POPPER, JULIUS & JACOB ŞI RADU TUDORAN – III

E posibil, chiar probabil, ca Radu Tudoran să-şi fi ales subiectul pornind de la relatările din presa interbelică despre Julius Popper şi aventura sa în Ţara de Foc. De fapt partea de subiect referitoare la ţinta călătoriei pe mare. La asta vom reveni. Ce vrem să subliniem e că e la fel de posibil ca Jacob Popper însuşi, văzând succesul romanului lui Radu Tudoran şi citindu-l ar fi avut ideea propriului roman. Difereţa de 2 ani între datele apariţiior face plauzibilăaceastă ipoteză. Căci există o anume simetrie între cele 2 romane: în ambele sunt implicaţi români, abele sunt legate de Ţara de Foc, ambele sunt legate şi de expediţii ştiinţifice care au intrat în istorie. În plus, adăugâd capitolele de pură ficţiune care-l plaseasă pe Racoviţă în Ţara de Foc, autorul plăteşte cu abilitate o datorie de conştiinţă faţă de celebrul său strămoş, readucându-i umbra fantomatică în memoria publică şi condimentând particparea lui Racoviţă la expediţia Belgica cu o aură romantică ce răzbate, bine dozată, până la finele călătoriei.
În 1930, când apăruseră în presa bucureşteană articole despre Julius Popper, Jacob Popper avea 9 ani. Aşadar povestea exploratorului va fi aflat-o din familie. Bunicul său, Maximilian Popper, a dat numele unei străzi bucureştene, aşa cum mă informează un vechi prieten. Naftali Popper, întemeietorul unei şcoli evreieşti în secolul XIX, tatăl exploratorului Julius Popper, a fot fratele mai mare al acestui bunic. Deci scriitorul îi este exploratorului nepot de văr. Deşi biografiile celor 2 sunt mult distanţate cronologic. Personalitatea accentuată şi biografia excepţională a exploratorului şi calitatea de scriitor a nepotului său definesc ceea ce am numit datorie de conştiinţă. Motivul semnării primei ediţii a Tainei albe cu prenumele Ioan devin lesne de explicat în contextul mărturisirii scriitorului asupra trecerii de la condiţia de soldat al partidului comunist pe tărâm literar la cea de intelectual emigrant. Exclus din PCR în 1949, apoi exclus în Uniunea Scriitorlor în 1958, când depusese actele pentru emigrare, cărţile sale fiind scoase din librării si din biblioteci publice. Astfel, întâmplarea că, mergând pe urmele documentelor, literare y compris, legate de Julius Popper, am dat mai întâi de această primă ediţie a romanului lui Jacob, ceea ce m-a făcut să renunţ a o mai căuta pe a doua, devine cel puţin interesantă.
Mai mult, aceste amănunte ale biografiei nepotului scriitor, îl apropie încămai interesant de faza timpurie a biografiei lui Radu Tudoran. La care vom reveni mai la vale.
Informaţiile accesibile pe filiera Google-Wikipedia despre Jacob Popper sunt disparate şi fragmentare. Dar pe baza lor se pot face deducţii şi corelaţii. Îl regăsim la Europa Liberă, deci în Munchen (Monaco di Baviera într-un item Italian). Dar unde ar fi putut el emigra legal în 1958, decât în Israel? Pe de altă parte câţi evrei originari din România au utilizat allyah ca treaptă pentru stabilirea undeva în Occident? Oricm, scriitorul s-a stabilit în Italia, înainte şi după stagiul jurnalier la postul de radio. Şi a decedat la Roma, în 1996. În aceastăultimă perioadă, călătoriile la Tel Aviv au fost frecvente, iar relaţiile culturale cu colegi de generaţie imigranţi şi ei din România natală.

