POPPER, JULIUS & JACOB ŞI RADU TUDORAN – II

Radu Tudoran (născut în 1910 ca Nicolae Bogza) a scris Toate pânzele sus în 1954. Eroii săi au ca ţinta cercetarea unei zone din estul Ţării de Foc (numele real = Ţara Focurilor, Tierra de Fuegos) între canalul Beagle şi ocean (vezi hărţile, întâi de toate via google earth). Ei petrec în zona cel puţin un an şi jumătate. Motivul acestei căutări pasionate e că expediţia lui Darwin în jurul lumii (urmând în mare măsură itinerarul lui Magellan) ar fi lăsat necercetată această zonă în 1834, când vasul Beagle a atins capul Horn, navigând din strâmtoarea Magellan chiar pe canalul Beagle. iar bunicul prietenului eroului lui Radu Tudran îi fusese lui Darwin cârmaci. Cum aceste elemente nu se regăsesc în documetarea elementară asupra expediţiei lui Darwin e de presupus că sunt elemente de ficţiune. Brodate pe faptul că Ţara Focurilor fusese inserată pe traselul lui Darwin, ca element real.
Acţiunea romanului lui Radu Tudoran, operă de ficţiune, valorifică unele elemente reale, asupra cărora scriitorul se va fi putut documenta la începutul anilor 50, când pregătea romanul. Acţiunea se petrece între 1881 şi 1884. deci înainte de expediţia reală a lui Popper.
E mai mult decât improbababil ca scriitorul să nu fi cunsocut relatările din 1930 făcute în presa românească despre aventura lui Julius Popper. Fie în anul publicării, când el avea 20 de ani, fie mai târziu. Când scria romanul, fiind pus la index, nu avea la dispoziţie biblioteca Academiei, unde să poată cerceta Realitatea ilustrată din 1930. Dar nu putem exclude să fi păstrat note din anii 30 când va fi citit relatările despre Popper. Căci coincidenţa acţiunii e prea mare ca să fie cu totul întâmplătoare. În concluzie, pare plauzibil că relatarea în presa română despre Popper să fi stat la baza subiectului romanului. Din păcate, nu ştiu să fi scris cineva o monografie Radu Tudoran.
Romanul lui Radu Tudoran a avut o largă popularitate, timp de 2-3 generaţii. Pe la mijlocul anilor 70 s-a făcut şi un serial cinematografic, regizat de Mircea Mureşan, pe scenariul lui Alexandru Struţeanu. Cu actori la fel de populari. Că în al doilea deceniu al secolului XXI nu se mai citeşte romanul copilăriei şi adolescenţei binecuvântatei mele generaţii – nu e neapărat notabil. Oricum nu se mai citeşte mare lucru din mileniul trecut.
Dar la 2 ani după Toate pânzele sus apare un roman de mult mai restrână circulaţie: Taina albă. Autor… Ioan Popper. Înainte de a vedea ce şi cum, să notăm că o a doua ediţie e datată 1994! Dar… semnată Jacob Popper. Eroul romanului e savantul român Emil Racoviţă. Un roman biografic? Oarecum. Dar bazat pe o realitate reconstituită cu acurateţe, cu o introducere care descrie mediul familial şi cel studios. Figurile reliefate ale tatălui şi ale savantului Grigore Cobălcescu, al cărui emul a fost Racoviţă, domină acest capitol introductiv. Substanţa romanului e relatarea expediţiei ştiinţifice în Antarctica a vasului Belgica, la care Racoviţă, atunci tânăr cercetător, a participat. Valoarea romanului e conferită de 2 elemente: respectarea realităţii istorice pe de o parte şi atmosfera spectaculară pe de alta. Am putea considera romanul ca un documentar de aventuri. Faptele narate sunt verificabile în bună măsură. Personajele expediţiei sunt autentice, raportate la baza documentară disponibilă Numele y compris. Dar nu toate. Acţiunea romanului urmăreşte în linii mari etapele cunoscute ale expediţiei ştiinţifice în Antarctica. Pe care schelet autorul brodează ficţiuni organizate pe 2 linii principale.

