Procesul de apropiere dintre cele două mari biserici creştine a început în urmă cu 50 de ani, când papa Paul al VI-lea şi patriarhul ecumenic Atenagoras al Constantinopolelui au dat o declaraţie comună, prin care anulau excomunicarea reciprocă din 1054, actul formal al Marii Schisme. Declaraţia a fost făcută publică simultan, pe 7 decembrie 1965, la al doilea conciliu de la Vatican şi într-o ceremonie special la Constantinopole. Pentru cei care se miră de folosirea numelui milenar al Istambulului, trebuie precizat că toponimia ecleziastică ortodoxă respectă persoana împăratului Constantin cel Mare, cel care a deschis calea cultului creştin pe teritoriul imperiuui roman, prin edictul de a Mediolanum (Milan), în 315. Anticul Bizanţ fu ulterior denumit după numele îmăratului, până după cucerirea sa de către otomani, în 1453. Gestul de acum 50 de ani a fost repetat de Papa Francisc şi Bartolomeu I, actualul patriarh ecumenic al Constantinopolelui.
Gesturile de fraternitate au continuat, la intervale mari, mai mult la nivel declarativ. Cu oarecare vitalizare în timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea. Celebrul papă polonez nu şi-a focalizat, însă, demersurile pe ameliorarea relaţiilor cu Biserica Ortodoxă, ci le-a integrat în cadrul mai larg al deschiderii Bisericii Catolice (adică universală) către toate cultele. Semnificativ în sensul ăsta e gestul simbolic, unic în istorie, de a-şi cere scuze, în numele bisericii pe care o păstoreşte, în faţa Marelui Rabin al Ierusalimului şi al întâi stătătorului cultului musulman pentru toate nedreptăţile istorice adunate în sarcina acestei biserici. Gest nu fără o anume încărcătură politică, după care mingea reconcilierii a fost plasată în ogrăzile celorlalte două mari culte abrahamice. Biserica creştin ortodoxă a fost, de altfel, în mod subtil lăsată în off side. Cât desre bisericile protestante n-au avut controverse istorice decât cu cea catolică, acestea ignorând, oarecum, pe creştinii schismatici. La modul teoretic. La modul concret, în zonele de interferenţă, a fost şi altceva. De pildă, actul politic numit Unio Trium Nationum, care menţinea şi chiar adâncea statutul inferior al majorităţii române, implicit ortodoxe, din Transilvania, n-a fost lipsit de o anume conotaţie religioasă. Secundară, totuşi, faţă de cea politică.
Dar să ajungem la prezent. Putem participa împreună la masa euharistică – a spus papa Francisc membrilor delegaţiei Patriarhatului Ecumenic de la Constantinopol, pe care i-a întâlnit sâmbătă, 27 iunie în cadrul tradiţionalei vizite a acestora cu prilejul sărbătorii sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, ocrotitorii cereşti ai Romei. Prezenţa voastră în cadrul celebrărilor sărbătorii noastre arată încă o dată raportul profund care uneşte aceste două biserici surori: biserica Romei şi cea a Constantinopolelui, a reluat Pontiful, arătând legătura dintre sfinţii patroni ai celor două biserici, apostolii Petru şi Andrei, fraţi de sânge şi credinţă, uniţi în misterul apostolic şi al martiriului. Îmbrăţişarea de pace cu Sanctitatea Sa Bartolomeu I a fost un semn elocvent al acestei acest carităţi fraterne, care ne conduce pe calea reconcilierii și ne va permite într-o zi de a participa împreună la Banchetul Euharistic. Realizarea acestui obiectiv, spre care ne îndreptăm cu încredere, este una dintre principalele mele preocupări, pentru care nu încetez să mă rog lui Dumnezeu zi de zi. În acest sens papa Francisc şi-a exprimat sprijinul său pentru activitatea Comisiei Mixte Internaţionale pentru dialog teologic între Biserica catolică şi cea ortodoxă.