Jacob Popper a început şi a terminat ca scriitor. Aflăm dece cărţile publicate înainte de 1958 sunt extrem de greu de găsit. Iar a da în 2016-17 peste un exemplar editat în 1956 e o întâmplare fericită. Dar ce a mai scris el după emigrare? Foarte puţin. Şi, ciudat, abia în ultimii ani de viaţă. Prima ediţie a mai ţintitului roman Estrellita şi regele Ţării de Foc apare în România în anul centenarul decesului unchiului sau explorator şi imediat anul următor apare a doua ediţie a Tainei albe. Dar, mai mult decât interesant, versiunea italiană a Tainei albe apare postum, în 2011. Aşadar scriitorul, întrun fel expulzat de regim, în aşa numitul obsedant deceniu, a reluat legăturile cu lumea editoralăa ţării natale după 90. Dar nu doar ca un gest automat, reflex, ci tot în contul datoriei de conştiinţă. Dacă episodul fictiv, al imaginarei treceri a lui Emil Racoviţă prin Ţara de Foc, rămâne, totuşi, secundar, Estrellita… e romanul care-l valorifică plenar pe legendarul don Julio. Acest roman va focaliza atenţia noastră în continuare. Ideea de remake funcţionează mai ales în cinema. Generalizând, orice punere în scenă a unei piese de teatru e un remake al altor puneri în scenă ale aceleiaşi piese. În literature vorbim mai ales de folosirea unei intrigi similare. Cele mai la îndemână exemple provin, interesant, din romanele lui Jules Verne. Sfinxul Gheţarilor reia subiectul unei nuvele a lui Edgar Allan Poe. Dar mai ales Mathias Sandorf refoloseşte schema intrigii din celebrul roman al lui Dumas père, Contele de Monte Cristo. Schema narativă oarecum secundară din Taină alba, a periplului fictiv pe care Racoviţă îl face, înainte ca Belgica să pună cap compas pe continentul Antarctic, în Ţara de Foc e nu doar reluată, ci dezvoltată copios în Estrellita şi regele Ţării de Foc. Dezvoltată cu o particularitate unică în praxa romanescă: personajele specifice acelui periplu argentiniano-fuegian ale eroilor diferiţi sunt identice: diplomatul Raul Moreno, profesorul Santa Maria şi cei 3 fii ai săi. Firul roşu al actiunii e identic: Racoviţă în primul roman, medicul Alexandru Nor în al doilea, sunt, fecare, confundaţi cu deja legendarul don Julio de ambasador, e închis, odată ajuns la Punta Arenas, pentru a nu influenţa combinaţiile diplomatice, apoi eliberat de lutătorii conduşi de Esteban şi Estrellita, 2 din cei 3 fii ai profesorului, ajunge, pasiv, în Ţara de Foc, unde de fapt chiar voia să ajungă, apoi, după cam aceleaşi drumuri acolo, se îmbarcă la timp. Racoviţă pe Belgica, Nor pe pachebotul Oberon. Pentru a ajunge în Antarctica, savantul, pentru a se întoarce în Europa, să-şi preia postul de medic la un spital din Saint Gallen, în Elveţia, medicul. Parallelism perfect. Deosebirea e că, în Taina alba, episodul e dezvoltat, în ritmul altfel relative lent al naraţiunii, pe câteva zeci de pagini, iar în Estrellita… aceeaşi acţiune ocupă întreg spaţiul de 250 de pagini. Într-un ritm mult mai alert.
Pe un anume plan al doilea roman e dezvoltarea episodului respectiv din primul. Dar tocmai similitudinea formală, personaje şi acţiune, le face reciproc incompatibile. Cititorului ambelor romane i se sugerează, astfel, că ambele sunt fictive. Deci şi episodul cu Racoviţă. Ori, ştiindu-se, din destule alte surse, mai mult sau mai puţin oficiale, că relatarea romanescă a expediţiei de cercetare antarctică e veridică în fapte esenţiale, tocmai apariţia ca atare a celyi de-al doilea roman subliniază, indirect, că rostul episodului legat de Ţara de Foc din primul nu e decât un omagiu subtil al exploratorului Julius Popper.
În pasajul anterior ridicării ancorei spre Antarctica, personajul Racoviţă, chiar confundat o vreme de cei din jur, nu are interacţiuni intense cu fantoma celui cu care e confundat. Pe când Alexandru Nor, eroul celui de-al doilea roman, intră într-o comunicare fantastă cu modelul său. Simultan pe 3 planuri: unul real, plauzibil, citind caietul de însemnări al exploratorului. Al doilea fictiv, prin intermediul kenosului, piatra fuegiană a amintirilor şi un al treilea, evanescent. Cel real şi cel dispărut comunică şi prin intermediul ecoului fiecăruia în inima Estrellitei.
Cum rolul personajului diplomatului argentinian Raul Moreno se dovedeşte nu numai ambiguu, ci chiar determinant în momente de cotitură, o istorie romantică avea nevoie de un erou negativ. Aparent, acesta e caraghiosul capataz scoţian de la estancia Primera Argentina, micul tiran local peste o gloată amestecată. Acesta e scos umilitor din joc, dar nu înainte de a-şi ucide sora, miss Mabel, care-l domina, într-o scenă tipic romantică. Această Mabel, un hibrid şi mai caraghios de lady Macbeth cu domnişoara Cucu recunoaşte că l-ar fi otrăvit pe don Julio. Ocazie cu care scriitorul rezolvă în ficţiune enigma morţii persoanei reale a lui Julius Popper. Mabel, cu scurta sa apariţie de deus ex machina malefic, se dovedeşte o figură tragicomică.
Punctul culminant al fuziunii Alejandro – don Julio are loc la traversarea pădurii meduzelor. Un episod de fantastic pur, care pigmentează naraţiunea. Rolul acestuia e de transfigurare hiperbolică a insăşi biografiei spectacular, insolite, hiperbolizante a aventurierului romantic Julius Popper. Un op literar romantic încearcă să reflecte o figură reală romantică.
