DOUĂ ANIVERSĂRI ISTORICE

14 octombrie. s-au scurs 953 de ani de la un moment de cotitură din istoria Angliei şi a Europei. Bătălia de la Hastings a durat de dimineaţa până seara. Dimineaţa regele Angliei era Harold Godwinson. Fiul lui Godwin, unul din liderii Witanului (adunarea nobililor din regatul saxon) şi socrul decedatului rege Edward Confesorul. Ales de Witan. Seara, armata sa era învinsă, împrăştiată, regele era mort. În tapiseria de la Bayeux apare cu o săgeată înfiptă în ochi, dar amănuntul nu e confirmat de documente de epocă. Dar legenda s-a perpetuat. Oricum cauza morţii lui Harold e secundară. Dar e stabilit că a murit în luptă. La fel 2 din fraţii săi. Gurth şi Leofwine. Cel de-al patrulea frate, contele Tostig, se aliase, ca pretendent la tron, cu regele norveg Harald Hadraada şi pierise, împreună cu acesta, 19 zile mai devreme, în bătălia de la Stanford Bridge. Când Harold spulberase armata norvegiană invadatoare. Pentru a se întoarce în marş forţat spre sud. În întâmpinarea armatei conduse de ducele normand William Bastardul, debarcată pe 28 septembrie la Pevensey (East Sussex). După bătălie, porecla ducelui normand fu schimbată. Din bastard în cuceritor. Iar de Crăciunul anului 1066 ducele normand fu încoronat rege al Angliei. De la moartea regelui Edward Confesorul trecuse un an fără 10 zile.

Putem adăuga amănunte în general cunoscute la acest rezumat. Sau le putem eluda. Scopul acestui remember e de a sublinia cât mai limpede semnificaţia acestei zile. Dată de urmările ei majore. Marea majoritate a comentatorilor, de la jurnalişti la istorici, nu vorbesc decât de faptul, incontestabil, că a fost ultima cucerire a insulei britanice. Care, prin definiţie, nu oate veni decât de pe mare. Vom mai amănunţi cu câteva exemple această realitate majoră. Dar, înainte de a o face, să completăm tabloul urmărilor pe termen lung cu încă una. Nu ştiu dacă nu cumva mai importantă. Corpul expediţionar al Bastardului nu era omogen şi nici nu putea fi. A recrutat şi a încorporat cavaleri dintr-o arie relativ largă a Apusului European. Inclusiv din sudul Italiei, după unii autori. Ceea ce nu-i surprinzător, normanzii deveniţi francofoni au ajuns şi pe acolo, iar expediţia militară a fost o afacere normandă. Dar şi din Aquitania. Care a devenit, pentru destulă vreme, posesiune engleză abia pentru urmaşii Plantageneţi ai Cuceritorului. Majoritatea erau normanzi. Dar erau şi din Flandra şi din Bretagne. Limba comună a celor mai mulţi era franceza acelor vremi. De la jurămintele de la Strassbourg trecuseră puţin peste 2 secole. Vikingii stabiliţi, prin acceptul regelui franc Carol Pleşuvul la începutul secolului X – şi numiţi normanzi, oameni ai nordului, asimilaseră franceza de atunci. Nu doar o vorbeau, ci, după 5 generaţii, cei 5-6,000 de seniori care, după cucerire, au stăpânit Anglia purtau nume franceze. Astfel, mai bine de 3 secole, stratificarea socială s-a manifestat şi pe plan lingvistic. Curtea, aristocraţia şi parţial negustorimea vorbeau acea franceză tranztivă, numită de unii lingvişti anglo-normandă, iar ţărănimea vorbea engleza vremii. De fapt saxona. Deşi, de la William (Wilhelm) Cuceritorul, regii angliei s-au succedat, de cele mai multe ori, în linie paternă directă, primul rege cu limba maternă engleza a fost Henry IV de Lancaster (1399 – 1413).

Influenţa acestui bilingvism asupra limbii engleze a fost foarte mare. S-a îndepărtat progresiv de trunchiul germanic din care provenea. A căpătat o supleţe străină de structura germanei şi a limbilor înrudite (neerlandeza în primul rând). Deşi, după revenirea englezei ca limbă folosită de aproape întreaga societate, aceasta a continuat să evolueze, evoluţia a urmat acelaşi curs. Dacă, în monumentala sa Istorie a Angliei, André Maurois analizează calitativ fenomenul, fără să dea cifre, istoricul român Manole Neagoe, în lucrarea Mari bătalii din istoria lumii (Scrisul românesc, 1978) dă următoarea structură lexicală a englezei actuale: 29% de origine franceză, 28% direct latină, 25% anglo-saxonă veche. Cifre confirmate, cu bună aproximaţie, de un studiu computerizat pe un eşantion de 80,000 cuvinte din Shorter Oxford Dictionary. Cu precizarea că autorii studiului folosesc termenul limbi oïl pentru franceza şi normanda veche.