Scriam aceste rânduri cu câteva luni în urmă, la sugestia unui prieten, de a face un soi de compte rendu aspura problemei reconcilierii între biserica catolică şi cele creştine răsăritene. Între timp, a mai intervenit, pe un e-grup, subiectul unui conciliabul între papa Francisc şi Marele Rabin al Yerushalayimului, conform căruia ambele părţi se angajează să se abţină de la prozelitism. Acord de importanţă politică majoră, dar lipsit, practic, de obiect. Căci cultul iudeo-mosaic n-a practicat, prin definiţie, niciodată prozelitismul, iar în aria creştină prozelitism fac numai unele dintre sectele neoprotestante, nerecunscute de bisericile majore. Dintre acestea cea mai agresivă e Martorii lui Iehova. Şi oricum, acordul bilateral, nu angaja decât Biserica Catolică. Fără a fi în secretele zeilor, mă gândesc că acest acord are dublu rol: de consfinţire a unui dialog institutional între două din cele trei mari trunchiuri dezvoltate din rădăcina abrahamică şi de platormă preliminară pentru atragerea, răbdătoare şi tenace, a trunchiului musulman, singurul agresiv în întreaga sa istorie de 14 secole. Cele cel mult 4 secole de expansiune agresivă ale ramurii catolice sunt demult şi ireversibil istorie. Dimpotrivă, aria catolică se află sub presiunea islamistă, nu rareori violentă. Dar mai ales să nu uităm, şi asta va trebui repetat cu orice ocazie, până acum singurul lider eclaziastic care şi-a cerut public scuze a fost regretatul papă Ioan Paul al doilea, fostul cardinal Karol Wojtiła.
Deoarece n-am apucat, la vremea redactării primului alineat, să adaug informaţia la zi în privinţa dialogului ecumenic între liderii bisericlor creştine despărţite de Marea Schismă, în urmă cu aproape un mileniu, iar comunicatul unui grup de rabini, pe care l-am avut la dispoziţie, dar a cări lectură in extenso mi-a fost împiedicată de dificultăţi lingvistice, găsesc cu cale să orientez demersul de faţă spre altă direcţie. De altfel, tocmai prietenul care-mi sugerase tema reconcilierii intracreştine a oferit o selecţie personală excelentă din acel comunicat: primo, evreii şi creştinii au mai multe în comun decât ce le desparte; secundo, de la Conciliul Vatican II, învăţăturile oficiale ale Bisericii Catolice despre iudaism s-au schimbat fundamental şi irevocabil.
Cu mai puţin de o săptămână în urmă se adună 5 ani de când am aflat, siderat, de plecarea într- lume presupusă mai bună, a unei fiinţe excepţionale. Pe care o numeam sora mea de steaua lui David. De altfel, preluîndu-i propria expresie. Socotit de a fiind eu, fratele ei de cruce. Ultrasimplificant, dar nu de identitatea mea spirituală e vorba, nici de definirea ei terminologică. Dece aminesc? Deoarece primul contact cu această fiinţă, pe un dispărut e-grup tematic, avuses eloc la iniţiativa ei. Pe tema Iisus omul. Temă cu care-şi agasa, bâzâind ca un sol de bondari, fiecare nouă cunoştinţă. După ce-a plecat puţin, m-am trezit scirind că întreaga şi destul de bogata interacţiune internautică cu această soră sui generis se va fi derulat sub semnul dialogului implicit despre Iisus omul. Nu numai implicit, nu numai niciodată evocat explicit, ci de foarte departe, din ceea ce în jargonul fotgrafilor se cheamă perpectivă de pasăre, iar în cel cinematgrafic se cheamă plonjeu. Cumva, o sugestivă imagine a destul de îndelungatei, accidentatei şi intensei interacţiuni confraterne ar fi, păstrând absolut toate proporţiile, dialogul dintre două emblematice personaje ale lui Bulgkov, de-a lungul razelor de lună plină. Iată dece acum fac din începutul neterminat de compte rendu a dialogului la nivel înalt intracreştin un soi de introducere a primului meu răspuns închegat la întrebarea iniţială despre Iisus omul. Închizând unul din cercurile mele existenţiale.