Prima pleacă de la confuzia pe care un personaj diplomatic argentinian, care ar fi luat contact cu notabilităţile Belgicăi în timpul escalei la Rio deJaneiro. Şi l-ar fi luat pe Racoviţă drept… don Julio. Al cărui nume de familie nu e pomenit în roman. Din motive evidente, coincizând cu al autorului. Confuzia nu e singulară, ci preluată de personaje din anturajul celebrului, atunci, explorator. În urma unor acţiuni rocamboleşti, Racoviţă ajunge, astfel în Ţara de Foc şi revine pe continent, la Punta Arenas, tocmai la timp ca să nu întârzie la reîmbarcarea pe Belgica. În realitate nici un document public cunoscut nu atestă prezenţa savantului român dincolo de ţărmul continental. Ficţiunea are sens. Căci Julius Poper murise pe 5 iunie 1893, iar Belgica a făcut escală la Rio pe 6 octombrie 1897 şi a ajuns la Punta Arenas pe 1 decembrie. Faima zonală a inginerului român face plauzibilă confuzia inventată literar. Ceea ce se poate socoti o bună abilitate scriitoricească. Astfel Jacob Popper readuce, cu instrumentele ficţiunii, în ochii publicului românesc, umbra figurii semilegendare a lui Julius Popper, după un sfert de secol de la articolele din Realitatea românească. Ceea ce presupune o posibilă legătură neîntâmplătoare între purtători din generaţii diferite ale aceluiaşi nume, altfel relativ frecvent în aria aşkenază. Legătură care va fi dezvăluită abia cu un an înainte de ediţa a doua a romanului în discuţie, în prima ediţie a altui roman, Estrellita şi regele Ţării de Foc (ed. Metropol, 1993). O a doua ediţie a acestul al doilea roman apare repede, în 1996, la editura sibiană Imago. În exact anul decesului autorului. Cu un cuvânt înainte al lui Vintilă Horia, sub forma une scrisori personale. Nu putem stabili consecuţia, dar faptul inserării în carte a acestei scrisori personale ar susţine ipoteza că decesul lui Jacob Popper ar fi fost ulterior. La puţin timp.
Ei, bine, într-un soi de text introductiv, prezent în această a doua ediţie (n-o cunoaştem pe prima), Jacob Popper se mărturiseşte a fi nepotul de văr al lui Julius Popper. Ceea ce explică suficient inserarea umbrei acelui neguros şi enigmatic don Julio încă din prima ediţie a romanului romanţării expediţiei Belgica şi al cărei erou e Emil Racoviţă. Ca o datorie de conştiinţă. Jacob Popper avea, la data publicării romanului, 31 de ani. Iar peste încă un an avea să fie centenarul naşterii străunchiului său (dacă termenul forţat ar fi acceptabil). Între timp cu totul uitat de marele public.
Despre geneza acestui al doilea roman vom discuta ulterior. Acum să revenim la o a doua linie de ficţiune dezvoltată în primul. Cu prudenţa de rigoare. Înainte de a intra in materie, e momentul să citez o vorba aruncată, lipsita de posibilitatea de a fi confirmată. Într-un mediu literar, în care abordasem tema posibilei conexiuni Julius Popper <–> Radu Tudoran se lansase ipoteza că primul roman al lui Jacob Popper, în 1956 şi semnat Ioan Popper, ar fi fost scris de regretatul Titus Popovici. Profesionalismul scriiturii ar fi un argument de plauzibilitate. dar nivelul literar al celui de-al doilea, ar fi un argument în favoarea talentului personal al autorului de pe copertă. Acuma, sigur, în ipoteza veracităţii împrumutului literar, nu e totuşi exclus ca în 37 de ani Jacob Popper să fi învăţat să scrie. În continuare ne vom referi la text ca atare.
