unica victorie a unei echipe româneşti în prrima competitive europeană intercluburi a ridicat întrucâtva tensiunea reporturilor. Clubul sportiv al armatei a organizat o festivitate pe 3 mai, la CCA. În prezenţa ministrului şi, dacă nu mă înşel şi a premierului. Singurul care işi anunţăse, cu argumente de bun simt elementar, absenţa a fost Duckadam. Până la urmă a fost prezent, dar s-a singularizat odată mai mult adresâdu-se politicos autorităţilor prezente, penru a le atrage public şi official atenţia asupra absurdităţii atitudinii armatei. Dar aşa de politicos că n-ai fi înţeles dacă nu ştiai.
A urmat întâlnirea tradiţională de la Cheile Grădiştei, cu un meci de sală şi va urma un alt meci de oldboys în beneficiul infirmului Mircea Neşu, fost jucător al echipei. Una peste alta, această aniversare a lăsat un iz uşor sălciu. Păcat că nimeni dinrre participant n-a remarcat public coincidenţa. Pe 7 mai Nicuşor Stanciu a împlnit 23 de ani. Dar, dezamăgit de comportarea finanţatorului, ar fi declarant căla vară pleacă…