Nu cred să existe carte mai discutată, de-a lungul şi de-a latul meridianelor, în ultimele milenii, decât Biblia. Adică Vechiul Testament şi Noul Testament. Sigur, lumea Bibliei nu beneficiază de un instrument precum Talmudul, dar, deşi cei care beneficiază de acesta, deşi respectă dictonul non multa, sed multum, au o pondere numerică foarte redusă faţă de masa lumii Bibliei. Autorul acestor rânduri are simultan dezavantajul dar şi vantajul ignoranţei. Suma cunoştinţelor sale biblice, socotite cu centrul de greutate în zona textelor interpretative – Istoria diferitelor biserici creştine y compris, e practic nulă, ca pondere faţă de întregul volum al acestor cunoştinţe. Şi pentru el nu contează că e improbabil să existe un om în viaţă care să le posede pe aproape toate. Contează ignoranţa lui, ca bază de plecare. Ceea ce-l face liber să gândească, neîngrădit de structuri ale cunştinţelor formative. Într-o direcţie sau alta. Printre altele, el nu se jenează defel dacă propriile idei în materie nu sunt inedite. Nici n-au cum să fie. Undeva, în imensa bibliografie biblică, necesarmente modul său independent de gândire trebuie sa existe. Dar el n-are cum să ştie nici măcar pe cei care ar putea şti unde anume. Are, aşadar, garanţia independenţei reflexive.
Revenind la Iisus omul, nu voi specula asupra celor 18 ani absenţi din Evanghelii. Ipoteza, de aproape un secol făcută publică, a apariţiei, exact în perioada absentă, la o lamaserie din Tibet, a unui copil de 12 ani, educat şi iniţiat acolo, care ar fi părăsit locurile la 30 de ani, interesează prea puţin perspectiva pe care îmi propun a o schiţa. Din aceasta nu merită reţinut decât principiul ipotetic, care-l face pe Iisus cel matur, în ultimii săi 3 ani de viaţă plină, un om cu puteri mentale importante. Chiar diversificate. Nu interesează deoarece mă interesează mai ales acele elemente – fapte confirmate sau/şi concluzii logice – independente sau cât mai independente de existenţa reală sau legendară a a lui Iisus. Cum în general cred în principiul credinţei care e, la rândul ei, independentă de faptele reale certificate sau de natura lor legendară. Dece? Deoarece consider istoria un exemplu de aplicare a principiului termodinamic extins, formulat de filosofi pornind de la expresia dată de Prigogine: un punct din spaţiul faptelor evoluează spontan în “direcţia” în care întâlneşte minimum de rezistanţă. Şi mai consider că din substanţa unui fenomen fac parte integrantă toate “momentele” evoluţiei sale. Ergo, credinţa, ca atribut esenţialmente uman e, între alte lucruri care e, o stea polară în orientarea Omului în Realitate.
Revenind la explicaţia ipotetică a perioadei ocultate din biografia lui Iisus şi, totdată, a atributelor care i-au permis, dincolo de miracole, care, cele mai multe, ar putea fi explicate material, viziunea sa “revoluţionară”, presupun, fără a avea certitudinea, că respectiva corelare cronologică ţinea seama de data cea mai probabilă a naşterii lui Iisus, respectiv 4 Anno Domini. Mai presupun cunoscute metodele corelaţiilor cronologice. Potrivirea diferitelor scări/calendare pe baza unor evenimente astronomice sau planetare databile. De pildă cutare eclipsă, cunoscută atât de babilonieni, să zicem, cât şi de greci, apoi de romani. Sau cutare cutremur major. Metoda prespune calcule fastidioase, dar, în lipsa unui cronicar marţian, sunt inevitabile. Tocmai anul naşterii lui Iisus, preupus personaj istoric real e un exemplu de corectură calendaristică. Dar, după stabilirea anului probabil a naşterii, translatarea calendarului iulian-gregorian, devenit oficial planetar cu 4 ani ar fi produs enorme perturbări în viaţa planetară. Cronologia abia s-a obişnuit cu dubla datare datorată reformei calendarului, la 4 octombrie 1582, devenită 14 octombrie şi necesară în ţările care au adoptat reforma calendarului de-a lungul celor aproape 4 secole.
Mi-au trebuit zeci de ani pentru a aduna, treptat, informaţie şi a-mi construi o concepţie şi mai ales un model de întelegere. Nu mai departe decât cu câţiva ani în urmă, în jurnalul de călătorie intitulat Pelerinaj în ţara Sfântă, (De la parcul papagalilor la grădina Getsimni, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2012) înclinam a mă referi la Iisus ca la un reformator al cultului iudaic, aşa cum se afla acesta în vremea Sa. Reflecţii de dată recentă, care constituie inima demersului de faţă sesizează o ambiguitate esenţială în faptele Sale. Cu consecinţe pe termen imediat, mediu, lung şi foarte lung.