Am subliniat abilitatea introducerii unui remember Julius Popper pus în seama personajului Racoviţă. Mai departe, relatarea romanescă a fazei antarctice propriuzise e nu doar pigmentată, ci dramatizată de comportamentul tradător al unuia din ofiţeri. Care reuşeşte, la un moment dat, să-l corupă şi pe căpitanul de Gerlache. Că, în condiţiile limită ale expediţiei, asemenea devieri de la corectitudinea morală nu sunt imposibile în principiu. Le-am luat ca ingrediente de ficţiune, curol catalitic în menţinerea tensiunii narrative. Dar nu e imposibil, tot în principiu, ca lucruri similar să se fi petrecut în realitate. În care caz nimic mai evident decât că toate relatăre oficiale trebuie să fi convenit mutual, neexplicit, a le oculta. Ceea ce face improbabilă veracitatea episoadelor în care personajul trădător – pe care romancierul are grijă să-l facă a plăti cu viaţa propria trădare – pune întreaga expediţie în pericol nu e altceva decât dificultatea ca autorul – sau, în ipoteza scrierii de către scriitorul consacrat, aacesta din urmă – să fi avut la dispozţie documente necunoscute de comunitatea istoriei ştiinţei. Până la biografii lui Racoviţă. Rămânem, aşadar, să considerăm episoadele cu pricina ca ficţiune justificată.
Istoria oficială, chiar la nivel rezumativ-enciclopedic, vorbeşte de pieirea în valuri a marinarului Carl Wiencke. Ei, bine, romanul motivează accidentul tocmai prin trădarea ofiţerului. Ceea ce-i dă de bănuit lui Racoviţă. Un alt moment de abilitate narativă. Aceeaşi istorie oficială a expediţiei motivează asumarea conducerii pentru o perioadă, în timpul blocării navei în banchiza polară, de către Roald Amundsen, care avea functia de prim ofiţer, prin îmbolnăvirea simultană a căpitanului De Gerlache şi a secundului Georges Lecointe. În roman, secundul e trădător şi-l corupe şi pe căpitan. Unul din punctele introducerii ficţiunii dramatizante.
Că într-un roman scris în limba română, al carui erou e savantul Emil Racoviţă, figura acestuia e de aşteptat să fie reliefată poate mai pozitiv decât o fi fost în realitatea expediţiei povestite şi chiar decât în relatările oficiale – nimic mai firesc. N-am avut acces la relatarea medicului american Cook, dar e posibil ca şi acesta să fi subliniat cu onestitate meritele umane, extraştiinţifice, ale românului şi partea de contribuţie a acestuia la menţinerea coeziunii echipajului. Dar un alt exemplu de abilitate scriitoricească a autorului nostrum e reliefarea figurii lui Amundsen. Acesta e cunoscut marelui public în primul rând pentru 0atingerea ambilor poli ai planetei. Polul sud în 1911, peste banchiza antarctică, de la punctul de ancorare a navei Fram (pe care am păşit un secol mai târziu), şi polul nord în 1926, cu dirijbilul Italia. Expediţia Belgica l-a consacrat, dar înainte de ea era doar un ofiţer naval norvegian. Personajul construit de Ioan (Jacob) Popper e, afară de Racoviţă, cel mai reliefat din întreaga echipă. Cumva a posteriori. Caracterul şi comportamentul personajului iterar aduce mai degrabă cu acel Amundsen real, care a atins ambii poli ai planetei. Abilitate, am spus? Sau eroare? Depinde din ce perspectivă priveşti. Pentru mine e abilitate.
Dar meritul major al construcţiei personajelor expediţiei (vasului) Belgica e altul. Acelaşi mare public îl ştie pe Racoviţă ca întemeietorul speologiei. Ei, bine, tocmai spre final, când vasul se eliberase din banchiză şi şi naviga spre Punta Arenas, cel mai apropiat port continental, iar oamenii de ştiinţă îşi sintetizau cercetările, clasând, între altele, mostre din specialitatea fiecăruia, Racoviţă poartă o discuţie cu unul dintre omologi asupra dificultăţilor de clasificare taxonomică a unui minuscul crustaceu prelevat pe parcurs. Trecuseră 40 de ani de la publicarea Originii speciilor. Aplicând creator teoria evoluţionistă lui Darwin, tânărul savant român întrevede posibilităţile de evoluţie mai mult sau mai puţin anaerbă, sau cel puţin la concentraţii foarte reduse de oxigen şi fără pic de lumină natural ale vietăţilor. Condiţiile ideale pentru această linie de evoluţie sunt în peşteri. Mai întâi cele submarine.
Autorul are fineţea de a nu striga în gura mare că acest episod l-a determinat pe Racoviţă să înceapă a studia viaţa din peşteri. Te lasă să deduci. Cum romanul apare în Editura Tineretului, colecţia Cutezătorii (foarte populară în anii 50-60), el se adresează segmentului de public în formare.