Rezumând, această evoluţie lingvistică e cea de-a doua consecinţă profundă, pe termen lung, a bătăliei din 14 octombrie 1066.

Să revenim la prima consecintă, pe plan militar. Ceva mai mult de un mileniu, între priele debarcări ale lui iulius Caesar (55-54 b. Ch.) şi prima debarcare victorioasă a regelui danez Knut (Canut) în 1013 A.D. Insulele britanice şi în special cea mare au atras e valuri mari de cuceritori: romani, angli, saxoni (grmanici) şi iuti (skandinavi, din Iutlanda, apoi vikingi (atât danezi cât şi norvegieni). Cucerirea normandă fu ultima. Secole de-a rândul, bariera marină n-a putut fi străpunsă de nici o altă tentativă de debarcare. Trei au fost marile incercări, soldate in corpore, cu eşec. De-a lungul evoluţiei tehnologice care le face incomparabile. În 1588, Spania lui Filip al II-lea, de altfel scurt timp soţul reginei Maria Sângeroasa (1555-1558), pregătise o amplă campanie de cucerire. Flota spaniolă, cunoscută ca Invincibla Armada, comandată de ducele de Medina-Sidonia (general de ucat, incompetent ca marinar), trebuia să transporte trupele de debarcare din Ţările de Jos, comandate de ducele de Parma. Corpul de 30,000 de soldaţi urmând a se adăuga celor 20,000 aduşi de flotă. Ca număr de vase şi tonaj total, flota engleză era comparabilă. Dar avea 2 avantaje: o artilerie de bord mai puternică şi mai ales, pe afete mobile, dar mai ales o conducere superioară. Celebrul pirat Francis Drake, înnobilat de regina Elisabeta, era viceamiral. În bătălia de la Gravelines (pe marea Mânecii, aproape de Calais), amiralii englezi au utilizat în premieră o tactică în linie de şir. Care va deveni pe termen lung preferenţială. Cu această tactică, peste 2 secole, Horatio Nelson, dacă nu cel mai mare cel puţin cel mai celebru amiral englez, a zădărnicit, la Trafalgar, sprijinul necesar lui Napoleon, în 1805, pentru a debarca, la rândul său, în insulă. Două mari diferenţe au separat cele 2 mari tentative. Invincibla Armada fu nevoită să ocolească, pentru a se întoarce în Spania, insulele Shetland din nordul Scoţiei. Astfel ajunse de unde plecase pierzând 2/3 din oameni şi din galere. Majoritatea în urma furtunilor. Flota engleză nu distrusese decât 9 corăbii, alte câteva fiind victime ale piraţilor de pe coastele Irlandei. Pe când Napoleon converti iute eşecul tentativei de debarcare în campania victorioasă din 1805, terminată cu strălucita victorie de la Austerlitz.

A treia şi ultima tentaviă esuată avu loc în toamna lui 1940. După împărţirea Poloniei şi a unei hălci de Europă între Hitler şi Stalin, după blitz-krieg-ul din apusul Europei (Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, Luxenburg şi Franţa, cu Urlanda neutră şi tradiţional ostilă, Regatul Unit rămăsese singur. Operaţia Seelöwe era pregătită. Că şi tentativele anterioare, o armată de uscat invadatoare avea nevoie de protecţia debarcării. În termenii anului 1940 era nevoie de superioritate aeriană. Reichmarschallul Herman Goering, comandatul Luftwaffe (armata aerului) se lăuda că va învinge anglia de unul singur. Nici Hitler nu-l credea, un teritoriu nu poate fi ocupat fără trupe de uscat. Asta e o axiomă de când lumea. Oricum, Luftwaffe era ţinută să asigure supremaţie aeriană deasupra canalului Mânecii şi a ariei unui soid cap de pod. Trupele salvate la Dunquerque (Dunkirk in engleză) ar fi fost insuficiente. Anglia avea de ales între a împiedica debarcarea sau a pierde războiul. Raportul de forţe aeriene era dezastruos. În medie ¼ în avioane de toate tipurile. Singurul avantaj relativ era că piloţii doborâţi deasupra teritoriului propriu erau recuperabili, în majoritatea lor. Pilotii germani nu. erau pierduţi. Producţia britanică de avioane era inferioară celei germane. 3 factori au dus la câştigarea a ceea ce s-a numit bătălia Angliei: sistemul radarelor de coastă, valorificat inteligent într-un dispecerat tactic centralizat şi, nu în ultimul rând, surprinzătoarea eficacitate a corpului de piloţi, în medie mai puţin experimentaţi decât cei inamici.