Discursul lui Iisus, dublat de faptele Sale, se adresa unei lumi locale în termeni inevitabil metaforici. Căci esenţa discursului era proiectată într-o perspectivă de neînţeles pentru toţi contemporanii, coreligionari şi politeişti imperiali. Ba chiar, de-a lungul secolelor, doar câţiva luminaţi (atenţie! Nu iluminaţi!) s-au ridicat la înţelegerea mesajului Său. Să-i numim dintre aceştia doar pe fericitul Augustin şi pe sfântul Tomasso de Aquino. La Saul din Tars vom reveni, în linia de gândire a acestui demers. Metafora unghiulară a fost Împărăţia lui Dumnezeu, care va să vină. Greu de găsit altă metaforă, când polul de putere al lumii circummediteraneene, din care ţara Lui făcea, nolens-volens, parte, era Imperatorul Tiberiu. Riscul interpretării ad litteram a metaforei a şi funcţionat. Împlinind profeţia.
Latura de reformator se reduce, practic, la alungarea zarafilor cu biciul din templu. Semnificaţia e fără echivoc. Funcţia sacerdotală a templului ajunsese, deci, de batjocură.
Ori, această funcţie sacerdotală fusese accentuată cu aproximativ jumătate de veac în urmă, prin reconstrucţia şi lărgirea celui de-al doliea templu, de către Irod cel Mare. Gestul spectacular al lui Iisus se adresa, deci, simultan populaţiei yerushalemite şi Sanhedrinului, ca establishment instituţional local. Respectat ca atare de stăpânirea romană, prin procuratorul Iudeii, aceasta fiind poitica imperială în toate provinciile. Evident, gestul i-a ostilizat întregul establishment, cu urmările cunoscute. N-am citit cartea lui Haim Cohn, despre procesul lui Iisus (tradusă şi în româneşte, la editura Teşu), după cum n-am recitit de curând nici partea referitoare la cele 6 zile petrecute de Iisus în Yerushalayim în Noul Testament. Flavius Josephus, istoric iudeu din secolul I AD abia îl pomeneşte în vol 2 al istoriei sale. De altfel acesta nu e foarte bine văzut de istoriografia iudaică, fiind considerat pro-roman. Aşadar nu mă pot baza pe documente în ce priveşte imaginea lui Iisus în faţa iudeilor, cu atât mai puţin în faţa evreilor actuali. Ci doar pe impresia indirectă, dar omogenă, rezultată din nenumărate discuţii internautice cu prieteni din generaţia mea, emigraţi din România. Iisus e redus la latura sa de reformator iudeu. Cumva, păstrând absolut toate proporţiile un Luther sui generis şi aavant la lettre. Sigur că e un mod neserios de a-ţi forma o imagine, dar pe de o parte nimic nu e mai logic, pe de alta, omogenitatea aprecierlor unui grup destul de mare de oameni foarte diferiţi nu e cu totul lipsită de relevaţă. Diferiţi, dar intelectuali şi mai ales evrei reformaţi. Termen cu iz vag euphemistic, cu sens apropiat de atei. Deci deschişi discuţiilor de gen.
Să rezumăm: Iisus, aşa cum rezultă din Evanghelii şi, pe ici, pe colo, din referinţe istorice şi din perpetuarea unr tradiţii logice, a fost şi un reformator iudeu, a fost mult mai mult decât atât, a fost cu foarte mult înaintea epocii sale, pentru a-şi exprima mesajul nu se putea folosi decât de metafore în limbajul vremii. Iar acestea fie au fost înţelese distorsionat (totul vine de acolo unde el notează greşit spusele mele – suna replica embelematică a personajului bulgakian Yeshua Ha Nozri, referincu-se la fostul vameş Levi Matei) de oanume parallelism cu Ghilgameş parte din cei cărora li se adresa şi chiar au fost folosite împotriva lui de Sanhedrin (Sinedriu în româneşte).
Nu mă voi opri la înviere şi relevarea acesteia apostolilor. Cu atât mai mult nu mă voi apropia de interpretarea mitologică laică. Demersal de faţă ar fi ratat dacă ar încerca fie şi un pas spre tartare exhaustive. Procesele de sincretism, schemele comune multor mituri întemeietoare, un anume paralelism cu Ghilgameş şi alţi eroi rămân treaba oricui altora.
Pasul următor, în urmărirea liniei adoptate e revelaţia de pe drumul Damascului.