Ajunşi aici, suntem obigaţi să ne punem întrebarea dacă statura opului litera e comensurabilă cu statura persoanei reale. În termini analitici, răspunsul e dificil. Căci documentarea despre figura reală e, totuşi, precară. Romanul e aici, la dispoziţia noastră şi-l putem aprecia cu propriile puteri, câte sunt. Ca cititor de meserie, cum ne-am arogat cu insolenţă acceptată şi girată de editor şi de prefaţator, oameni cu simţul sigur al măsurii, nu ne putem sustrage obligaţiei de a asuma un diagnostic. Apreciind romanul, mărturisind deschis că ne-a lăsat cuceriţi de eroii săi romantici, nu putem să nu recunoaştem că urmaşul aventurierului şi-a plătit cu propriile puteri datoria de conştiinţă. Dar statura acestuia ar fi cerut un romancier de altă anvergură. Întrebarea logică următoare e dacă literatura română are un congener de atare anvergură.
Cărţile scoase din librării şi din biblioteci în 1958 rămân necunoscute. Totuşi, Taina albă a răzbătut prin timp încât să se tranzacţioneze online la 60 de ani după apariţie. Având în vedere puţinele cărţi publicate în emigraţie, se poate face abstracţie de eventualele intrate sub obroc la vremea lor. Întreaga operă identificabilă a scriitorului e încadrabilă în categoria memorialistică. Un eseu despre Galilei, în italiană, un volum de polemici cu Eugen Barbu, alt volum Din culisele Europei libere, cam atât se poate găsi scormonind internetul. Pare că cele două romane discutate aici sunt vârful prestaţiei sale. Scriitor dotat, el a fost direct interesat în evocarea literară a personalităţii unchiului său. Pentru un eventual romancier superior ca forţă literară, subiectul ar fi fost unul oarecare. Dar ajunşi aici, ne amintim de vorba scăpată de regretatul Titus Popovici, citată de un journalist, cum că el e cel care ar fi scris, în numele lui Popper jr. (să-i spunem aşa numai aici), Taina albă. Fără a acorda vorbei aruncate mai mult decât statutul de vornă-n vânt, putem socoti că un romancier de talia lui Titus Popovici ar fi fost de anvergura comparabilă cu personalitatea evocată. Nimic mai mult.
Dincolo de alegerea potrivită pentru o structură romantică a romanului, rezonantă cu romantismul intrinsec al personajului istoric, Jacob Popper vine cu un artificiu stilistic la fel de potrivit. Care, de fapt, rezolvă dilema raportului amvergurilor. Aproape 30% din paginile romanului, mai exact 72 din 241 (de text narativ, nesocotind ddenda) culese cu italic, fac parte, în 2 tranşe, din jurnalul lui don Julio. Sub titlul Vulcanul înzăpezit – exerciţii de retroversiune. Sunt nu numai cele mai bune pagini ale romanului, dar diferenţa de stil şi chiar de forţă literară e vizibilă cu ochiul liber.
În addenda, numite modest anexe, se face referinţă la cercetările amănunţite ale auctoului în arhivele argentiniene. Căci numerotarea documentelor citate e exclus să fie fictive. Oricât de restrânsă ar fi aria de difuzare a romanului (chiar adăugând versiunea italiană postumă), riscul de a declanşa reacţii oficiale argentiniene ar fi trebuit evitat. Aşadar, n-o fi imposibil ca un Jacob Popper senect să fi putut găsi şi eventuale pagini literare printre documentele de arhivă ale rapoartelor lui Julius Popper către Societatea argentiniană de geografie. Nu imposibil, dar improbabil. Căci nu rezultă că în arhivele argentiniene ar exista un fond Julio Popper. Aşadar pare mai probabil că paginile în discuţie aparţin autorului. Cum se explică, atunci, diferenţa calitativă? Care nu poate fi decât deliberată. Dar nu e! Aceste pagini sunt inima romanului. Romanul e, în măsură mai accentuată decât episodul din Taina albă, un portret evocativ al lui Julius Popper. Exploratorul, aventurierul, regele Ţării de Foc. Văzut, prismatic, dn cel puţin 3 perspective: ale celor cu care va fi interacţionat, la timpul trecut, a personajului care e confundat cu el, Racoviţă şi Alexandru Nor, prin lectura reală a jurnalului şi prin experienta fantastică a pietrei amintirilor şi, mai ales, prin moduîn care eroul se vede pe sine – în paginile de jurnal. Nimic mai firesc decât faptul că a scrie aceste pagini îi va fi solicitat autorului summa resurselor sale scriitoriceşti. Nu era nevoie de nici o deliberare.
Dar eroul decantat din ambele romane e, totuşi, idealizat. Ceea ce realizăm citind puţinele documente ce-l au ca subiect. Dar despre asta, mai departe.

(va urma)