…

Să ne întoarcem cu 4 zile în urmă, dar cu 327 ani mai târziu. A doua aniversare pe termen foarte lung a unei bătalii istorice. Cu urmări incomparabil mai reduse, faţă de cotitura majoră a istoriei Angliei. Dar nu tocmai neglijbile. De fapt prima bătălie de calibru din ceva mai mult de jumătate de mileniu de confruntări româno-otomane. Pe 10 octombrie 1393 a avut loc bătălia de la Rovine. Locul e controversat, în primul rznd din lipsa documentelor interne. Unii autori plasează situsul pe valea Argeşului, alţii în zona Craiovei, deci tot în zona unui afluent nordic al Dunării. Voievodul Mircea, cunoscut ca cel Bătrân afost ultimul domnitor al Ţării Româneşti care a stăpânit zona dintre Dunăre şi Marea Neagră, pe care o numim Dobrogea. începând de la 1388.

După ce Imperiul Otoman, în expansiune, refăcuse graniţa nordică pe Dunăre, precum Imperiul Roman înainte de Traian, prima incursiune strategică o făcu pe teritoriul Ţării Românesti. Probabil in drum spre regatul ungar. Cea mai importantă cucerire balcanică a sultanului Baiazud Îldîrîm (Fulgerul) fu principatul sârbesc. În urma victoriei de la Kossovopolje (Câmpia mierlei), 1388. În treacăt, Serbia nu e singura comunitate care-şi leagă prin tradiţie quasilegendară identitde aia am spus atea de o înfrângere. Prima cre-mi vine, la repezeală, în minte, e Catalunya. De ai am folosit termenul comunitate, Catalunya nu este şi sper să nu ajungă a fi o ţară. Serbia este. Paranteză închisă. Referirea la încorporarea principatului sârb în Imperiul otoman are un rost precis. Principatul devenind vasal, a trimis contingente la toate bătăliile duse de Baiazid, cel putin în primii ani după cucerire. Doar 2 exemple. Un corp sârb a participat, alături de oastea lui Baiazid la Rovine. Fără a se distinge faţă de întreaga oaste. Dat, peste 2 ani, la Nicopole, un contingent sârb de cavalerie grea, condus de cneazul Ştefan Lazarevici, a decis bătălia. Care, la ora de seara, înclina spre victoria europenilor. În ciuda inimaginabilelor prostii tactice comise de turbulenţii cavaleri apuseni.

Dece am adus în atenţie bătălia de la Rovine? Deoarece istoriografua apuseana o ignora, deşi datele militare o fac mai importantă decât bătăliile din războiul de o sută de ani. Deşi Mircea a obţinut o victorie tactică, dovedită prin aruncarea în apă a cadavrelor soldaţilor turci si sârbi, urmată de retragerea peste Dunăre, pierderile armatei Ţării Rmâneşti l-au silit pe Mircea să se retragă în Transilvania. Devenit vasal al regelui maghiar Sigismund de Luxenburg, a participat în 1396 la bătălia de la Nicopole. Unde cavaleria apuseana i-a refuzat sfaturile. După înfrângere, a reuşit să se salveze, împreună cu Sigismund, cu o barcă, pe Dunăre. A revenit pe tron în 1397, a mai respins 2 incursiuni otomane, în acelaşi an şi în 1400. După dezastrul lui Baiazid, la Ankara, în faţa mongolului Tamerlan (Timur Lenk, sau cel Şchiop), ceea ce a amânat cu jumătate de secol cuceerirea Constantinopolelui, Mircea s-a amestecat în lupta pentru moştenirea tronului otoman între fii lui Baiazid. L-a susţinut pe Musa Celebi, dar Mohamed I a ajuns sultan. A fost nevoit, aşadar, să incheie cu otomanii tratatul ce asigura autonomia internă a principatului, în schimbul haraciului (tributului) anual. Cunoscut drept capitulaţie. Ştefan cel Mare fu nevoit să încheie, spre sfârşitul domniei sale şî al secolului XV, un tratat similar.