Saul din Tars(us) – localitate în sud-estul Asiei Mici, nu departe de Mediterana – beneficia de două argumente ponderale în epocă: cetăţenia romană şi originea din seminţia lui Beniamin. Cu educaţie fariseică, la Yerushalayim, e cooptat timpuriu în Sanhedrin. Pe cale de consecinţă, cum ostilitatea Sanhedrinului se translatase faţă de ucenicii predicatorului dizident, care începuseră a avea audienţă în păturile sărace (ceea ce-i deosebea fundamental de zeloţi), devine prigonitor al comunităţilor embrionare care se vor numi creştini. Textele biblice motivează convertirea lui prin viziunea pe care ar fi avut-o mergând spre Damasc, unde ar fi avut o misiune de pedepsire a creştinilor locali. I-ar fi apărut Iisus.
Să stăm puţin şi să judecăm. Viziunile pot fi, în general, autentice sau legendare. O schimbare radicală de comportament a unui personaj implicat intr-o mişcare ce angajează o anume masă umană e, uneori, explicată prin legenda unor astfel de viziuni. Tema viziunii viitorului sfânt Paul sau Pavel se regăseşte la nu mai puţin celebra viziune, avută în vis, de împăratul Constantin: o cruce de foc pe cer, în noaptea de dinaintea unei bătălii decisive cu concurentul său Maxenţiu. La care voi reveni mai la vale. Cât despre Saul, viziunea care l-a deturnat cu 180 de grade de la convingerile educate şi acţiunile conforme cu aceste convingeri putea fi autentică. Mai mult, putea fi o viziune halucinatorie sau una reală. După presupusa înviere, Iisus petrecuse alături de ucenicii săi 40 de zile, înainte de a se înălţa la cer. Tradiţia prezenţei sufletului în apropierea locului unde s-a desprins de trup timp de 40 de zile e anterioară momentului biblic, dar s-a întărit după acesta. Iar data probabilă a experienţei mistice a lui Saul e ulterioară înălţării la cer. În ipoteza realităţii dublei naturi a lui Iisus, definitorie pentru trunchiul creştin al rădăcinii abrahamice, reapariţia reală ca viziune poate fi exclusă. Din cer, însă, Iisus putea să-l fi ales pe prigonitorul celor care-i urmaseră pe ucenicii Săi pentru misiunea de a fundamenta cultivarea sămânţei semănate de El. A unei noi credinţe. Dar ne amintim că El nu le vorbise ucenicilor de acest mare urmaş care va veni. Ba chiar îi spusese pescarului Simon, zis Chefa (piatra, de unde Petrus), că el va fi piatra pe care-şi va ridica biserica. Fie încă nu-l alesese pe Saul, fie nu le spunea totul ucenicilor.
Sigur că voi scandaliza pe credincioşii creştini. Bigoţii nu mă interesează, dar credincioşilor conştienţi le-am răspuns mereu că raportarea nonaxiomatică la temele majore şi discutarea lor raţională nu e, în nici un caz, un simptom de necredinţă. Dimpotrivă. A-ţi baza credinţa proprie pe raţiune este, asta e credinţa mea, o formă cel puţin la fel de solidă precum credinţa axiomatică. În plus, oferă o armătură mai eficace în confruntarea inerentă cu ateismul. Descartes şi dumnezeu au loc în acelaşi spaţiu.
Admiţând ca posibile toate alternativele enumerate în ce priveşte viziunea lui Saul, eu propun o interpretare nu a convertiri sale, ci a ceea ce francezii numesc virevolte. E posibil să fi sesizat, subconştient, ambiguitatea de fond a discursului lui Iisus, interpretarea îngustă a Sanhedrinului şi chiar în acel mediu, o interpetate cumva distorsionantă de către adepţi. Căci cât timp a făcut parte din Sanhedrin, deja unii preoţi ai Templului asimilaseră, nu pe faţă, discursul noii secte. E posibbil să fi întrevăzut, fulgurant, întreaga măreţie a îvăţăturii celui răstignit, despre care se spunea şi se credea că înviase. Mutatis-mutandis, despre Newton circulă legenda că ar fi intuit la fel de brusc gravitaţia văzând căderea unui măr din pom. Şi câte asemenea momente de clarificare spontană în istoria Cunoaşterii!… dacă acest moment astral din biografia sfântului Pavel a fost spontan sau a fost declanşat de o viziune, deja e lipsit de importanţă din perspectiva acestei interpretări. Că, odată ajuns la Damasc, a surprins în egală măsură autorităţile ecleziastice şi comunitatea dizidentă, predicând în favoarea acesteia din urmă, n-a fost decât primul pas pe un drum lung (geograficeşte până-n Hispania) la capătul căruia structurarea noii credinţe era constituită.
A acoperit Saul-Paul-Pavel întreaga arie a mesajului christic? Oricum a fost primul care i-a sesizat ambiguitatea, primul care i-a sesizat măreţia şi adâncimea, primul care a înţeles această parte de mesaj izvorând din latura divină a celui socotit doar reformator de către iudaism, doar profet de către mahomedanism. Oricât de esenţială a fost opera lui, aceasta a fost continuată de un şir lung de teologi. Începând cu cel numit sfântul Ioan Hrisostom, sau Gură de Aur.
Mai mult sau mai puţin în afara interpretării propuse a virevoltei (sper să-mi fie scuzată forţarea lingvistică) personajului nostru, să nu-l părăsim înainte de a nota două lucrări contemporane majore al căror subiect este. Evreul britanic Hyam Maccoby publică, în 1986, în USA, The Mythmaker: Paul and the Invention of Christianity. Tradusă la noi în 2013. La 9 ani după decesul autorului. Acesta a căutat un loc marilor figuri ale Noului Testament în universul iudeo-mosaic şi, implicit, în istoria Israelului. Că-l vede pe Iisus ca pe un adept riguros al cultului mosaic nu-i de mirare, prea puţini evrei, fie ei reformaţi contemporani, îl pot vedea altfel. Dar merge mult mai departe, susţinând că Pavel ar fistudiat la Atena, nu la Yerushalayim şi ar fi inventat învierea lui Iisus, o sursă fertilă a naşterii unui nou cult. Dar autorul e considerat de profesori de religie din universităţi americane ca un scriitor talentat, nu un istoric. O formă politicoasă, eufemistică, pentru a-i contesta unele aserţiuni. Totuşi, focalizând pe partea plină a paharului, meritul lucrării e de a-si aduce aportul la sublinierea rolului major al lui Pavel în edificarea bisericii creştine.
Complementară ar fi o lucrare a lui Alain Decaux asupra vieţii sfântului Paul, publicată în Franţă în 2002 şi tradusă în română în 2007. Autorul mărturisind că se documentase timp de 40 de ani asupra subiectului.
Informaţia asupra versiunilor româneşti a acestor lucrări oarecum complementare se datorează ediţiei online a revistei creştine Semnele Timpului. Referirea la lucrarea autorului francez, de formaţie jurnalistică, nu precizează măsura în care o informaţia practic exhaustivă, adunată cu tenace acribie, cu mijloacele cercetării in situ, corectează unele din afirmaţiile mai mult sau mai puţin contrafactuale ale autorului britanic.
Deloc neinteresant, interlocutorii mei evrei, în lungile conversaţii care au stat oarecum la baza acestor reflecţii aplicate, se mărginesc la a-l socoti pe Pavel ca extinzând predica lui Yeshua şi la nonevrei, de unde abandonarea tabuurilor specifice cultului mosaic. Fără a fi incorectă, consideraţia e limitată în plan ideatic. Încât dezvoltarea acestui demers, structurat în jurul firului roşu al interpretării propuse face, într-un fel, parte integrantă din lungul dialog cu aceşti benefici interlocutori. Desigur, deschiderea textului de faţă spre aria oricăror cititori e subânţeleasă.
Ar mai fi ceva de spus la capitolul Pavel? Poate un singur lucru. Prevalându-se de calitaea de cetăţean roman, moştenită din familie, Pavel a cerut să fie judecat la Roma. Fie pentru o şansă în plus de judecată nesupusă presiunilor locale, fie, mai degrabă, privind în viitor, dând amploare maximă evenimentului cu final totuşi previzibil. La Roma s-ar fi întâlnit cu fostul pescar Simon zis Chefa, atunci deja Petru, o figură importantă a comunităţilor creştine subversive. Nu intru în motivarea ecleziastică a sărbătorii simultane a celor 2 mari sfinţi aproape de solstiţiul de vară, ci, oarecum în linia propriei interpretări, socot această alăturare emblematică şi semnificativă. Dacă Petru e piatra, adică temelia Bisericii lui Iisus Christos, Paul-Pavel e arhitectul suprastructurii acesteia.
O vorbă desre interpretarea personală. Am subliniat de la început că exclud categoric originalitatea acestei interpretări. Ideile cu adevărat inedite sunt extrem de puţine. Raţionamentul care, conciliind rezultatul experienţei lui Michelson cu ce nu se poate nicicum contesta (constanţa vitezei luminii în vid în orice sistem de referinţă, inerţial sau nu), a dus la schimbarea radicală a noţiunilor de timp şi spaţiu e una dintre acestea. Şi lumea fucţionează valorificându-le. Ce pot revendica e calea independnetă pe care am ajuns la această interpretare. Bazată pe ignoranţă. Habar n-am cine-o mai gândi aşa, dar e inevitabil ca cineva să gândească aşa.
În fine, să revenim la viziunea împăratului Constantin. Aceasta e relalată diferit de 2 autori creştini. Dar să precizăm contextul. Bătălia a făcut parte dintr-un război civil în cadrul tetrarhiei care conducea la începutul secolului IV AD imperiul roman. Constantin şi Maxentius rivalizau pentru titlul de augustus al Imperiului de Apus. Bătălia decisivă avu loc pe 28 octombrie 312, pe malul Tibrului. Lactantius relatează că soldaţii lui Constantin purtau pe scuturi semnul lui Christ, literele greceşti Hi (X) şi Ro (P) supapuse, ca urmare a unui vis al comandantului lor. Iar episcopul Eusebius din Cezarea, un apologet al lui Constantin, descrie altă versiune. Conform căreia în seara zilei precedente, Constantin văzuse pe cer, deasupra soarelui care asfinţea, o cruce luminoasă şi auzise cuvintele Învinge cu asta. Ambii autori au fost contemporani cu împăratul, nici unul nu vorbşte de probabila influenţă a împărătesei mame Elena, creştinată anterior. Dar autori moderni, (e.g. Edward Gibbon) glosează pe tema infuenţei mamei împăratului.
Edictul de la Mediolanum (Milan), prin care politeismul tradiţional (clonat după olimpismul grecesc) înceta să fie religie de stat şi toate cultele de pe teritoriul imperiului deveneau licite, a fost dat în februarie 313. Deci la 3-4 luni de la victoria prin care-şi asigurase titlul de augustus. De altfel, Galeriu, un prigonitor al creştinilor, dăduse în aprilie 311, la Nicomedia, un prim edict de toleranţă religioasă. Liciniu, augustul Răsăritului, n-a recunoscut edictul, a fost învins şi ucis de Constantin în 324 (anul imediat anterior primului conciliu ecumenic, de la Niceea), pentru ca în 330 să reconstruiască Byzantium şi să-l redenumească Constantinopol, luîndu-şi titlul de cel Mare.
Dar Eusebius nu ne spune ce formă avea crucea văzută pe cer. Ştim doar de la contemporanul său Lactantius că, a începutul secolului IV AD exista deja un simbol grafic, de forma unei monograme, a lui Iisus Christos. Dar crucea ca atare, nu era încă simbolul creştinismului. Ba chiar, în diferite forme, funcţiona ca simbol de cult cu mai bine de un mileniu înainte, de la egiptenii antici la celţi. Crucea celtică are braţe simetrice, ca diametre perpendiculare ale unui cerc. Ca simbol al soarelui. Treptat, crucea a devenit simbol creştin pe măsură de creştinismul a evoluat de la religie tolerată la noua religie de stat a imperiului, apoi, în timp, liantul spiritual al Europei. În primul său secol, semnul de recunoaştere al creştinilor, aflaţi în ilegalitate, era peştele. Deşi sursele la îndemână dau alte explicaţii, firesc pare să legăm acest simbol de acel miracol esential care umpluse plasele pescarului Simon cu peşti. Totuşi simbolul consacrat are formă unghiulară la cap, în timp ce semnul de recunoaştere, făcut cu degetul în aer, era un alpha mult lăţit, deci cu capul rotund. E de presupus că simbolul cu funcţie de semn de recunoaştere a diminuat treptat, în cele două secole până la edictele de toleranţă, pe măsura creşterii, numerice şi ponderale, a comunităţilor creştine. Care formau, spre finele secolului III, o majoritate relativă şi în legiuni.
Related Articles
No user responded in this post